Capitolul XVI religiile din china antică

305. Simboluri şi ritualuri ale unui dans cathartic

Instrucţia iniţiatică a colindătorilor15 e completată de iniţierea în grupul închis al dansatorilor cathartici, care se cheamă căluşari^. De astă dată, flăcăii nu învaţă tradiţiile şi cântecele legate de Crăciun, ci o suită de dansuri specifice şi o mitologie anumită. Numele dansului, căluş, e derivat de la românescul cal (lat. caballus). Grupul se alcătuieşte din şapte, nouă sau unsprezece tineri aleşi şi instruiţi de un vătaf mai vârstnic. Ei poartă toiege şi săbii şi mai au, în plus, un cap de cal cioplit din lemn şi un „steag", ierburi de leac atârnate în vârful unei prăjini. După cum vom vedea, unul dintre căluşari, numit „Mutul" sau „Mascatul", are un rol deosebit de al celorlalţi membri ai cetei.

Instruirea căluşarilor se face timp de două sau trei săptămâni, în pădure sau într-un loc izolat. După ce au fost acceptaţi de vătaful cetei, căluşarii se adună, într-un loc tainic, în ajunul Rusaliilor; cu mâinile pe „steag", ei jură să păzească rânduielile şi obiceiurile grupului, să se aibă ca fraţii, să fie căşti în următoarele nouă (sau douăsprezece sau paisprezece) zile, să nu vorbească nimănui despre ceea ce văd sau aud, să se supună vătafului. Când jură, căluşarii cer ocrotirea împărătesei Zânelor, Irodiada, îşi ridică ciomegele în aer, apoi le lovesc unul de altul. Ei jură să păstreze tăcerea de teamă ca nu cumva ielele să abată boala asupra lor. După jurământ şi până la împrăştierea rituală a grupului, căluşarii rămân tot timpul împreună.

Există aici mai multe elemente care par să ne amintească de iniţierile asociaţiilor de bărbaţi (Mannerbund}; izolarea în pădure, jurământul tăcerii, ciomagul şi sabia, simbolismul capetelor de cai17. Atributul central şi specific al căluşarilor este îndemânarea lor de dansatori-acrobaţi,

13 în unele variante, Arborele Cosmic este aşe/at în mijlocul mării, ori de cealaltă parte a ei.

14 Adăugăm ca, sub îndrumarea unei temei bătrâne, grupul ceremonial (ceata) de fete se întâlneşte periodic şi primeşte instrucţia tradiţională privind sexualitatea, căsătoria, riturile funerare, tainele ierbilor de leact etc.; Monica Brătulescu, „Ceata feminină", paxsim.

15 Cf. „History of RcJigions and Popular Cultures", p. 1.7.

16 Ve/.i M. Eliade, „Notes on the Căluşari", paxsim.; Gail Kligman, Calus.

17 Voievodul Dimitrie Cantemir adaugă câteva informaţii semnificative, din care unele n-au mai fost confirmate în secolul al XlX-lea. Potrivit autorului lucrării Descripţia Moldaviae, căluşarii vorbesc cu glasuri femeieşti si îşi acoperă

609

Religie, magie şi tradiţii hermetice înainte si după reforme

în special aptitudinea lor de a da iluzia că zboară prin aer. Este evident că salturile, săriturile, avânturile şi gambadele căluşarilor evocă galopul calului şi în acelaşi timp zborul şi dansul zânelor. Cei despre care se crede că au fost „luaţi de zâne" încep să sară şi să scoată strigăte ascuţite, „asemeni căluşarilor", de parcă n-ar atinge pământul. Legăturile dintre căluşari şi zâne sunt ambivalenţe şi stranii: dansatorii cer şi se bucură de ocrotirea Irodiadei, neocolind însă pericolul de a deveni victime ale cortegiului ei de zâne. Ei imită zborul zânelor, dar exaltă totodată solidaritatea lor cu calul, simbol masculin şi, prin excelenţă, „eroic". Aceste raporturi ambigue se manifestă, de asemenea, în ceea ce fac şi în modul de a fi al căluşarilor. Timp de vreo cincisprezece zile, însoţiţi de doi-trei lăutari cântând la vioară, ei merg prin sate şi cătune, jucând, cântând şi căutând să-i vindece pe cei loviţi de iele. Se crede că în această perioadă, adică din a treia săptămână după Paşte până la duminica Rusaliilor, zânele zboară, cântă şi joacă, mai ales noaptea. Oamenii cred că pot auzi zurgălăii, clopoţeii, tobele şi alte instrumente muzicale, căci zânele au în serviciul lor mulţi lăutari, trâmbiţaşi şi chiar un stegar. Paza cea mai bună împotriva zânelor sunt usturoiul şi pelinul, adică acele ierburi de leac pe care le pun căluşa­rii într-un săculeţ în vârful prăjinii steagului lor. De altfel, ei mestecă mai tot timpul usturoi.

Vindecarea consistă într-o serie de dansuri, completate de anumite acte rituale18, în unele regiuni, bolnavul este scos afară din sat, sub un copac, şi în jurul lui se încinge hora de căluşari, în timpul dansului, vătaful atinge cu „steagul" un dansator şi acesta cade la pământ. Sincopa, reală sau simulată, durează de la trei până la cinci minute, în clipa prăbuşirii căluşarului la pământ, bolnavul trebuie să se ridice şi să o ia la fugă; în orice caz, doi căluşari îl iau de mâini şi fug cu el cât mai repede cu putinţă. Intenţia terapeutică a sincopei căluşarului e evidentă: boala părăseşte bolnavul şi pătrunde în căluşar, care moare pe loc, dar revine după aceea la viaţa, căci el este „iniţiat".

între dansuri, precum şi la sfârşitul ceremoniei, au loc o serie de scene burleşti. Rolul cel mai important în acestea revine „Mutului". De pildă, căluşarii îl ridică în văzduh si apoi îl lasă să cadă brusc la pământ. Considerat mor, „Mutul" este bocit de întreaga ceată şi toţi se pregătesc să-1 îngroape, nu însă mai înainte de a-1 jupui etc. Episoadele cele mai comice şi cele mai elaborate sunt jucate în ultima zi, când grupul se reîntoarce în sat. Patru căluşari personifică, la modul grotesc, anumite personaje cunoscute: Popa, Turcul (sau Cazacul), Docto­rul şi Femeia. Fiecare încearcă să facă dragoste cu Femeia, şi pantomima e de multe ori destul de licenţioasă. „Mutul", înzestrat cu un falus din lemn, provoacă râsul tuturor cu gesturile sale groteşti şi excentrice, în cele din urmă, unul dintre „actori e omorât şi înviat, iar Femeia rămâne însărcinată"19.

Oricare ar fi originea lui20, căluşul, în formele sale atestate în ultimele secole, e cunoscut numai în România şi poate fi considerat o creaţie a culturii populare româneşti. Ceea ce îl caracterizează este atât arhaismul, cât şi structura sa deschisă (dovadă, asimilarea de elemente aparţinând altor scenarii, de pildă, episoadele groteşti). Eventualele influenţe ale unei societăţi feudale („steagul", sabia, mai rar pintenii) s-au suprapus unei culturi rurale destul de arhaice; ca dovadă, rolul ritual al ciomagului, apoi prăjina de brad (arbore specific ceremoniilor pre­creştine), ca să nu mai amintim de dansurile înseşi. Deşi jurământul se face în numele lui Dumnezeu, scenariul nu are nimic de-a face cu creştinismul. Autorităţile eclesiastice au reacţionat

faţa cu o pânză de in ca să nu fie recunoscuţi; ei ştiu mai bine de o sută de dansuri diferite, unele atât de extraordinare, încât dansatorii aproape nu ating pământul, „de parcă ar zbura"; căluşarii dorm numai în biserici, ca să nu fie chinuiţi de zâne. Vezi Descripţia Moldaviae (ediţie critică, Bucureşti, 1973), p. 314.

18 Bolnavul e atins cu ierburile de leac, i se scuipă usturoi în faţă; se sparge o oală cu apă, se taie un pui negru etc.

ly Vezi „Notes on trie Căluşari" şi „History of Religions and Popular Cultures", pp. 17 sq.

^ De altfel, originea rămâne încă obscură. Cf. „Notes on the Căluşari", pp. 120 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

610

cu vehemenţă şi cu oarecare succes, deoarece multe trăsături arhaice, atestate în secolul al XVII-lea (cf. nota 17), au dispărut. La sfârşitul secolului al XlX-lea încă, în unele regiuni, căluşarilor le era interzis să se împărtăşească trei ani la rând. în cele din urmă, Biserica a hotărât să tolereze practicile căluşereşti.

Aşadar, în pofida a şaisprezece secole de creştinism, precum şi a altor influenţe culturale, se mai puteau — cu abia o generaţie în urmă — descifra urme ale unor scenarii iniţiatice în societăţile rurale din Europa de Sud-Est. Aceste scenarii erau articulate în sisteme mitico-ritu-ale legate de Anul Nou şi de ciclul Primăverii, în unele cazuri, de pildă la căluşari, moştenirea arhaică este evidentă, mai ales în dansuri şi în structurile melodice specifice acestora. Dimpotrivă, în scenariul mitico-ritual al colindelor, mai ales textele au păstrat cel mai bine elementele iniţiatice. S-ar putea spune că, datorită diverselor influenţe religioase şi culturale, numeroase ritualuri legate de iniţierile tradiţionale au dispărut (sau au fost radical camuflate), în vreme ce structurile coregrafice şi mitologice (i.e. narative) au supravieţuit.

în orice caz, funcţia religioasă a dansurilor şi a textelor mitologice este evidentă. Prin urmare, o analiză corectă a universului imaginar al colindelor este capabilă să dezvăluie un tip de experienţă religioasă şi de creativitate mitologică caracteristică ţăranilor din Europa Centrală şi Orientală. Din nefericire, nu există încă o hermeneutică adecvată a tradiţiilor rurale, altfel spus, o analiză a textelor orale mitico-religioase comparabilă cu interpretarea operelor scrise. O atare hermeneutică ar pune în evidenţă atât sensul profund al adeziunii la tezaurul tradiţional, cât şi reinterpreţările creatoare ale mesajului creştin, într-o istorie „totală" a creştinismului, ar trebui să se ţină seama şi de creaţiile specifice populaţiilor rurale. Alături de diversele teologii ce s-au clădit pornindu-se de la Vechiul Testament şi de la filosofia grecească, este necesar să se ia în considerare şi schiţele de „teologie populară": vom regăsi, reinterpretate şi creştinate, numeroase tradiţii arhaice, din neolitic până la religiile orientale şi elenistice21.

306. „Vânătoarea de vrăjitoare" şi vicisitudinile religiei populare

Vestita şi sinistra „vânătoare de vrăjitoare", întreprinsă în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea atât de Inchiziţie, cât şi de bisericile reformate, urmărea nimicirea unui cult satanic şi nesupus legilor, care, potrivit teologilor, ameninţa înseşi temeliile credinţei creştine. Cercetările recente22 au reliefat absurditatea principalelor acuzaţii: legături intime cu diavolul, orgii, infanticiduri, canibalism, practicare de maleficia. Sub tortură, un număr mare de vrăjitori şi vrăjitoare au mărturisit atari acte abominabile şi criminale şi au fost condamnaţi la ardere pe rug. Totul pare să justifice opinia autorilor contemporani, potrivit cărora scenariul mitico-ritual al vrăjitoriei era pur şi simplu invenţia teologilor şi a inchizitorilor.

Această părere trebuie însă nuanţată, într-adevăr, dacă victimele nu erau culpabile de crimele şi ereziile de care erau învinuite, un anumit număr de vrăjitori au recunoscut că practicaseră ceremonii magico-religioase de origine si de structură „păgână"; ceremonii interzise de multă vreme de către Biserică, chiar dacă uneori ele erau superficial creştinate. Această moştenire mitico-ritual ă făcea parte din religia populară europeană. Exemplele pe care le vom discuta ne vor permite să înţelegem evoluţia în urma căreia anumiţi adepţi ai acestei religii populare au mărturisit — şi chiar au crezut — că practicaseră cultul Diavolului.

21 Cf. „History of Religions and Popular Cultures", pp. 24 sq.

22 Bibliografia este imensă. Vezi câteva indicii în cartea noastră Occultisme, sorcellerie et mode s culturelles, pp. 93-94, n. 1-2 şi bibliografia citată de Richard A.Horsley, „Further Rellections on Witchcraft and European Folk Religion". Publicaţii mai recente sunt înregistrate în Tabloul problemelor, § 306.

611

Religie, magie si tradiţii hennetice înainte si după reforme

în ultimă instanţă, „vânătoarea de vrăjitoare" urmărea lichidarea ultimelor supravieţuiri ale „păgânismului", adică, în esenţă, cultele fertilităţii şi scenariile iniţiatice. Rezultatul a fost sărăcirea religiozităţii populare şi, în anumite regiuni, decăderea societăţilor rurale23.

în urma proceselor Inchiziţiei din Milano, în 1384 şi 1390, două femei au recunoscut ca aparţineau unei societăţi conduse de Diana Herodias, membrele acestei societăţi fiind atât oameni în viaţă, cât şi „persoane'' de mult decedate. Animalele pe care le mâncau la ospcţele rituale erau înviate (pornind de la oasele lor) de către zeiţă. Diana („Signora Oriente") le învăţa pe credincioasele ei folosirea ierburilor de leac pentru a vindeca diverse boli, cum să-i descopere pe hoţi, cum să-i recunoască pe vrăjitori24. Este vizibil deci că adeptele Dianei nu aveau nimic comun cu autorii unor maleficia de tip satanic. Ritualurile şi viziunile lor, foarte probabil, erau solidare cu un cult arhaic al fertilităţii. Dar, după cum vom vedea îndată, anchetele Inchiziţiei au modificat radical datele problemei, în Lorena, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, „magicienele" chemate înaintea autorităţilor recunoşteau îndată că erau „ghicitoare-vin-decătoare", dar nicidecum vrăjitoare; de-abia după tortură se scotea de la ele mărturisirea că erau „robite Satanei"25.

Cazurile de benandanti („cei ce călătoresc", vagabondează) ilustrează la modul patetic cum s-a transformat sub presiunea Inchiziţiei un cult secret al fertilităţii într-o practică de magie neagră. La 31 martie 1575, vicarul general şi inchizitorul Aquileei şi Concordiei află despre prezenţa în anumite sate a unor magicieni care, sub numele de benandanti, se proclamau magicieni „buni", deoarece îi combăteau pe vrăjitori (stregoni). Anchetarea primilor benandanti a dat la iveală următoarele fapte: ei se întâlneau noaptea, în taină, de patru ori pe an, ajungeau la locul de întâlnire călărind un iepure, o pisică ori alt animal; aceste întâlniri nu prezentau nici unul din caracterele satanice bine cunoscute, proprii sabaturilor vrăjitoreşti; nu exista nici abjurare, nici o vituperare a celor sfinte ori a crucii, nici cultul diavolului. Esenţa ritului rămâne mai degrabă obscură. Cu frunze de mărar în mâini, benandanti îi înfruntau pe vrăjitori (strighe şi stregoni}, care erau înarmaţi cu mături. Benandanti susţineau că lupta împotriva răutăţii vrăjitorilor şi că îi vindecă pe aceia care le cad victime. Că, ieşind victorioşi din aceste bătălii în toate cele patru anotimpuri, ei asigură peste an belşugul recoltei; dacă sunt învinşi, dimpotrivă, se vor înstăpâni în ţinut seceta şi foametea26.

Anchete ulterioare au relevat amănunte cu privire la modul în care se recrutau benandanti şi despre felul adunărilor lor nocturne. Ei susţineau că „un înger din cer" le ceruse să alcătuiască gruparea respectivă şi că iniţierea în tainele acesteia avea loc între vârsta de douăzeci şi douăzeci şi opt de ani. Ceata era organizată milităreşte, sub conducerea unui comandant, şi se aduna când acesta îi convoca prin bătăi de tobă. Exista un jurământ al tăcerii. Adunările lor însumau uneori până la cinci mii de benandanti, unii din acelaşi ţinut, dar majoritatea necunoscându-se între ei. Aveau un steag de hermină albă aurită, în vreme ce steagul vrăjitorilor era galben şi cu patru diavoli zugrăviţi în colţuri. Toţi benandanti aveau o notă distinctivă comună: se născuseră cu căiţă.

Când, fidelă noţiunii ei stereotipe de „sabat vrăjitoresc", Inchiziţia i-a întrebat dacă „îngerul" le făgăduise ospeţe rafinate, femei şi alte satisfacţii, ei au negat cu demnitate. Numai vrăjitorii (stregoni), au spus ei, petrec şi joacă în adunările lor. Dar lucrul cel mai enigmatic cu privire

23 Spre a face să reiasă mai bine eoniplexitatea fenomenului, voi analiza doar câteva exemple, dintre care unele (documentele folclorice româneşti) sunt mai puţin cunoscute.

24 R. Bonomo, C aceia alte streghe (Palermo, 1959), pp. 15-17, 59-60; Richard A. Horsley, „Further Reflections on Witchcraft and European Folk Religion", p. 89,

25 fitienne Delcambre, citat de A. Horsley, op. cit., p. 93.

26 Carlo Ginzburg, J Benandanti, pp. 8 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

612

la benandanti rămâne „călătoria" către locul de întâlnire. După spusele lor, călătoria avea loc in spirito, în timpul somnului, înainte de călătorie, cădeau într-o stare de prostraţie, de letargie aproape cataleptică, în cursul căreia sufletul sta gata sa le părăsească trupul. Nu foloseau unsori sau alifii ca să-şi pregătească „călătoria", care, deşi săvârşită in spirito, trecea în ochii lor drept reală.

în 1581, doi benandanti au fost condamnaţi la câte şase luni închisoare pentru erezie şi siliţi să-şi abjure greşelile, în cursul următorilor şaizeci de ani, au avut loc alte procese, cărora le vom vedea consecinţele. Să încercăm, pentru moment, să reconstituim, pe baza documentelor epocii, structura acestui cult popular secret. Ritul central consta, evident, într-o luptă ceremonială cu vrăjitorii, pentru a se asigura belşugul recoltelor, al viţei de vie şi al „tuturor roadelor pământului"27. Faptul că lupta avea loc în patru nopţi critice ale calendarului agrar nu lasă nici o îndoială asupra obiectivului ei. Este posibil ca înfruntarea dintre benandanti şi stregoni să prelungească scenariul unui ritual arhaic de probe şi întreceri între două grupuri rivale, cu intenţia de a stimula forţele creatoare ale naturii şi de a regenera omul28. Deşi benandanti susţineau că luptă pentru triumful Crucii şi pentru „credinţa în Hristos", luptele lor rituale nu erau decât superficial creştinate29. Pe de altă parte, nu erau învinuiţi de abaterile obişnuite faţă de doctrina bisericii; nu li se imputa decât stricarea recoltelor şi dcochiatul copiilor. Abia în 1634 (după 850 de procese şi denunţuri instruite de Inchiziţia din Aquileea şi Concordia) întâlnim pentru prima dată o acuzaţie desemnându-i pe stregoni vinovaţi de a fi celebrat sabatul diabolic tradiţional. De fapt, acuzaţiile de vrăjitorie atestate în Italia de Nord nu vorbesc despre adorarea Diavolului, ci despre cultul Dianei30.

Totuşi, ca urmare a numeroase procese, benandanti au început să se conformeze modelului demonologie pe care Inchiziţia li-1 atribuia cu obstinaţie. La un moment dat, nici n-a mai fost vorba despre ceea ce constituia punctul esenţial: ritul fertilităţii. După 1600, benandanti recunoşteau numai că urmăresc vindecarea celor căzuţi victimă vrăjitorilor. Această mărturisire nu era lipsită de primejdie, deoarece Inchiziţia socotea aptitudinea de a alunga „făcătura rea" drept o evidentă dovadă de vrăjitorie31. Cu timpul, benandanti, deveniţi mai conştienţi de importanţa lor, şi-au înmulţit denunţurile împotriva celor cărora le ziceau vrăjitori, în pofida acestui antagonism crescut, benandanti se simţeau inconştient atraşi de strighe şi stregoni. în 1618, o benandante mărturiseşte că s-a dus la un sabat nocturn al Diavolului, adăugând însă că a făcut asta ca să dobândească de la el puterea de a lecui32.

în cele din urmă, în 1634, după cincizeci de ani de procese inchizitoriale, benandanti au admis că ei erau de fapt tot una cu vrăjitorii (strighe şi stregoni)^. Un pârât a mărturisit că, după ce şi-a uns trupul cu o unsoare specială, a plecat la un sabat unde a văzut mulţi vrăjitori celebrând rituri, dansând şi desfrânându-se, dar a declarat că benandanti nu luaseră parte la orgie. Câţiva ani mai târziu, un benandante mărturiseşte că a semnat un pact cu Diavolul, 1-a abjurat pe Hristos şi credinţa creştină şi că a omorât trei copii. Procese ulterioare fac să apară inevitabile elemente ale imageriei de-acum clasice ale sabatului vrăjitorilor, benandanti mărtu­risind că frecventau petrecerile acestora, că omagiau pe Diavol etc. Una din mărturisirile cele

21 Ibid., p. 28.

28 Despre acest scenariu mitico-ritual, vezi M. Eliade, IM nostalgie des originex, pp. 320 sq.

29 C. Ginzburg, op. cit., p. 34.

30 Abia în 1532 anumiţi adepţi ai Dianei au mărturisit, sub tortură, că profanaseră Crucea şi tainele. Vezi documentaţia citată de C.Ginzburg, ibid., p. 36.

31 Vezi ibid., p, 87 sq.

32 Ibid., p. 110.

33 Ibid., pp. 115 sq.

613

Religie, magie şi tradiţii hermetice înainte şi după reforme

mai dramatice a avut loc în 1644. Acuzatul a făcut o descriere amănunţită a Diavolului, a povestit cum i-a încredinţat sufletul şi a recunoscut că a ucis patru copii, atrăgând asupra lor piaza rea. Dar când s-a aflat în celulă, singur, faţă în faţă cu vicarul episcopal, prizonierul a declarat că mărturisirea lui a fost falsă şi că el nu era nici benandante, nici stregone. Judecătorii au căzut de acord că prizonierul „mărturiseşte tot ce i se sugerează". Nu ştim care a fost verdictul, căci cel interesat s-a spânzurat în celulă. Acesta a fost, de fapt, ultimul mare proces intentat benandanti-\OT34.

Se reţinem caracterul luptător al grupului, caracter atât de important înainte de procesele Inchiziţiei. Nu mai e vorba de un caz izolat. Am citat mai sus (p. 492) cazul unui bătrân lituanian din secolul al XVII-lea, care, împreună cu tovarăşii lui, transformaţi în lupi, coborau în Iad şi se luptau cu Diavolul şi cu vrăjitorii, ca să recupereze bunurile furate (vite, grâne şi alte roade ale pământului). Carlo Ginzburg compară, pe bună dreptate, pe benandanti şi vârcolacii italieni cu şamanii care pogoară în timpul extazului în lumea subpământeană ca să asigure ocrotirea comunităţii lor35. Nu trebuie să uităm, pe de altă parte, credinţa — extrem de răspândită în Europa de Nord — potrivit căreia războinicii morţi combăteau, împreună cu zeii, forţele demonice36.

Tradiţiile populare româneşti ne permit să înţelegem mai bine originea şi funcţia acestui scenariu mitico-ritual. Să amintim că Biserica Ortodoxă Română, ca şi alte biserici ortodoxe, n-a avut instituţii asemănătoare Inchiziţiei. Astfel, deşi ereziile n-au fost necunoscute, urmărirea vrăjitorilor n-a fost nici masivă, nici sistematică. Mă voi mărgini la analiza a doi termeni hotărâtori pentru problema noastră: striga, cuvânt latinesc pentru „vrăjitor", şi „Diana", zeiţa romană ajunsă patroană a vrăjitoarelor în Europa de Apus. Striga a dat strigoi în româneşte, „vrăjitorii", fie vii, fie morţi. Strigoii se nasc cu căiţă; când ajung maturi, ei îşi pun pe cap căiţa şi devin invizibili. Se spune despre ei că sunt înzestraţi cu puteri supranaturale; de pildă, că pot să intre în case cu porţile ferecate, să se joace fără teamă cu lupii şi cu urşii. Ei se dedau la tot felul de răutăţi vrăjitoreşti: provoacă molime la oameni şi vite, „leagă" şi pocesc oamenii, provoacă seceta, „legând" ploile, iau mana de la vaci, şi mai ales aduc piaza rea. Ei pot să se transforme în câini, pisici, lupi, cai, porci, broaşte şi alte dihănii. Se spune despre ei că mişună în anumite nopţi, în special de Sfântul Gheorghe şi Sfântul Andrei, întorşi acasă, ei se dau de trei ori peste cap şi redevin oameni. Când îşi părăsesc trupul, sufletul lor încalecă pe cai, mături sau butoaie. Strigoii se adună în afara satelor, pe un câmp pustiu, „la margine de lume, unde iarba nu creşte". Ajunşi acolo, îşi reiau forma omenească şi încep să se bată între dânşii cu ciomege, securi, coase şi alte unelte. Bătaia are loc toată noaptea şi se termină cu planşete şi o împăcare generală. Se întorc acasă extenuaţi, palizi, neştiind ce li s-a întâmplat, apoi cad într-un somn adânc37.

34 fbid., p. 148 sq. Totuşi, târziu, în 1661, benandanti au avut din nou curajul să declare că luptau pentru credinţa creştina, împotriva stregoni-\or (ibid., p. 155). J.B. Russel, Witchcraft in the Middle Ages, p. 212, regăseşte în două cazuri de maleficium judecate Ia Milano între 1384 şi 1390 anumite urme de credinţe analoage celor ale benandanti-lor.

35 C.Gin/.burg, op. cit., p. 40.

36 Cf., inter alia, O. Hofler, Verwandlungskulte, Volkssagen und Mythen (Viena, 1973), pp. 15, 234 şi passim.

37 Despre strigoi, vezi bogata documentaţie adunată de Ion Muşlea şi Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului: Din răspunsurile la chestionarele lui B.P, Hasdeu (Bucureşti, 1970), pp. 224-270. Mai puţin frecventă este credinţa că strigoii se ung cu o unsoare specială şi că ies pe hornul casei (pp. 248,256). Strigoii morţi se adună, de asemenea, la miezul nopţii şi se bat cu aceleaşi arme ca atunci când erau în viaţă (ibid., pp. 267 sq). Ca în multe alte credinţe populare din Europa, usturoiul e socotit si aici drept cea mai bună apărare împotriva strigoilor vii sau morţi (ibid., pp. 254 sq., 268 sq.;. în Correctos de Burchard din Worms (secolul XI), se interzice să se creadă ceea ce pretind unele femei, anume că „ele ies noaptea prin uşile închise si zboară în nori ca să dea o bătălie" (J.B. Russel, Witchcraft, p. 82). Dar nu se ştie cu cine luptau ele.

De la Mahomed la epoca Reformelor

614

Din păcate, nu se ştie nimic despre semnificaţia şi scopul acestor bătăi nocturne. Ne gândim la benandanti şi la W Ude Heer, la cortegiul morţilor, atât de obişnuit în Europa Centrală şi Orientală. Dar benandanti se luptau cu striga, în vreme ce strigoii se băteau între ei şi îşi terminau lupta cu planşete şi o împăcare generală, în ce priveşte analogia cu Wilde Heer, vom constata că lipseşte trăsătura poate cea mai caracteristică: larma teribilă care îngrozea pe săteni, în orice caz, exemplul vrăjitorilor la români ilustrează autenticitatea unei scheme precreştine, întemeiată pe călătorii onirice şi o luptă rituală extatică, schemă atestată în multe regiuni ale Europei.

Istoria Dianei, zeiţă a vechii Dacii, este la fel de semnificativă. E foarte probabil ca numele Diana să fi înlocuit numele local al unei zeiţe autohtone geto-trace. Dar arhaismul credinţelor şi riturilor relative la Diana românească este indubitabil, într-adevăr, se poate întotdeauna bănui că la popoarele de limbi romanice — italian, francez, spaniol, portughez — referinţele medievale privitoare la cultul şi mitologia Dianei oglindeau, în mare, opinia călugărilor ştiutori de carte, versaţi în texte latine. Nu se poate avansa o ipoteză similară în ce priveşte istoria Dianei la români. Numele zeiţei a devenit zâna (< dziana) în româneşte, în plus, derivând de la aceeaşi rădăcină, un alt cuvânt, zânatec, înseamnă „zăpăcit", cu minţile aiurea, nebun, adică „luat", răpit de Diana sau de zâne38. Or, aşa cum am văzut (§ 304), raporturile dintre zâne şi căluşari sunt mai degrabă ambivalenţe. Zânele pot fi nemiloase, este imprudent să le rosteşti numele: li se spune „Sfintele", „Ocrotitoarele", „Rusaliile" ori simplu Ele (Iele). Zânele, care sunt nemuritoare, au aparenţa unor tinere fete atrăgătoare, fascinante, îmbrăcate în alb, cu sânii goi, ele nu se văd ziua. înaripate, ele zboară prin văzduh, mai ales noaptea. Dar le place să cânte şi să joace, şi acolo unde au jucat iarba este roşie ca focul. Ele îi îmbolnăvesc pe cei care le văd jucând sau care încalcă anumite interdicţii şi aceste boli nu pot fi vindecate decât de căluşari39.