Capitolul XVI religiile din china antică

309. Zwingli; Calvin; Reforma catolică

La 11 octombrie 1531, reformatorul elveţian Ulrich Zwingli66 cădea alături de numeroşi camarazi ai săi în bătălia de la Kappel. De câţiva ani, el sădise Reforma la Ziirich şi în alte oraşe. Graţie lui Zwingli, Ziirichul se bucura de un prestigiu egal cu Wittenbergul. Dar, ame­ninţate cu izolarea completă, cantoanele catolice se ridicară împotriva celor din Ziirich; numărul şi superioritatea militară le asigurară victoria. Moartea lui Zwingli a oprit expansiunea Reformei în Elveţia şi a fixat, până la începutul secolului al XlX-lea, frontierele confesionale ale ţării. Totuşi, graţie .succesorului său, Henry Bullinger, opera lui Zwingli s-a menţinut şi s-a consolidat.

Zwingli este autorul mai multor tratate, între altele asupra Providenţei, Botezului şi Euharistiei. Mai ales interpretarea Euharistiei arată originalitatea reformatorului elveţian. Şi tocmai datorită acestei interpretări unirea cu mişcarea lui Luther nu se poate realiza67. Zwingli insistă asupra prezenţei spirituale a lui Hristos în inima credinciosului care primeşte împărtă­şania. Fără credinţă, euharistia nu are nici o valoare. Formula: „Acesta este trupul meu..." trebuie înţeleasă simbolic, ca o comemorare a sacrificiului lui Hristos care întăreşte credinţa în răscumpărare.

Luther invidia, pe bună dreptate, libertăţile politice ale Elveţiei. Totuşi şi în Elveţia, reforma religioasă trebuia să ţină seama de autoritatea politică. Dar la Ziirich, ca şi la Wittenberg, libertatea religioasă încuraja tendinţele radicale extremiste. Pentru Zwingli, cea mai dură şi cea mai patetică înfruntare a fost aceea cu Conrad Grebel, întemeietorul mişcării numite (de adversarii ei) anabaptistă. Grebel nega validitatea botezului copiilor68. După el, această taină nu putea fi administrată decât adulţilor; mai precis celor care au ales liber să urmeze viaţa lui Hristos. Prin urmare, convertiţii trebuiau rebotezaţi69. Zwingli a atacat această doctrină în patru tratate, dar fără mare succes. Prima „rebotezare" a fost efectuată la 21 ianuarie 1528. în martie, autorităţile eclesiastice au interzis această erezie şi patru anabaptişti au fost executaţi. Arestat în 1526, Grebel a murit în anul următor.

în ciuda persecuţiilor70, anabaptismul s-a răspândit pe scară largă în Elveţia şi Germania de Sud după 1530. Cu timpul, această „reformă radicală" s-a despărţit în mai rnulte grupări,

65 Ibid., pp. 118sq.

66 Născut în 1489 lângă Ziirich, Zwingli a studiat la Basel, Berna şi Viena, înainte de a fi ordonat preot în 1506. îl admira pe Luther, dar nu se considera luteran, căci preconiza o Reformă şi mai radicală, în 1552 se căsătoreşte în secret cu o văduvă, care îi dăruieşte patru copii. Anul următor, Zwingli publică cele 65 de teze (Schlussrederi), proclamând Evanghelia drept singura sursă teologică valabilă; în 1552 a apărut primul manifest protestant, Comentariu privind religia falsă .}i cea adevărată. Conciliu! de la Ziirich a acceptat Reforma; messa latină a fost înlocuită cu serviciul euharistie în germană; imaginile au dispărut din biserici, mănăstirile au fost secularizate.

67 Cu privire Ia această controversă, vezi S.Ozment, op. cit., pp. 334 sq.

68 De altfel, acest botez nu e atestat în Evanghelii. Or, respectul pentru autoritatea — unică şi absolută — a Bibliei era acum general în comunităţile reformate.

69 De unde termenul de anabaptist, de altfel impropriu deoarece convertiţii nu recunoşteau valoarea sacramentală a primului botez.

70 Istoricii au evaluat ca fiind între 850 şi 5 000 numărul anabaptiştilor executaţi de Ia 1525 până în 1618. Ei erau arşi, decapitaţi sau înecaţi; cf. S. Ozment, op. cit., p. 332.

621

Religie, magie .y/ tradiţii hermetice înainte şi după reforme

printre care aceea a „Spiritualiştilor", numărându-i pe un Paracelsus, Scbastien Franck şi Valentin Weigel.

Ca şi Luther si Zwingli, Jean Calvin a trebuit să-şi apere teologia împotriva anabaptiştilor71. Născut în 1509 la Noyon,el a studiat la College Montaigu (1523-1528) din Paris şi a publicat prima carte în 1532 (un comentariu la De cletnentis de Seneca). După ce ia cunoştinţă de scrierile lui Luther, pasiunea sa pentru umanism cedează locul teologiei. Calvin se converteşte probabil în 1533, iar în 1536 se refugiază la Geneva. Numit pastor, s-a dedicat cu fervoare organizării Reformei. Dar după doi ani a fost expulzat de consiliul oraşului. Calvin s-a stabilit atunci la Strasbourg, unde îl invitase marele umanist şi teolog Martin Bucer (1491-1551). La Strasbourg, Calvin a cunoscut cea mai fericită epocă din viaţa sa. El a învăţat mult, graţie prieteniei cu Bucer, şi a publicat în 1539 o ediţie revăzută din Instituirea religiei creştine12 şi, în 1540, un comentariu la Epistola către Romani. Tot în 1540, el s-a căsătorit cu Idelette de Bure, văduva unui anabaptist convertit, însă, situaţia agravându-se la Geneva, consiliul cantonai 1-a rugat să revină. După zece luni de ezitări, Calvin a acceptat să revină în septembrie 1541 şi a rămas acolo până la moartea sa din mai 1564.

în pofida anumitor rezistenţe, Calvin a reuşit să impună, la Geneva, concepţia sa asupra Reformei: Biblia este singura autoritate care decide în toate problemele de credinţă şi de organizare a Bisericii. Deşi a fost constant angajat în controverse politice, eclesiale şi teologice, productivitatea literară a lui Calvin e prodigioasă. Pe lângă o corespondenţă considerabilă, el a redactat comentarii asupra Vechiului şi Noului Testament, un mare număr de tratate şi opuscule în legătură cu diverse aspecte ale Reformei, predici la Epistolele Sfântului Pa vel etc. Capodopera lui rămâne Instituirea religiei creştine, remarcabilă totodată pentru perfecţiunea literară a stilului. Ediţia definitivă a textului latin a apărut în 155973.

Teologia lui Calvin nu se constituie în sistem. E mai degrabă o summa comentată a gândirii biblice. Calvin explorează şi meditează în lumina celor două Testamente, citite de mai multe ori şi înţelese din perspectivă augustiniană. Se recunoaşte, de asemenea, influenţa lui Luther, deşi acesta nu este citat. Calvin discută, într-un chip destul de personal, problemele esenţiale ale teologiei sale: cunoaşterea lui Dumnezeu ca Stăpânilor şi Creator al Lumii, Decalogul şi Credinţa (potrivit Simbolului Apostolilor), justificarea omului prin credinţă şi meritele faptelor sale, cele două taine socotite valabile (Botezul şi împărtăşania), dar şi rugăciunea, puterile eclesiastice, cârmuirea civilă. Pentru Calvin, omul nu încetează să fie păcătos; faptele lui bune ajung acceptate numai prin graţia divină. Distanţa dintre Dumnezeu transcendent şi făptură poate fi abolită numai prin revelaţia conţinută în Biblie. Totuşi, omul nu-1 poate cunoaşte pe Dumnezeu în sine însuşi, ci numai ca Domn arătăndu-se oamenilor. Cele două taine constituie mijlocul prin care Hristos se dăruieşte credincioşilor.

Calvin e considerat, îndeobşte, drept cel mai puţin original dintre marii teologi ai Reformei. Căci, încă de la înţepenirea dogmatică a ultimului Luther, creativitatea teologică îşi pierde primatul în bisericile reformate. Ceea ce devine tot mai important este organizarea libertăţii individuale şi reformarea instituţiilor sociale, începând cu învăţământul public. Luther relevase — şi a ilustrat principiul cu propria-i viaţă — importanţa individului creator. Mai mult decât „demnitatea umană" exaltată de umanişti, libertatea individului de a respinge orice altă autoritate

71 Pentru întâia oară, toată documentaţia a fost culeasă si analizată de Willem Balke, Calvin and the Anabaptist Radicals.

72 Redactată în Franţa, Instituirea a fost continuu revăzută şi augmentată în nenumărate ediţii ulterioare.

73 Un episod penibil a fost executarea în 1553 a lui Michel Şervet, medic spaniol competent, dar teolog amator, care îl criticase violent pe Calvin; cf. G.H. Williams, The Radical Reformation, pp. 605 sq. Pentru mulţi, rolul lui Calvin în moartea lui Şervet a lipit un stigmat reacţionar protestantismului, la fel cum tratamentul aplicat de Inchiziţie lui Galileu a stigmatizat Biserica catolică; S. Ozment, op. cit., p. 369.

De La Mahomed la epoca Reformelor

622

în afara lui Dumnezeu a făcut posibilă — printr-un lent proces de desacralizare — ,,lumea modernă", aşa cum apare ea în Epoca Luminilor şi cum se precizează cu Revoluţia franceză şi o dată cu triumful ştiinţei şi al tehnologiei.

în ceea ce priveşte pe Calvin, el n-a contribuit doar — mai mult decât Lutehr — la progresul social şi politic al Bisericii sale, dar a demonstrat, prin propriul său exemplu, funcţia şi importanţa teologică a activităţii politice, în fapt, el a anticipat scria teologiilor politice în vogă în a doua jumătate a secolului XX: teologia muncii, teologia eliberării, teologia anticolonia­lismului etc. în această perspectivă, istoria religioasă a Europei Occidentale după secolul al XVI-lea se lasă integrată mai degrabă în istoria politică, socială, economică şi culturală a Continentului.

Ultima reformă importantă, cea efectuată de Conciliu! din Trent (1545-1563)74, e destul de ambigua, începută prea târziu şi obsedată de expansiunea mişcărilor evanghelice, Reforma din Trent se dezvoltă sub presiunea istoriei contemporane şi urmăreşte consolidarea puterii politice a Sfântului Scaun. Numeroşi teologi şi înalţi membri ai ierarhiei eclesiastice cereau, totuşi, de câtăva vreme, reforme adevărate, mai întâi şi mai întâi limitarea puterilor Papei şi restaurarea autorităţii episcopilor. Cu câţiva ani înainte de deschiderea Conciliului din Trent, şi la insistenţa împăratului Carol Quintul, au avut Joc la Regensburg, în aprilie 1541, discuţii între teologii protestanţi (printre care Bucer şi Melanchton) şi catolici (John Eck, Johan Groper etc.). în câteva săptămâni, cele două părţi au căzut de acord asupra câtorva probleme esenţiale (de exemplu, natura mântuirii ca „dublă justificare").

Din nefericire, conciliul face inutilă această apropiere. Papa şi consilierii săi iezuiţi erau preocupaţi de reforme susceptibile să împiedice, în ţările catolice, apariţia unor noi Luther, Zwingli sau Calvin. Constituţia conciliului era astfel concepută încât numai propunerile Papei rămâneau acceptate. Cum era de aşteptat, tendinţa reacţionară a ieşit victorioasă. Totuşi, conciliul a restabilit autoritatea episcopilor (cu condiţia să trăiască în diocczele lor), a reacţionat viguros împotriva imoralităţii şi concubinajului preoţilor, a luat hotărâri importante în ceea ce priveşte instrucţia teologică a clerului etc. în plus, conciliul a încurajat reforme de ordin cultural, menite să satisfacă nevoia laicilor pentru o viaţă religioasă mai autentică.

Ceea ce s-a numit catolicismul posttrentin este, în parte, rezultatul unor atari măsuri de însănătoşire, dar şi al lucrării câtorva mari mistici şi apărători ai credinţei. Tradiţiile misticii medievale şi ale mai noii devoîio moderna au cunoscut un avânt cu Sfânta Teresa d'Avila (1515-1582) şi Sân Juan de la Cruz (1542-1591). Experienţa acelei unio mystica, exprimată de Sfânta Teresa în termenii unei căsătorii ce are loc între suflet şi lisus, capătă un pres­tigiu excepţional75, în ciuda bănuielilor Inchiziţiei. Dar mai cu seamă Ignaţiu de Loyola (1491-1556), întemeietorul Companiei lui lisus, a contribuit la succesul — moral, religios şi politic — al contrareformei76. Deşi a avut experienţe mistice, despre care a vorbit, ceea ce alege

74 Prima sesiune durează din martie 1545 până în iarna lui 1547; a doua din mai 1551 până în mai 1552; ultima din aprilie 1561 până în decembrie 1563.

15 Vom reveni asupra acestei probleme într-un capitol final, consacrat morfologiei şi comparării experienţelor mistice arhaice, orientale şi occidentale.

76 Născut Ia Loyola, în 1491, Ignaţiu a avut o tinereţe romantică şi aventuroasă. Grav rănit în timpul războiului franco-spaniol din 1521, el a citit câteva cărţi religioase, între care Imitaţia Christi şi vieţile sfinţilor Francisc şi Dominic, pe care s-a hotărât să le urmeze. Cu prilejul primului său pelerinaj la Montserrat, în martie 1552, el face legământ pe altarul Fecioarei să se consacre slujirii lui Dumnezeu. De atunci, Ignaţiu a trăil o viaţă de extremă asceză, postind uneori o săptămână întreagă, călătorind pe jos, în zdrenţe, şi rugându-se câte şapte ore pe zi. După ce învaţă latina într-o şcoală elementară din Barcelona, soseşte la Paris în februarie 1528 şi se înscrie la Colegiul Montaigu; ia licenţa în 1534. Ignaţiu capătă permisiunea de a constitui, cu încă nouă tovarăşi, un nou ordin, confirmat de Curie în 1540. Limitată iniţial la 60 de membri, Compania lui lisus număra la moartea lui Ignaţiu, în 1556, mai mult de o mie de membri.

623

Religie, magie şi tradiţii hermetice înainte şi după reforme

Ignaţiu de Loyola este mai ales apostolatul sau, după o celebră expresie, „contemplaţia în acţiune". El este admirat în primul rând pentru faptele sale: orfelinate, case pentru fostele prostituate, şcoli secundare şi colegii, misiuni în cele trei continente etc.

Esenţialul doctrinei lui Ignaţiu de Loyola s-ar putea rezuma după cum urmează: supunerea absolută faţă de Dumnezeu, deci şi faţă de reprezentantul Său pe pământ, Suveranul Pontif, precum şi faţă de generalul suprem al Companiei; certitudinea că rugăciunile, meditaţiile şi facultatea de discernere care rezultă din ele pot să modifice condiţia umană; încrederea că Dumnezeu încurajează orice efort de convertire a oamenilor, deci şi efortul de a se perfecţiona pe sine; încrederea că faptele bune — mai ales acţiunile de întrajutorare a celor în nevoie — sunt bineplăcute lui Dumnezeu.

Comparată cu teologiile lui Luther şi Calvin, aceea a lui Ignaţiu de Loyola este mai degrabă optimistă, ceea ce s-ar putea explica prin experienţele mistice ale lui Ignaţiu, experienţe care i-au orientat atât metoda de contemplare, cât şi funcţia şi valoarea acordate acţiunii. Supunerea oarbă faţă de reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ trădează originea ei mistică: o putem compara cu venerarea Imamului (§ 273) şi a maestrului spiritual (gurudev) în hinduism; şi acolo, ca şi la Ignaţiu de Loyola, această veneraţie este justificată printr-o teologie mistică.

Geniul religios al lui Ignaţiu de Loyola se exprimă mai cu seamă în Exerciţii spirituale, scurt tratat a cărui redactare a început-o după prima sa viziune mistică avută la Mannese, lângă Montserrat. Este vorba de un manual practic, indicând zi de zi rugăciunile şi meditaţiile folositoare celui care (nu neapărat un membru al Companiei) întreprinde o retragere în singurătate de patru săptămâni. Lucrarea prelungeşte şi continuă o veche tradiţie contemplativă creştină. Chiar celebrul exerciţiu al primei săptămâni, efortul de imaginaţie pentru a alcătui în mod concret şi viu un peisaj sau un episod istoric, îşi are precedent în secolul al XH-lea. Dar Ignaţiu dezvoltă metoda acestei vizualizări cu o rigoare ce aminteşte anumite tehnici meditative indiene. Cel retras în solitudine învaţă să sacralizeze spaţiul în care se găseşte, proiectându-1, prin puterea imaginaţiei, în spaţiul în care se desfăşoară (în prezent!) istoria sfântă. El trebuie să vadă vechiul Ierusalim din vremea lui lisus, să privească pe losif şi Fecioara Măria în drumul lor către Bethleem şi aşa mai departe. Chiar când mănâncă, el îşi poate închipui că mănâncă împreună cu Aspostolii.

Sunt de sublimat precizia şi severitatea Exerciţii lor spirituale; orice elan devoţional este cu grijă controlat. Purificarea treptată a subiectului ce se supune acestor exerciţii nu pregăteşte deloc o unio rnystica. Obiectivul retragerii este de a forma „atleţi" spirituali şi de a-i trimite în lume.

310. Umanism, neoplatonism şi hermetism în vremea Renaşterii

Cosimo de Medici încredinţase marelui umanist florentin Marsilio Ficino (1433-1499) traducerea manuscriselor lui Platon şi Plotin pe care le achiziţionase de mai mulţi ani. însă, cam prin 1460, Cosimo cumpără un manuscris din Corpus Hermeticum şi îi cere lui Ficino să-i dea imediat o traducere în latină; acesta pune Dialogurile deoparte şi începe în grabă traducerea textelor hermetice. Cu un an înaintea morţii lui Ficino, deci în 1463, aceste traduceri erau gata. Corpus Hermeticum a fost, aşadar, primul text grecesc tradus şi publicat de Marsilio Ficino77. Aceasta arată prestigiul lui Hermes Trismegistul, socotit autorul tratatelor hermetice (cf. § 209).

77 Frances A.Yates, Giordano Bruno and the Hermetic Tradition, pp. 12-13. Până atunci, un singur tratat hermctic, Asclepiu.s, era accesibil în limba latină.

De la Mahomed la epoca Reformelor

624

Traducerile în latină ale lui Ficino — mai ales Corpus Hermeticum, PJaton şi Plotin — au jucat un rol important în istoria religioasă a Renaşterii: ele au făcut să triumfe neoplatonismul la Florenţa şi au trezit un interes pasionat pentru hermetism, mai peste tot în Europa. Primii umanişti italieni — de ia Petrarca (1304-1374) la Lorenzo Valla (cea 1405-1457) — inaugurează deja o nouă orientare religioasă, respingând teologia scolastică şi revenind la Părinţii Bisericii. Umaniştii considerau că, în calitate de creştini laici şi de buni clasicişti, puteau să studieze şi să înţeleagă mai bine decât clerul raporturile dintre creştinism, pe de o parte, şi concepţiile precreştine privind divinitatea şi natura umană, pe de alta. Aşa cum a remarcat Charles Trinkhaus, această nouă valorizare a lui Homo Triumphans nu este în mod necesar de origine păgână; ea este mai degrabă inspirată din tradiţia patristică78.

Cu neoplatonismul popularizat de Marsilio Ficino, Pico della Mirandola (1463-1494) şi Egidio da Viterbo (1469-1532), exaltarea condiţiei umane capătă o nouă dimensiune, dar fără să renunţe la contextul creştin. Creând lumea, Dumnezeu a acordat omului stăpânirea Pământului şi, „prin acţiunile omului, văzut ca Dumnezeu pe pământ, se săvârşeşte opera sa creatoare de istorie şi civilizaţie"79. Dar apoteozarea omului, tendinţă caracteristică umaniştilor, se inspiră de acum înainte din ce în ce mai mult din neoplatonismul paracreştin şi din hermetism.

Evident, Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola nu se îndoiau de rectitudinea credinţei lor. în secolul al II-lea deja, apologetul Lactanţiu îl considera pe Hermes Trismegistul drept un înţelept inspirat de Dumnezeu şi interpreta anumite profeţii hermetice ca împlinite prin naşterea lui lisus Hristos. Marsilio Ficino reafirma această armonie între hermetism şi magia hermetică80, pe de o parte, şi creştinism, pe de alta. Mirandola considera că Magia şi Kabbala confirmau divinitatea lui Hristos81. Credinţa universală într-o adevărată prisca îheologicfi- şi în celebrii „teologi vechi" — Zarathustra, Moise, Hermes Trismegistul, David, (Meu, Pitagora, Platon — cunoaşte acum o vogă excepţională.

Putem descifra în acest fenomen insatisfacţia profundă lăsată de scolastică şi de concepţiile medievale privind omul şi universul, o reacţie împotriva a ceea ce s-ar putea numi un creştinism „provincial", adică pur occidental, precum şi aspiraţia către o religie universalistă, transistorică, „primordială". Pico învaţă ebraica pentru a se iniţia în Kabbala, revelaţie care, după părerea sa, precede şi lămureşte Vechiul Testament. Papa Alexandru al Vl-lea comandă pentru Vatican o frescă forfotind de imagini şi simboluri hermetice, adică „egiptene". Egiptul antic, Persia mitică a lui Zoroastru, „doctrina secretă" a lui Orfeu, revelă „mistere" care depăşesc frontierele iudeo-crcştinismului şi ale lumii clasice de curând descoperită de umanişti. Este vorba, în fapt, de certitudinea că pot fi regăsite revelaţiile primordiale ale Egiptului şi Asiei şi că poate fi demonstrată solidaritatea şi izvorul lor unic. (Vom întâlni acelaşi entuziasm şi aceeaşi speranţă, deşi în proporţii mai modeste, în secolul al XlX-lea, după descoperirea sanscritei şi a „primordialităţii" Vedelor şi Upanişadelor.)

78 Cf. Charles Trinkhaus, „In our Image and Likcness", I, pp. XIX sq., 41 sq. (Petrarca), 150 sq. (L. Valla); ve/j mai ales textele reproduse lapp. 341 sq.,381 sq. Realizarea plenară a personalităţii nu implică întotdeauna un ideal împrumutat de la păgânism; ea se explică mai degrabă prin reînvierea unei teologii a graţiei; cf. ibid., pp. XX, 46 sq.

79 Ibid., pp. XXII.

80 Vezi, inter alia, D,P. Walker, Spiritual and Demonic Magic. Fron Ficino to Campanella, pp. 30 sq.

81 între tezele lui Pico della Mirandola condamnate de Inocenţiu al VII-lea, se află celebra afirmaţie: Nulla est scientia que non magis certificat de divinitate Christi quam magia el cabala. Cf. F.A. Yates, Giordano Bruno and the Hennetic Tradition, pp. 84 sq.

82 Cf. D.P. Walker, The Ancienî Theology, în special pp. 82 sq. („Orpheus the Theologian").

625

Religie, magie si tradiţii hermetice înainte şi după reforme

Vreme de două secole, hermetismul a obsedat pe mulţi teologi şi filosofi, credincioşi ori necredincioşi. Dacă Giordano Bruno (1548-1600) a primit cu atâta entuziasm doctrina lui Copernic, aceasta se explică prin faptul că el socotea heliocentrismul ca având o semnificaţie religioasă si magică, în vremea şederii sale în Anglia, Bruno prevedea reîntoarcerea iminentă a religiei vechilor egipteni, aşa cum era ea zugrăvită în tratatul Asclepius. Giordano Bruno se simţea superior lui Copernic, căci în vreme ce acesta îşi înţelegea propria teorie doar ca matematician, Bruno putea să interpreteze schema copernicană ca pe o hieroglifă a misterelor divine83.

Giordano Bruno urmărea însă alt ţel: el îl identificase pe Hermes cu religia egipteană considerată cea mai veche şi prin urmare îşi întemeia universalismul religios pe rolul magiei egiptene. In schimb, mulţi autori din secolul al XVI-lea ezitau să recurgă la magia hermetică, declarată între timp erezie. Este cazul lui Lefevre d'Etaples (1460-1537), care introdusese hermetismul în Franţa: el despărţea grosul filelor din Corpus Hermeticum de tratatul Asclepius. Neoplatonicianul Symphorien Champier (1472-1559) a încercat chiar să demonstreze că autorul pasajelor magice din Asclepius nu era Hermes, ci Apuleius84. în secolul al XVI-lea, în Franţa, ca şi în alte părţi din Europa, valoarea exemplară a hermetismului ţinea mai ales de universalismul său religios, susceptibil să restaureze pacea şi armonia. Un autor protestant, Philippe de Mornay, caută în hermetism un mijloc de a scăpa de teroarea războaielor religioase, în lucrarea sa Despre adevărul religiei creştine (1581), Mornay aminteşte că, potrivit lui Hermes, „Dumnezeu este Unu [...], că Lui singur îi aparţine numele de Tată şi de Cel bun [...]. Singur şi Tot; fără nume şi superior oricărui Nume"85.

După cum scrie J. Dagens, „această influenţă a hermetismului s-a exercitat asupra catolicilor şi a protestanţilor, deopotrivă, favorizând şi la unii şi la ceilalţi tendinţele cele mai irenice"86. „Străvechea" religie, revelată de Hermes şi împărtăşită cândva, la începuturi, de lumea întreagă, ar putea în zilele noastre să restabilească pacea universală şi armonia între religii, în centrul acestei revelaţii se află „divinitatea" omului, acest microcosmos, sinteză a întregii creaţii. „Micro­cosmosul este ţelul ultim al macrocosmosului, iar macrocosmosul este locaşul microcosmosului [...]. Macrocosmos şi microcosmos sunt în asemenea măsură legate între ele, încât unul este întotdeauna prezent în celălalt."87

Corespondenţa macrocosmos-microcosmos era cunoscută în China, în India şi în Grecia antică. Dar ea recapătă o nouă vigoare la Paracelsus şi la discipolii lui88. Omul face posibilă comunicarea între regiunea celestă şi lumea sublunară, în secolul al XVI-lea, interesul pentru magia naturalis reprezintă un nou efort în vederea apropierii Naturii de religie. Studiul Naturii constituia în fapt o cale de a căuta să-1 înţelegi pe Dumnezeu. Vom vedea, mai departe, dezvoltarea grandioasă a acestei concepţii.

83 Vezi F.A. Yates, Giordano Bruno, pp. 154 sq. şi passim. Un elenist erudit, Isaac Casaubon, a demonstrat că Corpus Hermeticum este o culegere de texte destul de târzii — în nici un caz anterioare secolului al II-lea sau al Ilt-lea ale erei noastre (cf.§ 209). Dar prestigiul fabulos al „misterelor egiptene" a continuat să fascineze imaginaţia elitelor intelectuale europene într-o formă nouă: „misterul hieroglifelor".