Capitolul XVI religiile din china antică

De la bun început, se pare că e vorba aici de grupuri secrete bine organizate, care îşi revelau doctrina ezoterică şi metodele numai iniţiaţilor. Pe lângă calităţi morale, novicii trebuiau să posede anumite caracteristici fizionomice şi chiromantice28. Călătoria extatică era pregătită

25 A. Neher, op. cit., p. 1032. Vezi, de asemenea, D. Hartmann, op. cit,, pp. 187 şi textele traduse de 1. Twersky, A Maimonides Reader, pp. 83 sq., 432-433 etc. Nu este scopul lucrării de faţă să ne ocupăm şi de câţiva filosofi din epoca postmaimonidiană: Gersonide (Levi ben Gerson, 1288-1344),Hasdai Crescas (1340-1410), Joseph Albo (1370-1444) etc.

26 în unele cazuri, nu e exclus ca aceste elemente gnostice să II fost reanimate ca urmare a confruntărilor directe sau indirecte cu mişcările eretice creştine din Evul Mediu.

27 G. Scholem distinge trei perioade: micile grupări anonime ale vechilor apocalipticieni; speculaţiile în jurul Tronului (Merkaha) ale anumitor învăţaţi în Misna; mistica Merkabei în epoca talmudică şi posttalmudică; cf. Major Irtinds in Jewish Mysticism, p. 43; vezi, de asemenea, Jewish Mysticism, Merkabah Mysticism and Talmudic Tradition, passim. Cea mai veche descriere a Merkabei se află în cap. XIV din Cartea etiopiana a lui Enoh.

28 G. Scholem, Major Trends, p. 48.

De la Mahomed la epoca Reformelor

572

prin 12 până Ja 40 de zile de exerciţii ascetice: post, cântece rituale, repetarea unor nume divine, posturi speciale (cu fruntea pe genunchi).

Ascensiunea sufletului Ia Cer şi înfruntarea primejdiilor întâlnite în cale constituiau, se ştie, o temă comună în gnosticismul şi hermetismul din secolele al II-lea şi al III-lca. După cum scrie Gershom Scholem, mistica Merkabei constituie una din ramurile evreieşti ale Gnosei29. însă locul Arhonţilor, care la gnostici apără cele şapte ceruri planetare, este luat, în gnosticismul ebraic, de „paznicii" aşezaţi la stânga şi la dreapta intrării în sala cerească. în ambele cazuri, sufletul are nevoie de o parolă de trecere: un sigiliu magic cu un nume de taină înscris pe el, nume care îndepărtează demonii şi îngerii vrăjmaşi. Pe măsură ce se desfăşoară călătoria extatică, pericolele devin tot mai de temut. Ultima încercare pare destul de enigmatică, într-un fragment ce s-a păstrat în Talmud, Rabbi Akiba, adresându-se celor trei rabini care trebuiau să intre în „Paradis", le spune: „Când veţi ajunge la strălucitoarele plăci de marmură, să nu strigaţi: «Apă! Apă!», căci scris este: «Cel ce rosteşte minciuni nu va fi lângă mine»", într-adevăr, lucirea orbitoare a lespezilor de marmură ce pardosesc palatul dau^impresia valurilor30.

în cursul călătoriei sale extatice, sufletul primeşte revelaţii privind Creaţia, ierarhia îngerilor şi practicile teurgice. în cerul cel mai de sus, stând în picioare în faţa Tronului ,,[el] contemplă chipul mistic al divinităţii, în simbolul «înfăţişării cu chip de om», ce i s-a arătat prorocului lezechiel (1,26), stând pe tronul Merkaba. Lui lezechiel i s-a arătat «măsura trupului», în ebraică Shi'ur Qoma, adică o reprezentare antropomorfică a divinităţii, înfăţişându-se ca Primul Om, dar şi asemeni Celui Iubit din Cântarea Cântărilor, în acest răstimp, sufletul primeşte revelaţia numelor mistice ale mădularelor sale"31.

Avem de-a face cu o proiectare a Dumnezeului nevăzut iudaic într-o figură mistică în care se revelează „Marea Slavă" din apocaliptica şi apocrifele evreieşti. Dar această reprezentare în imagine a Creatorului (din mantia sa cosmică răsar firmamentele şi astrele etc.) se dezvoltă „plecând de la o concepţie absolut monoteistă; ea nu are deloc caracterul eretic şi antinomic pe care 1-a împrumutat ori de câte ori Dumnezeul creator a fost opus Dumnezeului cel adevărat"32.

Alături de scrierile referindu-se la Merkaba, se răspândeşte în Evul Mediu şi capătă celebritate în toate ţările Diasporei un text de câteva pagini, Sepher Yeîsira, „Cartea Creaţiei". Nu se cunosc originea sau data redactării acestuia (probabil în secolele al V-lea sau al Vl-lea). Textul conţine o expunere laconică a cosmogonici şi cosmologiei. Autorul se străduieşte „să-şi pună de acord ideile sale, influenţate, desigur, de izvoare greceşti, cu disciplinele talmudice referitoare la doctrina Creaţiei şi cu cele privind Merkaba şi în cursul expunerii sale întâlnim pentru prima oară reinterpretări de tendinţă speculativă ale concepţiilor referitoare la Merkaba"^.

Prima parte prezintă cele „32 de căi minunate ale înţelepciunii (Hokhma sau Sophia) prin care Dumnezeu a creat lumea" (cf. § 200); cele 22 litere ale alfabetului sacru şi cele 10 numere primordiale (Sephiroth). Primul Sephira cslcpneutna (ruah) lui Dumnezeu cel viu. Din ruah purcede Aerul Primordial, din acesta se nasc Apa şi Focul, adică Sephiroth-urile al treilea şi al patrulea. Din Aerul Primordial, Dumnezeu a făurit cele 22 de litere; din Apă a creat Haosul Cosmic şi din Foc Tronul Slavei şi ierarhiile îngereşti. Următoarele şase Sephiroth reprezintă cele şase direcţii spaţiale34.

29 Cf. Leş origines de la Kabbale, p. 36. G. Scholem vorbeşte, de asemenea, despre „gnosticismul rabinic", adică acea formă a gnosticismului evreiesc care s-a străduit să rămână fidelă tradiţiei halakice; cf. Major Trends, p. 65.

30 G. Scholem, Major Trends, p. 52 sq. Cf. ibid., n. 49, referirile la imagini asemănătoare din literatura elenistică.

31 G. Scholem, Leş origines de la Kabbale, p. 29. ^ Ibid., p. 31.

33 G. Scholem, IMS origines de la Kabbale, p. 34.0 traducere recentă în Guy Cassaril, Rabbi Simeon bar Yochai, pp. 41—48.

34 G. Scholem, Leş origines de la Kabbale, pp. 35 sq. Vezi, de asemenea, Major Trends, pp. 76 sq.

573

Iudaismul de la răscoala lui Bar-Kokhba pana la hasidism

Speculaţia filosofică privind Sephiroth-urile, colorată de mistica numerelor, are probabil o origine neopitagoriciană; dar ideea „literelor prin care s-au făurit Cerul şi Pământul" îşi găseşte explicaţia în iudaism35. „Din cosmogonia şi cosmologia întemeiate pe mistica limbajului, care trădează atât de net afinitatea cu ideile astrologice, căi directe duc, după toate dovezile, la concepţia magică a forţei creatoare şi miraculoase a literelor şi cuvintelor"36. Sepher Yetsira a fost folosit şi în scopuri taumaturgice. El a devenit vade-mecum al kabbaliştilor şi a fost comentat de cei mai mari gânditori evrei din Evul Mediu, de la Saadia până la Sabbatai Donnolo.

Pietismul ebraic medieval este opera a trei „bărbaţi pioşi din Germania" (Hassidei Ashkenaz): Samuei, fiul său Iuda Hasidul şi Eleazar din Worms. Mişcarea a apărut în Germania ia începutul secolului ai XII-lea şi a cunoscut o perioadă de creativitate între 1150 şi 1250. Deşi îşi are originile în mistica Merkabei şi a lui Sepher Yetsira, pietismul renan este o creaţie nouă şi originală. Se remarcă întoarcerea la o anumită mitologie populară, dar hasidiţii resping speculaţiile apocaliptice şi calculele privind venirea lui Mesia. Tot astfel, nici erudiţia rabinică, nici teologia sistematică nu-i interesează. Ei meditează mai ales la misterul unităţii divine şi încearcă să practice o nouă concepţie a pietăţii37. Spre deosebire de kabbaliştii spanioli (cf. § 289), maeştrii hasidiţi se adresează poporului. Opera principală a mişcării — Sepher Hassidim — utilizează mai ales anecdote, paradoxuri, naraţiuni edificatoare. Viaţa religioasă se concentrează asupra ascezei, rugăciunii şi dragostei de Dumnezeu. Căci, în manifestarea ei cea mai sublimă, teama de Dumnezeu se identifică cu dragostea şi devoţiunea pentru Dumnezeu38.

Hasidiţii caută să dobândească o deplină seninătate a spiritului: acceptă cu calm injuriile şi ameninţările altor membri ai comunităţii39. Ei nu caută puterea; totuşi dispun de misterioase capacităţi magice40. Penitenţele hasidiţilor trădează anumite influenţe creştine, nu însă şi pe acelea privind sexualitatea. Căci, se ştie, iudaismul n-a acceptat niciodată acest tip de ascetism. Pe de alta parte, s-a remarcat o puternică tendinţă panteistă: Dumnezeu este mai aproape de lume şi de om decât este sufletul de om41.

Hasidiţii din Germania nu au elaborat o teozofic sistematică. Se pot însă distinge trei idei centrale, derivate, de altfel, din izvoare deosebite: 1) concepţia despre „Slava divină" (Kabod); 2) ideea unui Heruvim „Sfânt" prin excelenţă, stând în preajma Tronului; 3) misterele sfinţeniei şi maiestăţii divine, precum şi secretele naturii umane şi ale drumului ei spre Dumnezeu42.

289. Kabbala medievală

O creaţie excepţională a misticii ezoterice evreieşti a fost Kabbala, termen care, cu aproximaţie, înseamnă „tradiţie" (de la rădăcina Kbl, „a primi"). Aşa după cum vom vedea,

•^ G. Scholem, I^es origines, pp. 37-38. Guy Cassaril insistă pe paralelismul cu un anumit gnosticism creştin, precum acel din Omiliile clementine, op. cit., p. 42.

36 G. Scholem, l^es origines, p. 40.

37 G. Scholem, Major Trends, pp. 91-92. ™Ibid., p. 95.

3y G. Scholem compară seninătatea lor cu ataraxia cinicilor si stoicilor, ibicl., p. 96. CI'., de asemenea, comportamentul unui al-Hallăg(§ 277).

40 Prima menţiune privind Golcmul, homunculul magic, animat în timpul extazului de către meşterul său, se află în scrierile lui Eleazar din Worms; cf. G. Scholem, The Idea of the Golem, pp. 175 sq.

41 G. Scholem, Major Trends, pp. 107 sq. Este vorba, probabil, de o influenţă a neoplatonismului prin Scot Erigena (secolul IX); ibid., p. 109.

42 G. Scholem, ibid,, pp. 110 sq. Precizăm, de pe acum, că nu există continuitate între acest pietism evreu din secolul al XlII-lea şi mişcarea hasidică ce va apărea în secolul al XVIII-lea în Polonia şi Ucraina (§ 292).

De la Mahomed la epoca Reformelor

574

această nouă creaţie religioasă, deşi rămânând fidelă iudaismului, reactualiza fie o moştenire gnostică, uneori cu nuanţă de erezie, fie structuri ale religiozităţii cosmice43 (stângaci etichetate uneori ca „panteiste"), ceea ce a provocat inevitabil o tensiune între adepţii unei anumite Kabbale şi autorităţile rabinice. Să adăugăm, de pe acum, că, în pofida acestei tensiuni, Kabbala a contribuit, direct sau indirect, la întărirea comunităţilor din Diaspora. în plus, Kabbala, deşi insuficient cunoscută şi aproximativ înţeleasă de unii autori creştini din timpul şi de după Renaştere, a jucat un rol în procesul de „desprovincializare" al creştinătăţii apusene; altfel spus, ea face parte din istoria ideilor din Europa dintre secolele al XlV-lea şi al XlX-lea.

Cea mai veche expunere a Kabbalei propriu-zise se află în cartea Bahir. Textul, transmis într-o stare imperfectă şi fragmentară şi constituit din mai multe straturi, este obscur şi stângaci. Bahir a fost compilată în Provence, în secolul al XH-lea, plecând de la materiale mai vechi; între altele Raza Rabba („Marele Mister"), în care unii autori orientali au văzut o importantă scriere ezoterică44. Originea orientală — mai exact gnostică — a doctrinelor dezvoltate în Bahir e neîndoielnică. Regăsim aici multe din speculaţiile vechilor autori gnostici atestate în diverse surse evreieşti: Eonii masculini şi feminini, pleroma, Arborele Sufletelor, Shekhima, descrisă în termeni similari celor întrebuinţaţi pentru dubla Sophia (fiică şi soţie) a gnosticilor45.

Problema unei relaţii posibile „între cristalizarea Kabbalei, sub forma redactării cărţii Bahir, si mişcarea kathară rămâne totuşi indecisă. Lipsesc dovezi concludente pentru aceasta, dar nici nu se poate exclude această aserţiune, în istoria gândirii, Bahir reprezintă recurenţa, conştientă poate, dar în orice caz perfect sprijinită pe fapte, a unui simbolism arhaic care nu-si află perechea în tot iudaismul medieval. Cu publicarea cărţii Bahir, o formă evreiască a gândirii mitice intră în concurenţă şi, inevitabil, în controversă cu formulările rabinice şi filosofice ale iudaismului medieval"46.

Kabbalistii din Provence îşi întemeiază doctrina în primul rând pe Bahir. Ei completează vechea tradiţie gnostică de origine orientală cu elemente ale unui alt orizont spiritual, şi anume neoplatonismul medieval, „în forma în care Kabbala iese la lumină, ea conţine aceste două tradiţii, accentul căzând când pe una, când pe cealaltă. Ea va fi transplantată în Spania sub această înfăţişare sau, mai bine zis, dublă înfăţişare"47.

în ciuda prestigiului său de tehnică mistică, extazul nu joacă un rol important, iar în enorma literatură kabbalistică se găsesc puţine referiri la experienţe extatice personale şi foarte rar la unio mystica. Unirea cu Dumnezeu e desemnată prin termenul devekuth4^, „lipire", „a fi unit cu Dumnezeu", stare de graţie care depăşeşte extazul. Aceasta explică de ce autorul care a pus cel mai mult în valoare extazul a rămas cel mai puţin popular. Este vorba de Abraham Abulafia, născut la Saragossa în 1240 şi care a călătorit îndelung în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Italia. Numeroasele lui scrieri au fost prea puţin răspândite de către rabini, tocmai datorită caracterului lor prea personal.

Abufalia dezvoltă o tehnică meditativă în jurul numelor lui Dumnezeu, aplicându-le ştiinţa combinatorie a literelor alfabetului ebraic. Pentru a explica truda spirituală care duce la eliberarea sufletului de lanţurile materiei, el foloseşte imaginea nodului, care trebuie dezlegat, nu tăiat. Abufalia face apel, de asemenea, la unele practici de tip Yoga: ritmul respiraţiei, posturile

43 Vezi, mai ales, G. Schoiem, „Kabbala and My{h",passim.

44 Cf. G. Schoiem, Major Trends, p. 75; Origine* de la Kabbale, pp. 66 sq.

45 Schoiem, Origine.s, pp. 78-107, 164-194.

46 Ibid., p. 211.

47 Ibid.,pp. 394—395. Despre kabbaliştii din Gerona, orăşel catalan situat între Barcelona şi Pirinei, vezi ampla expunere a lui G. Schoiem, ibid., pp. 388-500.

48 Vezi G. Schoiem, „Devekuth or Communion with Gud",passim.

575

Iudaismul de la răscoala lui Bar-Kokhba până la hasidism

speciale, diferite forme de incantaţie etc.49 Prin asocieri şi permutări de litere, adeptul reuşeşte să dobândească contemplaţia mistică şi viziunea profetică. Dar extazul lui nu este o transă; el e descris de Abufalia ca o răscumpărare anticipată, într-adevăr, în timpul extazului, adeptul este umplut de o lumină supranaturală50. „Ceea ce Abufalia numeşte extaz este viziunea profetică aşa cum au înţeles-o Maimonide şi gânditorii evrei din Evul Mediu; unirea efemeră a intelectului uman cu Dumnezeu şi influxul în sufletul personal al lui intellectus agens al filosofilor."51

E foarte probabil că prestigiul şi influenţa postume ale lui Abufalia au fost radical limitate de apariţia în Spania, puţin după 1275, a lui Sepher Ha-Zohar („Cartea Splendorii"). Această lucrare uriaşă (aproape 1000 de pagini, în ediţia aramaică din Mantova) a avut un succes fără egal în istoria Kabbalei. Este singurul text care a fost socotit carte canonică şi a fost pus timp de mai multe secole alături de Biblie şi Talmud. Scris sub formă pseudoepigrafică, Zohar-u\ prezintă conversaţiile teologice şi didactice ale faimosului Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea) cu prietenii şi adepţii săi. Multă vreme, savanţii au considerat „Cartea Splendorii" drept o compilaţie de origini diverse, unele conţinând chiar idei formulate de R.Simeon. Dar, Gershom Scholem a demonstrat că autorul acestui „roman mistic" este kabbalistul spaniol Moise de Leon52.

După G. Scholem, Zohar-ul reprezintă teozofia ebraică, adică o doctrină mistică al cărei scop principal este cunoaşterea şi descrierea lucrării misterioare a divinităţii. Dumnezeu ascuns este lipsit de calităţi şi atribute; Zohar-ul şi kabbaliştii îl numesc En-Sof, adică Infinitul. Dar, deoarece Dumnezeu ascuns este activ oriunde în Univers, el manifestă anumite atribute care, la rândul lor, reprezintă unele aspecte ale naturii divine. După kabbalişti, există zece atribute fundamentale ale lui Dumnezeu, care sunt, în acelaşi timp, cele zece niveluri prin care circulă viaţa dumnezeiască. Numele acestor zece Sephiroth oglindesc diferitele moduri de manifestare divină53, împreună, Sephiroth-urile constituie „universul unificat" al vieţii lui Dumnezeu şi sunt imaginate sub formă de arbore (arborele mistic al lui Dumnezeu) sau de om (Aclam Kadrnon, omul primordial). Alături de acest simbolism organic, Zohar-u\ utilizează simbolismul Cuvântului, al numelor pe care Dumnezeu şi le-a dat Sieşi.

Creaţia are loc în Dumnezeu; mişcarea lui En-Sof ascuns iese din repaus şi se desfăşoară în cosmogonie şi autorevelare. Acest act transformă En-Sof, plenitudinea inefabilă în „neant" mistic din care emană Sephiroth-urile. în Zohar, transformarea Neantului în Fiinţă este exprimată prin simbolul punctului primordial54. Un pasaj (1,249 b) afirmă că Creaţia a avut loc pe două planuri, „un plan superior şi un plan inferior", adică lumea Sephiroth-urilor şi lumea vizibilă. Autorevelarea lui Dumnezeu şi desfăşurarea sa în viaţa Sephiroth-urilor constituie o teogonie. „Teogonia şi cosmogonia nu reprezintă două acte diferite ale Creaţiei, ci două aspecte ale

49 Ci'. G. Scholem, Major Trends, p. 139.

50 G. Scholem a tradus o descriere amănunţită a unei atari experienţe; descriere redactată de un discipol anonim, în Palestina, în anul 1295; ibid., pp. 143-155.

51 „Originalitatea aproape eretică a lui Abufalia este de a fi asimilat viziunea profetică (ce depinde, potrivit tradiţiei, întotdeauna de Dumnezeu) cu devekuth, lipirea de Dumnezeu, doar prin voinţa şi iubirea omenească, afirmând astfel că viziunea profetului putea fi deliberat pregătită si provocată de orice mistic pios şi sincer" (ihid).

52 Cf. Major Trends, pp. 157-204.

33 „înţelepciunea" lui Dumnezeu (//ofc/ima), „inteligenţa" lui Dumnezeu (Binah), „iubirea" sau mila lui Dumnezeu (Hessed) etc. Al zecelea Sephira este Malkhuth, „regatul" lui Dumnezeu, descris în general în Zohcii ca arhetipul mistic al comunităţii lui Israel ori ca Shekhina; cf. G. Scholem, Major Trends, pp. 212-213. Despre Sephiroth, în Sepher Yetsira, vezi mai sus, pp. 572 sq.

54 Identificat cu „înţelepciunea" lui Dumnezeu (a doua Sephira). în Sephira a treia, „punctul" devine „palat" sau „clădire"; ceea ce trimite la facerea lumii. Binah, numele acestei Sephira, înseamnă nu numai „inteligenţă", ci şi „diferenţiere"; cf. G. Scholem, Major Trends, pp. 219 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

576

aceluiaşi act"35. Iniţial, toate lucrurile formau un mare Tot, şi viaţa Creatorului pulsa în viaţa creaturilor sale. Numai după căderea omului, Dumnezeu a devenit „transcendent"56.

Una din inovaţiile cele mai semnificative ale kabbaliştilor este ideea unirii lui Dumnezeu cu Shekhina; acest hieros gamos împlineşte adevărata unitate a lui Dumnezeu. După Zohar, la început, unirea era permanentă şi neîntreruptă. Dar păcatul lui Adam a provocat încetarea lui hieros gamos şi, în consecinţă, „exilul Shekhin-ei". Abia după restaurarea armoniei originare în actul răscumpărării, „Dumnezeu va fi unul şi numele său Unu"57.

Aşa cum am arătat deja, Kabbala reintroduce în iudaism mai multe idei şi mituri în legătură cu religiozitatea de tip cosmic. La actul sanctificării vieţii prin muncă şi prin riturile prescrise în Talmud kabbaliştii adaugă valorizarea mitologică a Naturii şi a Omului, importanţa experienţei mistice şi chiar anumite teme de origine gnostică. Se poate decela în acest fenomen de „deschidere" şi în acest efort de revalorizare nostalgia unui Univers religios în care Vechiul Testament şi Talmudul coexistă cu religiozitatea cosmică, gnosticismul cu mistica. Un fenomen analog apare în idealul „universalist" al anumitor filosofi hermetişti ai Renaşterii italiene.

290. Isaac Luria şi noua Kabbala

Una din consecinţele expulzării evreilor din Spania, în 1492, a fost transformarea Kabbalei: din doctrină ezoterică ea a sfârşit prin a deveni doctrină populară. Pană la catastrofa din 1492, kabbaliştii îşi concentrau interesul mai degrabă asupra Creaţiei decât asupra Răscumpărării: cel ce cunoştea istoria lumii şi a omului putea eventual să se reîntoarcă la perfecţiunea origi­nară58. Dar, ca urmare a expulzării, patosul mesianismului a invadat noua Kabbala; „începutul" şi „sfârşitul" au fost legate şi înţelese împreună. Catastrofa a primit o valoare răscumpărătoare: ea semnifica durerile naşterii erei mesianice (cf. § 203). De atunci înainte, viaţa a fost înţeleasă ca existenţă în Exil şi suferinţele Exilului au fost explicate de anumite teorii curajoase asupra Divinităţii şi a omului.

Pentru noua Kabbală, moartea, pocăinţa şi renaşterea sunt cele trei mari evenimente susceptibile să înalţe omul către o unire beatifică cu Dumnezeu. Umanitatea este ameninţată nu numai de propria sa corupţie, ci şi de corupţia lumii; aceasta a fost provocată de prima fisură intervenită în Creaţie, când „subiectul" s-a separat de „obiect". Insistând asupra morţii şi a renaşterii (interpretată ca o reîncarnare sau o renaştere spirituală dobândită prin pocăinţă), propaganda kabbaliştilor — prin intermediul cărora noul mesianism căuta să-şi facă drum — a obţinut o mare popularitate59.

La vreo patruzeci de ani după expulzarea din Spania, Safed, un oraş din Galileea, devine focarul noii Kabbale. Dar încă înainte de această dată, Safedul era vestit ca un centru spiritual

55 G. Scholem, op. cit., p. 223. Această doctrină a fost elaborată mai ales de Moise din Leoii.

56 Ibid., p. 224. Ideea este atestată deja la „primitivi". Cf. M. EJiade, Mythes, reves et mysteres, pp. 80 sq.

57 G. SchoJem, ibid., p. 232. După cum remarcă G. SchoJern (p. 235), kabbaliştii au încercat să descopere misterul sexului în Dumnezeu însuşi. O altă trăsătură originală a Zfjhar-ului este interpretarea răului ca fiind una din manifestările — aşadar o sephira! — lui Dumnezeu (G. SchoJem, pp. 237 sq., remarcă paralelismul cu concepţia lui Jakob Bo'hrne). Cât priveşte ideea transmigrafiei sufletelor — idee de origine gnostică —, ea e atestată pentru prima oară în Bahir (ibid., pp, 241 sq.), dar va deveni populară o dată cu succesul „noii Kabbale" a lui Safed în secolul al XVl-lea; cf. G. Scholem, „The Messianic Idea in KabbaJism", pp. 46 sq.

•^ G. Scholem, Major Trends, pp. 244 sq. Precizăm însă că, cu mult înainte de 1492, anumiţi kabbalişti proclamaseră în mod expres acest an catastrofic drept anul Răscumpărării. Expulzarea din Spania a revelat ca Răscumpărarea semnifică deopotrivă eliberare şi catastrofă; ibid., p. 246.

59 Ororile Exilului au fost revalorizate de doctrina metempsihozei. Soarta cea mai tragică a sufletului era aceea de a fi „respins" sau „dezvesmântat", stare care excludea reîntruparea sau admiterea în Şeol, cf. G. SchoJem, ibid., p. 250.

577

Iudaismul de la răscoala lui Bar-Kokhba până la hasidism

de anvergură. Printre maeştrii cei mai vestiţi trebuie să menţionăm numele lui Joseph Karo (1488-1575), autorul celui mai important tratat de ortodoxie rabinică, dar şi al unui curios şi pasionant Jurnal în care el îşi nota experienţele extatice inspirate de un maggid, înger-mesager al puterilor cereşti. Exemplul lui Karo este deosebit de instructiv: el arată posibilitatea de a integra erudiţia rabinică (halakha) cu experienţa mistică de tip kabbalistic. într-adevăr, J.Karo a aflat în Kabbală atât temeiuri teoretice, cât şi metoda practică pentru a dobândi extazul, şi

deci prezenţa lui tnaggicf®.

Cât despre noua Kabbală care s-a afirmat la Safed, maeştrii cei mai vestiţi au fost Moise ben Jacob Cordovero (1522-1570) şi Isaac Luria. Primul, gânditor viguros şi sistematic, a elabo­rat o interpretare personală a Kabbalei şi, în special, a cărţii Zohar. Opera sa este considerabilă, în timp ce Luria, mort în 1572, la vârsta de 38 de ani, n-a lăsat nici o scriere. Sistemul lui a rămas cunoscut din notele şi cărţile discipolilor săi, mai ales un enorm tratat datorat lui Hayym Vital (1543-1620). După toate mărturiile, Isaac Luria era un vizionar posedând o experienţă extatică foarte bogată şi deosebit de diversă. Teologia lui se întemeiază pe doctrina Ţimţum. Acest termen însemna la început „concentrare" sau „contracţie", dar kabbaliştii îi dădeau sensul de „retragere". După Luria, existenţa Universului a fost posibilă printr-un proces de „contracţie" a lui Dumnezeu. Căci putea să existe Lumea dacă pretutindeni era Dumnezeu? „Cum a putut Dumnezeu să creeze lumea ex nihilo, dacă nu exista neantul?..." Deci, „Dumnezeu s-a retras ca să facă loc Lumii, părăsind, ca să spunem aşa, o regiune din interiorul Său, un fel de spaţiu-mistic din care El s-a retras ca să se reîntoarcă în actul creaţiei şi al revelaţiei"61. Prin urmare, primul act al Fiinţei Infinite (En-Sof) n-a fost o mişcare în afară, ci un act de retragere înăuntrul Fiinţei înseşi. Aşa cum remarcă G. Scholem (p. 261), Ţimţum este simbolul cel mai profund al Exilului; el poate fi considerat ca Exilul lui Dumnezeu în sine însuşi. Abia la o a doua mişcare Dumnezeu trimite o rază de lumină şi îşi începe revelaţia creatoare62.