Capitolul XVI religiile din china antică

Despre Ogmios, a se vedea Francoise Le Roux, ,,Le Dieu celtiques aux liens: de l'Ogmios de Lucicn â Ogmios de Diirer", Ogam, 12, 1960, pp. 209-234, care discută, de asemenea, lucrările anterioare. J. de Vries, op. cit., pp. 73—79; P. M. Duval, Leş dieux de Iu Gaule, pp. 79-82. Cât despre Ogma, numele lui „trădează o fonetică nongaelică şi trebuie explicata ca un împrumut de la galezul Ogmios": M. L. Sjoestedt, „Legendes epiques irlandaises et monnaies gauloises" (Etudes Celtic/nes, I, 1936, pp. 1-77), p. 7. Pe de altă parte, Ogmios pare împrumutat de la grecescul ogmos, „linie, şir, brazdă", dar acest teonim de origine grecească ascunde o realitate religioasă celtică.

Zeul Ogina e numit „părintele ogamelor", caractere alfabetice folosite mai ales în cele 360 de inscripţii funerare, aflate mai ales în Irlanda şi în Ţara Galilor, şi datând din secolele V şi VI. A se vedea: J. Vendryes, „L'ecriture ogamique et şes origines", Etudes Celtiques, 4, 1939, pp. 83-116 (cu o bogată bibliografie); despre folosirea aritmetică a acestor semne, cf. L.Gerschel, „Origine et premier usage des caracteres ogamiques", Ogam, 9,1957,pp. 151-173. A se vedea, mai recent, James Carney, „The Invention of the Ogam cipher", Eriu, 26, 1975, pp. 53-65.

Despre „Apollon", a se vedea J. Vendryes, op. cit., pp. 261 sq., 287 (divinităţi asociate lui Apollon); F. Le Roux, '„Introduction â une etude de l'«Apollon» Celttque", Ogam, 12, 1960, pp. 59-72; J. de Vries, Religion des Celtes, pp. 79-86.

Despre „Minerva", a se vedea J. Vendryes, op. cit., pp. 261 sq.; J. de Vries, op. cit., pp. 86 sq.

171. Despre zeii galezi citaţi de Lucan, a se vedea P. M. Duval, „Teutates, Esus, Taranis", Etudes Celtiques, 8,1958-1959, pp. 41-58; id., „Le groupe de bas-reliefs des «Nautae Parisiaci»", în Monuments Plot, 48, 1956, pp. 78-85; E. Thevenol, «La pendaison sanglante des victimes offerte a Essus-Mars», în Hommages ă Waldemar Deonna (Liege, 1957), pp. 442-449; J. de Vries, op. cit,, pp. 53 sq., 105 sq.; Francoise Le Roux, „Des chaudrons celtique a l'arbre d'Esus, Lucain et Ies Scholies Bernoises", Ogam, 7, 1955, pp. 33-58; id., „Taranis, dieu celtique du Ciel et de J'orage", Ogam, 10, 1958, pp. 30-39; 11, 1959, pp. 307-324; Arme Ross, „Esus et Ies trois «grues»", Etudes Celtiques, 9, 1960-1961, pp. 405-438; J.J. Halt, „Essai surl'evolution de la religion gauloise", Revue des Etudes Anciennes, 67, 1965,pp. 80-125 (reconstituire sistematică, puţin convingătoare).

Glosele medievale păstrate în Commenta Bernensis sunt contradictorii. Teutates este identificat cu Mercur şi, într-un alt loc, cu Marte; Esus cu Marte şi Mercur, Teutates cu Dis Pater si lupiter.

Cu privire la tema regelui irlandez care piere într-o casă incendiată şi e înecat apoi într-o putină, a se vedea Clemence Rammoux, „La mort sacrificielle du Roi", Ogam, 6, 1954, pp. 209-218.

Analiza lingvistică şi istorico-culturală a zeului Taranis în H, Birkhan, Germanen u, Kelten, pp. 311 sq.

Cu privire la Cernunnos, vezi P.P. Bober „Cernunnos: Origin and Transformation of a Celtic Divinity", American Journal of Archaeology, 55, 1951, pp. 13-51; J. de Vries, op. cit., pp. 112 sq. (cu bibliografie); Arme Ross, Păgân Celtic Britain, pp. 180 sq. Despre scena gravată de la Val Cammonica, cf. F. Altheim şi E. Trautmann, „Keltische Felsbilder der ValCi\mmt>mca,Mittd.dt.archaeologischen Institut i om. Abt., 54, 1939,pp. l sq. Despre simbolismul religios al cerbului, vezi M. Eliade, Images et symboles, p. 216; De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 146 sq. [trad. românească, pp. 150 sq. — nota trad.j; Otto Hoffler, Siegfried, Arminius unddie Symbolik (Heidelberg, 1960), pp. 32 sq. şi n. 66-94; Hclmut Birkhan op. cit., pp. 453-457. Despre riturile comportând măşti de cerbi, în Europa creştină, a se vedea Waldemar Liungmann, Traditionswanderungen: Euphrat-Rhein (FFCommunication, nr. 118, Helsinki, 1937), pp. 735 sq.

Despre Matres şi Matronae, vezi J. Vendryes op. cit., pp. 275 sq.; 288, n. 9; J. de Vries, op. cit., pp. 122 sq.; P. M. Duval, Leş dieux de la Gaule, pp. 55 sq.; Anne Ross, op. cit., pp. 265 sq.

M. L. Sjoested sublimase importanţa împreunării rituale a zeului-căpetenie cu Zeiţa-Mamă în ziua Anului (Samain), când „renaşte anul celtic"; acest hieros gamos era „garanţia vitalităţii veşnic renăscute a tribului" (Dieux et heros des Celtes, p. 57). Tema unui hieros gamos între suveranul irlandez si zeiţa teritorială (epifanie a Terrei Mater) a fost abundent tratată de celtologi. Vezi ultimele apariţii: Proinsias Mac Caba, „Aspects of the Theme of King and Godess in Irish Literature", Etudes Celtiques, l, 1956, pp. 76-114, 356-413; 8, 1958, pp. 59-65; Rachel Bromwich, „Celtic Dynastk Themes and the Breton Lays", Etudes Celtiques, 9, 1960, pp. 439-474; A. Ross, op. cit., pp. 292 sq. A se vedea, de asemenea, lucrările lui A. C. L. Brown şi A. K. Coomaraswamy citate mai jos.

F. R. Schroder atrăsese primul atenţia asupra unui pasaj din Topographia Hibernica (în jur de 1185) de Geraldus Cambrensis: La Kenelcunil, trib din Ulster, regele se împreunează cu o iapă albă în faţa supuşilor săi. Iapa este apoi răpusă, carnea ei fiartă şi cu supa din oală se pregăteşte o baie regelui. El împarte carnea şi bea din lichidul în care s-a îmbăiat, cf. „Ein aldrischer Kronungsritus u. das indogermanischer Rossopfer",Ze7?/. Celtische Philologie, 16,1927,pp. 310-312. Schroder comparase acest ritual de conservare cu asvamedha (cf. § 73). Problema a fost reluată, în perspectivă dumeziliană, de Jean Puhvel, „Aspects of Equine Functionality", în Myth and Law among the Indo-Europeans (1970), pp. 159—172 (dar a se vedea G. Dumezil, Fetes romaines d'etes et d'automne, pp. 216-219).

Despre Epona şi Rhianon, a se vedea H. Hubert, „Le mythe d'Epona", Melanges Vendryes (Paris, 1925), pp. 187 sq.; P. Lambrechts, „Epona et Ies Matres", L'AntiquiteClassique, 19,1950, pp. 103 sq.; Jean Gricourt, „Epona-Rhianon-Macha",

Tabloul problemelor

706

Ogam, 6, 1954, pp. 25-40, 75-86, 165-188 (mitul zeiţei Rhianon, echivalentul breton al Eponei, corespunde în Irlanda cu cel al lui Macha). Ca si Gricourt, J. Puhvel consideră că zeiţele teritoriale comportau la început trăsături hipomorfc; cf. „Aspects...", pp. 165 sq. Georges Dumezil recunoscuse în cele trei Macha o Vizionară, o Războinică şi o Ţărancă-Mamă; cu alte cuvinte, ele reprezentau cele trei funcţiuni sociale: aceea a preotului, a războinicului si a ţăranului; cf. „Le trio des Machas" (Mythe et epopee, I, pp. 602-612), p. 603.

într-una din versiunile mitului despre „bătrâna hâdă şi eroul tânăr", zâna (= zeiţa) explică semnificaţia sărutului care produce transformarea miraculoasă: „Tot aşa cum, întâi, m-ai văzut urâtă şi după aceea frumoasă, la tel se dovedeşte şi domnia regală. Ea nu poate fi cucerită fără luptă, dar la sfârşit suveranitatea este plăcută şi frumoasă". Cu privire la această temă, a se vedea Ananda Coomaraswamy, „On the loathly bride", Speculum, 20, 1945, pp. 391-404 (studiu comparativ folosind mai ales izvoare indiene). A. C. L. Brown a analizat în mod cuprinzător tema „zânei celei hâde care reprezintă Suveranitatea", în romanele bretone ale Graalului; cf. cap. VII din lucrarea sa, The Origin of the Grail Legend (Cambridge, 1943).

Despre importanţa religioasă a femeii la celţi şi la vechii germani, a se vedea Helmut Birkhan, Germanen und Kelten, pp. 487 sq.

172. Majoritatea informaţiilor despre statutul şi ceremoniile druizilor galezi sunt tributare Istoriei lui Posidonius (cartea 23). Această lucrare s-a pierdut, dar Strabon (63 î.Hr.-21 d.Hr.), Diodor din Sicilia (care scria între 60-30 Î.Hr.), Athenaios (secolul II d.Hr.) şi lulius Cezar (care dispunea şi de alte surse) reproduc şi rezumă lungi pasaje din ea. J. J. Tierney a reuşit să identifice aceste împrumuturi în studiul său „The Celtic ethnography of Posidonius", Proceedings of the Royal Irish Academy, 60,1959-60, pp. 180-275 (textele sunt publicate la pp. 225-246, însoţite de o traducere engleză, pp. 247-275). Despre importanţa lui Posidonius pentru etnologia celţilor, a se vedea şi Arnaldo Momigliano, Alien Wixdom. The Litnits of Hellenization (Cambridge, 1975), pp. 67 sq.

în plus, dispunem de câteva informaţii transmise de Plinius {Nat. Hist., XVI, p. 249) şi de comentarii ale mai multor autori târzii (secolele I-IV d.Hr.), constituind, după expresia Norei Chadwick, „tradiţia alexandrină"; cf. The Druids (Cardiff-Connecticut, 1966); vezi, de asemenea, Stuart Piggott, The Druids (1968), pp. 88 sq.

Exista despre druizi o abundentă literatură, în mare parte inutilizabilă. Cartea lui T. D. Kendrick, The Druids: A Study in Keitic Prehistory (Londra, 1927), trebuie menţionată având în vedere perspectiva sa ultrapozitivistă: după acest autor, druizii erau „vrăjitori" (a se vedea remarcile pertinente ale lui Francoise Le Roux, „Contribution ă une definition des druides", Ogam, 12,1960, pp. 475-486, în special pp. 476 sq.). Se vor consulta: Jan de Vries, „Die Druidcn", Kairos, 2,1960, pp. 67-82; id., La religion des Celtes, pp. 212 sq.; F. Le Roux, Leş Druides (Paris, 1961); Nora Chadwick op. cit., S. Piggott, The Druids (toate aceste lucrări comportă bibliografii destul de complete; cartea Iui S. Piggott, pp. 123 sq., conţine, în plus, istoria imaginii romantice a druizilor începând din secolul al XVII-lea).

Informaţiile furnizate de Cezar sunt cele mai preţioase căci, în timpul consulatului său în Galia, el îşi dăduse seama singur de autoritatea spirituală şi de puterea politică a druizilor. De altfel, la Roma, erau numeroşi aceia care cunoşteau Galia şi, prin urmare, ar fi putut să îl acuze de exagerare.

Literaturile vernaculare din Marea Britanic şi Irlanda constituie o sursă inestimabilă pentru cunoaşterea instituţiei druidice. A se vedea lucrările lui Myles Dillon, D. A. Binchy, J. E. C. Williams şi K. H. Jackson, citaţi mai sus (§ 170), şi Francoise Le Roux, Leş Druides. Diferenţa, notată de anumiţi autori clasici, dintre druizi, barzi şi vates nu este atestată la celţii insulari (cf. F. Le Roux, op. cit., pp. 14 sq.).

Cezar scrie că doctrina druizilor „a fost elaborată în Britania şi de acolo, se crede, în Galia, şi, azi, încă, majoritatea celor care vor să cunoască mai bine această doctrină pleacă acolo ca să o înveţe" (De bel. ga!., VI, 13,11 sq.). Această remarcă a dat loc la multe ipoteze extravagante (unele sunt amintite de J. de Vries, op. cit., pp. 218-220). Dar druidatul este o instituţie celtică moştenită, în Galia, ca şi în Marea Britanie, de la un trecut comun; J. de Vries analizează motivele ce se pot descifra în spatele acestei informaţii a lui Cezar.

Cezar adaugă că oamenii veneau „în locul consacrat din ţara carnuţilor" din toate părţile, pentru a obţine aici arbitraj în conflicte. Dar întrucât procesele particularilor erau rezolvate de obicei de druizii comunităţilor respective, probabil că aici era vorba de conflictele politice dintre triburi. Adunarea de la locus consecratus constituia o instanţă „supranaţională"; cf. Hubert, Leş Celtes, II, p. 227; J. de Vries, Rel. de Celtes, pp. 215-216.

Despre interzicerea de a redacta în scris tradiţia sacră, a se vedea M. Winternitz, Geschichte d. indischen Litteratur, I (Leipzig, 1908), p. 31; G. Dumezil, „La tradition druidique et l'ecriture, le Vivant et le Mort", RHR, 122, 1940, pp. 125-133; S. Gandz, „The Dawn of Literature", Osiris, 7, 1969, pp. 261 sq. Despre transmiterea orală în Irlanda, a se vedea D. A. Binchy, „The Background to Early Irish Literature", Studia Hibernica, 1,1961 ,pp. 21 sq.; A. si B. Rees, Celtic Heritage, pp. 20 sq.

Despre locus consecratus şi temple, a se vedea F. Le Roux, Leş Druides, pp. 109 sq.; J. de Vries, Rel. de Celtes, pp. 201 sq. (cu bibliografie); R. Lantier, în Worterbuch d. Mythologie, Teii II, pp. 147 sq. Despre cult, cf. J. de Vries, op. cit., pp. 228 sq. (sacrificii), pp. 233 sq. (sărbători); R. Lantier, op. cit., pp. 151 sq.

Despre diferitele semnificaţii ale sacrificiului uman, cf. De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 56 sq. [trad. românească, pp. 62 sq. — nota trad.].

Despre analogiile dintre concepţiile religioase ale celţilor şi cele ale geto-dacilor, vezi §§ 178-179.

707

Tabloul problemelor

173. în ce priveşte gravurile rupestre scandinave, a se vedea O. Almgren, Nordische Felszeichnungen als religio.se Urkunden (Frankfurt, 1934; ediţia suedeză, 1926); PeterGelling şi Hilda Ellis Davidson, The Chariot ofthe Sun and other Rites and Symbols ofthe Northern Bronze Age (New York, 1969), pp. 9-116.

Principalele izvoare privind religia germanică sunt adunate, în traducere germană, de W. Baetke, Die Religion der Germanen in Quellenzeugnissen (l 937). Textele originale sunt editate de F.R. Schro'der, Quellenbuch zur germanischen Religionsgeschichte (1933). Cea mai bună ediţie comentată a micului tratat al lui Tacit a dat-o Rudolf Much, Die GERMANIA des Tacitus (Heidelberg, 1937; ediţia a 2-a, 1959).

O succintă analiză a surselor medievale — Edda, cântecele Saga, Edda de Snorri Sturlusson (c. 1179-1241) şi Gesta Danorum de Saxo Grammaticus (născut în 1150) — în lucrarea lui E. O. G. Turville-Petre, Myth and Religion ofthe Norîh (Londra, 1964), pp. 1-34,287-290,321-323 (cf. pp. 321 -323, indicaţiile bibliografice privind diversele ediţii şi traduceri). Am folosit traducerile lui F. Wagner, Leş poeme s hero'iques de l'Edda (Paris, 1929) şi Leş poemes mythologiques de l'Edda (Liege, 1936). A se vedea, de asemenea, C. A. Mastrelli, L'Edda (traducere integrală, bogat comentată, Firenze, 1952); Jean I. Young, The Prose Edda of Snorri Sturlusson (Berkeley, 1966); Henry Adams Bellows, The Poetic Edda (New York, 1968).

Cele mai bune prezentări generale sunt cele ale lui Werner Bentz, „Die altgermanische Religion", în W. Stammler, Deutsche Philologie im Aufriss (1957), col. 2467-2556; Jan de Vries, Altgermanische Religionsgeschichte, l-II (ediţia a 2-a, Berlin, 1956-1957), şi Turville-Petre, Myth and Religion ofthe North, 1964. Analize pertinente în Helmut Birkhan, Germanen und Kelten bis zum Ausgang der Romerzeit (Viena, 1970), în special pp. 250-343 (zeul celest la germani şi celţi).

Georges Dumezil a abordat de mai multe ori studiul comparativ al religiei germanice în perspectivă indo-europeană; cf., în primul rând, Leş dieux des Germains (1959), Ixiki (1948; o a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a fost publicată în germană, în 1959), La Saga de Hadingus (1953; ediţie nouă, adăugită, 1970, sub titlul: Du mythe au roman)', Leş dieux souverains des indo-europeens (1977), pp. 86 sq. A se vedea, de asemenea, Edgar Polome, „The Indo-European Component in Germanic Religion", în Jaan Puhvel, ed., Myth and Law among the Indo-Europeans (Berkeley, 1970), pp. 55-82; Uno Strutynski, „History and Structure in Germanic Mythology: Some Thoughts on Einar Haugcn's Critique of Dumezil", în C. J. Larson, Myth in Indo-European Antiquity (Berkeley, 1974), pp. 29-50; cf. Edgar Polome, „Approaches to Germanic Mythology", ibid., pp. 51-65.

O cu totul altă orientare este aceea a lui Karl He\m, Altgermanische Religionsgeschichte, I (l 913), II, 1-2 (1937-1953); cf. discuţia metodologică cu G. Dumezil (indicaţii bibliografice, Leş dieux des Germains, p. 38). Vezi şi Peter Buchholz, „Perspectives for historical research in germanic Religion", HR, 8,1968, pp. 111-138 (rezistenţă faţă de demersul dumezi-lian, p. 114, n. 7); W. Baetke, Das Heilige in Germanischen (1942); R. L. M. Derolez, Leş dieux et la religion des Germains (trad. franceză, Payot, 1962); H. R. Ellis Davidson, Gods and Myths of Northern Europe (Penguin Bocks, Harmondsworth, 1964).

într-o serie de studii, Alois Closs a prezentat religia germanică în perspectiva etnologiei istorice; cf., „Neue Problemstellungen in der germanischen Religionsgeschichte", Anthropos, 29, 1934, pp. 477-496; „Die Religion des Semonenstammes", Wiene: Beitrage zur Kulturgeschichte undLinguistik, 4,1936, pp. 549-674; „Die Religion der Germanen in etrmologischer Sicht" (în Christus und die Religionen der Erde, II, Viena, 1951, pp. 271-366); „Historische Etimologie und Germanistik: Das Gestaltproblem in der Volkerkunde", Anthropos, 51, 1956, pp. 833-891.

Despre cosmogonie, vezi F. R. Schroder, „Germanische Schopfungsmythen", I-II, în Germanisch-Romanische Monatschrift, 19, 1931, pp. 1-26,81-99; Jan de Vries, Allgerm. Relig., II, pp. 359-371; id., „Ginnungagap", Acta Philologica Scandinavica, 5, 1930-1934, pp. 41-66. Cf., de asemenea, Kurt Schier, „Die Erdschopfung aus dem Urmeer und die Kosmogonie der Volospa", în Mărchen, Mythos, Dichtung. Festschrift Friedrich von der Leyen (Miinchen, 1963), pp. 303-334 (studiu comparativ, folosind o foarte bogată documentare); Bruce Lincoln, „The Indo-European Myth of Creation", HR, 15, 1976, pp. 121-145; şi bibliografiile citate la §§ 73, 75, 76.

Despre crearea primului cuplu uman, a se vedea J. de Vries, Altgerm. Rel., pp. 268 sq.; K. Helm, „Weltwerden und Weltvergehen in altgermanischer Sage, Dichtung und Religion", Hessische Blătterfur Volskunde, 38,1940, pp. 1-35 (bogată bibliografie); Otto Hofler, „Abstammungstraditionen", în Reallexikon der germanischen Altertumskunde, I, pp. 18-29. Despre antropogonia din arbori, a se vedea G. Bonfante, „Microcosmo e macrocosmo nel mito indoeuropeo", Die Sprache, 5, 1959, pp. 1-8.

174. Principalele izvoare despre bătălia dintre Aseni şi Vani sunt: Voluspă, 21-24; Skăldskaparmâl, cap. IV; Ynglingsaga, I, 2, 4-5; Saxo Grammaticus, Gesta Danorum, l, 7. Ele au fost traduse si comentate de G. Dumezil, Tarpeia (1947), pp. 253-269; Leş dieux des Germains, pp. 10-14. G. Dumezil, în Tarpeia, a interpretat această bătălie drept „istoricizarea" unui poem mitologic indo-european, pp. 247-291; Loki (1948); pp. 97-106; L'heritage indo-europeen ă Rome (1949), pp. 125-142; Leş dieux des Germains, pp. 3-37. Interpretarea a fost acceptată de J. de Vries, Altgerm. Rel., II, pp. 208-214, şi W. Betz, „Die altgerm. Rel." col. 2475.

Despre Odhin-Wodan, ase vedeaexpozeurile lui J.de Vries,op. cit., II,pp. 27-106; W. Betz,op. cit., col. 2485-2495 (aceste două lucrări comportă excelente bibliografii), şi G. Dumezil,Leş dieux des Germains, pp. 40-64. Cf., de asemenea, G. Dumezil, Leş dieux souverains des indo-europeens, pp. 189-199; Turville-Petre op. cit., pp. 35-74. R. L. M. Derolez, op. cit., pp. 70-91; E. Davidson, op. cit., pp. 48-72, 140-157. O interpretare psihologică a fost recent propusă de Richard L. Auld, „The psychological and mythic unity of the God, Odhinn", Numen, 33, fasc. 2, august 1976, pp. 144—160.

708

In cartea sa Contributions io the Study of Odhin, especially in hix relalion tu agricultural practices in modern popular lore (F. F. Communications, nr. 94, Helsinki, 1931), Jan de Vries a arătat pericolul de a explica religia vechilor germani prin intermediul folclorului (cf., în special, pp. 62-63).

Romanii au omologat pe Odhin-Wodan cu Mercur şi germanii au tradus dies Mercurii prin ,,/iua lui Wodan", Pricinile acestei omologări nu sunt clare, S-a evocat faptul că Odhin era, ca şi Mercur, protectorul negustorilor, în plus, Mercur era psihopomp prin excelenţă şi Odhin a sfârşit prin a asimila funcţia de zeu al morţilor. Dar ceea ce îi apropie cel mai mult pe aceşti doi zei sunt facultăţile lor „spirituale" şi, în special, stăpânirea puterilor magice şi raporturile lor cu tehnicile oculte (cf. § 92). Cu privire la Odhin atârnat de Arborele Cosmic, a se vedea A. G. Hamei, „Odhinn hanging on the tree", Acta Philologica Scandinavica, 7, 1932, pp. 260-288; (Constantin Reichardt, „Odin am Galgen", în Wachter und Hiiter, Festschriftfur Hermann J. Weigand(l951), pp. 15-28. Autosacrificiul lui Odhin şi dobândirea ştiinţei oculte au fost analizate de Jere Fleck, „Odhinn's Selfsacrifice — A New Interpretation, I: The Ritual Inversion", Scandinavian Studies, 43, nr. 2, 1971, pp. 119-142; „II: The Ritual Landscape", ibid., 43, nr. 4, 1971, pp. 385-413.

Despre cultul lui Odhin-Wodan, a se vedea J. de Vries, Altgerm. Rel., II, pp. 48 sq.; Turville-Petre, pp. 64 sq., 70 sq. Despre sacrificiile umane în onoarea lui Odhin, a se vedea ibid., pp. 48 sq.; cf., de asemenea, James L. Sauve, „The Divine Viclim: Aspects of Human Sacrifice in Viking Scandinavia and Vedic India" (în Myth and Law among the Indo-Europeans, Berkeley, 1970, pp. 173-191).

Despre şamanismul vechilor germani, a se vedea M. Eliade, te Chamanisme. (ediţia a 2-a), pp. 299-305. De adăugat: Peter Buchholz, Schamanishe Ziige in der allislandischen Ueberlieferung (Inaugural-Dissertation, Saarbriicken, 1968); Alois Closs, „Der Schamanisrnus bei den Indoeuropâ'ern (Gedenkschriftfur Wilhel/n Brandenstein, Innsbruck, 1968, pp. 289-302), în special pp. 298 sq.; Karl Hauck, Goldbrakteaten aus Sievern (Miinchen, 1970), pp. 444 sq. împotriva interpretărilor „şamaniste" ale lui Odhin, a se vedea Jere Fleck, „The Knowledge-criterion in the Grimnismăt: The case against «Shamanisni»", Arkiv for nordisk filologi, 86, 1971, pp. 49-61.

Sursele despre Sleipnir, calul cu opt picioare, şi cei doi corbi sunt analizate de J. de Vries, op, cit., Ii, pp. 63 sq.; Turville-Petre, op. cit., pp. 57 sq. A se vedea, de asemenea, Ellis Davidson, Gods and Myths, pp. 145 sq.

Despre seidhr, cf. M. Eliade, te Chamanisme (ediţia a 2-a), pp. 303 sq.; Peter Buchholz, Schamanistische Ziige, pp. 43 sq.

Pentru alte versiuni ale mitului lui Kvasir, vezi R. L. M. Derolez, op. cit., pp. 87 sq.; Turville-Petre, op. cit., pp. 45 sq.

Despre Yggdrasill, Arborele Cosmic şi simbolismul Centrului Lumii, vezi J. de Vries, Alt germ. Rel., II, pp. 380; M. Eliade, te Chamanisme, pp. 211-225. Cf. Turville-Petre, op. cit., p. 279.

Ca şi torcătoarele (Klothes) sau Moirai (cf. § 87), Nomele „lore" destinul oamenilor (Trăite d'hiat. d. rel., § 58). Numele care desemnează destinul (vechi-scandinavul urdh, anglo-saxonul \vyrd, germanul wurd) se apropie de latinul vertere, ,,a se întoarce". Despre destin, zeiţa sorţii şi Nomele, vezi J. de Vries, Altgermanische Rel., l, pp. 267 sq.

175. Despre wut, „furie", şi analogurile sale indo-europene — celticul ferg, precum şi ine no s al eroilor homerici, a se vedea G. Dumezil, Horace et Ies Curiaces (Paris, 1942), pp. 16 sq. Despre iniţierile tinerilor luptători din societăţile indo-europene, vezi G. Dumezil, ibid., pp. 34 sq.; cf. M. Eliade, Naissances mystiques. Essai sur quelques types d'initiation (Paris, 1959), pp. 174 sq. Despre bersekir, a se vedea bibliografiile înregistrate, ibid., pp. 174-182, n. 1-11. De adăugat: Klaus von See, „Berseker", Zeitschrifi fur deutsche Wortforschung, N. F. 2, 1961, pp. 129-135; A. Margaret Arendt, „The Heroic Pattern: Old Germanic Helmets" (în From Old Norse Literatiire and Mythology: A Symposium, editat de Edgar C. Polonie, Austin, Texas, 1969, pp. 130-199); M. Eliade, „Leş Daces et ies Loups", în De Zalmoxis ă Gengis-Khan, 1970; pp. 13-30 [trad. românească, pp. 20-37 — nota trad.]; Mary R. Gerstein, „Germanic Warg: The outlaw as Werwolf", în Myth in Indo-European Anticniity, pp. 1131-156.

Despre lykantropia rituală, a se vedea De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 26 sq. [trad. românească,pp. 27 sq. — nota trad.j.

Despre analogiile între războinicii bersekir şi tinerii hamatsa — membrii Societăţii de Canibali la populaţiile Kwakiutl — vezi G. Dumezil, Horace et Ies Curiaces, pp. 42 sq.; M. Eliade, De 'Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 26 sq. (trad. românească, pp. 26 sq. — nota trad.].

Despe Walkyrii şi Walhalla, a se vedea documentaţia şi bibliografiile la J. de Vries, Altgenn. Rel., II, pp. 58 sq.; cf. H. R. Ellis Davidson, Gods and Myths, pp. 61 sq.

176. Despre Tyr (*Tîwaz, Ziu), vezi J. de Vries, Altgerm. Rel., II, pp. 13 sq. Germaniştii insistă în general pe funcţia de zeu al războiului a lui Tyr; cf. R. L. M. Derolez, op. cit., pp. 107 sq.; E. Davidson, op. cil., pp. 57 sq. Despre aspectul juridic al lui Tyr şi raporturile sale cu adunările de împăciuire (thing) ale germanilor, a se vedea J. de Vries, op. cit., II, pp. 13 sq.; G. Dumezil, Leş dieux des Germains, pp. 68 sq.; Leş dieux souverains, pp. 196 sq.

în cap. 9 din Germania, Tacit scrie că principalii zei sunt Mercur, Marte şi Hercule, adică Wodan-Odhin, Tyr (Tîwaz) şi Thorr (Donar). în cap. 39, prezentându-i pe semnoni, principalul trib al Suebilor, istoricul roman povesteşte că la un răstimp anumit delegaţii populaţiei suebe se adună într-un codru sacru: acolo ei jertfesc victime umane unui zeu pe care Tacit îl numeşte regnator omnium deus. De vreun secol încoace, savanţii au încercat să demonstreze că acest zeu era fie Tyr, fie Wodan; a se vedea istoricul controversei în R. Pettazzoni: „Regnator omnium deus" (Essays on the History of Religion, Leiden, 1954, pp. 136-150; textul italian a apărut în SMSR, 19-20, 1943-1946, pp. 142-156), pp. 137 sq.; cf. Hildebrecht Hommel, „Die Hauptgotlheiten der Germanen bei Tacitus", ARW, 37, 1941, pp. 144-173; J. de Vries, Altgerm. Relig., II, pp. 32 sq.; M. Eliade, Images et symboles (1952), pp. 136 sq. R. Pettazzoni respinge ambele identificări (Tyr sau Wodan). După savantul italian e vorba de un numen impersonal al codrului sacru (op. cit., p. 145). Trebuie totuşi