Capitolul XVI religiile din china antică

Despre Vesta, vezi O. Huth, Vesta, Untersuschungen zum indo-germanischen Feuerkult (1943); A. Brelich, Geheime Schutzgottheit von Rom: Vesta (Albae Vigiliae, N. F., 7, Ziirich, 1949); G. Dumezil, „Aedes Rotunda Vestae" (în Rituels indo-europeens ă Rome, 1954, pp. 26-43) şi alte lucrări rezumate în Rel. rom. arch., pp. 319-332.

Despre Ianus,cf. L. A. Lackay,„Janus" (Univ. of. California Publications on Classical Philology, 15,1956,pp. 157-182); R. Schilling, „Janus, le dieu introducteur" (Melanges d'archeologie et d'histoire de l'Ecole Franţaise de Rome, 1960, pp. 89-100); G. Capdeville, „Leş epithetes cultuelles de Janus" (ibid., 1973, pp. 395-436); G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 333-339.

Despre triada capitolină. a se vedea expunerea de ansamblu în G. Dumezil, op. cit., pp. 291-317. Cf., de asemenea, U. Bianchi, „Dissegno storico del culto Capitolino nell' Italia romana e nelle provincie del Impero" (Monumenti antichi dei Lincei, 8, 1949, pp. 347-415); id., „Questions sur Ies origines du culte capitolin" (Latomus, 10, 1951, pp. 341-366).

Despre lunona, cf. G. Dumezil, Rel. rom., pp. 299-310; id., „Junon et!'Aurore" (Mythe et epopee, III, 1973, pp. 164-173). Pentru etimologia numelui, v. E. Benveniste, „Expression indo-europeenne de l'eternite", Bul. Soc. Linguistique, 38, 1937, pp. 103-112. Vezi, de asemenea, M. Renard. „Le nom de Junon", Phoibos, 5, 1951, pp. 141-143; id., „Juno Historia", Latomus, 12, 1953, pp. 137-154.

Despre sărbătorile patronate de lunona, în primul rând Nonue Caprotinae şi Matronalia, a se vedea G. Durne/il, pp. 301-313. Cf., de asemenea, J. Gage, Matronalia. Essai sur Ies organisations cultuelles des femmes dans l'ancienne Rome (Latomux, LX, 1963).

Despre etimologia Minervei, cf. A. Meillet, De i.-e rădice *men „mente agitare" (1897), p. 47.

167. Despre etrusci, esenţialul se află în câteva cărţi publicate recent: M. Pal[olino,Etruscolof;ia (ediţia a 6-a, Milano, 1968); R. Bloch, Leş etrusques (1954); J. Heurgon.La vie quotidienne chez Ies etrusques (1961); H. H. Sculard, The Etruscan Cities and Rome (Londra, 1967); L. Banti, // mondo degli Etruschi (ediţia a 2-a, Roma, 1969).

„Problema etruscă" e discutată în articolele lui M. Pallottino, „Nuovi Studi sul problema delle origini etrusche" (Studi Etruschi, 29,1961, pp. 3—30) şi „What do we know today about the Etruscan Language?" (Intern. Anthropological Linguistic Review, l, 1955, pp. 243-25 3). A se vedea, de asemenea, H. Hencken, Tarquinia, Willanovans and early Etruscan (Cambridge, Mass., 1968), II, pp. 601-646; id., Turquinia and Etruscan Origins (Londra, 1968).

Despre religia etruscilor, a se vedea expunerile: A. Grenier, La religion etrusque (= Mana, 2, III, 1948, pp. 3-79); R. Herbig, Gotter und Dâmonen der Etrusker (Heidelberg, 1948), F. Altheim, A History of Roman Religion, pp. 46-92, 485-494; id., La religion romaine antique, pp. 33-50; G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 611-680; G. CI. Giglioli şi G.Camporeale, „La religione degii Etruschi", Storia delle Religioni (ediţia a 6-a, revizuită şi adăugită), II, pp. 539-672 (bibliografii bune pp. 655-661, 670-672).

Textele autorilor clasici sunt înregistrate şi analizate de G. Giglioli, op. cit., pp. 544-552, 652-654.

Despre originea asianică a etruscilor (Herodot, 1,94) şi inscripţiile de la Lemnos, a se vedea A. Piganiol, „Leş Etrusques, peuple d'Orient", Cahiers d'HLstoire mondiale, I, 1953, pp. 329-339; G. Dume/il, op. cit., pp. 614-619.

Despre zeii etrusci şi a lor interpretatio graeca, cf. G. Devolo, „Momi di divinită etrusche", Studi Etruschi, 6, 1932, pp. 243-280 (Fufluns); 7, 1933, pp. 259-266 (Culsans); 14, 1940, pp. 275-280 (Vertumno); L. Banti, „II culto del cosidetto «Tempio dell' Apollo» a Veii e ii problema delle triadi etrusco-italiche",SfMJ/ Etruschi, 17,1943, pp. 187 sq.; J. D. Beazly, „The world of the Etruscan mirror", Journal of Hellenic Studies, 69, 1949, pp. 1-17; F. Messerschmidt, „Griechische und Etruskisehe Religion", SMSR, 5, 1929, pp. 21-32; Eva Fiesel, Numen des griechischen Mythos im Etruski.schen (l 928; a se vedea observaţiile lui E. Benveniste, Rev. Philol., 56,1930, pp. 67-75 şi ale lui G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 660-661); G. Dumezil, ibid., pp. 658-676.

Tabloul problemelor

702

în sanctuarul de la Pyrgi (unul din porturile de la Caere), au fost descoperite recent o inscripţie punică si, alături, tăbliţe scrise în etruscă, datând din circa ~ 500. Textul punic conţine omagiul regelui etrusc adus zeiţei feniciene Astarteea, asimilată cu Uni (= luno). E încă o dovadă a maleabilităţii teologiei etrusce, gata să primească o formulă mitico-rituală a lumii semitice şi să o omologheze unei divinităţi naţionale. Cf. A. Dupont-Sommer, „L'inscription punique recemment decouverte â Pyrgi (Italie)", JA, 252, 1964, pp. 289-302; traducerea (p. 292) este reprodusă şi comentată de G. Dumezil, Rd. rom. arch., pp. 665 sq. Vezi bibliografia ulterioară la J. Heurgon, „The Inscriptions of Pyrgi", Journal of Roman Studies, 56, 1966, pp. 1-14; G. Camporeale, în Storia delle Religioni, II, 1971, p. 671.

Despre tehnicile de divinaţie, cartea lui A. Bouche-Leclercq, Histoire de la divination dans l'antiquite, IV (Paris, 1882), pp. 3—115, n-a fost încă depăşită.

Conţinutul diferitelor libri este prezentat şi comentat în trei volume de C. O. Thulin, Die etruskische Disziplin l. Die Blitzlehre (Goteborg Hogskolas Arsskrift, ÎL 1905, pp. I-XV, 1-128); Die Haruspicium (ibid., 12, 1906, pp. 1-54); III. Ritualbiicher und zur Geschichte und Organisation der Haruspices (ibid,, 15, 1909, pp. 1-15X).

Textele lui Pliniu şi Seneca de teoria fulgerelor sunt dependente aceleiaşi surse (Caecina). lupiter singur dispunea de trei categorii de fulgere. Alte opt categorii de fulgere erau mânuite de zei corespunzând lunonei, Minervei, lui Volcanus, lui Marte şi Saturnus, şi de alte trei divinităţi rămase necunoscute. A se vedea A. Bouche-Leclercq, op. cit., IV, pp. 32-61; C. O. Thulin, Die Blitzlehre, pp. 47-68; A. Biedl, „Die Himmelsteilung nach der «disciplina etrusca»" (Philologus, N. H., 40, 1931, pp. 199-214); A. Piganiol „Sur le calendrier brontoscopique de Nigidius Figulus" (Studies... in honor of A. C. Johnson, 1951, pp.79-87); id., „Leş Etrusques, peuple d'Orient", pp. 640-41; S. Weinstock, „Libri Fulgurales" (Papers of the British School at Rome, 19,1951,pp. 122-142); R. B. Bloch, Leşprodiges dans l'antiquite claxsique (1963),pp. 149 sq.; G. Dumezil, op. cit., pp. 624—635. Analogiile cu doctrina şi tehnica orientală sunt discutate şi de G. Furlani, „II bidental etrusco e un' inscrizione di Tiglatpilesar I d'Assiria" (SMSR, 6, 1930, pp. 9—49), id., „Fulmini mesopotamici, ittiti, greci ed etruschi" (Stud. Etr., 5, 1931, pp. 203-231).

Despre libri haruspicini şi modelul în bronz de la Piacenza, a se vedea A. Bouche-Leclercq, op. cit., pp. 61-74; C. O. Thulin, op. cit., voi. II; G. Furlani, „Epatoscopia babilonese ed etrusca" (SMSR, 4,1928, pp. 243-285), id., „Mantica babilonese ed etrusca" (Tyrrhenica, Saggi din studi etruschi, 1957 pp. 61-67). Ca studiu comparativ, a se vedea La divination en Mesopotamie et dans Ies regions voisines (XlV-e Rencontre assyriologique Internationale, 1967); J. Nougayrol, „Haruspicine etrusque et assyro-babilonienne" (Complex Rendus de l'Acad. d. Inscriptions, 1955, pp. 508-517); id., „Le foie d'orientation BM 50494" (Revue d'Assyriologie, 62, 1968,pp. 31-50); E. Laroche, „Elements d'haruspicine hittite" (Revue hittite et asianique, 12, 1952, pp. 19-48); R. Bloch, „Liberte et determination dans la divination romaine" (Studi in onore di Luisa Banti, Roma, 1965, pp. 63 sq.); id., „La divination en Etrurie et â Rome" (în La Divination, I, Paris, 1968,pp. 197-232).

Cele patruzeci de divinităţi ale căror nume sunt înscrise pe modelul de ficat în bronz descoperit la Piacenza sunt grupate, probabil, după o anumită ordine care n-a putut fi încă descifrată. Se dispune de o altă clasificare a Panteonului, anume aceea transmisă de Martianus Minneus Felix Capella în tratatul De nuptiis Philologiae et Mercurii (I, 41-46). Este vorba de un text târziu (secolul al V-lea d.Hr.), încărcată de speculaţii greceşti şi greco-romane; totuşi, el este preţios pentru prezentarea clară şi amănunţită a zeilor repartizaţi în şaisprezece regiuni celeste. (Izvorul principal pare să ii fost traducerea ritualurilor etrusce efectuate de un contemporan al lui Cicero, Nigidius Figulus.) Thulin nu se îndoia că există o corespondenţă între personajele divine înscrise în cele şaisprezece careuri ale ficatului de la Piacenza şi cele şaisprezece regiuni ale lui Martianus Capella (cf. Die Gotter des Martianus Capella und der Bronzeleher von Piacenza, Berlin, 1906). Dar Ştefan Weinstock a pus în lumină considerabilul aport al astrologiei elenistice; cf. „Martianus Capella and the Cosmic System of the Etruscan" (Journal of Roman Studies, 36,1946, pp. 101-129). Pentru o analiză a primelor trei regiones, adică aceea a lui lupiter, a se vedea G. Dumezil, op. cit., pp. 672-676.

Despre demonologie şi credinţele funerare, cf. S. Weinstock, „Etruscan Demons" (în Studi in onore di Luisa Banti, pp. 345-350); C. C. vanEssen, Didorphic influence on Etruscan Tomb Painting exist? (Amsterdam, 1927); id.,„LaTomba del Cardinale" (Studi Etruschi, 2, 1928, pp. 83-132); F. de Ruyt, Charun, demon etrusque de la mort (Bruxelles, 1934); M. Pallotino, „II culto degli antenati in Etruria ed una probabile equivalenza lessicale etrusco-latino" (St. Etr., 26, 1958, pp. 49-83); J. M. Blâzques, „La Tomba del Cardinale y la influencia orfico-pitagorica en las crecncias etruscas de ultratumba" (Latomus, 26, 1965, pp. 3-39).

în anumite scene tombale un demon ţine o carte sau un sul în mâini, sau este pe punctul de a scrie în ea. Cele câteva litere care au putut fi descifrate indică numele şi vârsta defunctului. Este vorba, se pare, de „un fel de paşaport pentru lumea de dincolo" (F. de Ruyt, p. 160). Despre analogiile egiptene, cf. § 33 (Tabloul problemelor).

168. Despre triada de pe Aventin, a se vedea H. Le Bonniec, Le culte de Ceres ă Rome des origines ă la fin de la Republique (Paris, 1958) şi G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 379 sq. „Cultul aventin ar fi, şi el, o dovadă despre victoria plebei şi un rod al uneia dintre numeroasele compromisuri care, din aproape în aproape, trebuia să asigure acestei clase sociale egalitatea politică şi religioasă si, începând din secolul al V-lea de la întemeiere, s-ar fi format clasicul tablou: edilii plebei avându-si biroul în dependinţele templului, îngrămădind în ele arhivele plebei, textele plebiscitelor şi, mai târziu, din precauţie, copiile senalus-consulturilor categoriei rivale" (ibid., p. 384). Cf., de asemenea, F. Altheim, La rel. rom. antique, p. 186. Probabil că asocierea celor trei divinităţi agrare, două feminine şi una masculină, venea din Marea Grecie; vezi G. Dumezil, p. 448.

703

Cu prilejul sărbătorilor, pe lângă sacrificiile de scroafe, se practica un „joc" barbar: se dădea drumul în Circ, la vulpi, „cărora li se legaseră în spinare torţe arzând" (Ovidiu, Fasti, 4, 679-682). Interpretarea acestui rit e controversată; cf. G. Dumezil, p. 380.

Cu privire la etimologia lui Liber, vezi E. Benveniste, „Liber et liberi", Rev, Etudes Latines, 14, 1936, pp. 52-58. Despre cult, vezi A. Bruni, Liber pater, origine et expansion du culte dionysiaque â Rome et dans le monde romain (Paris, 1953), în special pp. 13 sq. Informaţiile Sfântului Augustin despre Liberalia, în parte datorate lui Varro, sunt examinate de A. Bruhl, pp. 17 sq. Franz Altheim susţine originea grecească a zeului Liber (Terra Mater, Giessen, 1931, pp. 15 sq.); a se vedea critica lui A. Bruni, pp. 23 sq. Despre interpretatio graeca a sărbătorilor Cerealia, vezi Jean Bayet, „Leş „Cerealia", alteration d'un culte latin par le mythe grec" (Revue Belge de Philologie et d'Hisîoire, 1951, pp. 5-32,341-366; republicat în Croyances eî rites dans la Rome antique, 1971, pp. 89-129).

Despre influenţele greceşti, vezi Franz Altheim, A History... 34 sq., 149 sq.; id., La rel. romaine antique, pp. 201 sq.; G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 450 sq. Despre influenţele celtice, cf. F. Altheim, La rel. rom., pp. 103 sq., 189 sq.

Despre Apollon, a se vedea J. Gage, Apollon Romain. Essai sur le culte d'Apollon et le developpement du „ritus graecus" ă Rome, des origines â Auguste (Paris, 1955).

Despre Venus, vezi R. Schilling, La religion romaine de Venus depuis Ies origines jusqu'au temps d'Auguste (Paris, 1954); id., „Leş origines de la Venus romaine" (Latomus, 17,1958, pp. 3-26; răspuns la criticile lui A. Ernout şi P. Grimal). A se vedea şi G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 422-424, 471-474.

Despre evocatio, a se vedea V. Basanoff, Evocatio. Etude d'une rituelmilitaire romain (Paris, 1947); R. Bloch, „Hera, Uni, Junon en Italie centrale" (Comptes rendus de l'Academie des Inscriptions, 1972, pp. 384—396). Alte exemple celebre de evocatio: Vertumnus, „evocat" de cetatea Volsinii în ~ 264, şi Tanit punică de Cartagina în -146, de Scipion Emilianus (Macrobius,Sar., 111,9).

Despre minunile de la ~ 207 enumerate de Titus Livius, a se vedea J. Cousin, „La crise religieuse de 207 avânt J .-C." (RHR, 126, 1943, pp. 15-41). Religia în timpul celui de-al doilea război punic este strălucit prezentată de G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 457-487. Cu privire la transvectio a Cybelei, a se vedea H. Graillot, Le culte de Cybele, mere des dieux, ă Rome et dans l'empire romain (Paris, 1912), pp. 38 sq. Despre sodalităţile zeiţei şi semnificaţia lor politică, vezi ihid., pp. 90 sq. In legătură cu cultul la Roma şi în provincii, vezi F. Cumont, Leş religions orientales dans le paganisme romain (ediţia a 4-a, 1929), pp. 17 sq., 208 sq. Cf., de asemenea, Th. Koves, „Zum Empiang der Magna Mater in Rom" (Historia, 12, 1963, pp. 321-347); F. Bomer, „Kybele in Rom" (Rheinisches Museum, 71, 1964, pp. 130-151).

Izvoarele şi bibliografia critică în chestiunea Bacchanaliilor sunt pertinent analizate de A. Bruhl, Liber Pater, pp. 82-116. De adăugat: J. Bayet, „Le phenomene religieux dionysiaque" (= Croyances et rites..., pp. 241-274, ă propos de cartea lui A. Bruhl); J. Festugiere, „Ce que Tite Live nous apprend des mysteres de Dionysos" (Melanges d'archeologie et d'histoire de l'Ecole Francaise de Rome, 66, 1954, pp. 79-99); K. Latte, op. cit., p. 270, n. 5 (bibliografie); G. Dumezil, op. cit., pp. 511-516.

169. Despre preistoria celţilor, vezi M. E. Marien, „Ou en est la question des chanips d'urnes?" (L'Antiquite Classique, 17, 1948, pp. 413-444); E. Sprockhoff, „Central European Urnfield Culture and Celtic La Tene", Proceedings of the Prehistoric Society, 1955, pp. 257—281; P. Bosch-Gimpera, Leş indo-europeens. Problemes archeologiques (traducere de R. Lantier, Payot, 1961), pp. 241 sq.; G. Devoto, Origini indeuropee (Firenze, 1962), pp. 389 sq.; Stuart Piggott, Ancient Europe (Edinburgh, 1963), pp. 215 sq. (excelentă bibliografie, pp. 261-266); id., The Druids (Londra, 1968), pp. 9-24; Richard Pittioni, „Das Mittel-Metallikum — Die Friihzeit der indogermanischen Einzelvolker Europas", Anzeiger d. Ost. Akad. d. Wissenschaften, Phil.-hist. Klasse, 1972, nr. 5, pp. 14-29.

Din considerabila literatură privind istoria şi cultura celţilor, semnalăm: H. Hubert, Leş Celtes, 2 voi. (1932); A. Grenier, Leş Gaulois (Paris, 1945); T. O'Rahilly, Early Irish History and Mythology (Dublin, 1946); T. G. E. Powell, The Celts (Londra, 1958); Jan de Vries, Kelten und Germanen (Berna-Munchen, 1960); J. Philip, Celtic civilization and its Heritage (Praga-New York, 1962); C. F. C. Hawkes, „The Celts: Report on the Study of their Culture and their Mediterranean Relations, 1942-1962" (în Rapports et Commentaires, VHI-e Congres International d'Archeologie Classique, Paris, 1963,pp. 3-23); Nora Chadwick, The Celts (Pelican Books, 1966; a se vedea însă S. Piggott, The Druids, p. 193); Anne Ross, Păgân Celtic Britain. Studies in Iconography and Tradition (Londra, 1967); Helmut Birkhan, „Germanen und Kelten bis zum Ausgang der Romerzeit", Osterreichislle Akad. u. Wissenschaften, Phil.-hist. Klasse, 272, 1970, pp. 1-636; Jean Jacques Hatt, Leş Celtes et Ies Gallo-Romains (Archaeologia Mundi, Geneva, Paris, Miinich, 1970; excelente ilustraţii).

Textele greceşti şi latine privind religia celtică au fost editate de J. Zwicker, Fontes historiae religionis cellicae, 3 voi. (Berlin, 1934-1936); o selecţie, în traducere germană, a fost publicată de Wolfgang Krause,L>/e Kelten (în Religionsgeschichtliches Lesebuch, ediţia a 2-a, Tubingen, 1929,46 p.). A se vedea bibliografia asupra celorlalte izvoare (inscripţii galeze, sculpturi, statuete din bronz, reprezentări de zei pe vasele decorate) în Paul-Marie Duval, Leş Dieux de la Gaule (Payot, 1976), pp.129-130.

Lucrări de ansamblu privind religia celţilor: M.-L. Sjocsted, Dieux et heros des Celtes (Paris, 1940); J. Vendryes, „La religion des Celtes" (în Mana, l^es religions de l'Europe ancienne, voi. III, Paris, 1948, pp. 239-320; o bună listă de zei); A. Rees şi B. Rees, Celtic Heritage. Ancient Tradition in Irelandand Wales (Londra, 1961); J. de Vries, Keltische Religion (Stuttgart, 1961; trad. franceză: La religion des Celtes, Payot, 1963); Anne Ross, Păgân Celtic Britain (excelentă biblio­grafie, pp. 489-503); Francoise Le Roux, „La religion des Celtes" (în Histoire des religions, Encyclopedie de la Pleiade,

704

I, 1970, pp. 780-840); Paul-Marie Duval, Leş dieux de la Gaule (1976, ediţie nouă, revăzută si adăugită, a lucrării publi­cate în 1957).

Cu privire la sanctuarele protoistorice şi simbolismul spaţiului sacru, cf. K. Schwarz, „Zum Stand dcr Ausgrabungen in der Spătkeltischen Viereckshanze von Holzhauscn" (Jahresbericht d. Bayerische Bodendenkmalpfl., 1962, pp. 21-77); S. Piggott,Ancienl F'urope, pp. 230 sq. Despre Simbolismul Centrului şi „geografia sacră" în Irlanda medievală, cf. A. şi B. Rees, Celtic Heritage, pp. 146 sq.

Despre cultul craniilor, vezi P. Lambrechts, L'exallation de la tete dans la pensee el dans l'an des Celtes (Bruges, 1954),. şi, mai ales, Anne Ross,/'a^a/î Celtic Britain, pp. 94-171 ,fig. 25-86 şi pi. 1-23 (pp. 155 sq., continuitatea cultului după convertirea la creştinism).

170. Despre arhaismul culturii celtice şi paralelismul cu India antică, a se vedea G. Dumezil, Servius et la Fortune (1942); Myles Dillon, „The archaism of Irish Tradition", Proceedings oj'the British Academy, 33, 1947, pp. 245-264; id., „The Hindu Act of Truth in Celtic Tradition", Modern Philology, 44, 1947, pp. 137-140; id.., „Celt and Hindu", Vishveshvaranand Indological Journal, l sept., 1963, pp. 1—21; J. E. Caerwyn Williams, „The Court Poet in Medieval Ireland", Proc. Brit. Acad., 57,1971, pp. 85-135. Vezi, de asemenea, D. A. Binchy, „The Linguistic and Hislorical Value of the Irish Law Tracts", Proceedings ofthe British Academy, 29,1943; C. Watkins, „Indo-European Metrics and Archaic Irish Verse, Celtica, 6, 1963,pp. 194 sq.; R. Schmidl,Dichtung undDichtersprache in mdogermanischerZeit(Wiesb-ddcn, 1967), pp. 61 sq. în cartea lui postumă, Celts and Aryans (Simla, 1975), Myles Dillon a reluat problema în ansamblul său: morfologie şi sintaxă (pp. 32 sq.), poezie courtoise şi tradiţie eroică (pp. 52 sq.), instituţii sociale (pp. 95 sq.), religie (125 sq.). Vezi şi Hans Hartmann, Der Totenkult in Irland (Heidelberg, 1952); K. H. Jackson, The Oldest Irish Tradition: A window on the Iron Age (Cambridge, 1964); H. Wagner, „Studies in the Origin of Early Celtic Tradition", F.riu, 26, 1975,pp.1-26.

Despre tripartiţia socială la celţi, a se vedea G. Dumezil, L'ideologie tripartie des Indo-Europeens (Bruxelles, 1958), p. 11: „Dacă se coroborează documentele care descriu starea socială din Galia păgână decadentă, cucerită de Cezar, şi textele care ne informează despre Irlanda, la puţin timp după creştinarea ei, ne apare, sub un *rlg (echivalentul fonetic exact al sanscr. răj-, al lat. reg-), un tip de societate constituită după cum urmează: 1) clasa druizilor (*dru-uid), adică „Preaînvaţaţii", preoţi, jurişti, depozitari ai tradiţiei; clasă dominând totul, mai puternică decât graniţele, aproape la fel de suprunaţională precum clasa brahmanilor; 2) aristocraţia militară, singura proprietară a pământului, flaith irlandeză (cf. galezul vlato-, germ. Gewalt etc.), însemnând „putere", echivalentul semantic al sanscr. kşatra, esenţă a funcţiei războinice; 3) crescătorii de animale, ho airig, irlandezi, oameni liberi (airi#),care se definesc doar ca posesori de boi (bo)". T. G. Powell a reluat demonstraţia lui G. Dumezil (Jupiter, Marş, Quirinus, pp. 110-123) în studiul lui „Celtic Origins. A slage in the Enquiry" (J. ofthe Royal Anthrop. Institute, 78, 1948, pp. 71-79); cf. S. Piggolt, The Dndds, p. 88.

„Irlandezii concepeau istoria insulei lor ca o succesiune de invazii; penultimul popor năvălitor, Tuatha De Danann, „triburile zeiţei Dana", este alcătuit de fapt din vechii zei ai păgânismului, anume aceia moşteniţi de celţi de la strămoşii lor indo-europeni". Statul-major al poporului Tuatha De Danann se compune din marele zeu Dagda, închinat înaltei magii druidice, din Ogma, zeul luptător, din Lug („zeul tuturor meseriilor") si din Dian Cecht, vindecătorul, şi Goibniu, fierarul. A treia funcţie, în forma ei cea mai necesara, agricultura dătătoare de hrană si bogăţii era reprezentată din mai vechii locuitori ai insulei, poporul Fomore, „fiinţe demonice pe care Tuatha De Danann i-a învins, i-a ucis în mare parte, iar pe cei care au mai rămas i-a domesticit. La sfârşitul acestui război, în urma celebrei lor victorii de la Mag Tuired, năvălitorii Tuatha De Danann au hotărât să-1 lase în viaţă pe conducătorul învinşilor, mijlocind revelarea secretelor care trebuiau să asigure prosperitatea agricolă şi pastorală a Irlandei" (G. Dumezil, Mythe et epopee, I, 1968, p. 289; cf. n. l, referirile la lucrările anterioare). Jan de Vries a urmat interpretarea dumeziiiană în La religion des Celtes, pp. 157 sq. Vezi şi Mylles Dillon, Celts and Aryans. pp. 96 sq.

Alte exemple de tradiţii epice irlandeze implicând structura trifuneţională, în Mythe et epopee, I, pp. 602-612 (,,Le trio de Macha"), 616-623 („Leş trois opprcssions de l'île de Bretagne"). Analogiile structurale dintre mitul „reginelor Medb" şi acela al indienei MădhavT, fiica regelui universului Yayâti, au fost analizate în cap. V din Mithe et epopee, II (1971), pp. 331-353. A se vedea, de asemenea, „Le puits de Nechtan", Mythe et epopee, III, (1973), pp. 27-34.

Despre valoarea mărturiilor lui Cezar, a se vedea lucrarea utilă, dar hipercritică a lui Mieriei Rambaud, L'An de la deformation hislorique dans Ies Commentaires de Cesar (tirajul al 2-lea, revăzut şi adăugit, Paris, 1968), mai ales paginile asupra religiei (pp. 328-333). „Prin tabloul prezentării religiei galice, proconsulul, învingător al Galici şi mare pontif la Roma, sugera politica ce a urmat-o" (p. 333).

Cu privire la coloanele zise ale lui „lupiter cu uriaşul", a se vedea Werner Miiller, Die Jupitergigantesăulen und ihre Verwandten (MeiscnheimamGlan), 1975, cu o bogată bibliografie (pp. 113-127). Despre simbolismul roţii, cf. W. Miiller, pp. 46 sq.; a vedea, de asemenea, A. Ross, op. cit., pp. 347 sq.; 475 sq.; R. Pettazzoni, „The Wheel in the ritual symbolism of some Indo-European Peoples",îiiEMuy.y on the history of religion (Leiden, 1954),pp. 95-109; J. J. Hatt,„Rota flammis circumsepta, â propos du symbole de la roue dans la religion gauloise", în Revue archeologique de l'Ext, 1951, pp. 82-87.

Despre Dagda, a se vedea J. Vendrycs, „La religion des Celtes", p. 263; F. Le Roux, „Notes sur le Mercure celtique", Ogam. 4, 1952, pp. 289 sq.; J. de Vries, op. cit., pp. 45 sq.

705

Tabloul problemelor

Despre Lug, cf. J. Vendryes, ,,La religion des Celtes", p. 278, 313; J. de Vries, op, cit., pp. 58 sq.; P. M. Duval, ieux de la Gaule, pp. 27 sq.; R. Pettazzoni,„IJdiogallicoa tre teste", în L'onniscienzadi Dio(Tor'mo, 1955),pp. 286-316; R. Lantier, în Worterbuch der Mythologie, Teii II, pp. 132 sq.; 138 sq., 141 sq.

Despre Marte galez, a se vedea J. de Vries, op. cit., pp. 64 sq.; P. Lambrechts, CewnAwr/wz.y, pp. 126 sq.; E. Thevenot, Sur Ies traces des Marş celtiques entre Loire et Mont Blanc (Dissertationes archaelogicae Gandenses, Bruges, 1955); F. Benoit, Marş et Mercnre. Noitvelles recherche.i sur l'interpretation gauloise des divinites romaines (Aix-ea Provence, 1959).