Capitolul XVI religiile din china antică

Despre „problema" atribuită lui Aristotel, vezi L. Moulinier, Orphee et l'orphisme ă l'epoque classique (Paris, 1955), pp. 51 sq.

Misterele lui Dionysos au dat loc la o îndelungaată controversă. Vom reveni la această problemă în partea a Il-a a lucrării de faţă. Vezi, pentru moment: P. Boyance, „L'antre dans Ies mysteres de Dionysos" (Rendiconti della Pontificia Accademia di Archeologia, 33, 1962, pp. 107-127); R. Turcan, „Du nouveau sur l'initiation dionysiaque" (Latomus, 24, 1965, pp. 101-119); P. Boyance, „Dionysiaca. Â propos d'une dtude recente sur l'initialion dionysiaque" (Revue des Etudes Anciennes, 68, 1966, pp. 33-60).

126. Din abundenta literatură despre culturile preistorice din China semnalăm: William Watson, Early Civilization in China (Londra, 1966; excelentă introducere); Li Chi, The Beginnings ofChine.se Civilization (Seattle-Londra, 1957; reeditare în 1968); Cheng Te-k'un, Archaeology in China: I. Prehistoric China (Cambridge, 1959); William Watson, Cultural Frontiera in Ancient East Asia (Edinburgh, 1971; cf. mai ales primul capitol, „Neolithic frontiers in East Asia", pp. 9-37); Cari Hentze, Funde in Alt-China. Das Welterleben in ăltesten China (Gottingen, 1967; rezumă vederile autorului prezentate în mai multe lucrări anterioare); Ping-ti Ho, The Cradle ofthe East. An Inquiry into the indigenous Origins ofTechniques and Ideas of Neolithic and Early Historic China, 5000-1000 B.C. (Hong Kong-Chicago, 1975).

Cu privire la descoperirea neoliticului chinez (cultura de la Yangshao), vezi J. G. Anderson, Chitdren of the Yellow Earth (Londra, 1934). în lucrarea sa recentă, Ho susţine originea autohtonă a agriculturii, a metalurgiei şi scrierii chineze; cf. The Cradle ofthe East, în special pp. 341 sq. La rândul său, Li Chi, după alţi arheologi, a evidenţiat anumite influenţe occidentale (i.e. mesopotamiene) în iconografia de la Anyang (op. cit., pp. 26 sq.). în orice caz, este sigur că cultura chineză, ca toate celelalte culturi, a fost treptat îmbogăţită prin idei şi tehnici de origine occidentală, nordică sau meridională. Pe de altă parte, după cum s-a repetat adesea, China este ,,o fereastră către Pacific". Influenţa simbolismului cosmologic chinez şi a expresiilor sale artistice se lasă descifrată în arta religioasă a anumitor populaţii din Borneo, din Sumatra şi din Noua Zeelandă, precum şi la triburile de pe coasta nord-vestică a Americii. Vezi, inter alia, Two Studie s of Art in the Pacific Area (I: Mino Badner, „The Protruding Tongue and Related Motifs in the Art Style ofthe American Norlh-western Coast, New Zealand and China"; II: Robert Heine-Geldern, „A Note on relation belween the Art Style of the Maori and of Ancient China", Wiener Beitrăge zur Kulturgeschichte und Linguistik, XV, Horn—Viena, 1966); Early Chinese Art and the Pacific Basin. A photographic exhibition (New York, 1968),

Cu privire la concepţiile religioase, cf. Hermann Kcister, „Zur Religion in der chinesischen Vorgeschichte", Monumenta Serica. 14, 1949-1955, pp. 188-214; Ping-ti Ho, op. cit., pp. 279 sq.; Bernhard Karlgren, „Some fecundity Symbols in Ancient China" (Bulletin ofthe Museum ofFarEastern Antiquities, nr. 2, Stockholm, 1930,pp. 1-54); Cari Hentze, Funde in Alt-China, pp. 20 sq., 219 sq.; id., Bronzegerăt, Kultbauten, Religion im ăltesten China der Shang-Zeit (Anvers, 1951); id., Das Haus als Weltort der Seele (Stuttgart, 1961). Despre „deathpattern", cf. Hanna Rydh, „Symbolism in Mortuary Ceramics" (Bulletin..., nr. l, Stockholm, 1929, pp. 71-121).

127. Despre culturile epocii bronzului, vezi: Cheng Te-k'un, Archaeology in China: II. Shang China (Cambridge, 1960); Kwang-Chih Chang, The Archaeology of Ancient China, pp. 185-225; William Watson, Cultural frontiers in Ancient East Asia, pp. 38 sq. (în special pp. 42 sq.)

în legătură cu ideile religioase, vezi: Hcrlee G. Creel, The Birth of China: A study of the formative pericod of Chinese Civilization (New York, 1937), pp. 174-216; Chang, The Archaeology of Ancient China, pp. 251 sq.; Cheng Te-k'un, Archaeology in China, II, pp. 213 sq.; Cari Hentze, Bronzegerăt, Kultbauten, Religion im ăltesten China der Shang-Zeit; W. Eichhorn, „Zur Religion im ăltesten China", Wiener Zeitschriftfur indische Philosophie, 2,1958, pp. 33-35; F. Tiberi, „Der Ahnenkult in China", Annali del Pontifico Muxeo Missionario Etnologica, 27,1963,pp. 283-^75; Ping-ti Ho, op. cit., pp. 289 sq.; Tsung-tung Chang, Der Kult der Shang-Dynastie im Spiegel der Orakelinschriften: Eine palăographische Studie zur Religion im archuischen China (Wiesbaden, 1970; cf. critica lui Paul L. M. Serruys, „Studies in the Language of the Shang Oracle Inscriptions", T'oung Pao, 60, 1974, pp. 12-120); M. Christian Deydier, Leş Jiaguwen. Essai bibliographique et synthese des etudes (Paris, 1976; inscripţii divinatorii pe oase si pe carapace de broască ţestoasă); David N. Kcightley, „The religious commitment: Shang Theology and the Genesis of Chinese political Culture", HR, 17, 1978, pp.211-225.

Despre scapulomanţie, vezi M. Eliade, Le Chamanisme (ediţia a 2-a, 1968), p. 142, n. l (bibliografie).

Cu privire la simbolismul măştii tao-die, vezi lucrările lui Cari Hentze, mai ales Bronzegerăt... der Shang Zeit, pp. 215 sq.; Funde in Alt-China, pp. 171 sq., 195 sq., şi „Antithetische T'ao-t'ieh — motive", IPEK, 23, 1970/73, pp. 1-20.

Nu mai puţin semnificativ este simbolismul greierului, întrucât larva sa iese din pământ (simbol, deci, al întunericului), greierul este o emblemă a învierii; este motivul pentru care el este pus în gura mortului; cf. C. Hentze, Fruhchinesische

687

Bronzen und Kultdarstellungen (Anvers, 1937), pp. 37 sq. Desene stilizate ale greierilor sunt înscrise pe limba măştii tao-die, demonul întunericului care a creat lumina şi viaţa; ibid., pp. 66 sq.

128. Despre cultura epocii Zhou, vezi Cheng Te-k'un, Archaeology in China, III: Chou-China (Cambridge, 1963); Kwang-Chih Chang, op. cit., pp. 256 sq., 263 sq.

Despre religia din timpul dinastiei Zhou, cf. Ping-li Ho, op. cit., pp. 322 sq.; C. Hentze, Funde in Alt-China, pp. 218 sq. şi lucrările citate în următoarele două paragrafe.

în „Cărţile clasice" se află zece nume ale Zeului Suprem, între care cele mai celebre sunt Shang Di („Domnul de Sus") şi Huang Di („Domnul August"). Dar temelia tuturor acestor teonime sunt apelativele Di (Domnul) şi Tian (Cerul). Structura celestă a Zeului Suprem este evidentă: Shang Di este atoatevă/ător (Shi Jing, III. 1,7, l), el înţelege totul (V, 16,3, 14); Tian veghează asupra oamenilor (Shu Jing, IV, 9, l, 3), el vede şi înţelege (III, 3, 5, 7), esîe clarvăzător (Shi Jing, III, 3, 2,11-12), hotărârea sa este infailibilă (Shu Jing, IV, 3, 2, 5), el înţelege şi observă totul (IV, 8, 2, 3) etc.

Despre cultul Zeului Suprem celest, a se vedea B. Schindler, „The development of Chinese conceptions oi' Supreme Beings", Asia Major: Introductory volume, 1923, pp. 298-366; H. H. Dubs, „The Archaic Royal Jou Religion", T'oung Pao 47,1958, pp. 217-259; J. Shih, „The Notion of God in the Ancient Chinese Religion", Numen, 16, 1969, pp. 99-138. După Joseph Shih, Di era un zeu suprem şi Tian un zeu personal. Sub împăraţii Zhou, aceste două teonime erau folosite în egală măsură spre a-1 invoca pe acelaşi zeu; cf., de asemenea, de acelaşi autor, „II Dio Supremo" („La religione della Cina", în Storia delle Religioni. V, Torino, 1971, pp. 497-577), pp. 539 sq.

Spre deosebire de alte religii, cărţile de istoria generală a religiei chineze sunt puţin numeroase. Le semnalăm pe cele mai utile: L. Wicger, Histoire des croyances religieuses el des opinionsphilosoph'ufues en Chine depuis l'origine jusqu'ă nosjours (Hicn-hien, 1917; lucrare foarte personală, de consultat cu precauţie); Jan J. M. Groot, The Religious System of China, 6 voi. (Leiden, 1892-1910,reiniprimare Taipei, 1964; de neînlocuit pentru documentaţia sa); Marcel Granet, La religion des Chinois (Paris, 1922); Henri Maspero, Leş religions chinoises (voi. I din Melangesposthumes. Paris, 1950); C. K. Yang, Religion in Chinese Society (Berkeley, 1967; lucrare importantă, deşi nu constituie o istorie generală a religiei chineze); D. H. Smith, Chinese religions (New York, 1968; dar ve/i recenzia lui Daniel Overmyer, HR, 9, 1969-1970, pp. 256-260); Laurence G. Thompson, Chinese Religion: An Introduction (Belmont, 1969; prezintă mai ales ideile şi practicile religioase de după împăraţii Han); Werner Eichhorn, Die Religionen Chinas (Stuttgart, 1973; admirabil alcătuită); Religion and Ritual in Chinese Society, ed. Arthur P. Wolf (Stanford, 1974). O scurtă, dar strălucită expunere a dat Max Kaltenmark, „La religion de la Chine antique" şi „Le taoi'sme religieux", în Histoire des Religions (sub direcţia lui Henri-Charlcs Puech), I (1970), pp. 927-957, 1216-1248.

Analize pertinente ale credinţelor si instituţiilor religioase în cărţile lui Marcel Granet, Fetes et chansons anciennes de la Chine (1919); Danses et legendes de la Chine ancienne (1926); La pensee chinoise (1934); cf., de asemenea, Henri Maspero, La Chine antique (1927; ediţie nouă 1955).

Despre Mama-Pământ, a se vedea Berthold Laufer, Jade. A Study ofchinese archaeology and religion (Field Museum, Chicago, 1912), pp. 144 sq. (împotriva acestor opinii,cf. B. Karlgren,„Some fecundity symbols in ancient China", pp. 14 sq.); Marcel Granet, „Le depot de Tentant sur le sol. Rites anciens et ordalies mythiques" (articol apărut în Revue Archeologiaue, 1922, republicat în voi. fctudes sociologiques sur la Chine, 1953, pp. 159-202). După Edouard Chavannes (l^e Tai Chan. Essaide monographie d'un culte chinois. Paris, 1910, în special pp. 520-525), personificarea Ogorului în Marea Zeiţă-Pământ ar fi un fenomen destul de recent: el pare să ti avut loc către începutul dinastiei Han, în secolul al 11-lea î.Hr.; înainte de această dată ar fi existat numai culte locale, cristalizate în jurul zeilor pământului (op. cit., p. 437). Dar Granet a arătat că aceşti zei :;e substituiseră străvechilor divinităţi feminine sau „neutre", care îi precedaseră. Este vorba de un fenomen destul de general: cf. M. Eliade, „La Terre-Mere et Ies hierogamies cosmiques" (1953; republicat în Mythes, reves et mysteres, 1957, pp. 207-253).

Pentru o analiză detaliată a diferitelor culturi provinciale şi marginale, parţial integrate în cultura chineză, vezi Wolfram Eberhard, Kultur undSiedlung der Randvolker Chinas (Supplementum, yol. 36 din T'oung Pao, Leiden, 1942); L/kalkulturen im alten China, voi. I (Supplementum, voi. 37 din T'oung Pao, Leiden, 1943); voi. II (Monumenta Serica, Monograph, nr. 3, Pekin, 1943). O versiune corectată şi adăugită a volumului al doilea din Lokalkulturen a fost publicată sub titlul The Local cultures of South and China (Leiden, 1968).

Despre şamanismul chinez, a se vedea W. Eberhard, The Local Cultures, pp. 77 sq., 304 sq., 468 sq.; cf. M. Eliade, Le Chamanisme (ediţia a 2-a), pp. 349 sq.; Joseph Thiel, „Schamanismus im alten China", Sinologica, 10,1968,pp. 149-204; John S. Major, „Research priority in the Study of Ch'u religion", HR, 17, 1978, pp. 226-243, în special pp. 236 sq.

129. Cele mai importante texte cosmogonice au fost traduse de Max Kaltenmark, „La naissance du monde en Chine" (în La naissance du Monde, Sources Orientales, I, Paris, 1959),pp. 453-468. Problema mitologiei chineze, în special miturile cosmogonice, a fost discutată din perspective divergente, de Henri Maspero, „Legends mythologiques dans le Chou King ", JA, 204,1924, pp. 1-100; Bernhard Karlgren, „Legends and Cults of Ancient China", Bulletin of the Museum of Far Eastern Antiauities,m. 18,1946,pp. 199-365 (de neînlocuit pentru bogăţia documentară; vezi, însă, critica metodei lui B. Karlgren în recenzia lui W. Eberhard, Artihus Asiae, 9,1946, pp. 335-364); Derk Bodde, „Myths of Ancient China" (în S. N. Kramer, ed.), Mythologies of the Ancient World, New York, 1961, pp. 369-408; J. Shih, „The Ancient Chinese Cosmogony", Studia Missionaria, 18,1969,pp. 111-130; N. J. Girardot, „The Problem of Creation Mythology in the Study of Chinese Religion", HR, 15, 1976, pp. 289-318 (analiză critică a câtorva demersuri recente).

Tabloul problemelor

688

Despre mitul lui Pan Ku, vezi H. Maspero, „Legendes mythologiques", pp. 47 sq.; Edouard Erkes, „Spuren chinesischer Weltschopfungsinythen", T'oung Pao, 28, 1931, pp. 355-368; W. Eberhard, The Local Cuttures, pp. 442-443; D. Bodde, pp. 382 sq.: N. J. Girardot, „The Problem of freaticii Mythology", pp. 298 sq.

Despre întreruperea legăturilor dintre Pământ şi Cer, vezi H. Maspero, „Legendes mythologiques", pp. 95-96; id., Le x religions chinoises, pp. 186 sq.; D. Bodde, „Myth of Ancient China", pp. 389 sq.; cf. M. Eliade, Mythes, reves et mysteres, pp. 80 sq.

Despre N ii Wa, cf. D. Bodde, op. cil., pp. 386 sq. Cu privire la mitul lui Yu cel Mare, învingătorul apelor revărsate, cf. Marcel Granet, Danses et legendes, pp. 466 sq., 482 sq.

Despre originea şi structura ceremoniaiă a oraşelor chineze, a se vedea Paul Wheatley, The Pivot ofthe Four Quarters. A preliminary enquiry into the origins and character ofthe ancient Chinese City (Chicago, 1971), pp. 30 sq., 411 sq., şi pasxim.\ cf., de asemenea, Werner Miiller, Die heilige Stadt (Stuttgart, 1961), pp. 149 sq.

Despre cosmologia şi simbolismul spaţial, a se vedea M. Granet, IM pensee chinoise, pp. 342 sq.; Schuyler Camnian, „Types of Symbols in Chinese Art" (în Studies in Chinese Thought, Edited by Arthur F. Wright,Chicago, 1953,pp. 195-221); id., „Evolution of Magic Squares in China", JAOS, 80, 1960, pp. 116-124; „The Magic Square of three in old Chinese philosophy and religion", HR, 1,1961, pp. 37-80; M. Eliade, „Centre du monde, temple, maison" (în Le syinbolisme Cosmique des inonuments religieux, Serie Orientale Roma, voi. XIV, Roma, 1957, pp. 57-82); Hernian Koster, Symbulikdes chinesischen Universismus (Stuttgart, 1958), în special pp. 14 sq., 48 sq.; R. A. Stein, „Architecture et pensee religieuse en Extreme-Orient", Arts Asiatiques, 4, 1957, pp. 163-186; id., „L'habitat, le monde et Ie corps humain en Extreme-Orient et cn Haute-Asie", J A,245, 1957,pp. 37-74.

Despre Ming tung. vezi M. Granet, La pensee chinoise, pp. 102 sq., 178 sq., 250 sq.; R. A. Stein, „Architecture et pensee religieuse", pp. 164 sq.; H. Koster, Symbolik, pp. 34 sq., 48 sq.

J30. Despre morfologia diferitelor simboluri ale polarităţii şi alternanţei, vezi studiul nostru „Remarques sur le dualisme religieux: dyades et polarites" (1967; republicat în La nostalgie des origines, Paris, 1971, pp. 249-336). Cu privire la polari Uite în cosmologia chineză, vezi M. Granet, La pensee chinoise, pp. 86 sq., 149 sq.; Cari Hentze, ttronzegerat, pp. 192 sq.; id., Tod, Auferstehung, Weltordnung (Ziirich, 1955), pp. 150 sq.; H. Kcister, Symbolik, pp, 17 sq.

Analizând cântecele de dragoste conservate în cea mai veche „carte clasica", Shi Jing, Marcel Granet a pus în lumină structura sărbătorilor sezoniere celebrate de ţărani, probabil din neolitic (cf. Fetes et chansons anciennes de la Chine). „Erau în principal sărbători de juneţe, spre deosebire de sărbătorile de căsătorie: cele două grupuri sexuale proveneau din sate diferite în virtutea principiului de exogamie şi participau la dueluri poetice pe teme luate în mod obligatoriu din peisajul ritual. Acesta era aproape întotdeauna un peisaj de ape şi munţi şi toate elementele lui erau sacre... (Sărbătorile) corespundeau unor momente critice ale vieţii ţărăneşti, acelea în care agricultorii îşi schimbau felul de viaţă. Anotimpul frumos îi împrăştia pe câmpuri, unde locuiau în mici cabane; ei se reîntâlneau în timpul iernii în cătunul familial. Există un anumit raport între locurile sfinte ale comunităţilor ţărăneşti, pe de o parte, si munţii, fluviile şi pădurile sacre din ritualul clasic, pe de altă parte: şi unele şi celelalte erau centre ancestrale şi principalele sanctuare ale cultului feudal: temple ale Strămoşilor, altare ale zeilor Solului şi Recoltelor, nu erau decât diversificări ale vechilor locuri sfinte. Tot astfel, anumite practici de cult regale nu sunt decât transpuneri ale sărbătorilor ţărăneşti" (Max Kaltenmark, „Religion de la Chine antique", p. 952).

Despre noţiunea de Dao, a se vedea M. Granet, La pensee, pp. 300 sq.; Joseph Needharn, Science and Civilizution in China, II (1956), pp. 36 sq.; H. Koster,Symbolik, pp. 16 sq., 51 sq.; Ellen Mărie Chen, „Nothingness and the Mother Principie in Early Chinese Taoism", International Philosophical Quarterlv, 9,1969, pp. 391-405; Holmes Welch, Taoism. The Parting of the Way (1957; ediţie revăzută, 1965). pp. 50 sq.; Max Kaltenmark, IMO Tseu et le tao'fsme (Paris, 1965), pp. 30 sq.; Wing-Tsit Chan, The Way of Lao Tzu (New York, 1963), pp. 31 sq.

Despre fragmentele cosmogonice din Dao de Jing, cf. Normau J. Girardot, „Myth and meaning in the Tao te ching: Chapters 25 and 42", HR, 16, 1977, pp. 294-328, şi bibliografia înregistrată la § 129.

Despre „divinitatea Văii", „Femela întunecoasă", cf. § 132.

131. Confucius a fost primul care şi-a folosit învăţătura ca un mijloc de reformă spirituală şi politică. El nu ţinea cursuri propriu-zise, ci se întreţinea cu discipolii. La vârsta de cincizeci de ani i s-a dat un post în administraţia imperială, dar el a demisionat la scurtă vreme de la instalare, după ce şi-a dat seama că nu dispunea de nici o putere. Dezamăgit, a călătorit mai mult de zece ani de-a lungul şi de-a latul statelor Imperiului. La 67 de ani, la rugămintea vechilor săi discipoli, el s-a reîntors în ţinutul natal, Lu, unde a mai trăit încă cinci ani.

Tradiţia îi atribuie lui Confucius numeroase lucrări, în special „Cărţile clasice", dar e foarte puţin probabil ca el să le fi redactat, şi e chiar îndoielnic că el a fost acela care le-a editat. O culegere din notele şi convorbirile sale a fost publicată mai târziu de către discipolii lui sub titlul Lun yu („Convorbiri", tradus, de obicei, în engleză prin Analecîs). Am folosit traducerea lui J. Legge, The Analects of Confucius (ediţie nouă, New York, 1966), a lui L. Giles, The Sayings of Confucius (ediţie nouă, New York, 1961) şi a lui W. E. Sooîhil, The Analects (Londra, 1958). Vezi, de asemenea, F. S. Couvreur, Entretiens de Confucius et de şes disciples (Paris, ediţie nouă, fără an); James R. Ware, The Sayings of Confucius (New York, 1955).

Din abundenta literatură despre Confucius cităm: H. G. Creel, Confucius and the Chinese way (New York, 1949; reeditare 1960); Lin Yutang, The Wisdom of Confucius (New York, 1938); Liu Wu-chi, Confucius, His Life and Times (New York, 1955); Etiemble, Confucius (Paris, 1956); Daniel Leslie, Confucius (Paris, 1962); J. Munro, The Concept of mân in Early

689

China (Stanford, 1969), pp. 49-83 („The Confucian Concept of mân"); Herbert Fingarette, Confucius — the Secular as Sacred (New York, 1972); şi culegerea de studii critice publicată de Arthur F. Wright, Confucianism and Chinese Civilisatwn (New York, 1967).

132. Există un număr destul de mare de traduceri din Dao de Jing (treizeci şi cinci numai în engleză, publicate între 1868 si 1955). Nu o dată eşti înclinat să gândeşti în termenii lui Marcel Granet, care făcea, cu privire la traducerea lui Stanislas Julien (1842), observaţia: „întru totul conştiincioasă, ea nu trădează textul, dar nici nu îţi dă posibilitatea să îl înţelegi" (Lapensee chinoise, p. 503, n. 1). Am folosit traducerea lui Arthur Waley, The Way and itx Power (Londra, 1934), pentru meritele ei literare, şi aceea a lui Wing-tsit Chan, The Way ofLao Tzu (New York, 1962), pentru bogăţia şi precizia comentariului. Dar fragmentele citate în text reproduc traducerea lui Marx Kaltenmark, în admirabila sa cărţulie, IMO Tseu et le taoisme (Paris, 1963).

Lucrările lui Waley si ale lui Chan conţin lungi introduceri, în care sunt examinate numeroase probleme puse de istoria textului. Cf., de asemenea, Jan Yiin Hua, „Problems of Tao and Tao Te Ching", Numen, 22, 1975, pp. 208-234 (autorul prezintă ultimele cercetări ale lui Fung Yu-lan despre daoismul antic); id., „The Silk manuscripts on Taoi'sm", T'oung Pao, 63, 1977, pp. 66-84 (despre manuscrisele recent descoperite într-un mormânt datând din -168). Comentariul lui Ho-shang-Koung a fost tradus de Exluard Erkes, Ho-shang-kung 'x Commentary on iMo-tse, translated and annotated (Ascona, 1950).

între prezentările generale, semnalăm: Henri Maspero, Le taoisme (Melanges posthumes, II, Paris, 1950); Fung Yu-lan, History of Chinese Phiiosophy, I (Princeton, 1952), pp. 170 sq.; Max Kaltenmark, Lao Tseu et le taoisme; Holmes Welch, Taoistn. The Parting of the Way (Boston, 1957; ediţie revă/ută 1965); Nicole Vandier-Nicolas, Le Tao'isme (Paris, 1965); Etiemble, „En relisant Lao-Tseu", La Nouvelle Revue Francaise, 171, 1967, pp. 457-476; Herrlee G. Creel, What is Taoism? (Chicago, 1970).

O parte din comunicările prezentate la Colocviul asupra daoismului (Bellagio,7-l4 septembrie 1968) a fost publicată în History ofReligion, 9, 1969-1970, pp. 107-255. A se vedea mai ales: Holmes H. Welch, „The Bellagio Conference on Taoist Studies", pp. 107-136; Arthur F. Wright, „A historian's reflection on Taoist tradition", pp. 248-255. Despre orientările actuale în studiul daoismului, a se vedea Norman J. Girardot, „Part of the Way: Four Studies on Taoism", HR, 11, 1972, pp. 319-337.

Semnalăm câteva studii recente: Donald Munro, „The Taoist Concepi of Mân", în The Concept of Mân in Early China (Stanford, 1969), pp. 117-139; J. J. L. Duyvendak, „The Phiiosophy of Wu-wei", Asiatische Sludien, I, 1947, pp. 81-102; Walter Liebenthal, „The Immortality of the Soul in Chinese Thought", Monumenta Niponica. 8, 1952, pp. 327-397; Max Kaltcnmark, „Lingpao: Note sur un terme du taoi'sme religieux", Bibliotheque de l'Institut des Hautes Etudes Chinoises, XIV, Paris, 1960, pp. 551-588; Kimura Eiichi, „Taoism and Chinese Thought", în Acta Asiatica, 27,1974, pp. 1-8; Michel Strickmann, „The longest Taoist Scriptures", HR, 17, 1978, pp. 331-354. Legăturile dintre „daoismul filosofic" (aşa cum e exprimat el în Dao de Jing şi de Zhuang Zi) şi „daoismul religios" sau căutarea nemuririi prin diverse tehnici de fiziologie subtilă si prin alchimie constituie o problemă controversată încă. Unii autori insistă asupra deosebirilor care despart „daoismul filosofic" de cultul imortalităţii. După aceşti autori (de exemplu, A. G. Graham, H. H. Welch, Fung Yu-lan), prima mare perioadă a daoismului filosofic a fost degradată de invazia superstiţiilor (magie şi religie populară) şi a concepţiilor şi practicilor buddhiste. Rezultatul acestei degradări este „neodaoismul" sau „religia daoistă". Cf., inter alia, Creel, op. cit., pp. 1-24,37 sq.; A. C. Graham, The Book of Leih-Tzu (Londra, 1960), pp. 10 sq., 16 sq. (a se vedea critica acestei poziţii făcută de K. Schipper, în analiza sa, T'oung Pao, N.S., 51, 1964, pp. 288-292). Dimpotrivă, sinologii francezi şi elevii lor (M. Granet, H. Maspero, Max Kaltenmark, C. Schipper, Anna Seidel etc.) scot în evidenţă solidaritatea structurală între cele două „scoli daoiste". Cf. discutarea câtorva lucrări recente ilustrând aceste două demersuri metodologice, la Normau Girardot, „Part of the Way. Four Studies on Taoism", pp. 320-324, şi mai ales articolul lui N. Sivin, „On the word «Taoist» as a souree of perplexity. With special reference to the relations of Science and Religion in tradiţional China", HR, 17, 1978, pp. 303-330 (cf. pp. 313 sq., examinarea câtorva interpretări recente datorate savanţilor japonezi).

Despre concepţiile chineze despre irnortalitate, a se vedea Ying-shih Yu, „Life and Immortality in the Mind of Han China", HJAS, 25, 1964-1965, pp. 80-92; Ellen Mărie Chcn, „îs there a doctrine of physical Immortality in the Tao te Ching?", HR, 12, 1973, pp. 231-239. Joseph Needham a subliniat caracterul „magic, ştiinţific, democratic şi politic revoluţionar" al daoismului (Science and Civilisation in China, II, 1956, p. 35). După Needham, daoiştii erau ostili nu doar confucianismului, ci şi sistemului feudal în totalitatea sa (ibid., p. 100; cf. pp. 100-132). Totuşi, N. Sivin a pus la îndoială temeiul acestor afirmaţii; nimeni n-a putut demonstra antifeudalismul daoistilor, nici identificarea lor cu începuturile unei mişcări ştiinţifice; cf. „On the word «Taoist»", pp. 309 sq.

Scrierile lui Zhuang Zi au fost de mai multe ori traduse în principalele limbi europene. Traducerea lui James Legge, The Writings of Kwan-zze (SBE, voi. 39 şi 40, Londra, 1891) este cea mai cunoscută. A se vedea acum Burton Watson, The Complete Works of Chuang Tzu (New York, 1968).