Caravana cinematografică

J

- Ce tot vorbiţi, măi? - se întoarse Tanasie. Atanasiu Gic|| uită pe furiş în jur, apoi se plecă spre urechea preşedintelui.

- Păi tu de ce crezi c-au venit? - zise preşedintele către DarclJ

- De ce?

- Să vadă ce e, cum e, care strâmbă din nas, care mi§| zise Tanasie.

Darcleu făcu ochii mari.

- Ai dracului! - exclamă el.

- Poate ţie nu-ţi convine, continuă preşedintele, poate zici: „Ce mă tot împung ăştia, dacă nu vreau, nu vreau, nu ri amestec, nu cunosc, nu-mi convine!"

- Da' eu vreau! - se apără Darcleu - cum să nu vreau? Mj servit, te-am servit.

- Stai, că nu-i aşa, zise preşedintele. Care servit? Prima cj tă serveşti tu. Vin ei la tine şi zic: „Tovarăşe Darcleu, dă-J puţin plugul!"

- Care plug?

- Să zicem că ai un plug. îl dai?

- Poftim! - răspunse Darcleu, desfăcând larg braţele.

- Bun. Şi după asta se duc la dom' director şi cer cazai Crezi că nu-l dă?

- Nu-l dă! - zise cu hotărâre Darcleu.

- De ce să nu-l dea? - întrebă Tanasie.

- Păi e cazanul lui! - făcu Darcleu.

- Asta-i, că nu-i al lui! - zise Tanasie.

- Ba-i al lui, eu i l-am adus, zise cu reproş Darcleu.

- Nu-i al lui, mă, vorbi atunci Plopu. E-al nostru.

- Sigur, zise preşedintele. E-al nostru, al tuturora. Faţa lui Darcleu se încorda ca şi cum s-ar fi pregătit să

o mare greutate.

- Daţi-mi o ţigară, ceru el. Atanasiu Gică îi întinse pachetul.

- Adică eu - zise ţiganul după ce slobozi primul fum - ij pot duce la el să zic: „dom' director, am şi eu nişte prune, dumneata bine şi descuie cazanul, că mă grăbesc" şi el să ri lase să fierb fără să-i dau nimic?

63

. Caravana cinematografica

- Degeaba, nu înţelege! - se întoarse preşedintele spre plutonier.

- Ce să-i mai dai, mă, că o să ai şi tu chei! - lămuri trium­fător Atanasiu Gică.

- 0 să am eu chei la cazanul lui? - se îndoi Darcleu. Plopu se răsuci şi apucă straiţa din mâinile lui Pista. -Ascultă, mă Darcleu! zise el. A cui e găina asta?

- A cui să fie? - zise temător Darcleu.

- Să zicem că e a ta.

- Păi ce să mai zicem! E a mea - încuviinţă Darcleu.

Plopu desfăcu sforile şi scutură straiţa. Găina ieşi împleticită, făcu câţiva paşi cârâind prudentă şi deodată o luă la fugă la vale.

- Păi ce faci? - strigă Darcleu.

- Gata, nu mai e a ta, e a tuturora, zise Plopu întinzându-se la loc.

- Cum a tuturora? - strigă Darcleu.

- Nu, că nu înţelege, zise liniştit Tanasie. De-aia o să vină ei de-acuma mai des, să priceapă toţi.

- Oare mai au filme? - întrebă Atanasiu Gică.

- Dacă n-au, primesc, zise preşedintele. Nu e uşor nici pentru ei.

- E muncă, nu glumă, aprobă plutonierul.

- Gândeşte-te, urmă Tanasie, că răsare unu ca ăsta - şi-l arătă pe Darcleu care stătea în picioare, uitându-se după găină - sau altul, dom' director, sau eu, să zicem că nici eu nu pricep, Doamne fereşte - şi preşedintele se întinse şi bătu cu degetul în tabla închipuind trupul răstignit, care vibra uşor - şi începem să ne întrebăm fără rost că asta de ce-i aşa şi că asta nu-i drept... Păi unde-am ajunge? Trebuie multă, multă lămurire...

- Da, zise Atanasiu Gică, ai dreptate, să vină să-i lămureas­că, mama lor, că astăzi n-au vrut să iasă, da' mâine parcă-i văd ^cum se înfiinţează la slujbă.

- Câţi erau? - întrebă preşedintele.

- Alea trei babe din capăt, răspunse Atanasiu Gică, şi diacul. ^Că lor nu le trebuie film!

- Te duci tu şi le spui să stea acasă mâine, că nu vine popa.

"

nici el cum trece, zise Tanasie.

IOAN GROŞAN

64

- Mă duc, mă duc, oftă plutonierul.

Darcleu mai trase un fum, se aplecă şi stinse chiştocul în iarbă. Se aşeză şi începu să-şi pocnească degetele.

- Dom' şef, zise el încet.

Atanasiu Gică îşi opri o clipă răsuflarea tihnită:

- Ce-i?

- Dom' şef - zise Darcleu continuând să-şi frământe degete­le - dar dacă şi eu am chei, şi dom' director are, şi dumneata ai, al cui e cazanul?

Plutonierul zăbovi puţin gândindu-se.

- E-al nostru, mă, al tuturora. Tu nu pricepi că toţi vor fi egali?

- Bine, bine, dom' şef, pricep eu - zise ţiganul - dar care vor fi egali primii?

Atanasiu Gică se întoarse pe-o parte, scoase cu stânga o batistă mare, cadrilată, şi-şi suflă nasul cu îndârjire.

- Da' mai lasă-mă dracului în pace! - izbucni el, lăcrimândL de efort. Ce-s eu, Mafalda, să-ţi tot spun? Mai întreabă-l şi pe el!

Preşedintele nu dădu însă nici un semn c-ar avea chef s; răspundă. Privea undeva departe, peste râu.

- Păi aşa, zise el la fel de nedumerit Darcleu, în loc să mă facă pe mine egal, că-s mai necăjit, ei or face-o pe domnişoara!

- Cum domnişoara? - se trezi Tanasie.

- N-au oprit-o pe ea acolo? - zise ţiganul. Nu cu ea a avui treabă tot filmul tovarăşul Tăvi? La mine se uita el când îl sco­team pe Pista, sau la ea?

- Se uita Ia ea? - întrebă preşedintele.

- Hă! Şi încă cum!

- Cum? - făcu preşedintele. Darcleu le arătă.

- Zău, mă? - zise Atanasiu Gică.

- Ştiu ei cum s-o ia! - răspunse Darcleu. Că şezi un pic, că dumneata aşa şi pe dincolo, că hai să fim egali, că eşti departe de părinţi, că nici nouă nu ni-e uşor, că te usuci aici, că uite nişte chei... şi ea, biata... ce să facă!...

Darcleu tăcu, supărat parcă. Din întuneric, de lângă cruce, se auzi râsul înecat al lui Plopu. Apoi încetă şi el. Singur mân­tuitorul de tablă, cuprins de vânt, se mişcă zăngănind.

65

. Caravana cinematografică

_ Hai să mergem! - se sculă brusc preşedintele.

Coborâră. Lângă Sfatul Popular se despărţiră. Preşedintele o luă singur spre capătul uliţei, urmând grăbit restul de tranşee. După o bucată de drum, se întoarse şi privi în urmă. Ceilalţi nu se mai vedeau. Atunci sări şanţul, bâjbâi în dreptul unei portiţe, o deschise, ocoli colţul casei şi ieşi sub fereastră. Ciocăni.

- Domnişoară!

îşi lăsă capul pe spate, în aşteptare, pândind mişcarea per­delei. De pe streaşină apa picura regulat, udându-l pe un umăr. Sub streaşină, desluşi un cuib părăsit de rândunică.

- Domnişoară!

Perdelele rămaseră însă neatinse şi fereastra întunecată. Ieşi la poartă, se mai uită o dată spre Sfat şi apoi, fluierând uşor printre dinţi, o apucă povârnit, pe lângă şirul de garduri, spre casă. Când ajunse în curtea lui, nu o luă spre treptele de la intrare, ci se abătu spre şură. Deschise uşa grajdului. înăuntru îl învălui aerul cald cu miros iute de balegă uscată şi de paie. Culcată pe o parte, rumegând liniştită, vaca întoarse capul şi-l privi. El se aşeză aproape, pe scăunelul de muls, şi-i trecu mâ­na de mai multe ori de-a lungul grumazului, spinării, bătând-o încetişor cu palma. Un roi de muşte adormite se ridică învol-burându-se deasupra lor.

- Ai slăbit şi tu - mormăi preşedintele. îşi lăsă capul în piept §1 rămase aşa, ca un călător prins de somn. Doar mâna conti­nua să se mişte încoace şi încolo pe spatele vacii, trezind în în­tuneric un foşnet egal. De-afară, prin uşa rămasă deschisă, ⁿ°aptea se bulucea înăuntru într-un abur rece, rostogolit. Prin-re case, printre grădini, de undeva din dosul uliţei se scurse

tl

^ ^ratul

potolit al unui câine singuratic. Deodată, mâna preşe-

^ pt al unui câine singuratic. Deodată, mâna preşe mtelui se crispa şi degetele se înfipseră cu putere în carne, ca

^^{Urn ar} fi vrut să apuce ceva. Vaca mişcă placidă capul, as-, ^an^- El se sculă cu încetineală în picioare, păşi pragul graj-

ui, închise uşa şi se îndreptă spre casă. Intră cu grijă, ferin-^du-^se să facă zgomot.

~Ai venit?-zise llca.

IOAN GROŞAN

Se dezbrăcă pe întuneric, agăţându-şi hainele după uşa înainte de a ajunge la pat, se opri lângă masă, dibui cana c| apă şi-o goli.

- Trage ceasul - zise Ilca. Noapte bună.

Tic-tacul ceasului porni mai vioi. Un lemn se răsuci în sobd trosnind înfundat. Pe grinzile tavanului, lumina flăcărilor juca J vreme sporită, apoi se strânse într-o dungă, tremurând.

- Stai, mă, ce te-a apucat? - se auzi Ilca. N-ai somn? Stai acohj şi lasă-mă... n-auzi?... de ce-i arde lui... om bătrân... of, Doamn| Doamne.

- Mă temeam, ce-i drept - zise şoferul şi se răsuci în pat, pu-nându-şi braţul sub cap - aveam şi motive, dar mai mare ca spaima că ne prinde era bucuria de dimineaţă, atunci ieşea ea, când o duceam la râu. Pe drum nu scotea o vorbă, stătea parcă încleştată şi speriată, ca domnişoara asta... că şi seamănă pu­ţin, dacă stau să mă gândesc, numai că ea avea ochii verzi, ce ochi, mă Tăvi, şi cum se lăsa aşa, ca o ceaţă peste ei, când o desfăceam!... Tăvi, dormi?

- Nu, mormăi Tăvi.

- Aşa... făcu şoferul şi tăcu un moment, să-şi adune gându* rile. Nici eu nu prea vorbeam, ce să-i fi spus? M-am gândit o dată, până să ajungem, să o prind de mână, să-i arăt că sunt şi eu om, nu armăsar. Caii mergeau la pas, n-aveam nevoie de stânga, am dat s-o-ntind, dar când mi-am văzut degetele negre, vai de ele, lângă albeaţa ei, m-a apucat ruşinea şi m-am făcui că-mi trebuie biciul. Treceam de un răzor înalt de unde se mai putea vedea castelul lor, intram coborând într-o porumbişte şi eu simţeam cum se apropie râul şi mă minunam: „Te duci tu mă Antoane, cu Roşa Teleki la râu şi o iubeşti acolo, tu, mă?! Eu eram, ce mai, abia ajungeam că se repeta figura ca prima oară, ea sărea jos de pe capră, se ducea până la mal şi stătea acolo singură uitându-se peste râu şi azvârlind cu pietre în apa. Eu împiedicam caii şi aşteptam. Nu îndrăzneam să mă duc 13

Caravana cinematografica

₆₇----------------------------------------

mal, era treaba ei de ce sta acolo şi ce gândea. Când se în­torcea, mă privea drept în ochi şi eu o aşteptam să vină să mă ia de mână şi să mă tragă mai încolo, era nişte lucerna, unde se întindea moale, ca leşinată, că nici nu ştiam bine de unde s-o-ncep... Avea, mi-a arătat ea, o panglicuţă la rochie de care, dacă trăgeai...

_ Da' mai las-o dracului povestea asta, nea Antoane! - se foi deodată Tăvi în patul său. Cine are vreme acuma să-ţi asculte poveştile? Nu vezi câte probleme sunt aici?

Şoferul rămase o clipă nemişcat, ca şi cum ar fi adormit.

- Dar nu e poveste, Tăvi - zise el încet - e adevărat, zău.

- Bine, nea Antoane, o fi, dar acuma hai să dormim. îmi mai spui şi mâine.

- Nu mă crezi, Tăvi? - zise şoferul.

- Te cred, nea Antoane, răspunse Tăvi, ai făcut-o praf cu mustaţa dumitale, era înnebunită, nu mai putea de dor, biata contesă, te visa, dac-ai fi ştiut carte, ţi-ar fi scris scrisori, dar acuma las-o, e târziu, mâine avem treabă.

- Nu mă crezi nici tu, zise şoferul.

- Mi-e somn, nea Antoane. Noapte bună.

Şoferul nu răspunse imediat, de parcă n-ar fi auzit urarea, îşi aranja cu atenţie pătura, netezi perna, stătu în capul oase­lor o vreme, apoi se întoarse cu faţa spre peretele de scânduri al caravanei.

- Noapte bună, mai zise el.

închise uşa fără zgomot, aprinse lumina şi se opri în faţa oglinzii. Ascultă în linişte, mai ştii, poate că o pândeşte, dar îl ^{auzi în}depârtându-se pe drum. „Locuiţi departe?" întrebase el ^le§md din caravană şi apucând-o înainte tocmai când voise să-i ^sPună că nu-i nevoie s-o conducă, stă aproape. „Nu, imediat..." ^{ISe ea} derutată de hărnicia cu care păşea el, ca un întârziat n ^nc*^u~^se spre propria casă. Se şi temuse un moment: ca...." Văzându-l însă cum merge, cu mâinile în buzunare,
IOAN GROSAN

68 69

. Caravana cinematografica

cu capul plecat, atent la drum, se liniştise repede, nu prea el c-ar avea alte gânduri decât alea cu dezbaterea, cu organizj rea pe baze noi, parcă, a activităţii culturale, da, da, pe baa noi... Nu se înşelase: când ajunseră în dreptul casei, ea îşi înci tini paşii. „Aici?" „Da" răspunse ea. „Atunci, zise el, pe Noapte bună!" şi-i întinse zvâcnind braţul, strângându-i q exactitate, tovărăşeşte, mâna.

Se dezbrăcă rapid, stinse lumina, alergă pe vârfuri până pat, se strecură sub plapumă şi-şi aduse genunchii spre bărbii încălzindu-se. Nu era urât. O fi având el pe cineva, nu se poai să nu aibă acolo la regiune vreo tovarăşă tânără care se ocul şi ea cu probleme... merg amândoi la alea, la şedinţe, orgarj zează pe baze noi... deşi n-ar fi de mirare să fie singur, cu mul ca lui, tot plecat... Se ridică, luă ceasul deşteptător de pe noj tieră şi-l trase. Era trecut de miezul nopţii. îşi împreună mâinii! Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, virl împărăţia ta, fie voia ta... dar şoferul, şoferul se uitase altfel,] măsurase din cap până-n picioare, îi dăduse un scaun, scuz, du-se pentru harababura dinăuntru, aparatul înghesuit în cd lângă două paturi de fier suprapuse, o măsuţă, nişte lăzi, o gi leată cu apă, un lighean, sârme, cabluri, afişe, iar în fund, m; când gemuleţul cabinei, o lozincă scrisă citeţ cu creta pe hârij roşie: „Pacea noi nu o cerşim, ci o impunem!"

Amin.

După ce se prezentase, tovarăşul Tăvi se aşezase pe de jos, stând tot timpul aplecat, ferindu-şi capul de stinghj patului de deasupra. Se interesase de când e în sat, ce şcoală] terminat, unde s-a născut. Ea răspundea scurt, urmărindil mereu privirea, să vadă dacă îi zăreşte ciorapii, dar el se ui când într-o parte, când într-alta, ocolind-o sistematic. „Dar p] rinţii? Cu ce se ocupă?" Abia acum o fixa insistent, încât 1 rândul ei să privească în lături. „Sunt ţărani". „Ce fel de ţăranî îi veni să zâmbească. Mai auzise întrebarea asta pusă de şen comisiei de repartizare a absolventelor Institutului Pedagogi moştenitorul peste noapte al fetelor din Şcoala Normală blăjq nă. Atunci întrebarea, rostită rar, aproape ameninţător, şi ni

ales mutra gravă a şefului de comisie i se păru de tot hazul. Cum ce fel de ţărani? Câte feluri de ţărani există pe lume? Ţărani ca toţi ţăranii! Crezuse apoi, în timp ce şeful comisiei o aştepta stăruitor, că poate n-a înţeles ea bine întrebarea. „Sunt ţărani români", răspunse. „Nu ne interesează asta, spusese şeful comisiei. Au pământ?" „Au, cum să n-aibă!" răspunse ea tot mai derutată. „Cât?" Se gândise puţin, via din deal, apoi păşunea din lunca de jos, nişte cânepă pe pământul cum­părat cu banii bunicului, dar deodată renunţase să socoteas­că, părându-i-se totul nefiresc, ce-i interesa pe ei cât pământ aveau părinţii, doar nu se mărita, iar dacă voiau să cumpere, n-aveau decât să discute cu tata, nu cu ea. Ridicase din umeri. „Sunteţi liberă, spusese şeful comisiei, repartiţia o luaţi mai târziu".

Acum însă, în faţa tovarăşului Tăvi, după ce îşi aduse aminte de graba ciudată cu care părinţii, înainte de plecarea ei, începură să vândă la preţuri de nimic via, pământul din luncă, armăsarii, după ce, ajunsă la Mogoş, primise de-acasă o scri­soare în care mama îi pomenea în treacăt, printre sfaturi şi informaţii asupra vremii, despre nişte „verificări", răspunse fără şovială: „Sunt ţărani săraci, fără pământ". „Nici n-au avut?" întrebă tovarăşul Tăvi. „Nu - minţi ea amuzată - au fost slugi" Şi, brusc, îi veni în minte faţa clăpăugă, veşnic mirată, a lui Pârciu, sluga lor, care îi aducea primăvara ouşoare tărcate de ţarcă, iar vara, scufundându-se ca un tipar pe sub borte şi sălcii, J¹ prindea eleni aurii şi porcuşori borţoşi. Tovarăşul Tăvi se învioră subit şi începu să vorbească repede şi extraordinar de cursiv, aruncând vorbele cu o viteză ameţitoare. Nu o mai fixa, '§' mutase iarăşi privirea, lunecând cu ea cu tot, dându-i sen­zaţia că îşi urmăreşte cuvintele care o dată ajunse în aer, că-

5^{au ca n}'§^te cărăbuşi pe podea şi se împrăştiau fugind în toate 1'le. Se sili să asculte, se concentra să prindă sensul frazelor,

^{ar n}u pricepu mare lucru, aşa că se mulţumi să-şi imagineze

Io ⁾r^aCă'^{la fel ca} altădată când se plictisea în timpul nesfârşite-

¹ urghii, forma şi traiectoria nevăzută a cuvintelor noi auzite;

^{1 st}ol de fluturi albi, lopătând graţios din aripi, pluti deasupra

IOAN GROŞAN

7Q _n

___Caravana cinematografică

„cârdăşiei imperialiste"; „să înfierăm" îi trezi în memorie imaa nea calului înalt şi leneş care îi scăpase o copită în piept In Pârciu, răsturnându-l, pe când acesta îl potcovea; automobili] cu spiţe aurite al domnului avocat Todea, păcănind şi claxq nând duminica pe străduţa spre Câmpia Libertăţii, se pierdu I urma cuvântului „reacţionar", iar plânsul grăsuţei maici Aurica prinsă a doua oară de superioară înfulecând din borcanul q dulceaţă de agrişe în cămara cu alimente, înghiţi rezonant „demascării nemiloase". Tovarăşul Tăvi vorbea mereu, se apia case mult în faţă, aproape ieşise dintre paturi şi mâna dreapta se ridica din când în când de pe genunchi să aranjeze un ca lionţ neascultător care, în mijlocul şuvoiului de vorbe, îi ti încăleca o ureche. La un moment dat şoferul ieşi, spunând ci are puţină treabă la motor. „De ce-l daţi în spate? - întrebă ei atunci. Cred că vă stă mai bine cu el într-o parte". „Ce?" zis tovarăşul Tăvi, neînţelegând. „Părul" răspunse ea şi deodată a ridică, se duse la el, îi trecu de câteva ori mâna prin păi aranjându-i-l într-o parte, peste ureche, apoi reveni la loc. TJ varăşul Tăvi rămase cu gura căscată, privind-o stupefiat. Reflej scoase din buzunarul vestonului un piaptăn roşu şi din doil mişcări îşi îndreptă frizura. Ea făcu ochii mari şi izbucni în ra plesnindu-şi încântată palmele. „Tovarăşa... spuse el încJ dojenitor, învârtind încurcat piaptănul, nu e cazul..." Vorbele o înveseliră şi mai tare, zăpăcindu-l de tot. „Şi eu... eu... - z'm ea printre lacrimi, încercând să se stăpânească - eu cu ceB pot fi de folos?" „Ăăăă, păi ne puteţi ajuta enorm, îşi reva tovarăşul Tăvi recăpătându-şi aplombul. Va trebui cât mai Q rând, începând poate chiar de mâine, să reorganizaţi întreai activitate culturală pe baze noi, să-i daţi o orientare clară, mol lizatoare. Din câte îmi dau seama, la dumneavoastră vigilenţal slabă. Trebuie întărită. Nu vă ascund faptul că poate şi aici, 1 şi în alte părţi, există, strecuraţi chiar printre rândurile noastn elemente duşmănoase, adevăraţi sabotori care, la călduri(| speră încă în întoarcerea vremurilor apuse pentru totdeaui Trebuie arătaţi cu degetul, fără milă! Iată duşmanul de ci Luat de urechi şi afară!"

Tovarăşul Tăvi se opri şi-o privi bănuitor pe sub gene. Ea rămase însă serioasă, atentă, căci imaginea sabotorului pitulat în rândurile celorlalţi îi plăcu. Nu prea ştia ce înseamnă sabo­tor, dar oricum nu putea fi un lucru bun, de vreme ce căuta să se ascundă. Văzu aievea un rând format din domnul şi doamna Benea, Tanasie, Ilca, PIopu, Darcleu, Atanasiu Gică, secretarul Sfatului, plecat la oraş, diacul bisericii. Nu şi-l putea închipui pe nici unul ascunzându-se, încercând să se ghemuiască în spate­le celorlalţi. De ce să se ascundă? Fiecare avea treaba lui, ser­viciul lui, trăia liniştit, nu făcea nimeni rău, pe cine să prindă de urechi? Nu există sabotori, se linişti ea. Tovarăşul Tăvi îi mai explică apoi unele lucruri în privinţa unor eventuale acţiuni de masă, asupra principiilor de organizare şi funcţionare a forma­ţiilor artistice, brigada satirică şi de agitaţie în special, după care, nu se ştie de ce, tăcu. Statură aşa în linişte, se auzeau numai zgomotele făcute de şofer în cabină. Observă că el evita s-o privească, făcându-şi de lucru cu mâinile. „Ce frumos!" -şopti ea, ca dusă pe gânduri. „Ce spuneţi? N-am înţeles." „Ce frumos trebuie să fie în munca dumneavoastră! Mereu în altă parte, în locuri noi, cunoaşteţi oameni deosebiţi !..." „Da, desi­gur - şovăi el - e interesant, dar e şi greu... se lasă greu con­vinşi... în general nu văd utilitatea... ţin cu dinţii de pământ..." >,Ce pământ?!" „Cum? A, da, voiam să zic că se ocupă tot tim­pul cu pământul, nu-şi lasă o clipă liberă, pentru o distracţie, un fflm..." „E normal. Ţăranul îşi iubeşte pământul." „Da, zise el ridicându-se. Nu vă mai reţin, e şi-aşa foarte târziu". Şi ieşiră.

îşi duse genunchii şi corpul îi alunecă întreg sub plapumă. Undeva sus, pe tavan, în întunericul dintre grinzi - sau poate adormise? - se închegă un chip cu părul vâlvoi, cu ochi mari, ^r°Şietici peste care nişte sprâncene lăţoase cădeau ca două Perdele ciuntite. Semăna, era capul domnului doctor Burnete, ^e care primăvara le făcea Ia pension injecţii contra variolei,

mai că din gură îi spânzura afară un dinte ascuţit, galben, ornnul doctor Burnete, agitând o seringă uriaşă, porni să ţo-_r- ?'.^{sa Sar}^> să se ghemuiască în spatele unui rând alb de fete,

^ante deodată acolo, şi-n care recunoscu fostele ei colege de

IOAN GROŞAN

. Caravana cinematografică

şcoală. „Fugiţi!" le strigă ea din răsputeri, dar ele n-o auziră, a| teptând cuminţi, cu mânecile uniformelor suflecate, perfect ali| niate, în timp ce domnul doctor Burnete, rânjind, aplecându-a mergând mersul piticului, se apropia din ce în ce mai tare, ci seringa ridicată. O mână puternică îl dibui însă în spatele fea lor, îl prinse de-o ureche şi-l trase în faţă de-a buşilea. La picioi rele tovarăşului Tăvi, domnul doctor Burnete se făcu tot rri mic, seringa aşişderea. „Iată un sabotor!" strigă tovarăşul Tal ridicându-l de urechi pe domnul doctor care se zbătea ca ui iepuroi, dând din picioruşe. Apoi tovarăşul Tăvi apucă serinj şi, făcându-şi vânt, i-o înfipse doctorului în fund.

Trupul ei avu o tresărire; mâna i se încleşta pe pernă; trepi însă, degetele slăbiră unul câte unul, desfăcându-se din strâ| soare şi domnişoara Corina începu să respire adânc.

Dimineaţa veni târziu, mohorâtă, cu un cer jos în care turla bisericii intra ca o provocare. De-a lungul uliţei nu se vedl nimeni. La stânga şi Ia dreapta casele se înşirau scunde, tăcu| în ogrăzile şi curţile pustii odihneau fâşii lungi de ceaţă. Din uj deschisă a unui grajd un cap de vacă privea cercetătoare dil mul. Peste apa care umpluse şanţurile trecea din când în câfl câte-o pală de vânt, încreţind-o. în vârful unei porţi şubrezij din lemn, cu streaşină, un cocoş de tablă se învârtea ca o mi riscă, scârţâind. Deodată, în liniştea somnoroasă care învăli( satul, izbucni megafonul caravanei. Treziţi de melodie, cei c aşteptau în faţa bisericii, pe bancă, săriră în picioare. Atan Gică îşi aranja chipiul, centura, îşi şterse pantalonii. Doa Benea se înălţă pe vârfuri şi luă o scamă de pe reverul do lui director. Acesta era îmbrăcat cu costumul lui de dumini Se ferise să se aşeze şi stătuse rezemat cu cotul pe un si rămas întreg din gardul bisericii, după ce în prealabil îl şters cu batista. Tanasie trecu podeţul şi ieşi primul la drum, cu ţintă la caravană. Nu îndrăzni să se apropie prea mult. în le lui se îngrămădiră ceilalţi: plutonierul, domnişoara Corin|

73------------------------------

Darcleu, Ilca, Plopu. Uşa caravanei rămase însă închisă. Singur cântecul cel vesel luneca vijelios pe deasupra lor.

_ Dom' director - întoarse Tanasie capul, atât cât să fie auzit - să mă lăsaţi pe mine să pun problema.

- Bine, dragă, n-am nici o pretenţie, descurcă-te, răspunse domnul Benea, luând o mină de om jignit.

- Ucule! - îl trase doamna Benea.

- Se pricepe, lăsaţi-l, dom' director, şopti Atanasiu Gică, el ştie, a mai fost pe la regiune, îl abordează oficial.

- Ucule! - zise din nou doamna Benea.

- Ce vrei?

- Am uitat salata! -Ce?

-Am uitat să fac salata!

Domnul director Benea îşi plecă tacticos privirea până în­tâlni ochii mici ai doamnei.

- Am avut atâtea... zise ea încet, înfricoşată.

- Ţi-am spus aseară s-o faci când? - întrebă calm directorul.

- Dimineaţă... se smiorcăi doamna.

- Deci dimineaţa aceasta, spuse domnul director apăsând pe ultimul cuvânt în semn că orice discuţie e încheiată.

- Gică, zise preşedintele, dă o fugă până-n şcoală şi mai în­cearcă o dată lumina, să nu ne trezim dracului cu ea...

Plutonierul încuviinţă şi-o luă spre şcoală. Strecurându-se pe lângă domnişoara Corina, Darcleu se furişă în spatele învă­ţătorilor.

- Dom' director, zise el lungind gâtul spre umărul înalt al domnului Benea, am şi eu o întrebare, dacă se poate. Vă mai ^merge cazanul?

- Merge, mă, â<- ■•< să nu meargă! De ce întrebi? Vrei să fierbi ceva?

~ Nu, nu, răspunse Darcleu, mă gândeam şi eu c-aţi avut noroc, _e un cazan bun...

Atanasiu Gică ieşi alergând pe treptele şcolii şi făcu un emn de negare cu mâna. Nu apucă să ajungă bine în drum, că §^a caravanei se deschise şi în cadrul ei apăru Tăvi.

IOAN GROSAN