Clive Cussler

Intrarea era riscantă. Curentul împingea ambarcaţiunea spre babord. S-a gândit că lui Ulise şi oamenilor de pe corăbiile lui, care traversaseră oceanul Atlantic, intrarea în port li se păruse o bagatelă. Atunci când navigau în ape greu de stăpânit, aveau avantajul că puteau apela la vâsle. El ar fi putut porni motorul, însă se simţea ca un pilot de avion care, deşi are posibilitatea de ateriza pe pilot automat, preferă să-şi folosească propria pricepere şi să aducă singur aparatul la sol.

După ce a trecut de strâmtoare, apa s-a liniştit şi Dirk a urmărit fundul care defila pe sub chilă. I-a predat timona lui Summer şi a coborât vela. Apoi a pornit micuţul motor şi a început să inspecteze interiorul portului.

Era mic, de cel mult opt sute de metri lungime şi cam de aceeaşi adâncime. Cât Summer a rămas aplecată peste bord pentru a descoperi vreo anomalie, Dirk a traversat în lung şi în lat portul, în încercarea de a simţi curenţii şi imaginându-se pe puntea uneia dintre corăbiile lui Ulise, străduindu-se să ghicească locul în care marinarii antici aruncaseră ancora cu atâtea secole în urmă.

În cele din urmă, a ales o zonă adăpostită de vânturi, sub o înălţime de pe insulă, o colină nisipoasă care se ridica la peste o sută de metri deasupra liniei ţărmului. A oprit motorul şi a aruncat ancora de la pupa doar apăsând pe un comutator din cabină care a acţionat un vinci de coborâre.

— Locul ăsta mi se pare foarte bun pentru a coborî din barcă şi a examina fundul.

— Arată neted ca podeaua unei sufragerii, a spus Summer. N-am observat cocoaşe sau denivelări. E limpede că lemnul corăbiilor celte care s-au scufundat a putrezit cu mii de ani în urmă. Iar bucăţile rămase cred că au fost îngropate sub nisip.

— Hai să facem o scufundare. Vreau să testez consistenţa nisipului şi a aluviunilor. Tu înoţi prin jur şi faci o verificare din ochi.

După ce şi-au pus buteliile de oxigen şi măştile, Dirk a verificat ancora pentru a se convinge că era ferm prinsă pe fund şi nu se va desprinde ca să permită bărcii să fie dusă de vreun curent, chiar dacă nu risca să ajungă prea departe în acel port. Întrucât nu aveau nevoie de costume ca să-şi protejeze corpul de apă rece sau de ascuţişul coralilor, au intrat în apa care nu era mai adâncă de trei metri purtând doar costume de baie. Apa era limpede precum cristalul. O vizibilitate pe o rază până la şaizeci de metri şi temperatura apei în jur de 26 de grade ofereau condiţii excelente de scufundare.

Patruzeci de minute mai târziu, Dirk a urcat pe scara de frânghie şi, ajuns pe punte, şi-a scos buteliile de oxigen şi balastul de la brâu. Înfipsese o sondă metalică trecând stratul superficial de nisip, căutând un strat de sedimente dedesubtul acestuia, dar nu descoperise decât nisip până la aproape patru metri şi jumătate, după care dăduse de rocă. A rămas acolo vreme de câteva minute, urmărind dârele de bule de aer lăsate de Summer, care indicau că fata se învârtea în jurul bărcii. Curând a urcat şi ea şi s-a oprit o clipă pe scară pentru a aşeza pe punte un obiect acoperit de depuneri. Apoi s-a ridicat şi apa a şiroit de pe corpul ei pe puntea din lemn de tec. Summer s-a debarasat de aparatul de scufundare.

— Ce-ai acolo? A întrebat Dirk.

— Nu ştiu, dar e prea grea ca să fie o piatră. Am găsit-o la o sută de metri spre larg, ieşind din nisip.

Dirk a măsurat din ochi linia coastei, care părea la fel de pustie. A avut totuşi o senzaţie ciudată în capul pieptului, ca şi cum ar fi fost supravegheat. A ridicat obiectul şi, cu grijă, a îndepărtat o parte dintre depuneri folosindu-se de cuţitul de scufundător. Curând, obiectul a căpătat forma unei păsări cu aripile întinse în zbor.

— Pare un vultur sau o lebădă, a spus el. Apoi vârful cuţitului a lăsat o zgârietură care a strălucit ca argintul. Greutatea se explică prin faptul că e făcută din plumb.

Summer a ridicat-o şi a privit aripile şi capul întors spre dreapta, cu un cioc ascuţit. Ar putea fi de origine celtă?

— Plumbul ar putea fi un semn bun. Doctorul Chisholm mi-a spus că, în afară de staniu, minele de plumb din Comwall constituiau o atracţie pentru năvălitori. Ai marcat locul în care ai găsit-o?

Ea a răspuns cu un gest din cap.

— Mi-am lăsat sonda în nisip şi i-am pus un steguleţ oranj.

— Cât de departe e locul?

— La vreo cincisprezece metri în direcţia aceea, a spus ea, arătând cu degetul.

— Bine, înainte de a spăla sonda cu un jet de apă, dăm o raită pe acolo cu detectorul de metale. Sonarul nu ne va folosi prea mult dacă toată epava e acoperită de nisip.

— Mai bine îi ceream lui Rudi să ne trimită un magnetometru. Dirk a zâmbit.

— Magnetometrul detectează câmpul magnetic al fierului sau al oţelului. Ulise a navigat înainte de apariţia fierului. Un detector de metale poate depista fierul pe lângă alte metale, inclusiv aur şi bronz.

Summer a pornit detectorul Fisher, iar Dirk a conectat cablul de la contor şi indicatorul audio de porţiunea în care era încastrat senzorul. Apoi a coborât senzorul peste bord, lăsând cablul liber cât să nu se târâie pe fund la viteză mică de deplasare. În cele din urmă, a ridicat ancora.

— Gata? A întrebat el.

— Totul e pregătit, i-a răspuns Summer.

După ce a pornit motorul, Dirk a început să descrie ronduri la distanţă mică unele de altele pe deasupra zonei pe care o alesese, parcă maturând-o, pentru a descoperi vreo anomalie. După doar un sfert de oră, acul contorului a început să tresară la unison cu bâzâitul tot mai intens pe care îl avea Summer în căşti.

— Am dat peste ceva, a anunţat ea.

Apoi s-a auzit un ţiuit slab, iar acul a tresărit scurt, semn că trecuseră peste sonda metalică înfiptă de Summer în nisip.

— Ai semnal bun? A întrebat-o Dirk.

Summer tocmai se pregătea să-i răspundă, când acul a început să oscileze puternic înainte şi înapoi, indicând un obiect sau obiecte din metal care rămăseseră în urma chilei.

— Avem o mulţime de lucruri acolo. În ce direcţie te deplasezi?

— De la est la vest, a spus Dirk, marcând coordonatele locului pe receptorul GPS.

— Să trecem pe acolo încă o dată, dar acum de la nord la sud. Dirk a procedat întocmai, depăşind locul cu o sută de metri, apoi descriind cu barcă un viraj de 90 de grade şi deplasându-se de la nord spre sud. Acul indicatorului a vibrat ca turbat, iar sunetul a fost pe măsură. Summer şi-a notat într-un blocnotes cifrele înregistrate de indicator, apoi s-a uitat la Dirk, aflat la timonă.

— Obiectul este linear, de aproximativ cinci metri lungime, cu o semnătură bipolară largă. Pare să aibă o masă redusă, dar dispersată, similară cu aceea a unei corăbii fragmentate.

— S-ar părea că se găseşte în zona anticipată a unei epave. Hai să verificăm.

— Cât de adâncă este apa?

— Doar trei metri şi ceva.

Dirk a întors calm barca, a oprit motorul şi a lăsat-o să meargă în voia curentului. Când cifrele de pe receptorul GPS au coincis cu cele ale anomaliei, a coborât ancora. După aceea, a pornit compresorul.

Şi-au pus aparatele de respirat şi s-au aruncat în apă, unul pe o parte, celălalt pe cealaltă parte a bărcii. Dirk a deschis supapa pentru a da drumul jetului de apă şi l-a proiectat spre nisip, aşa cum procedează copiii care îndreaptă jetul furtunului spre pământ pentru a face o groapă. După cinci încercări fără a simţi ceva solid, a simţit deodată că vârful sondei loveşte un obiect dur la un metru sub nisip. După alte câteva încercări, desenase pe fund o grilă, cu sonda lui Summer într-un colţ.

— Sigur există ceva acolo, a spus el, imediat ce a ajuns la suprafaţă şi şi-a scos muştiucul din gură. Are dimensiunile aproximative ale unei corăbii antice.

— Ar putea fi orice, a spus Summer, păstrând o doză de bun-simţ, începând cu epava unei bărci de pescuit şi terminând cu nişte gunoaie aruncate.

— Vom afla imediat ce săpăm o groapă cu draga de inducţie. Au înotat până la barcă, au conectat furtunul la dragă şi i-au dat drumul în apă. Dirk s-a oferit să facă neplăcuta treabă de excavare, iar Summer a rămas la bord să supravegheze compresorul.

Dirk a tras după el furtunul conectat la o ţeava de metal care aspira nisipul de pe fund şi îl arunca printr-un alt furtun pe care Dirk îl aşezase la aproape un metru depărtare, pentru a împrăştia materialul excavat. Draga acţiona ca un aspirator. Nisipul era moale şi în mai puţin de douăzeci de minute a făcut o groapă cu diametrul de 1,5 metri şi adâncă de un metru. Apoi, la ceva mai puţin de doi metri adâncime, a scos la suprafaţă un obiect rotund, pe care l-a identificat ca fiind un vas pentru ulei din teracotă, la fel ca acela pe care doctorul Boyd îl arătase într-o fotografie la conferinţa de la sediul NUMA. Dirk a aspirat cu atenţie nisipul de pe el până l-a putut ridica şi l-a aşezat pe marginea craterului format. După care s-a apucat din nou de treabă.

A găsit apoi o cupă din acelaşi material. Şi încă două. Au urmat un mâner şi lama foarte mâncată a unei spade. Tocmai se pregătea să se oprească şi să ducă vestigiile descoperite pe bord, când a îndepărtat nisipul de pe un alt obiect cu forme rotunjite, ce arăta ca o cupolă cu două proeminenţe. Imediat ce a scos la iveală jumătate din el, a simţit că inima îi bate mult mai repede. Recunoscuse ceea ce, în operele sale, Homer descrisese drept un coif cu coarne din epoca bronzului.

A terminat de extras obiectul antic din locul în care stătuse vreme de trei mii de ani şi l-a aşezat cu grijă pe nisipul gălbui, alături de celelalte descoperiri. Îi era greu să stea în craterul aflat în mijlocul nisipului învârtejit şi să manevreze furtunul. Stătuse în apă mai bine de cincizeci de minute şi descoperise ceea ce sperase, dovada că flota lui Ulise îndurase o nenorocire în Indiile de vest, nu în Mediterana. Oxigenul era pe sfârşite şi, deşi l-ar fi putut consuma pe tot, ca apoi să ajungă la suprafaţă dintr-o mişcare, a socotit că sosise momentul să ia o pauză. Următoarea etapă era aducerea artefactelor în siguranţă la bordul lui Dear Heart. Ţinând coiful de parcă ar fi fost un copil abia născut, s-a ridicat la suprafaţă.

Summer l-a aşteptat lângă scară ca să-i scoată lestul de la brâu şi tubul de oxigen. El a înălţat coiful din apă şi i l-a înmânat cu atenţie.

— Ia-l, a zis el. Dar să te porţi frumos cu el. E foarte erodat. Apoi, fără să mai asculte comentariile ei, s-a aruncat pe spate şi s-a scufundat ca să recupereze şi celelalte obiecte.

Când a urcat la bord, a constatat că Summer golise lada cu gheaţă pentru păstrarea băuturilor şi tocmai aşeza artefactele în apă sărată, pentru a se păstra mai bine.

— Grozav, a spus ea. Nici nu-mi vine să cred. Un coif, un coif adevărat din bronz.

— Am avut mare noroc, a spus Dirk, să le găsim chiar de la început.

— Înseamnă că provin într-adevăr de la flotă lui Ulise.

— Nu vom şti cu siguranţă decât după ce le identifică experţi ca Boyd şi Chisholm. Din fericire, au fost acoperite de aluviuni, iar ăsta le-a conservat.

După ce au luat un prânz uşor şi s-au odihnit o oră, în timp ce Summer s-a apucat să cureţe depunerile de pe exteriorul artefactelor, fără a le avaria, Dirk a coborât din nou pentru a continua excavaţia.

De astă dată a găsit patru lingouri de cupru şi unul de staniu. Aveau o formă ciudată, cu margini concave, o indicaţie sigură că proveneau din epoca bronzului. Apoi a descoperit un ciocan din piatră. La un metru şi jumătate sub nisip a găsit scânduri şi grinzi din lemn. O porţiune de grindă era lungă de şaizeci de centimetri şi groasă de doisprezece. „Probabil, a gândit Dirk, un laborator de dendrologie ar putea stabili dată cu ajutorul inelelor de creştere ale copacului.” Până a ajuns cu toate obiectele la suprafaţă şi a dus şi draga aspiratoare la bord, aproape că se înserase. A găsit-o pe Summer contemplând un apus de soare minunat, în care norii erau coloraţi în oranj spre roşu de globul mare al soarelui ce cobora spre linia orizontului. Ea l-a ajutat să-şi scoată aparatele de scufundare.

— O să pregătesc ceva de mâncare dacă desfaci o sticlă de vin.

— Nu bem un cocktail ca să sărbătorim? A zis Dirk, zâmbitor. Am cumpărat din hotel o sticlă de rom bun, făcut în Guadelupa. Avem bere cu ghimbir, aşa că o să fac un cocktail cu rom.

— Cred că toate au ajuns la temperatura camerei, pentru că am aruncat gheaţa când ai adus primele lucruri la bord şi am folosit lada ca vas cu apă de mare.

— Acum, dacă tot avem un şantier arheologic bogat, a spus Dirk, cred că mâine vom căuta şi alte corăbii din flota lui Ulise.

Summer a privit gânditoare apa care, pe măsură ce soarele dispărea la orizont, devenise de un albastru ultramarin.

— Mă întreb ce comori se mai află în adânc.

— S-ar putea să nu găsim nimic altceva. Ea a citit în ochii lui o umbră de îndoială.

— Ce te face să crezi asta?

— Nu sunt sigur, dar cred că locul în care am excavat a fost tulburat.

— Tulburat? S-a mirat ea. De către cine? Mi s-a părut că obiectele au fost aşezate acolo de mâna cuiva, nu de maree sau de migraţia nisipului de fund, a spus el, privind îngândurat spre clădirile de pe insulă. Arătau ca şi cum ar fi fost puse unul peste altul, într-un mod nenatural.

— O să ne gândim mâine la asta, a spus Summer, întorcând spatele crepusculului magnific. Hai odată cu cocktailurile alea.

Se lăsase deja întunericul când Summer a terminat de încălzit supa de scoici şi de fiert doi homari pe care îi prinsese în timpul scufundării. Drept desert au avut banane prăjite. Apoi au stat întinşi pe punte, au admirat stelele până după miezul nopţii şi au ascultat lipăitul apei ce se lovea de corpul bărcii.

Gemeni fiind, Dirk şi Summer erau foarte apropiaţi, dar, spre deosebire de gemenii monozigoţi, când nu lucrau, fiecare avea propriul mod de a se distra. Summer se întâlnea cu un tânăr diplomat de carieră, angajat al departamentului de stat, pe care i-l prezentase bunicul ei, care fusese senator. Dirk mergea din floare în floare, cum se spune, fără a se ataşa de cineva anume, preferind fete care se deosebeau ca înfăţişare, personalitate şi gusturi. Deşi croit din acelaşi aluat ca tatăl lui, Dirk nu-i împărtăşea preferinţele. Adevărat, amândoi ţineau la avioane şi la maşini de epocă, dar asemănarea se încheia aici. Lui Dirk îi plăcea să participe la concursuri de motocros şi la curse de bărci cu motor. Simţea imboldul să concureze în domeniile în care avea aptitudini. Tatăl lui, în schimb, rareori intra în competiţie de unul singur, preferând să participe la sporturi de echipă. Dacă în perioada studiilor la Universitatea Hawaii tânărul Dirk se înscrisese în competiţii individuale de atletism, Dirk senior preferase fotbalul, devenind un fundaş de clasă la academia forţelor aeriene.

Într-un târziu, după ce au epuizat subiectul călătoriilor şi aventurilor lui Ulise, au socotit că sosise momentul să se culce. Summer a coborât să doarmă într-un pat, iar Dirk a preferat să rămână sub cerul liber, pe punte, folosind pernele din cabină.

La ora patru dimineaţa, apa mării era întunecată ca obsidianul. Se stârnise şi o ploaie măruntă, iar norii acoperiseră stelele. Era atât de întuneric, încât cineva ar fi putut călca de pe punte direct în apă fără să-şi dea seama. Dirk a tras o prelată peste el şi a continuat să doarmă fără nici o grijă.

Nu s-a trezit nici când umbrele au apărut din apă, ca nişte fantome care se vântura în jurul pietrelor de mormânt în noaptea de Halloween. Erau patru, trei bărbaţi şi o femeie. Dirk nu a auzit foşnetul scării din frânghie pe care uitase să o ridice. Fără să ştie, le uşurase celor patru urcarea pe punte.

Treziţi în plină noapte de intruşi, oamenii reacţionează în diferite moduri. Însă Dirk nu a apucat să facă vreun gest. Spre deosebire de tatăl lui, trebuia încă să înveţe să nu se încreadă în noroc sau în soartă, ci să respecte cu sfinţenie mottoul cercetaşilor: „fii întotdeauna pregătit”. Înainte de a-şi da seama că la bordul lui Dear Heart pătrunseseră nişte străini, cineva i-a înfăşurat prelata peste cap, iar altcineva l-a lovit cu o măciucă – sau o bâtă de baseball, nu un baston de poliţist – în ceafă, aruncându-l într-o prăpastie întunecată ce părea să nu se mai sfârşească.

Capitolul 44

Pregătirile de evacuare de pe insula Ometepe s-au încheiat în ultima clipă. Secretarului de stat George Hampton i-au trebuit patru zile pentru a-l convinge pe preşedintele nicaraguan Raul Ortiz că intervenţia americană era pur umanitară. A promis că, după încheierea operaţiunilor, toate forţele americane aveau să părăsească ţara. Jack Martin şi amiralul Sandecker au acţionat pe lângă oamenii de ştiinţă nicaraguani care, imediat ce au aflat de iminenţa dezastrului, şi-au oferit sprijinul deplin.

După cum era de aşteptat, funcţionarii guvernamentali din zonă, pe care Specter îi avea la mână, s-au zbătut să împiedice aducerea unor forţe străine. Oamenii chinezilor aveau şi ei ordine de sus şi au opus rezistenţă. Însă, aşa cum propusese Martin la conferinţă, el şi Sandecker au băgat groaza în conducătorii ţării, descriindu-le posibila catastrofa şi amintind numărul estimativ al potenţialelor victime din zona lacului. Toată opoziţia s-a destrămat, protestatarii fiind cuprinşi de panică.

Conlucrând îndeaproape cu generalul Juan Morega, şeful forţelor armate din Nicaragua, generalul Stack a adus la faţa locului toate forţele speciale de salvare. Ambarcaţiunile existente pe lac au fost obligate să evacueze locuitorii oraşelor şi ai satelor care nu aveau drumuri pe unde să iasă în afara zonei de pericol. Camioanele şi elicopterele armatei americane i-au transportat pe ceilalţi în zone mai înalte, în acelaşi timp, a fost constituită o forţă specială de luptă care sa ia cu asalt complexul Odyssey.

Nimeni nu s-a îndoit că agenţii de securitate de la Odyssey vor opune rezistenţă armată pentru a păstra secretul asupra proiectului şi a oamenilor de ştiinţă deţinuţi ilegal. Au existat de asemenea temeri că Specter va cere uciderea şi ascunderea cadavrelor oamenilor de ştiinţă, astfel încât să nu mai rămână nici o urmă a prezenţei lor în acel loc. Generalul Stack s-a arătat plin de compasiune, dar perspectivă a mii de victime şi a miliardelor de dolari care s-ar fi pierdut prin distrugerea unor economii naţionale cântăreau mai greu decât douăzeci ori treizeci de morţi. A dat ordin ca oamenii din complexul industrial, inclusiv oamenii de ştiinţă, dacă aceştia se mai aflau pe insulă, să fie evacuaţi cât mai rapid.

L-a pus pe Pitt sub comanda locotenent-colonelului Bonaparte Nash, poreclit Bony. Membru al echipei de recunoaştere a marinei, Nash i-a întâmpinat pe Pitt şi pe Giordino la baza temporară a grupului de elicoptere, stabilită pe malul vestic al lacului, în orăşelul San Jorge. Cu părul blond tuns scurt şi un corp musculos, construit cu preţul multor ore de pregătire fizică, Nash avea o faţă rotundă şi plăcută şi ochi albaştri şi prietenoşi care-i trădau întru câtva duritatea.

— Mă bucur enorm să vă cunosc, domnule Pitt şi domnule Giordino. Mi s-a comunicat că sunteţi membri ai NUMA. Sunt impresionat. Sper să ne mai puteţi îndruma pe mine şi pe oamenii mei către clădirea în care sunt ţinuţi prizonieri oamenii de ştiinţă.

— Desigur, l-a asigurat Pitt.

— Dar, din câte am înţeles, aţi fost acolo doar o dată.

— Dacă am nimerit acolo noaptea, a spus Giordino pe un ton uşor morocănos, o s-o facem şi pe lumină.

Nash a pus pe o măsuţă o fotografie din satelit, mărită, a complexului.

— Am la dispoziţie cinci elicoptere Chinook CH-47, fiecare cu capacitatea de treizeci de persoane. Planul meu e ca unul să aterizeze, lângă terminalul aerodromului, al doilea, în docuri, al treilea, alături de clădirea pe care aţi descris-o ca sediu şi al patrulea, în zona de parcare dintre depozite. Voi doi veţi merge cu mine în al cincilea elicopter pentru a ne asigura că ajungem la clădirea unde sunt ţinuţi specialiştii.

— Aş face o sugestie, s-a oferit Pitt. A scos un pix din buzunarul de la piept al cămăşii înflorate şi a marcat o clădire situată pe o stradă mărginită de palmieri. Asta e clădirea sediului. Se poate ateriza pe acoperiş pentru a-i prinde pe directorii de la Odyssey, înainte ca ei să poată fugi cu propriul elicopter.

— De unde ştiţi asta? L-a întrebat Nash, care rămăsese pe gânduri.

— În urmă cu şase zile, eu şi Al am furat un elicopter de pe acoperiş când am evadat de acolo.

— În clădire există cel puţin zece agenţi de pază, iar oamenii dumneavoastră vor trebui să se ocupe de ei, a spus Giordino.

Nash i-a măsurat cu un respect crescând, dar încă nu ştia dacă e cazul să le dea crezare.

— Agenţii de pază erau acolo şi când aţi scăpat? Pitt a înţeles că Nash era rezervat.

— Da, patru.

Giordino a prins momentul să-i mai dea un bobârnac lui Nash.

— A fost simplu ca bună ziua să-i dovedim.

— Mi s-a spus că sunteţi specialişti în problemele mării, a zis Nash, destul de derutat.

— Ne pricepem şi la asta, a replicat Giordino cu nepăsare.

— Bine, dacă aşa spuneţi… A admis Nash şi a clătinat deconcertat din cap. Aşa, nu vă pot pune arme la dispoziţie. Veţi merge cu noi în calitate de călăuze. Lăsaţi lupta în seama mea şi a oamenilor mei.

Pitt şi Giordino au schimbat priviri cu subînţeles. Aveau pistoalele ascunse la spate, sub cureaua pantalonilor, peste care îşi lăsaseră cămăşile înflorate şi largi.

— Mda, dacă avem necazuri, a zis Giordino, o să aruncăm cu pietre până ne salvează oamenii dumneavoastră.

Lui Nash nu i-au plăcut prea mult cei doi, care păreau puşi pe glume. A ridicat braţul stâng şi s-a uitat la ceas.

— Plecăm peste zece minute. Mergeţi cu mine. După ce aterizăm, să-mi indicaţi cu precizie clădirea. Nu putem pierde vremea fâţâindu-se pe acolo, altfel n-o să reuşim să salvăm ostaticii şi riscăm ca oamenii de la Odyssey să-i execute.

— Corect, a încuviinţat Pitt.

După zece minute, el şi Giordino urcaseră în elicopter împreună cu locotenent-colonelul Nash şi îşi fixaseră centurile de siguranţă. Au fost însoţiţi de treizeci de luptători masivi, tăcuţi şi cu expresii hotărâte pe chipuri, îmbrăcaţi în costume de luptă de camuflaj şi veste antiglonţ şi ducând nişte puşti uriaşe, care păreau scoase dintr-un film ştiinţifico-fantastic, plus diverse tipuri de lansatoare de rachete.

— Impresionant, a spus admirativ Giordino.

— Mă bucur că luptă de partea noastră, l-a aprobat Pitt. Pilotul a ridicat elicopterul de la sol şi a zburat peste plajă, ajungând deasupra lacului. Drumul până la centrul Odyssey reprezenta un salt de numai 25 de kilometri. Întreaga operaţiune se baza pe elementul surpriză. Planul lui Nash era ca, după anihilarea paznicilor, să salveze ostaticii, iar apoi să evacueze sutele de muncitori cu şalupe care se îndreptau deja către Ometepe. Imediat ce ultima persoană era luată de pe insulă şi dusă într-o zonă înaltă, Nash avea să transmită un semnal către pilotul bombardierului B-52 care se rotea la 20 000 de metri să lanseze o bombă penetrantă de mare calibru asupra bazei muntelui, dezlănţuind astfel o avalanşă pe un versant al său care să dărâme tunelurile şi să măture complexul de cercetare şi dezvoltare în lac.

Lui Pitt i s-a părut că, după decolare, elicopterul a zburat doar câteva clipe şi a aterizat. Nash şi oamenii lui s-au ridicat imediat de pe bănci, au sărit jos pe uşa deschisă şi i-au somat pe paznicii de la poarta gardului ce înconjura baraca ostaticilor să arunce armele.

La aterizare, celelalte elicoptere au fost întâmpinate cu focuri sporadice de cei câţiva paznici care nu aveau habar că se confruntau cu o forţă de elită. Dându-şi seama că orice rezistenţă ar fi fost inutilă, aceştia s-au predat imediat, şi-au aruncat armele la pământ şi au ridicat mâinile deasupra capului. Nu fuseseră angajaţi să se lupte cu forţe profesioniste, ci doar să apere complexul şi niciunul nu ţinea să moară.

Urmat îndeaproape de Giordino, Pitt a ţâşnit pe poartă şi a pătruns pe uşa principală a clădirii înaintea lui Nash şi a oamenilor lui. Paznicii dinăuntru, deşi auziseră zgomote de împuşcături venind din alte părţi ale complexului, au rămas înmărmuriţi când s-au trezit faţă în faţă cu ţevile a două pistoale automate de mare calibru, înainte să priceapă ce se întâmplase. Erau paralizaţi nu atât de surpriză, cât de frică.