Curtea de Apel Ploieşti


Vătămare corporală gravă. Aspecte care deosebesc vătămarea corporală gravă cu consecinţa punerii în primejdie a vieţii persoanei de tentativa de omor



Yüklə 0,67 Mb.
səhifə2/13
tarix03.08.2018
ölçüsü0,67 Mb.
#66970
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13

4.Vătămare corporală gravă. Aspecte care deosebesc vătămarea corporală gravă cu consecinţa punerii în primejdie a vieţii persoanei de tentativa de omor.
C.pen.art.182 alin.2.
Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este poziţia subiectivă a făptuitorului. Infracţiunea de vătămare corporală gravă, în forma prevăzută de art.182 alin.2 cod penal, este o infracţiune praeterintenţionată, iar tentativa de omor se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând moartea victimei ca rezultat al acţiunii sale, a urmărit sau acceptat producerea acestui rezultat.

Decizia penală nr.496, din 17 mai 2010

Prin sentinţa penală nr.171/05.05.2009 pronunţata de Judecătoria Câmpina, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din art.182 alin.2 cod penal în art.20 rap.la art.174-175 alin.1 lit.a şi i cod penal.

În baza art.182 alin.2 cod penal, a fost condamnat inculpatul B.C., la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă.

S-a făcut aplicarea disp.art.71 şi 64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.

Conform art.81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare prev.de art.82 Cod penal.

Cu aplic.art.71 alin.5 Cod penal.

În baza art.359 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului asupra disp.art.83 Cod penal.

În temeiul art.14 şi art. 346 Cod procedură penală, rap.la art.998 Cod civil, a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile T. C. suma de 7.000 lei daune materiale şi 30.000 lei daune morale.

În baza art.118 alin.1 lit.b Cod penal, rap.la art.118 alin.3 Cod penal, s-a confiscat inculpatului suma de 5 lei.

Conform art.191 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 600 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 8 iunie 2008 între numitul T.C., vărul părţii vătămate şi mama inculpatului a avut loc un incident generat de joaca unor copii, la care au fost prezenţi şi partea vătămată care a intervenit în favoarea vărului său, dar şi fratele inculpatului, B. M.

Incidentul a fost adus la cunoştinţa inculpatului B.C. de către fratele său.

În după amiaza aceleiaşi zile, la întoarcerea sa de la stadionul „Metalul” din localitatea Diţeşti, inculpatul însoţit de fratele său a mers la partea vătămată, care se afla la poarta lui Ş. M., împreună cu acesta şi T. I., consumând băuturi alcoolice pentru a-i face reproşuri cu privire la jignirile şi insultele adresate mamei lui. În acest context, părţile şi-au adresat reciproc insulte, ameninţări şi chiar s-au îmbrâncit.

După incident, inculpatul şi fratele său au plecat spre centrul localităţii, însă după ei au venit partea vătămată, fratele acesteia T. I., M. N., M. F. şi M. M., care veniseră în ajutorul părţii vătămate, fiind anunţate despre incidentul avut cu inculpatul.

Între părţi s-a declanşat o nouă stare conflictuală, context în care inculpatul B.C. a intrat în magazinul aparţinând PF, de unde a luat un cuţit şi a lovit partea vătămată în zona braţului stâng, după care a fugit.

Partea vătămată a fost transportată la Secţia Chirurgie din cadrul Spitalului Judeţean Ploieşti, unde a fost diagnosticat cu traumatism complex prin tăiere/înjunghiere membru toracic stâng cu secţiuni de arteră brahială la plica cotului, leziuni ce au necesitat în stadiul iniţial 25-30 zile îngrijiri medicale, punând viaţa victimei în primejdie.

Ulterior, prin expertiza medico-legală efectuată de S.M.L.Prahova a fost prelungit numărul zilelor de îngrijiri medicale la 45-50 zile, întrucât reinternarea părţii vătămate în perioada 11 – 18 august 2008 este în legătură de cauzalitate directă cu leziunile traumatice produse prin fapta inculpatului B. C.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti a fost efectuată expertiza medico-legală nr.119/19 februarie 2009 de către S.M.L.Prahova care a concluzionat că leziunile traumatice cauzate părţii vătămate s-au complicat ulterior cu sechele post traumatice complexe membru toracic stâng, iar determinările electromiografice au evidenţiat o leziune de tip neurotmesis, ceea ce constituie infirmitate fizică permanentă.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea formulată de partea vătămată privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de vătămare corporală gravă prev.de art.182 alin.2 Cod penal, în tentativă la infracţiunea de omor calificat prev.de art.20 rap.la art.174-175 alin.1 lit.a şi i Cod penal, ca neîntemeiată, întrucât, aşa cum rezultă din doctrina şi practica judiciară în materie cele două infracţiuni se deosebesc prin latura lor subiectivă, astfel încât, de esenţă este stabilirea poziţiei psihice a inculpatului în raport de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei, instrumentul folosit, regiunea corpului lovită, numărul şi intensitatea loviturilor, raporturile dintre inculpat şi victimă anterioare săvârşirii infracţiunii, dar şi atitudinea inculpatului ulterior săvârşirii faptei.

Din analiza împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea, sub aspectul laturii subiective, s-a constatat că inculpatul a săvârşit fapta cu praeterintenţie, în sensul că a urmărit să lovească victima sau să-i cauzeze o vătămare corporală, însă producerea consecinţei mai grave de punere în primejdie a vieţii acesteia a depăşit intenţia inculpatului, latura subiectivă a infracţiunii de vătămare corporală gravă şi nu a infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor calificat prev.de art.20 rap.la art.174-175 alin.1 lit.a şi i Cod penal, care presupune săvârşirea faptei cu premeditare, element circumstanţial pentru existenţa căruia este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii şi anume: trecerea unui interval de timp între momentul luării hotărârii şi executarea infracţiunii, atitudinea psihică a inculpatului de reflectare şi chibzuire asupra modului de săvârşire al infracţiunii, dar şi efectuarea unor acte pregătitoare, condiţii care în speţă nu au fost probate.

În practica judiciară, s-a statuat în mod constant că simpla folosire a unui cuţit, instrument apt de a produce moartea victimei, nu este suficientă pentru determinarea intenţiei de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza şi intenţia de a produce numai vătămări corporale.

Pe de altă parte, susţinerea părţii vătămate în sensul că lovitura de cuţit aplicată de inculpat ar fi fost îndreptată spre zona inimii, nu este susţinută de probele administrate în cauză, din care rezultă însă că victima a fost lovită cu cuţitul în mâna stângă, cauzându-i-se o infirmitate fizică permanentă şi punerea vieţii în primejdie, dar nu cu intenţia de a ucide, latură obiectivă a infracţiunii de vătămare corporală gravă prev.de art.182 alin.2 Cod penal.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina, inculpatul şi partea vătămată.

Prin decizia penală nr.41 din 05 martie 2010 Tribunalul Prahova a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina împotriva sentinţei penale nr.171/05.05.2009 a Judecătoriei Câmpina, pe care a desfiinţat-o în parte, în latură penală, şi, pe fond:

În baza art. 85 Cod penal, a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 355/25.09.2008 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin decizia penală nr. 294/23.04.2009 a Curţii de Apel Ploieşti, pentru comiterea infracţiunea prev. şi ped. de art. 86 alin. 1 din O.U.G. 195/2002, faptă din 18.06.2006.

S-a constatat că fapta care face obiectul prezentului dosar este concurentă cu fapta din 18.06.2006, menţionată anterior.

În baza art. 33 lit.a, art.34 lit. b Cod penal, s-a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa apelată, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 182 alin. 2 C.penal, faptă din 08.06.2008, cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 355/25.09.2008 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin decizia penală nr.294/23.04.2009 a Curţii de Apel Ploieşti, pentru comiterea infracţiunea prev. şi ped. de art. 86 alin. 1 din O.U.G. 195/2002, faptă din 18.06.2006, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.

S-a dispus înlăturarea aplicării art.81 Cod penal şi art. 82 Cod penal.

În baza art. 861 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, sub supraveghere, pe un termen de încercare, care se va compune din durata pedepsei aplicate, la care se va adăuga un interval de timp de 3 ani, fiind în final de 6 ani.

S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Au fost respinse apelurile declarate de apelantul inculpat şi de apelantul - parte civilă, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, în termen legal, inculpatul şi partea civilă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recursurile nu a fost motivat în scris, iar recurenţii nu s-a prezentat în instanţă pentru a le susţine.

Analizând aceste recursuri prin prisma criticilor aduse în faţa instanţei de apel şi a actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a apreciat că sunt nefondate şi le-a respins ca atare.

În ceea ce priveşte critica constând în greşita încadrare juridică a faptei, Curtea, ca şi instanţele anterioare, a constatat că nu este întemeiată.

Parcurgând probele administrate, analizând şi interpretând toate elementele evidenţiate în acuzarea dar şi în apărarea inculpatului, Curtea a apreciaat că în cauză încadrarea juridică corectă este aceea de vătămare corporală gravă prev.şi ped. de disp. art.182 alin.2 cod penal.

Potrivit art. 182 alin.2 C.p., constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, fapta prin care s-a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Delimitare dintre cele două infracţiuni constituie un proces dificil, care, însă, trebuie tratat cu cea mai mare atenţie datorită consecinţelor foarte importante, în special sub aspectul limitelor de pedeapsă stabilite de normele incriminatoare (în acelaşi sens a se vedea decizia nr.126/06.10.2008 a Curţii de Apel Ploieşti prin care s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte).

Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este poziţia subiectivă a făptuitorului.

Sub acest aspect, tentativa de omor se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând moartea victimei ca rezultat al acţiunii sale, a urmărit sau acceptat producerea acestui rezultat.

Referitor tot la latura subiectivă, infracţiunea de vătămare corporală gravă, în forma sus-menţionată, este o infracţiune praeterintenţionată. Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă – punerea în primejdie a vieţii victimei - i se atribuie făptuitorului pe baza culpei. Cu alte cuvinte, făptuitorul îşi dă seama şi vrea să lovească victima sau să-i producă o vătămare corporală, dar se produce o consecinţă mai gravă, rezultat pe care, fie că l-a prevăzut dar a crezut că nu se va produce, fie că nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.

Sub acest aspect, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, s-a subliniat că poziţia subiectivă a făptuitorului - intenţia de a ucide sau de a lovi sau vătăma integritatea corporală - se stabileşte în fiecare caz ţinându-se seama de toate circumstanţele, respectiv de instrumentul folosit de făptuitor, de zona corpului vizată, numărul loviturilor, intensitatea acestora, urmarea produsă, precum şi de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost săvârşită fapta.

În speţă, analizând toate aceste elemente, se poate observa că, deşi s-a folosit un cuţit, zona corpului vizată, numărul loviturilor aplicate şi intensitatea acestora denotă clar lipsa intenţiei de a ucide.

Astfel, aşa cum s-a reţinut în actul de sesizare, şi cum rezultă şi din întregul material probator administrat în cauză, inculpatul a aplicat o singură lovitură părţi vătămate, în zona braţului stâng, după care a fugit. Aceste aspecte dovedesc că nu s-a vizat o zonă vitală a corpului, iar aplicarea unei singure lovituri confirmă mai degrabă intenţia inculpatului de a produce o vătămare, o agresiune, o suferinţă părţii vătămate şi nu intenţia de a ucide. Dacă în cauză ar fi fost vorba de o asemenea intenţie, nimic nu l-ar fi împiedicat pe inculpat să aplice victimei mai multe lovituri, în zone vitale, cu urmări mult mai grave.

Totodată, în privinţa urmărilor produse, opiniile în doctrină sunt unanime şi practica judiciară este constantă în a aprecia că acestea, singure, nu pot conduce la stabilirea intenţiei şi la calificare faptei ca tentativă la infracţiunea de omor, având în vedere că rezultatul produs poate avea mai multe cauze, fiind necesară analizarea întregii antecedenţe cauzale.

Concluzionând, în mod corect inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiunea revăzută de art. 182 Cod penal.




5. Omisiune de a se pronunţa asupra cererii de apel. Casarea deciziei astfel pronunţată.

C.pr.pen., art. 3859 pct. 10



Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii de apel formulată de partea vătămată atrage incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 alin. 1, pct. 10 C.pr.pen.


Decizia penală nr. 428, din 03 mai 2010

Prin sentinţa penală nr.4 din 5.01.2010, Judecătoria Târgovişte a condamnat pe inculpatul C.I.I., deţinut în Penitenciarul Mărgineni, la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea în concurs reale a infracţiunilor de violare de domiciliu prev. de art. 192 alin. 2 C.pen., viol prev. de art. 197 alin. 1 C.pen. şi tentativa la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 20 rap. la art. 211 alin.1 şi alin.21 lit. b) şi c) C.pen., făcându-se aplicarea disp. art.71 şi 64 alin.1 lit. a) teza a II a, lit. b) şi lit. e) C.pen.

Conform art. 350 C.pr.pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului iar în baza art. 88 C.pen. s-a computat din pedeapsa de executat durata reţinerii şi arestării preventive începând cu 03.03.2009 la zi.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi la cercetarea judecătorească, respectiv proces verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile părţii vătămate, raportul de constatare medico-legală şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 317032/22.01.2009, a declaraţiilor martorilor, că în noaptea de 14/15 ianuarie 2009 inculpatul a pătruns fără drept în locuinţa părţii vătămate C.M., a constrâns-o să întreţină un act sexual şi sub ameninţarea unui cuţit i-a solicitat să-i dea bani.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât inculpatul C.I.I. cât şi partea vătămată C.M.

Prin decizia penală nr.65 din 9 martie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa s-a luat act că apelantul-inculpat şi-a retras apelul declarat împotriva sentinţei penale nr.4 din 05.01.2010 a Judecătoriei Târgovişte şi în baza art. 381 alin.1 C.pr.pen. s-a dedus timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate începând cu data de 05.02.2010 la zi.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs partea vătămată C.M. invocând cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. pr.pen., în sensul că deşi a formulat apel tribunalul a omis să se pronunţe cu privire la calea de atac exercitată, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi pe fond trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa.

Recursul este fondat.

Din lucrările dosarului de apel rezultă că sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu apel atât de inculpat cât şi de partea vătămată C.M., declaraţia de apel a acesteia din urmă aflându-se la fila 6 dosar.

Prin decizia recurată tribunalul a luat act de retragerea apelului declarat de inculpat, omiţând să se pronunţe şi cu privire la apelul părţii vătămate, care deşi a fost citată în calitate de apelantă pentru termenul din 09.03.2010, dată la care s-a pronunţat decizia criticată, în partea introductivă a acesteia s-a menţionat ca având calitate procesuală de intimată.

Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii de apel formulată de partea vătămată atrage incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 alin.1 pct.10 C.pr.pen. şi în consecinţă, recursul va fi admis în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C.pr.pen., se va casa în parte decizia, cu trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru soluţionarea apelului declarat de aceasta împotriva sentinţei penale nr.4 din 5.01.2010 pronunţată de Judecătoria Târgovişte.

Prin retragerea apelului declarat de inculpat hotărârea de condamnare apare ca fiind definitivă dar având în vedere dispoziţiile art. 362 alin.1 lit. c) şi d) C.pr. pen., aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, potrivit cărora partea vătămată şi respectiv partea civilă pot să facă apel şi cu privire la latura penală a cauzei şi subzistând temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, în temeiul art. 350 alin.1 C.pr.pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului C.I.I.



Decizii Relevante

Trimestrul II 2010
Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

1.Fond funciar. Exercitarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Excepţia de inadmisibilitate a recursului. Soluţia de admitere a excepţiei de inadmisibilitate a recursului în contextul respectării dreptului părţii de acces la un tribunal.

Cod de procedură civilă-art. 299, art.377 alin.2

Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietăţii şi justiţiei

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale- art. 6
Exercitarea unui nou recurs împotriva unei decizii prin care un alt recurs, declarat de aceeaşi parte, fusese respins ca nefondat de o instanţă constituită conform disp.art.17 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judiciară şi art. 5 din titlul XIII din Legea nr. 247/2005, apare ca fiind inadmisibilă, legiuitorul român neacordând posibilitatea formulării unui recurs împotriva unei hotărâri irevocabile.

Admiterea excepţiei de inadmisibilitate nu este de natură să aducă atingere principiului dreptului de acces la un tribunal, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei acestui drept (pe care recurentul şi l-a exercitat efectiv în faţa instanţelor anterioare) constituindu-l principiul unicităţii raporturilor juridice, care implică, printre altele, că o soluţie definitivă şi irevocabilă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.
Curtea de Apel Ploieşti a fost învestită prin dosarul nr. 1274/204/2009 cu soluţionarea recursului declarat de reclamantul DIA, în contradictoriu cu intimaţii DD, DI, DI, IE, PV, DG, CLFFB şi CMJSDPPTPH împotriva deciziei civile nr. 1688, pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 17 noiembrie 2009, prin care i s-a respins ca nefondat recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2575 pronunţată de Judecătoria Câmpina la data de 24.06.2009.

Intimaţii DD şi DI au invocat, pe calea întâmpinării formulată conform disp.art. 115 Cod proc.civilă, excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recursul a fost declarat împotriva unei hotărâri irevocabile, pronunţată de tribunal într-un litigiu de fond funciar.

Excepţia de inadmisibilitate a recursului a fost admisă de către Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 360 din data de 26.04.2010, prin care a reţinut următoarele :

Potrivit disp.art. 299 Cod proc.civilă, sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în apel şi respectiv, hotărârile date în prima instanţă fără drept de apel.

Totodată, la pct.4 al art. 377 alin.2 Cod proc.civilă, legiuitorul român a prevăzut expres că hotărârile date în recurs reprezintă hotărâri irevocabile, situaţie în care, din coroborarea acestui text de lege cu disp.art. 299 Cod proc.civilă, menţionate în paragraful precedent, se observă că sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii recursului, cu consecinţa stingerii dreptului la această cale, odată ce a fost exercitată.

În considerarea acestor argumente, în raport de dispoziţiile expuse de art. 299 şi respectiv de art. 377 alin.2 Cod proc.civilă, reiese cu putere de evidenţă că posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

Pornind de la acest raţionament juridic, Curtea a reţinut că în cauza supusă judecăţii, recurentul-reclamant a declarat un nou recurs împotriva unei decizii prin care un alt recurs, declarat de aceeaşi parte, îi fusese respins ca nefondat de o instanţă constituită conform disp.art. 17 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească şi art.5 din titlul XIII din Legea nr. 247/2005.

În acest context, recurentul a înţeles să exercite calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile- decizia nr. 1688 pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 17.11.2009- situaţie în care, în raport de disp.art. 299 coroborate cu art. 377 alin.2 Cod proc.civilă, calea de atac exercitată este inadmisibilă, legiuitorul român neacordând posibilitatea formulării unui recurs împotriva unei hotărâri irevocabile.

Curtea a arătat că aprecierea ca inadmisibilă a prezentei căi de atac nu este de natură să aducă atingere principiului dreptului de acces liber la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, drept pe care recurentul din prezenta cauză şi l-a putut exercita în mod efectiv, atât prin supunerea pretenţiilor sale examinării realizată de o instanţă de judecată (Judecătoria Câmpina), cât şi ulterior, prin exercitarea şi respectiv soluţionarea căii sale de atac de către o altă instanţă de judecată (Tribunalul Prahova).

Împrejurarea că legiuitorul român a adoptat un act normativ special, Legea nr. 247/2005, prin care a stabilit că împotriva hotărârilor pronunţate în litigiile funciare nu se poate exercita decât calea de atac a recursului, nu este de natură să încalce disp.art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând constant, în jurisprudenţa sa, că dreptul de acces la tribunal nu este absolut, fiind susceptibil de limitări implicite prin legislaţia naţională, statele dispunând în acest sens de o anumită marjă de apreciere.

Totodată, Curtea a subliniat în motivarea sa, că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei acestui drept îl reprezintă principiul unicităţii raporturilor juridice, care implică, printre alte consecinţe, că o soluţie definitivă şi irevocabilă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României).

Raportat la aceste argumente de fapt şi de drept, Curtea a dispus în temeiul art. 137 Cod proc.civilă rap.la art. 299 şi art. 377 alin.2 Cod proc.civiă, admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii DD şi DI şi respingerea recursului declarat de reclamant ca inadmisibil.


2. Respectarea principiilor care guvernează desfăşurarea procesului civil cu ocazia soluţionării pricinii. Consecinţele încălcării acestor principii.

Art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului statuează că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii. Deşi Convenţia nu defineşte termenul de „ echitabil”, în doctrină s-a arătat că această cerinţă trebuie interpretată în sensul de a se asigura respectarea, cu ocazia soluţionării pricinilor aflate pe rolul instanţei, a unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare şi principiul disponibilităţii.

Cert este că pornind de la aceste principii, coroborat şi cu celelalte principii care guvernează desfăşurarea procesului civil, instanţa este ţinută să se pronunţe în limitele investirii numai asupra obiectului determinat al pricinii, care a făcut obiectul dezbaterilor părţilor, deoarece nicio dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra vreunei chestiuni necerută de niciuna din părţi şi care nu a fost pusă în discuţie de instanţă.

În condiţiile în care instanţa a soluţionat pe fond litigiul prin omologarea unei variante modificate ( ca urmare a partajării terenurilor prin atribuirea de loturi către moştenitorii în viaţă ai descendenţilor decedaţi ai defuncţilor - realizând practic o ieşire din indiviziune şi de pe urma acestora- cu toate că nu se solicitase un atare lucru, fără a rezulta exact cum s-au întocmit loturile şi cum s-au stabilit sultele datorate) pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, a încălcat principiul contradictorialităţii şi al disponibilităţii,lipsind părţile de posibilitatea de a se apăra, situaţie care atrage nulitatea hotărârii şi incidenţa motivului de casare prev. de art.304 pct.5 Cod pr.civilă.

Prin decizia civilă nr.322 din 12 aprilie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâţii V.I., V.A., V.B. şi V.M. împotriva deciziei civile nr. 632/4 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii B.GHE., L.E., V.M., P.S., V.A., R.E., V.A., V.M., B.E., A.M , V.I., V.C., V.GHE., V.A., a casat decizia civilă nr. 632/4.11.2009 pronunţată de Tribunalul Prahova şi sentinţa civilă nr. 796/2.03.2009 pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, respectiv Judecătoria Vălenii de Munte penru următoarele considerente :

Art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului statuează că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii. Deşi Convenţia nu defineşte termenul de „ echitabil”, în doctrină s-a arătat că această cerinţă trebuie interpretată în sensul de a se asigura respectarea, cu ocazia soluţionării pricinilor aflate pe rolul instanţei, a unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare şi principiul disponibilităţii.

Contradictorialitatea presupune dreptul fiecărei părţi de a avea posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanţă din oficiu sau de partea adversă, în scopul aflării adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Exigenţa fundamentală a acestui principiu impune obligaţia ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă înainte ca ea să fie pusă în discuţia părţilor, tocmai pentru a le da posibilitatea acestora să prezinte şi să-şi argumenteze punctele de vedere sau să combată susţinerile şi probele părţii adverse.

Pe de altă parte, dreptul la apărare, garantat de art.24 din Constituţie, cuprinde un întreg complex de drepturi şi garanţii procesuale instituite de lege pentru a oferi şansa părţilor să-şi apere interesele legitime, garanţie printre care se numără şi posibilitatea lor de a participa la dezbateri, de a pune concluzii.

Cert este că pornind de la aceste două principii, coroborat şi cu celelalte principii care guvernează desfăşurarea procesului civil, instanţa este ţinută să se pronunţe în limitele investirii numai asupra obiectului determinat al pricinii, care a făcut obiectul dezbaterilor părţilor, deoarece nicio dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra vreunei chestiuni necerută de niciuna din părţi şi care nu a fost pusă în discuţie de instanţă.

În speţa dedusă judecăţii, din practicau sentinţei civile nr.796/2.03.2009 se reţine că, deşi , cu ocazia acordării cuvântului în fond la Judecătoria Vălenii de Munte, reclamanţii au solicitat omologarea variantei I din raportul de expertiză întocmit la 2.11.2008 de expert G.E., ( variantă care cuprindea şase loturi atribuite moştenitorilor defuncţilor V.G. şi V.S.), pârâtul V.I. – varianta din completare, iar pârâta R.E. – varianta a II-a , instanţa prin hotărârea pronunţată a dispus ieşirea din indiviziune conform variantei I din raportul de expertiză G.E., modificată în sensul întocmirii a douăzeci de loturi.

Astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, o atare modificare nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nici nu reiese din varianta I de lotizare întocmită de ing. G.E.

Sub acest aspect, se poate observa că deşi în varianta I întocmită de către expert sunt prevăzute şase loturi, menţionându-se cui sunt atribuite acestea, componenţa lor şi sultele ce trebuie achitate pentru egalizarea valorică a acestora, în sentinţa pronunţată de instanţa de fond se procedează la întocmirea a douăzeci de loturi, prin care bunurile sunt împărţite între moştenitorii în viaţă ai defunctului.

Este de necontestat că prin încheierea de partaj din data de 1.03.2007, Judecătoria Vălenii de Munte (fila 189 dosar fond) a reţinut moştenitorii rămaşi de pe urma defuncţilor V.G. şi V.S., precizând numele, calitatea şi cota cuvenită acestora, moştenitori care veneau la succesiune fie în nume propriu, fie în calitate de moştenitori ai unor descendenţi ai defuncţilor, decedaţi la rândul lor.

Prin raportul de expertiză întocmit la fond s-au indicat beneficiarii celor şase loturi întocmite ca fiind R.E., P.S., moştenitorii lui B.M., V.M., V.G. şi V.I. (aceştia patru din urmă fiind decedaţi la momentul efectuării partajului).

În sentinţa pronunţată, instanţa de fond a procedat la partajarea terenurilor prin atribuirea de loturi către moştenitorii în viaţă ai descendenţilor decedaţi ai defuncţilor (realizând practic o ieşire din indiviziune şi de pe urma acestora), cu toate că nu se solicitase un atare lucru, fără a rezulta exact cum s-au întocmit loturile şi cum s-au stabilit sultele datorate.

În condiţiile în care instanţa a soluţionat pe fond litigiul prin omologarea unei variante modificate pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, a încălcat principiul contradictorialităţii şi al disponibilităţii,lipsind părţile de posibilitatea de a se apăra, situaţie care atrage nulitatea hotărârii şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 Cod pr.civilă.

În raport de considerentele expuse anterior, Curtea, pentru a asigura respectarea dublului grad de jurisdicţie şi judecarea pricinii în cadrul legal corespunzător pretenţiilor formulate, în baza art.312 alin.3 Cod procedură civilă a admis recursul, a casat decizia şi sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, pentru a proceda la soluţionarea pricinii prin efectuarea lotizării şi atribuirea terenurilor ce alcătuiesc masa de împărţit cu respectarea prevederilor art. 6739 Cod procedură. civilă şi a principiilor care guvernează desfăşurarea procesului civil.


Yüklə 0,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin