Curtea de Apel Ploieşti



Yüklə 0,67 Mb.
səhifə4/13
tarix03.08.2018
ölçüsü0,67 Mb.
#66970
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13

7. Regimul juridic al bunurilor care fac parte din domeniul public al unităţii administrative teritoriale şi titularii dreptului de administrare asupra acestor bunuri. Modalitatea de rezolvare a nemulţumirilor privind trecerea unui teren în domeniul public.

Regimul juridic al bunurilor care fac parte din domeniul public al unităţii administrative teritoriale este reglementat prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998 , el derivă din faptul că proprietatea publică nu se defineşte doar prin raportare la titularii ei, ci şi prin afectaţiunea bunurilor folosinţei publice şi potrivit acestor prevederi, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

Potrivit art. 136 alin.4 teza a II-a din Constituţie, a prevederilor Legii nr. 213/1998, Legii nr. 215/2001, art. 4-6 din OG nr. 15/1993 şi art. 4 alin.2 şi 3 din OUG nr. 30/1997, titulari ai dreptului de administrare asupra bunurilor care fac parte din domeniul public pot fi numai două categorii de subiecte de drept, respectiv regiile autonome şi instituţiile publice, nicidecum persoanele fizice, aşa cum este cazul în speţă.

În condiţiile în care hotărârea de guvern şi lista privind inventarul bunurilor nu au fost atacate în instanţă (de către pârât dacă era nemulţumit de conţinutul lor) pe calea contenciosului administrativ , ele sunt în vigoare la ora actuală şi îşi produc efectele, iar susţinerile acestuia vizând împrejurarea că trecerea terenului în domeniul public nu s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale sunt lipsite de relevanţă, întrucât, în speţă, nu se analizează valabilitatea respectivei hotărâri de guvern sau a anexei aferente.
Prin decizia civilă nr. 539/21 iunie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul B.T. împotriva deciziei civile nr. 142/31.03.2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamanta Com.U.-C.L.U. având în vedere următoarele considerente:

În cauză, prin sentinţa civilă nr.6022/17.12.2009 ( menţinută în apel) Judecătoria Târgovişte a admis acţiunea principală formulată de reclamant, a obligat pârâtul să deschidă accesul pe drumul comunal 167/2 şi să ridice construcţiile edificate pe acesta pe considerentul că pârâtul ocupă o parte din drumul menţionat anterior , ce face parte din domeniul public al localităţii, pe care şi-a amplasat o construcţie.

Regimul juridic al bunurilor care fac parte din domeniul public al unităţii administrative teritoriale este reglementat prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998 , el derivă din faptul că proprietatea publică nu se defineşte doar prin raportare la titularii ei, ci şi prin afectaţiunea bunurilor folosinţei publice şi potrivit acestor prevederi, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

În speţa dedusă judecăţii, din actele depuse la dosarul cauzei, respectiv HG nr. 1350/2001, privind atestarea domeniului public al Judeţului Dâmboviţa, precum şi a municipiului Târgovişte, a oraşelor şi comunelor din Dâmboviţa şi inventarul anexă la această hotărâre, reiese că drumul în litigiu, astfel cum a fost identificat şi de expert prin lucrarea efectuată face parte din domeniul public al comunei Ulmi .

Cert este că, anterior anilor 1990, acest teren avea regimul de uliţă, astfel cum reiese din adresa nr. 953/14.10.1985 depusă chiar de pârât la dosarul cauzei. Faptul că în temeiul acestui înscris, în anul 1985, pârâtul a fost împuternicit de Consiliul Popular al comunei Ulmi să execute un gard pentru a închide uliţa, în scopul de a evita apariţia unor focare de infecţie pentru îmbolnăvirea animalelor şi cetăţenilor în urma depunerii reziduurilor menajere rezultând din aruncarea cadavrelor de animale şi păsări, nu înseamnă că i s-a acordat dreptul de a administra acest teren, situaţie în care nu au fost primite apărările formulate de el sub acest aspect.

De altfel, punctul de vedere exprimat de recurent în acest sens a fost înlăturat şi motivat de faptul că potrivit art. 136 alin.4 teza a II-a din Constituţie, a prevederilor Legii nr. 213/1998, Legii nr. 215/2001, art. 4-6 din OG nr. 15/1993 şi art. 4 alin.2 şi 3 din OUG nr. 30/1997, titulari ai dreptului de administrare asupra bunurilor care fac parte din domeniul public pot fi numai două categorii de subiecte de drept, respectiv regiile autonome şi instituţiile publice, nicidecum persoanele fizice, aşa cum este cazul în speţă.

În condiţiile în care s-a probat că pârâtul ocupă o porţiune din drumul vicinal 167/2 pe care şi-a edificat un garaj, făcând astfel imposibilă comunicarea cu drumul naţional 72, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond (a cărei soluţie a fost menţinută în apel) a dispus obligarea acestuia să deschidă accesul şi să ridice construcţiile edificate pe teren, la stabilirea acestei măsuri avându-se în vedere normele care reglementează situaţia juridică a bunurilor care fac parte din domeniul public al localităţii.

Pe de altă parte au fost înlăturate nemulţumirile recurentului legate de faptul că nu s-a făcut dovada trecerii terenului în litigiu în domeniul public, pe considerentul că această trecere nu s-a realizat conform dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv pe baza unei hotărâri a consiliului local publicată în Monitorul Oficial.

Astfel cum s-a expus şi în precedent, la dosarul cauzei, reclamanta a depus Hotărârea de Guvern nr. 1350/2001 (privind atestarea domeniului public al Judeţului Dâmboviţa, precum şi a municipiului Târgovişte, al oraşelor şi comunelor din Judeţul Dâmboviţa) precum şi anexa nr.74 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Ulmi, înscrisuri care confirmă ca făcând parte din domeniul public al localităţii drumul nr. 167/2 al cărui acces a fost blocat de pârât.

Câtă vreme aceste înscrisuri, respectiv hotărârea de guvern şi lista privind inventarul bunurilor nu au fost atacate în instanţă (de către pârât dacă era nemulţumit de conţinutul acestora) pe calea contenciosului administrativ , ele sunt în vigoare la ora actuală şi îşi produc efectele,iar susţinerile recurentului vizând împrejurarea că trecerea terenului în domeniul public nu s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale sunt lipsite de relevanţă, întrucât, în speţă, nu se analizează valabilitatea respectivei hotărâri de guvern sau a anexei aferentă acesteia.

În raport de considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, invocate de către recurent în susţinerea căii de atac promovate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat, menţinând ca legală decizia atacată.

8. Instanţa judecătorească decide cu privire la înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.


Art. 94 alin.4 din Legea 272/2004 prevede că:

În termen de 48 de ore de la data executării ordonanţei preşedinţiale prin care s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează instanţa judecătorească pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

Prin decizia nr. 51/ 16 iunie 2010 s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta D.G.D.A.S. P. C. D.în contradictoriu cu pârâţii Ş. GHE. L.şi I. C., ambii domiciliaţi în comuna ....şi cu intervenienţii Ş.M.şi Ş. N., ambii domiciliaţi în comuna.... .

În fapt prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5565/120/2009, reclamanta D. G. A. S. P. C. D., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu I. C. Ş. Ghe. L., să se dispună plasamentul copiilor I. C. B. şi I.P. O. la asistent maternal profesionist P. L., a copilului I. M. A. la asistent maternal profesionist G. M. şi a copiilor I. I. V. şi I. S. E. la asistent maternal profesionist N. V.

Totodată, s-a solicitat să se delege exerciţiul drepturilor părinteşti pe perioada plasamentului către Preşedintele Consiliului Judeţean Dâmboviţa şi să se dispună şi cu privire la acordarea alocaţiei lunare de plasament.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că faţă de minori s-a luat ca măsură de protecţie plasamentul în regim de urgenţă la asistenţi maternali profesionişti, întrucât părinţii au dat dovadă de neglijenţă în exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.

S-a mai arătat că, în urma verificărilor efectuate la domiciliul minorilor, au fost constatate condiţii improprii de igienă şi de locuit, fapt care punea în pericol sănătatea copiilor, întrucât vestimentaţia acestora era murdară, iar la examinarea corporală s-a constatat că aceştia prezentau urme de înţepături de insecte şi pediculoza.

Reclamanta a mai susţinut că nici condiţiile de locuit nu sunt corespunzătoare unei dezvoltări normale a copiilor, locuinţa fiind în stare avansată de degradare şi aparţine bunicilor materni ai copiilor, R.V. şi R. I., mama copiilor locuind împreună cu cei 8 copii într-o singură încăpere.

De asemenea, reclamanta a arătat că în luna octombrie 2009, specialiştii instituţiei au pus în executare ordonanţa preşedinţială doar cu privire la 3 din cei opt copiii, preluarea celorlalţi cinci copii fiind realizată abia la data de 9.12.2009, apelându-se în acest caz la serviciile unui executor judecătoresc.

La termenul din data de 03.02.2010, pârâta a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat revocarea măsurii privind plasamentul în regim de urgenţă pentru cei cinci minori.

La acelaşi termen, s-a depus şi o cerere de intervenţie în interesul pârâtei, formulată de Ş. N. şi Ş.M.

La termenul din data de 17.03.2010, a fost audiată minora I.C.B... care a arătat că doreşte să se întoarcă la părinţii săi.

Prin sentinţa nr. 548 pronunţată la 17 martie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea formulată de reclamanta ...şi a admis atât cererea reconvenţională formulată de pârâta Ş. Ghe. L., cât şi cererea de intervenţie formulată de Ş. N. şi Ş. M., a încetat măsura de protecţie luata faţă de minorii I. C. B., I. P. O., I. M. A., I. I. V. şi I.S.E. şi a dispus redarea acestora în familia pârâtei Ş. Ghe. L.

De asemenea, s-a dispus ca Primarul comunei Aninoasa, să urmărească evoluţia copiilor şi modul în care mama îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile părinteşti, pe o perioada de 6 luni, conform art.70 din Legea nr.272/2004.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs D. G. A. S. P. C. D. pentru următoarele motive:

Consideră recurenta că instanţa de fond, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, a pronunţat o sentinţă nelegală şi netemeinică, fără a aprecia corect probele depuse la dosarul cauzei, încălcând prevederile art. 94 alin. 4 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, întrucât, pe baza probelor administrate nu se putea dispune decât cu privire la înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă, cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti, şi nicidecum reintegrarea în familie.

Apreciază recurenta că legiuitorul a avut în vedere ca după emiterea ordonanţei preşedinţiale de preluare în regim de urgenţă, să nu se poată dispune reintegrarea în familie, iar pe baza probelor administrate, instanţa de fond trebuia să verifice dacă se impune decăderea totală sau parţială a părinţilor din drepturi, să decidă înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă, cu măsura plasamentului şi de asemenea, să se pronunţe cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti, şi nicidecum să dispună reintegrarea în familie.

Arată recurenta că instanţa de fond este posibil să fi confundat preluarea copiilor în regim de urgenţă, cu punerea în executare a ordonanţei preşedinţiale, conform art. 94 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 272/2004, pentru că instanţa se contrazice în soluţiile date, în sensul că, iniţial, a admis cererea de ordonanţă preşedinţială, de preluare în regim de urgenţă a copiilor, însă, după punerea în executare a acesteia, a dispus reintegrarea în familie.

Se solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei.

Curtea a reţinut că susţinerea recurentei că au fost încălcate prevederile art. 94 alin. 4 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, este nefondată, întrucât textul de lege sus-menţionat se referă la faptul că reprezentanţii persoanelor juridice, precum şi persoanele fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia unui copil, au obligaţia ca în termen de 48 de ore de la data executării ordonanţei preşedinţiale prin care s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă să sesizeze instanţa judecătorească pentru a decide cu privire la înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

Din textul legal sus-menţionat, nu rezultă că prima instanţă ar fi împiedicat-o pe recurentă să se conformeze dispoziţiilor art. 94 alin. 4 din Legea nr. 272/2004.

Motivarea recurentei, că pe baza probelor administrate nu se putea dispune decât cu privire la înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti, şi nicidecum reintegrarea în familie, urmează a fi respinsă, întrucât art. 94 alin. 3 nu impune obligativitatea ca după emiterea ordonanţei preşedinţiale de preluare a minorilor în regim de urgenţă să se dispună măsura plasamentului şi măsurile mai sus menţionate.

Dimpotrivă, art. 94 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, arată că „în situaţia în care persoanele prevăzute la alin. (1) refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanţii direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, iar aceştia stabilesc că există motive temeinice care să susţină existenţa unei situaţii de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului şi neglijării, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează instanţa judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de plasare a copilului în regim de urgenţă la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidenţial, licenţiat în condiţiile legii.”.

Atât timp cât, după pronunţarea sentinţei nr. 1567/2009 a Tribunalului Dâmboviţa, prin care s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă a minorilor la asistenţi maternali profesionişti, s-a dovedit că intimata poate să ofere condiţii optime pentru creşterea, întreţinerea şi educarea copiilor săi, Curtea apreciază că nu se impune stabilirea măsurii plasamentului pentru minorii ......ţinând cont şi de faptul că art. 60 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, prevede că la stabilirea măsurii de plasament se va urmări menţinerea fraţilor împreună.

În baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, se va respinge recursul ca nefondat.
9. Acţiune în constatare a nulităţii tranzacţiei formulată de un terţ. Căi de

atac.

Tranzacţia, ca act de dispoziţie al părţilor şi modalitate de stingere a

procesului, este contract judiciar, hotărârea de expedient constituind convenţia acestora, care reprezintă de altfel dispozitivul hotărârii.

Tocmai pentru că instanţa nu procedează la judecată, ci doar consfinţeşte învoiala părţilor, tranzacţia fiind aşa cum s-a menţionat în paragraful precedent un contract judiciar, hotărârea prin care s-a luat act de aceasta poate fi atacată, pe calea acţiunii în anulare sau în nulitate pe calea dreptului comun.

Într-o atare situaţie devin pe deplin aplicabile regulile de soluţionare a unei astfel de acţiunii, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac.( Decizia nr. 480 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).
Prin Decizia nr. 480 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost admise recursurile formulate de pârâţii D.G. şi D.Ş. împotriva Deciziei civile nr. 78 din 25 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantele D.E. şi T.I.M., a fost casată decizia sus-menţionată şi trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova, ca instanţă de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, din actele dosarului primei instanţe reiese că, prin cererea formulată în dosarul nr. 3595/281/2007 al Judecătoriei Ploieşti reclamantele D.E. şi T.I. au învederat că înţeleg să completeze cererea introductivă de instanţă atât sub aspectul cadrului procesual, indicând în calitate de pârâtă pe numita D.G., cât şi sub aspectul obiectului, în sensul că au solicitat să se dispună nulitatea absolută a convenţiei – tranzacţie încheiate între pârâta nou indicată şi pârâtul D.Ş. şi care a fost reţinută ca şi hotărâre de expedient prin Sentinţa civilă nr. 9269/15.07.2001 a Judecătoriei Ploieşti.

La data de 09.05.2008 Judecătoria Ploieşti a dispus disjungerea şi judecarea separată a acestei cererii, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acel termen.

În acest sens a fost format dosarul nr. 6305/281/2008.

Prin Sentinţa civilă nr. 4685/17.04.2009 a fost soluţionată cauza de către prima instanţă.

Împotriva acesteia a fost exercitată calea de atac a recursului.

Tribunalul Prahova – Secţia civilă a soluţionat cauza ca instanţă de recurs.

După cum se ştie, tranzacţia, ca act de dispoziţie al părţilor şi modalitate de stingere a procesului, este contract judiciar, hotărârea de expedient constituind convenţia acestora, care reprezintă de altfel dispozitivul hotărârii.

Tocmai pentru că instanţa nu procedează la judecată, ci doar consfinţeşte învoiala părţilor, tranzacţia fiind aşa cum s-a menţionat în paragraful precedent un contract judiciar, hotărârea prin care s-a luat act de aceasta poate fi atacată, pe calea acţiunii în anulare sau în nulitate pe calea dreptului comun.

Într-o atare situaţie devin pe deplin aplicabile regulile de soluţionare a unei astfel de acţiunii, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac.

Ori, în speţa dedusă judecăţii potrivit raportului de expertiză specialitate topografie expert Troaşcă Alexandru valoarea terenului pentru care s-a solicitat nulitatea tranzacţiei este de 208.000 lei.

Având în vedere cele arătate şi faţă de caracterul evaluabil al unei acţiunii având un astfel de obiect, prin prisma Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţii Unite publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 10.12.2008 potrivit cu care „dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 2 lit a şi b şi art. 2821 al. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă au petit accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare, Curtea a constatat că hotărârea Judecătoriei Ploieşti era supusă ambelor căi de atac – apel şi recurs.

Împrejurarea că în sentinţă a fost indicată drept cale de atac recursul, care a şi fost exercitat în cauză nu are nici o consecinţă juridică faţă de principiul legalităţii căilor de atac.

Judecând ca instanţă de recurs tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea competenţei materiale a altei instanţe, criticile recurenţilor fiind fondate.



Decizii Relevante

Trimestrul II 2010
Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal


1. Procedura arbitrală. Suspendarea judecăţii litigiului arbitral. Ordonanţă preşedinţială

- art. 342 alin.1 Cod procedură civilă


Suspendarea judecăţii litigiului arbitral poate constitui o piedică în desfăşurarea arbitrajului. La această concluzie se ajunge şi din interpretarea dispoziţiilor art. 3533 Cod procedură civilă, potrivit cărora, dacă părţile n-au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale.

Trimiterea la procedura ordonanţei preşedinţiale se face nu pentru îndeplinirea condiţiilor de admitere a unei asemenea ordonanţe – caracterul vremelnic, urgenţa şi neprejudecarea fondului - ci pentru urgenţa cu care se soluţionează o cerere în cadrul acestei proceduri –termenele scurte prevăzute de lege.
Decizia nr. 960 din 2 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal

Prin sentinţa nr. 346 din data de 16.03.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. VM SRL în contradictoriu cu pârâta SA RLC .

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin cererea formulată, reclamanta a solicitat ca pe calea ordonanţei preşedinţiale să se dispună continuarea procedurii arbitrale în litigiul ce formează obiectul dosarului nr. 4/2009 al Tribunalului Arbitral. Dispoziţiile art. 581 Cod procedură civilă, prevăd că se poate dispune pe calea ordonanţei preşedinţiale ordonarea unor măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept, pentru a preveni o pagubă iminentă sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Obiectul cererii dedusă judecăţii îl constituie reluarea cursului judecăţii unei cereri arbitrale ce a fost suspendată printr-o încheiere de şedinţă de către un tribunal arbitral. Împotriva acestei încheieri, partea interesată putea exercita calea de atac reglementată de lege pentru a înlătura măsura dispusă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. VM SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Arată recurenta că hotărârea atacată este motivată contradictoriu şi face o greşită aplicaţie a dispoziţiilor art. 342 alin. 1 şi 3, raportate la cele ale art. 581 Cod procedură civilă.

După ce reţine că în spiritul dispoziţiilor art. 3533 alin. 1 Cod procedură civilă, că „...tribunalul arbitrai trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale - în cauză, nefiind incident vreunul din cazurile de prelungire de drept sau de suspendare", instanţa respinge cererea de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se dispună continuarea procedurii.

Dispoziţiile art. 342 alin 1 şi 3 Cod procedură civilă, califică ele urgenţa pronunţării unei ordonanţe preşedinţiale „pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului".

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 342 alin.1 Cod procedură civilă, „pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanţa de judecată care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă”. Alineatul trei al aceluiaşi text de lege prevede că instanţa va soluţiona aceste cereri de urgenţă şi cu precădere, cu procedura ordonanţei preşedinţiale.

Este evident faptul că suspendarea judecăţii litigiului arbitral poate constitui o piedică în desfăşurarea arbitrajului. La această concluzie se ajunge şi din interpretarea dispoziţiilor art. 3533 Cod procedură civilă potrivit cărora, dacă părţile n-au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale. Termenul este imperativ faţă de sintagma trebuie folosită de legiuitor. Caracterul imperativ al termenului rezultă şi din dispoziţiile art. 3601 Cod procedură civilă.

Trimiterea la procedura ordonanţei preşedinţiale se face nu pentru îndeplinirea condiţiilor de admitere a unei asemenea ordonanţe – caracterul vremelnic, urgenţa şi neprejudecarea fondului- ci pentru urgenţa cu care se soluţionează o cerere în cadrul acestei proceduri –termenele scurte prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a dispus continuarea procedurii arbitrale.



Yüklə 0,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin