Dic?ionar de Geografie

Fosilizare. Totalitatea fenomenelor fizico-chimice şi biologice care au intervenit după moartea organismelor şi datorită cărora acestea s-au putut păstra ca fosile în depozitele sedimentare ale scoarţei Pământului. Procesul de fosilizare se produce în condiţiile scoaterii organismului de sub contactul cu aerul atmosferic şi cu bacteriile (iniţial prin acoperirea cu apă, ulterior cu praf adus de vânt, cenuşă vulcanică, mâl adus de ape) şi existenţei unor părţi tari în constituţia organismului respectiv (schelet osos, cochilie, carapace, dinţi, solzi etc.), care se păstrează uşor un timp îndelungat. Fosilizarea se produce prin următoarele procese: conservarea în stare iniţială, fără modificări ale organismului respectiv, posibilă în anumite medii (ex.: insectele, arahnidele, florile, fructele etc., conservate în chihlimbar; rinocerul găsit în Galiţia, la Starunia-Borislaw, în ozocherită; mamuţii găsiţi în gheaţa fosilă de pe valea Berezovka din Siberia; apoi organismele conservate în sare, turbă, silex); mumifierea, în special a vertebratelor, care constă în uscarea rapidă a organismului într-o climă foarte aridă (ex.: dinosaurienii din Cretacicul Americii de Nord); încrustarea, întâlnită la organismele căzute în ape cu bicarbonaţi şi care se acoperă cu bicarbonat de calciu pe care se imprimă tiparul animalului (ex.: organismele încrustate în tufurile şi travertinele calcaroase); mineralizarea (pietrificarea), cel mai frecvent şi mai comun proces de fosilizare, în care substanţa chimică iniţială (minerală sau organică) este înlocuită moleculă cu moleculă printr-o altă substanţă provenită fie din mediul respectiv, fie ca forma mai stabilă a substanţei minerale iniţiale (ex.: cochilii calcaroase prin pirită, limonit, glauconit; trunchiuri de copaci prin silice, cum sunt pădurile pietrificate din Arizona-S.U.A.; substituirea aragonitului prin calcit, mai rezistent; formarea de concreţiuni calcaroase sau silicioase având centrul concreţiunii un amonit, o reptilă etc.); incarbonizarea, proces de fosilizare caracteristic în special plantelor (se cunosc ca animale numai graptoliţi incarbonizaţi), care constă în îmbogăţirea organismelor progresiv, în carbon, în lipsa aerului şi sub acţiunea bacteriilor anaerobe. Tot fosile, respectiv procese de fosilizare, sunt: tiparele, adică formele de mâl întărit care au rămas după dizolvarea cochiliei (lamelibrahiatelor, gasteropodelor) şi au păstrat mulajul sau amprenta cavităţii interne a fosilei (tipar intern) sau amprenta ornamentaţiilor exteriorului acesteia (tipar extern); impresiunile, care reprezintă păstrarea părţilor moi ale organismelor, în roci pelitice (ex.: peşti în şisturile menilitice; meduze în calcarele litografice de la Solenhofen; părţile moi ale unor ihtiosaurieni, în argilele liasice de la Holzmaden-Würtenberg; frunze şi alge în marne etc.); urmele fiziologice păstrate în sedimente, datorită activităţii vitale a organismelor (ex.: urme de paşi ale păsărilor, reptilelor etc.; urme de târâre ale viermilor, moluştelor, crustaceelor; perforaţiile spongierilor sau ale moluştelor litofage sau xilofage; coprolitele sau excrementele provenite de la peşti, reptile, mamifere etc.).

Fractură. (lat. fractura de la frangere-a rupe). Ruptură (crăpătură) care întrerupe continuitatea rocilor. Fracturile înglobează: faliile (v.), fisurile (v.), diaclazele (v.) şi planele de clivaj (v.). Ele pot fi umplute cu substanţe minerale utile (carbonaţi, sulfuri, silicaţi etc.), cu apă, cu diferite gaze (metan, oxid de carbon etc.), cu alte roci şi cu materii organice. După condiţiile de formare, se deosebesc: fracturi endogene, care sunt crăpăturile formate în roci ca urmare a unor procese fizico-chimice (diageneză, recristalizări, metamorfism) şi fracturi exogene, care sunt crăpăturile formate în roci datorită proceselor tectonice, care se dezvoltă adesea în lungul fracturilor endogene anterioare. Grupul de fracturi (falii, diaclaze, filoane) constând din unul sau mai multe ansambluri drepte, mai mult sau mai puţin anastomozate, se numeşte sistem de fracturi. Sistemul implică în general o vârstă comună pentru toate ansamblurile de fracturi.

Fragipan. Orizont cu consistenţă dură sau foarte dură în stare uscată, casant în stare umedă (nefiind cimentat). De regulă este lutos sau luto-nisipos, sărac în materie organică, argilă şi alţi lianţi. În sistemul român de clasificare a solurilor se notează cu x adăugat simbolului orizontului cu care se asociază.

Fragmentarea reliefului. Îmbucătăţirea suprafeţei unui teren prin văi de toate tipurile. Este de două feluri: fragmentarea orizontală (v. Densitatea fragmentării reliefului) şi fragmentarea verticală (v. Energia reliefului).

Fragmentarea rocilor. Divizarea rocii fără a se separa constituenţii săi.

Frana. Termen italian (surpare) pentru alunecări în formă de cuiburi, sau pentru râpa de desprindere a unei alunecări.

Franjuri. Structură foarte ondulată, uneori şi sub formă de unghiuri ascuţite (pene), ce apar în profilele de sol sau în rocile mobile (mai ales în loess) şi care se realizează prin umplerea unor crăpături născute prin îngheţul apei (pene de gheaţă), când se numesc franjuri periglaciare, sau pe calea evaporării puternice a apei (contractare), când se cheamă franjuri de uscăciune.

Franklinit. Mineral (ZnFe₂O₄), din grupul spinelului, care conţine 14-20% Zn şi se întâlneşte în cantităţi mari în unele zăcăminte metasomatice de contact. Se găseşte, în special, în zăcământul metasomatic de la Franklin-Furnace din New Jersey (S.U.A.), de unde îi vine numele. În ţara noastră a fost semnalat în şisturile cristaline dintre Cârlibaba şi Iacobeni (jud. Suceava) şi în skarnele de la Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin).

Frasnian. (de la numele localităţii Fransnes-Belgia). Etajul inferior al Neodevonianului de facies marin (relativ adânc), caracterizat prin brahiopodul Rhynchonella cuboides şi amonoideul Manticoceras intumescens. Este larg răspândit în Europa şi în America de Nord.

Frăsinet. Pădure de frasin (Fraxinus sp.).

Frecare interioară. Frecarea produsă între particulele constituente ale unei mase de pământ (v.) la deplasarea relativă a acestora, una faţă de alta, sub acţiunea unei forţe oarecare. Pentru nisipuri sau pământuri nisipoase, cu structură rigidă, frecarea interioară este, în anumite limite, proporţională cu presiunea intergranulară (presiune transmisă asupra scheletului solid), care la pământuri saturate devin presiune efectivă la scurt timp de la aplicarea sarcinii. La frecarea interioară a pământurilor nisipoase se adaugă şi o rezistenţă de frecare proporţională cu gradul de îndesare (v. sub Îndesirea pământului) al particulelor (nisipurile îndesate au frecarea interioară mai mare decât cele afânate). Frecarea interioară a pământurilor necoezive (ex., nisipuri) variază cu: forma particulelor (este mai mare la particulele colţuroase şi neregulate, şi mai mică la cele rotunjite sau netede); dimensiunile particulelor (este mai mare la pietrişuri şi la nisipuri mari şi mai mică la nisipuri fine; mai mică la materiale uniforme decât la cele neuniforme); conţinutul de material argilos (este mai mică în pământuri argiloase, din cauză că se produce între particulele de apă adsorbită, nu între suprafeţele solide ale granulelor); gradul de compactare (este mai mare în pământuri consistente, cu umiditate mai mică). Din punctul de vedere cantitativ, frecarea interioară se caracterizează prin unghiul de frecare interioară (), care reprezintă unghiul a cărui tangentă trigonometrică este coeficientul de frecare interioară (f = tg ) dintre granulele unui pământ. Valoarea acestui unghi, pentru diferitele tipuri de pământuri este: argila grasă (0-10); argila slabă (13-15); argilă prăfoasă şi nisipoasă (15-17); nisip argilos şi prăfos (17-22); nisip fin (20-25); nisip mijlociu (25-33); nisip mare (33-38). Valoarea coeficientului de frecare interioară (f), care depinde de natura şi starea pământului considerat, are următoarele valori: 0-0,40 pentru argile; 0,18-0,47 pentru argile prăfoase; 0,25-0,53 pentru nisipuri argiloase; 0,40-0,75 pentru nisipuri; etc. Unghiul de frecare interioară, respectiv coeficientul de frecare, se determină în laborator, cu orice dispozitiv pentru determinarea rezistenţei la forfecare a pământului (ex.: caseta de tăiere, aparatul de compresiune monoaxială sau triaxială etc.). Sin. Frecare internă.

Frecvenţă. Numărul de cazuri în care s-a înregistrat o anumită valoare (sau o anumită categorie de valori) din numărul total de observaţii. Cel mai adesea se exprimă procentual. Ex.: frecvenţa viiturilor.

Friabil. Care se sfarmă la presiune slabă.

Frigana. Formaţiune xerofitică de arbuşti pitici, adesea spinoşi, pe solurile erodate din regiunile mediteraneene. Predomină rozmarinul, levănţica, cimbrul, salvia.

Friganoidă, vegetaţie. Ansamblu de frigane şi tomillare pe pantele pietroase ale munţilor din Asia Mijlocie şi Transcaucazia.

Front de cuestă. Fruntea înaltă, masivă şi nefragmentată sau slab fragmentată a unei cueste (v. Cuestă).

Fruntea alunecării. Abruptul în formă de semicerc sau festonat care mărgineşte partea terminală a unei alunecări.

Fruntea cuestei. Abruptul ce se opune spinării structurale a cuestei şi care retează stratele în cap.

Fruntea terasei. Abruptul prin care podul unei terase domină lunca sau o altă terasă.

Fucoide. (lat. fucus-algă, gr. eidos-aspect). Impresiuni alungite, uneori ramificate, care se observă pe suprafaţa sau în interiorul unor strate de argilă sau de marnă, întâlnite frecvent în formaţiunile cretacice şi paleogene ale Flişului carpatic. Sunt datorate în parte urmelor de deplasare a viermilor care se hrăneau cu mâlul de pe fundul bazinelor de sedimentare sau sunt impresiuni de alge. Urme similare mai vechi (din Liasic şi chiar din Paleozoic) sunt considerate de unii autori ca fiind galerii săpate de organisme limivore.

Fugitură de teren. Alunecare de teren de obicei superficială.

Fulcrum. Termen utilizat în S.U.A. pentru punctul de întâlnire (punctul mort) al diferitelor trasee ale derivaţiilor unei săgeţi litorale (cordon) care înaintează într-o anumită direcţie, dar se recurbează mereu spre ţărm.

Fuldj. Termen arab pentru depresiuni asimetrice formate între dune parabolice, sau între barcane.

Fulger. Descărcare electrică luminoasă, însoţită de tunet, care se produce între doi nori sau în interiorul unui nor; poate avea o lungime de 1-3 km, durata de 0,001-0,0020 s, intensitatea curentului de 10-20 kA, tensiunea electrică de 30-200 MV.

Fulgurit. (lat. fulgur-fulger). Formaţiune tubulară cu diametru mic, însă cu lungimea uneori de mai mulţi metri, constituită dintr-o masă sticloasă formată prin acţiunea de topire a rocii pe care a căzut trăsnetul. În jurul fulguritului se produc crăpături radiare în rocile tari, şi cruste sticloase în lungul fulguritului, în roci mai moi. Fulguritele apar pe crestele munţilor, pe versanţii văilor pietroase lipsite de vegetaţie arborescentă, în deşerturi şi pe plaje.

Fumarole. (ital. fumare-a fumega). Emanaţii gazoase fierbinţi ale vulcanilor, degajate atât în timpul erupţiei, cât şi după erupţie, la temperaturi de peste 200^oC. După temperatura şi caracterul lor chimic, se deosebesc: fumarole uscate sau anhidre, emanate la peste 1 000^oC, care conţin cantităţi importante de: H, Cl, S, N, O, CO₂, CH₄, cloruri în stare de vapori etc., şi care depun produse de sublimare ca: NaCl, Kcl etc.; fumarole acide, cu temperaturi cuprinse între 1 000 şi 270^oC, care conţin vapori de apă, CO₂, H₂S, SO₂ etc., şi care depun ca produse de sublimare cloruri metalice (între 1 000 şi 650^o, în special CuCl₂, FeCl₂, sub 650^o în plus şi AlCl₃); fumarole alcaline, cu temperaturi între 270 şi 200^oC, care depun ca produse de sublimare (NH₄)₂CO₃ şi NH₄Cl; solfatare (de la numele vulcanului Solfatar din Italia), care sunt emanaţii din perioada posteruptivă, la temperaturi între 200 şi 40^oC, bogate în vapori de apă (până la 94%), H₂S şi CO₂ (prin oxidarea H₂S se depune prin sublimare sulf, uneori în cantităţi exploatabile); mofete (fumarole reci), care sunt emanaţii postvulcanice, la temperaturi sub 40^oC, ce conţin preponderent CO₂ şi, în cantităţi mai mici, H, N şi CH₄ şi alte hidrocarburi (în ţara noastră se cunosc mofetele din lanţul vulcanic al Munţilor Căliman şi Harghita).

Fund. (lat. fondus-scobitură, locul cel mai adânc al unei scobituri). Partea cea mai joasă a uscatului, care se găseşte sub talvegul unui curs de apă, sub un lac, o mare sau ocean şi care arată adâncimea apei într-un punct determinat. După natura rocilor, fundul poate fi: nisipos, mâlos sau stâncos. Adâncimea, natura şi configuraţia fundului prezintă interes practic în navigaţie, în pescuit, în lucrări hidrotehnice, la aşezarea cablurilor subfluviale şi submarine etc.

Fund oceanic. Partea solidă a oceanelor şi mărilor pe care se depun sedimentele. În sens larg, şi platforma continentală face parte din fund oceanic. În sens restrâns însă, prin fund oceanic se înţeleg numai adâncimile de sub 2 000 m (începând de la abruptul sau taluzul continental). Fundul oceanic situat sub 2 000 m se compune din: fund oceanic mediu, sau platoul, sau planşeul oceanic şi fosele sau gropile abisale (sub 6 000 m), care ocupă 2,8% din suprafaţa Oceanului Planetar. Platoul, la rândul său, se compune dintr-o asociaţie de forme, între care două sunt mai extinse: depresiunile oceanice, cu flancuri uşor înclinate şi destul de alungite dar largi, şi bazinele oceanice, care sunt mai extinse, având totodată formă circulară sau ovală. Acestea din urmă (bazinele) se compun, la rândul lor, din glacisuri precontinentale (construite din acumulări dispuse la baza abruptului continental), câmpii abisale (ocupă 12-25% din fundul oceanic, deci sunt vaste şi au suprafaţa netedă), coline (izolate sau în câmpuri), suporturi de arhipelaguri, care sunt un fel de inele ale fundurilor marine plane înconjurând insule sau grupuri de insule vechi sau actuale (ocupă 12% din Oceanul Pacific), canale oceanice (văi de eroziune care pornesc din glacis şi parcurg câmpiile abisale), înălţimi izolate de tipul conurilor ascuţite (se ridică peste platou cu cel puţin 1 000 m) sau al guyoţilor (conuri retezate). Între bazinele oceanice se înalţă praguri (ridicături tranversale, lungi dar şi foarte largi) şi dorsale (cu pante mai abrupte şi cu o morfologie mai complicată). După cercetările geofizice, există două feluri de fund oceanic: ocean propriu-zis, cu fund de Sima, cu o cuvertură sedimentară sau sialică subţire (Pacificul Occidental) şi care ar fi foarte vechi, şi ocean continental, cu fund de Sial, dar mai subţire ca cel de pe continente (Atlanticul Oriental) şi care ar fi mai recent. Peste ambele tipuri de fund se află sedimente, în mare parte de origine biologică, apoi vulcanice, terigene (aduse de gheţarii plutitori, sau de vânt); se numesc, pe total, sedimente pelagice şi au forma de mâluri şi argile.

Fundament. Totalitatea rocilor cristaline (magmatice intruzive, metamorfice) care se găsesc la baza depozitelor sedimentare dintr-o anumită regiune, regenerate de cutările care au afectat cuvertura sedimentară (în regiunile de orogen) sau neregenerate, dacă au fost consolidate şi rigidizate înaintea depunerii cuverturii sedimentare (în regiunile de platformă). Ex.: Cristalinul din pânzele de acoperire sau de şariaj din Alpi; fundamentul Precambrian al Platformei Ruse, care se prelungeşte şi în ţara noastră, în estul Moldovei. Sin. Soclu cristalin.

Fundătură. Fundul din amonte al unei văi scurte, sau al unei văiugi (cu aspect de amfiteatru larg).

Fungide. (lat. fungus-ciupercă). Plante inferioare, fără clorofile, care se hrănesc cu substanţe organice gata preparate (plante eterotrofe) şi au corpul (talul) constituit din fibre (hife) asociate într-un miceliu. Fungidele sunt parazite sau saprofite şi se înmulţesc prin spori. Se cunosc din Silurian; au fost întâlnite în ţara noastră în Dacianul de la Borsec. Sin. Ciuperci.

Furcitură. Locul de despărţire a unei ape curgătoare în două (bifurcare) sau mai multe braţe. Sin. Ceatal (turc.).

Furtună. Stare de instabilitate a atmosferei, caracterizată prin vânt puternic şi nori cumulonimbus, însoţită de averse şi de descărcări electrice; vijelie.

Furtună de praf. Vânt foarte puternic care dizlocă de pe sol particule de praf şi/sau nisip, transportându-le la înălţimi şi distanţe mari. Uneori partea anterioară a furtunii de praf are înfăţişarea unui zid care înaintează ameninţător, asemenea unui tăvălug uriaş.

Fus orar. (lat. fusus-fus). Una dintre cele 24 porţiuni ale suprafeţei globului terestru cuprinsă între două meridiane distanţate între ele cu 15^o (distanţă cu care Pământul se învârteşte în jurul său în timp de o oră). Meridianul de referinţă, luat ca bază în toate calculele de timp de pe glob este meridianul de la Greenwich (lângă Londra). Fusul orar cuprins între meridianele de longitudine 7,5^oE şi 7,5^oV poartă denumirea de fusul zero, al cărui timp coincide cu timpul meridianului Greenwich (GMT), denumit şi timp universal. Toate fusele orare de pe glob sunt definite în funcţie de diferenţa în ore dintre meridianul central al fusului respectiv şi meridianul Greenwich. România se află în fusul al doilea orar estic, cuprins între 22^o30' şi 37^o30', având ora legală cu două ore peste ora GMT (GMT+2h). Unele ţări desfăşurate mult în longitudine au teritoriul împărţit în mai multe fuse orare (ex.: Rusia cuprinde 11 fuse orare; Canada, 6 fuse orare; S.U.A., inclusiv Alaska, 7 fuse orare). Majoritatea statelor folosesc orele fuselor orare respective, cu excepţia Liberiei, Guyanelor (America de Sud) şi a unor ţări din Asia (Arabia Saudită, Iranul, Afganistanul, India, Birmania, Indonezia, Mongolia). Unele state dau ceasurile înainte cu o oră faţă de ora fusului respectiv în tot timpul anului (ex., Rusia) sau numai vara (ex., Franţa, statele Europei Centrale, România etc.).

Fusaru, gresie de. Gresie masivă (grosieră până la microconglomeratică), relativ moale, care apare ca intercalaţii în Stratele de Pucioasa, între valea Buzăului şi valea Ialomiţei. Constituie, împreună cu stratele de Pucioasa, partea superioară a Paleogenului din zona mediană a Flişului Carpaţilor Orientali (Pintenul de Homorâciu).

Fusulina. (lat. fusus-fus, pivot). Gen fosil de foraminifere neperforate. Speciile acestui gen, care au trăit în număr mare în mările de platformă puţin adânci şi calde ale Paleozoicului, au avut o mare răspândire în Europa, Asia şi America. Specia Fusulina cilindrica este cunoscută din Carboniferul mediu din Rusia.

Fusus. Gasteropod marin. Apărut din Jurasic şi existent şi astăzi, este cunoscut prin numeroase specii în formaţiunile de facies marin din ţara noastră. Specia Fusus bilineatus este cunoscută din Tortonian, F. longaevus din Eocen etc.

Fuzibilitate, scară de. Succesiunea crescătoare a temperaturilor absolute de topire, la flacăra suflătorului, a unor minerale tip, cu ajutorul cărora se determină convenţional fuzibilitatea oricărui mineral. Se compune, în ordine, din: antimonit (care se topeşte uşor chiar la flacăra unei luminări), natrolit, almandin, actinot, ortoză, bronzit, cuarţ (complet infuzibil la suflător).

Fuzit. Constituent microlitotipic al cărbunilor naturali, format din unul sau mai mulţi constituenţi macerali ca: fuzinit (caracterizat prin structura celulară clară şi culoarea albă puţin gălbuie, în lumină reflectată şi formând benzi sau lentile în masa cărbunelui), sclerotinit (constituit din scleroţi şi, uneori, spori, alb în lumina reflectată şi cu relief foarte puternic, inert în masa cărbunelui ale cărui proprietăţi tehnologice le influenţează puţin) şi semifuzinit (cu structura clară de lemn, care apare ca lentile sau mici fragmente în masa cărbunelui). Se deosebesc: fuzit moale, friabil, ale cărui celule au fost umplute cu substanţe minerale (carbonaţi, sulfuri, argile). Fuzitul are culoarea neagră şi luciu mătăsos, fiind foarte asemănător ca aspect cu mangalul. Are un conţinut ridicat de cenuşă (4-30%), nu cocsifică şi prezenţa lui influenţează în rău cocsificarea cărbunelui. În ţara noastră se găseşte în proporţie redusă, alături de alţi constituenţi macerali, în cărbunii de la Petroşani (jud. Hunedoara), Anina (jud. Caraş-Severin) etc.

F
F, stratul. Pătura puternic ionizată a atmosferei, cuprinsă între 200 şi 400 km altitudine, care se dedublează în timpul zilei în F₁ (200-230 km) şi F₂ (350-400 km). Descoperită de fizicianul englez Edward Victor Apleton (1892-1965), are proprietatea de a reflecta în timpul zilei, spre Pământ, undele radio de lungime mică de undă (10-20 m), permiţând astfel comunicaţii radio la mari distanţe.

Factor climatic. Fiecare dintre factorii care caracterizează procesul de formare al climei. Se deosebesc: factori genetici (v.), care determină condiţiile de formare a climei pe toată suprafaţa Pământului sau într-o anumită regiune a acestuia (ex.: bilanţul radiativ şi caloric, circulaţia atmosferei, suprafaţa subiacentă, circuitul apei în natură etc.); factori geografici, care determină procesele de formare a climei într-un anumit loc de pe glob (ex.: latitudinea şi altitudinea, depărtarea sau apropierea de ocean, caracterul suprafeţei subiacente, poziţia şi orientarea reliefului, curenţii oceanici calzi sau reci, învelişul vegetal etc.); factori radiativi, care determină de asemenea formarea climei într-un anumit loc (ex.: fluxul radiaţiei solare, absorbţia, difuzia, reflecţia şi radiaţia terestră a atmosferei etc.).

Factor de ploaie. Raportul p (în mm) /t (în ^oC), în care p este cantitatea de precipitaţii anuale medii şi t, temperatura anuală medie. Este utilizat în pedologie pentru caracterizearea acţiunii căldurii şi umezelii în formarea humusului diferitelor tipuri de soluri şi are următoarele valori; soluri de deşert, 20; soluri castanii, 20-40; cernozi-omuri, 40-70; soluri brune de pădure, 60-80; podzoluri, peste 80.

Factori antropici ai climei. Ansamblul activităţilor antropice (despăduriri, desecări, irigaţii, poluare a atmosferei etc.) de mare amploare, care determină modificarea condiţiilor climatice, contribuind astfel la geneza unor climate cu trăsături specifice.

Factori genetici de mediu. Ansamblul proceselor atmosferice (fluxurile radiative care străbat atmosfera şi circulaţia atmosferei), caracteristicilor fizico-geografice ale suprafeţei terestre (oceane, continente, relief, vegetaţie, strat de zăpadă şi gheaţă, sol etc.) şi activităţilor antropice (despăduriri, desecări, irigaţii, poluarea atmosferei etc.) care, în interacţiunea lor neîncetată, generează clima atât la scară planetară, cât şi la scară regională şi locală.

Factori radiativi ai climei. Totalitatea fluxurilor radiative care străbat atmosfera (radiaţia solară directă, radiaţia difuză, radiaţia reflectată, radiaţia terestră, radiaţia atmosferei) contribuind în mod hotărâtor la geneza climei.