Dăinuire românească În covasna şi harghita

Ferestre în timp. Pagini de istorie românească în sud-estul Transilvaniei

Ctitori şi binefăcători munteni ai parohiilor ortodoxe din fostele scaune secuieşti (sec. XIX)

În urma intensului proces de maghiarizare (secuizare), desfăşurat pe parcursul mai multor secole, mai întâi pe cale naturală, iar începând de la mijlocul secolului al XIX-lea şi pe cale forţată, prin diverse mijloace coercitive, majoritatea comunităţilor româneşti din fostele scaune secuieşti, au fost drastic reduse numeric.

Păstrea şi afirmarea identităţii ligvistice şi confesionale a membrilor acestor comunităţi, prin biserică şi şcoală, nu era posibilă, numai prin forţe proprii. În acest sens, un rol important i-a revenit solidarităţii fraţilor de aceiaşi confesiune şi etnie, din toate proviciile istorice româneşti.

De-a lungul istoriei această solidaritate ziditoare a îmbrăcat diverse forme. În vechile hrisoave şi pisanii bisericeşti sunt menţionate, alături de numele negustorilor şi oierilor braşoveni, şi cele ale unor domnitori şi boieri munteni şi moldoveni, ale altor ctitori şi binefăcători, care au făcut importante danii pentru înălţarea şi dotarea unor biserici, şcoli confesionale, case culturale comunitare, adică pilonii afirmării identităţii româneşti.

Factorii favorizanţi ai acestei solidarităţi binefăcătoare au fost: poziţia geografică, respectiv situarea acestor localităţi în curbura interioară a Carpaţilor; existenţa în zonă a cunoscutelor staţiuni balneare Borsec, Tuşnad, Vâlcele, Covasna, Malnaş, frecventate în majoritate de românii din Moldova şi Muntenia; numeroasele legături stabilite de românii din Arcul intracarpatic, cu fraţii de peste Carpaţi, prin intermediul Bisericii Ortodoxe, păstoritului transhumant, relaţiilor comerciale ş.a.

Prin poziţia lor geografică, judeţele Covasna şi Harghita au jucat un rol important în decursul istoriei, fiind aşezate la întretăierea de drumuri ce leagă sud-estul Transilvaniei de Moldova şi Muntenia, prin mai multe pasuri. Reţeaua drumurilor, potecilor şi plaiurilor din zona Carpaţilor de curbură a avut o însemnătate deosebită pentru menţinerea legăturilor economice, spirituale şi naţionale la locuitorii celor două versante ale Carpaţilor. Pe numeroasele poteci şi plaiuri ale Carpaţilor s-au întreţinut astfel şi legăturile dintre negustorii celor trei ţări româneşti. Importanţa unor aşezări precum Sfântu Gheorghe, Ilieni, Târgu Secuiesc, Breţcu, Întorsura Buzăului, Miercurea-Ciuc, Frumoasa, Gheorghieni, Topliţa, Tulgheşul, Bilbor, situate la confluenţa drumurilor care fac legătura între Transilvania şi Moldova, va creşte în perioada de după secolul al XV-lea, perioada de când majoritatea acestor localităţi sunt cunoscute ca oraşe-târg (opidum). Trecătorile din Carpaţii de curbură asigurau, prin „drumurile mari de vămi”, „drumul Braşovului”, „drumurile ţării”, legăturile dintre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Un rol important în viaţa economică locală şi în derularea legăturilor economice cu „Regatul” l-au avut comercianţii breţcani din familiile Gociman, Puşcariu, Teacă, Spânu, Păvălucă, Ganea, Boroş, Coltofeanu, Tărlungeanu, Fenechiu şi mulţi alţii, o bună parte dintre ei stabilindu-se în oraşele de peste Carpaţi.

Bogata literatură de specialitate consacrată păstoritului românesc cuprinde referiri la „bârsanii din secuime”! Parte integrantă a păstoritului bazat pe păşunea alpină şi iernatul în câmpie, păstoritul covăsnenilor, breţcanilor şi cel din satele de la curbura interioară a Carpaţilor are numeroase asemănări cu cel din Săcele şi din întreaga ţară a Bârsei, având neîndoielnic şi aspecte specifice.

Covasna şi Breţcu fac parte din marile centre ale oieritului transhumant transilvan ce s-au dezvoltat de-a lungul vechii graniţe, pe linia de permanent şi durabil contact cu cele două ţări române, care le-au putut pune la dispoziţie, în apropierea lor, cei mai buni munţi pentru vărat şi câmpurile cele mai favorabile pentru iernatul animalelor.

Atât negustorii cât şi oierii din fostele secaune secuieşti s-au stabilit în decursul anilor în ţările româneşti de peste munţi şi chiar mai departe. În comuna Casimcea (Babadag) aproape toţi locuitorii sunt mocani mărgineni din satele: Vama şi Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Covasna, Poiana Sărată, Breţcu. În anii 1860, aceştia trăiau şi prin satele Ischi Baba şi Deria (din Dobrogea). La sfârşitul secolului trecut şi începutul acestui secol, pe bârsanii din „secuime” îi găsim în Transnistria, Crimeea şi Caucaz între cei 5000 de români oieri, emigraţi acolo, proprietari a peste un milion de oi. Din roiurile de populaţie pornite din satele bârsăneşti s-au constituit satele Coşnea (desprins de Covasna), Ciughieşul şi Poiana Sărată. Chiojdul Mic, judeţul Buzău, după tradiţie, a fost întemeiat de ardeleni din regiunea izvoarelor râului Buzău.

Din astfel de schimburi de populaţie – mult îndepărtate ăn timp sau mai apropiate de vremurile nostre – s-au format comunităţile de „ceangăi”, dar şi numeroasele sate de „ungureni” în Moldova, Ţara românească şi Dobrogea, în Bucovina şi până în Caucaz.

Între judeţele Prahova şi Buzău, din „cele mai vechi vremuri până la 1848”, a existat un judeţ deosebit: Săcuieni (Saac), al cărui nume vine de la populaţia românească mai ales, dar şi secuiască emigrată din părţile „săcuiene”. Satele acestea au fost apoi înglobate în fostele judeţe Parhova şi Buzău^”.

Cotinuând tradiţia secolelor XIV-XV, şi în zorile epocii moderne viaţa religioasă a românilor din Arcul carpatic s-a aflat în preocuparea permanentă a mitropoliilor, episcopiilor, a domnitorilor şi a boierilor din ţările române extracarpatice, aici având loc majoritatea hirotoniilor preoţilor ce slujeau în zona de curbură a Carpaţilor şi în spaţiile geografice limitrofe Moldovei şi Ţării Româneşti. Ceea ce anumiţi istorici numesc „ţara secuilor” – afirmă A. D. Xenopol – „s-a aflat de fapt, până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, sub stăpânirea şi controlul voevozilor români”. Cele mai strânse legături le-au avut parohiile din sud-estul Transilvaniei cu episcopiile de la Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea şi Buzău, din Ţara Românească, şi cele din Roman şi Suceava, din Moldova, unde „pe la schiturile şi mânăstirile Neamţului îşi câştigau preoţii cunoştinţele de lipsă”. Stau mărturie în acest sens: Mânăstirea Doamnei de la Moglăneşti-Topliţa, ctitorită în anul 1658 de Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, antimisul de la biserica din Voşlobeni cu însemnarea „Szaba Episzkop Romaneszk Vleat 7222” (Sava de Roman 1713-1718), dovadă că, înainte de a trece la uniaţie, parohia amintită aparţinea de Episcopia Romanului.

Legăturile bisericeşti dintre credincioşii români de pe ambii versanţi ai Carpaţilor au fost întărite şi prin mijlocirea preoţilor şi călugărilor de dincolo Carpaţi, care au venit în ajutorul românilor ardeleni cu cuvântul şi cu fapta, prin copierea şi răspândirea de manuscrise şi tipărituri, prin grija arătată faţă de credincioşii ardeleni care intrau în mânăstirile din Ţara Românească şi Moldova, prin solicitudinea arătată prin colectele făcute în vederea construirii unor biserici şi şcoli confesionale. Sunt cunoscute şi măsurile luate de autorităţile vremii de a împiedica aceste benefice legături. Astfel, hotărârea Dietei de la Leţ (azi, în comuna Boroşneu Mare, jud. Covasna), ţinută în 25 octombrie 1600, după înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău, prevedea persecuţia nemiloasă a călugărilor români „fiindcă stricăciunea şi pericolul nostru de acum a venit din cele două ţări române… de aceea nici un popă românesc să nu poată intra niciodată din cele două ţări române, iar călugării de tot să fie proscrişi din toată ţara. De se va afla vreunul că a intrat sau va intra contra hotărârii ţării, pe acela să-l prindă şi să-l despoaie ori şi unde” – se spune în hotărârea dietală.

Mai multe din ordinele imperiale şi guvernamentale aveau prevederi prin care se dispunea stoparea legăturilor fireşti dintre credincioşii români ardeleni şi cei din Moldova şi Ţara Românescă, atât în timpul când Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei a fost desfiinţată (1701-1761), cât şi după aceea. Astfel, un decret imperial din 10 octombrie 1777, prevedea ca „preoţii care sunt preoţiţi în Valahia să nu primească parohii nicăierea”.

Aceste legături au continuat, s-au diversificat şi amplificat. Despre toate acestea vorbesc: sfinţirea bisericii din Bixad, în 1845, de către mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, prezenţa în rândul ctitorilor bisericilor din Vâlcele, Mărcuş, Dobolii de Jos, Araci ş.a. a unor boieri moldoveni şi munteni, circulaţia unui număr impresionant de cărţi bisericeşti tipărite în principalele centre tipografice de peste Carpaţi, dăruite bisericilor din zonă de către fraţii întru credinţă şi neam etc. Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicate de cercetătoarea Ana Grama⁴¹ în anuarul Angvstia, cuprind informaţii bogate, diverse şi inedite despre prezenţa şi circulaţia cărţilor de cult în limba română, care le întregesc pe cele cuprinse în lucrările semnate de Ioana Cristache-Panait, Elena Mihu, Mircea Sfârlea ş.a.

Documentele menţionate redau bogăţia de „cărţi şi manuscrise” deţinute atunci de aproape 50 de parohii (unele dintre acestea sunt astăzi în jud. Braşov). Dintre acestea, biserica din Păpăuţi deţinea o „Evanghelie veche (jumătate greceşte) primită în 1693 de la Monastirea Ungro-Vlahiei”, o Cazanie veche cu menţiunea că „din spusele unora e de vreo 280 de ani” ş.a.; biserica din Mărcuş avea aceeaşi Evanghelie, tipărită în 1693 de „Mitropolia din Bucureşti” şi „o Cazanie veche moldovenescă”, un Molitvelnic tipărit la Târgovişte în 1713, o Evanghelie tipărită la Râmnic în 1746 ş.a. O bună parte din aceste valori bibliofile se află astăzi la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe. Muzeul posedă un mare număr de cărţi bisericeşti, expunând o serie de rarităţi, cum sunt: Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643), Îndreptarea legii (Târgovişte, 1652), Chiriarodromion (Alba Iulia, 1699), un Liturghier tipărit în anul 1713 de Antim Ivireanul, precum şi numeroase alte tipărituri cu caracter religios, provenind din vestitele centre tipografice de la Bucureşti, Rîmnicu Vîlcea, Buzău, Iaşi, Mânăstirea Neamţ, Roman, Blaj, etc., atestând şi în acest fel legăturile spirituale ale românilor localnici cu cei de pretutindeni.

De mare bogăţie şi varietate sunt cărţile de cult păstrate în bisericile harghitene (un număr mare dintre ele fiind expuse la Muzeul Mânăstirii Topliţa), acestea provenind din toate centrele tipografice româneşti: Snagov, Bucureşti, Buzău, Râmnic, Iaşi, Neamţ, Sibiu şi Blaj. Impresionantă este însemnarea de pe Evanghelia tipărită la Snagov în 1697, cumpărată de locuitorii comunei Săcel cu 20 zloţi pentru biserica lor, urmând a rămâne aici „cât atunci va trăi neamul nostru românesc neunitu din Săcel”. În patrimoniul aceleiaşi biserici s-au păstrat numeroase cărţi: Apostol (Buzău, 1704), Triod (Bucureşti, 1768), Evanghelia (Snagov, 1697), Antologhion (Bucureşti, 1777, legată în sat la 1864). Menţionăm prezenţa în cadrul bisericilor din acelaşi judeţ a unor cărţi precum: Psaltirea tipărită la Mileşevo la 1544 (Imper), manuscrisul Psaltirii româno-slave din 1577 (aflat la Biblioteca Academiei Române) şi Evanghelia tipărită la Bucureşti în 1682 (Voşlobeni) ş.a

Modul cum erau păstrate aceste cărţi, rezultă şi din însemnarea făcută în anul 1790, de preotul român Iacov Popovici, din Ozun: „Această carte iaste a mea, a lui Iacov Popovici de la Ozun, şi cine o va înstrăina-o de la mâna mea să nu aibă nici un ceas fără necaz, nici un prânz fără plâns, şi când îi va fi mai bine să zică vai de mine”.

Unele însemnări de pe cărţile bisericeşti, conţin informaţii zguduitoare despre starea credincioşilor ortodocşi români. Astfel, pe un Ceaslov tipărit la Bucureşti în 1709, unicul exemplar cunoscut din acestă tipăritură brâncoveneană, aflat la parohia Zagon, apare o emoţionantă însemnare: „Scris-am eu, popa Toma din Zagon, fiind în temniţa Turii împreună cu popa Dumitru din Arcuş, fiind cu fiarele pe picioare pentru credinţa noastră”.

Un exemplu edificator, pentru păstrarea unei legături permanente şi benefice cu Ţara, îl constituie comuna Araci. Într-un sat cu populaţie etnic-mixtă, în care românii erau majoritari, printr-o permanentă legătură cu românii braşoveni şi cu cei de peste Carpaţi, dar şi printr-o bună organizare comunitară, în care locul central îl ocupau biserica, şcoala şi asociaţiile culturale, românii din Araci au reuşit să-şi păstreze şi să-şi afirme identitatea naţională. Un rol important l-au avut, în acest sens, familile Cioflec, Nistor şi Colan, care au dat culturii naţionale oameni de seamă. Deosebit de benefic era şi sprijinul pe multiple planuri acordat satului natal de către unii dintre fiii săi stabiliţi în Muntenia şi Moldova: Ioan Colţ (Colţescu) – mare comerciant bucureştean, Nicolae Nema – comerciant stabilit în Galaţi, Neculai Cioflec şi Ioan Colan – moşieri în Muntenia ş.a.

Intensele şi multiplele legături cu Ţara s-au concretizat într-o permanentă şi durabilă circulaţie a oamenilor, cărţilor, publicaţiilor şi, prin aceasta, a valorilor perene ale culturii naţionale. Aceste legături s-au diversificat şi amplificat în timp prin prezenţa la studii a tinerilor elevi şi studenţi; efectuarea unor colecte pentru strângerea de fonduri necesare bisericii şi şcolii din localitate; participarea a 20 de familii din Araci la Expoziţia generală română, organizată în 1906 la Bucureşti ş.a.

Dar Araciul nu a fost un caz singular. Actuala biserică din Mărcuş, tot cu hramul „Sfântul Dumitru” ca şi cea veche, s-a ridicat în anul 1864. A fost înălţată prin contribuţia financiară a proprietarului de pământ Elie Taraş şi a soţiei sale, Chira, din Călăraşi. În pisania de pe placa de marmură din tinda bisericii este consemnat: „S-a ridicat în anul 1864, în timpul Prea Sfântului Arhiepiscop şi Mitropolit al românilor greco-răsăriteni din Ardeal şi Ungaria, Andreiu baron de Şaguna, cu cheltuiala evlavioşilor credincioşi Elisei Tăraş şi a soţiei sale Chira din Călăraşi”.

Biserica ortodoxă din Vâlcele, s-a ridicat pe terenul cumpărat de prinţul sârb Miloş Obrenovici, în anul 1851, în semn de mulţumire pentru vindecarea sa, în urma tratamentului pe care l-a urmat în staţiunea amintită. Sfîntul locaş are printre ctitori şi binefăcători şi numeroşi boieri munteni şi moldoveni. Astfel, la mijlocul deceniului al şaselea, din secolul al XIX-lea, un număr de 126 de „creştini evlavioşi”, aflaţi la tratament în staţiune, au donat suma de „1507 sfanţi”, pentru realizarea noii tâmple a bisericii. Printre donatori se află Paharnicul Dimitrie, Serdarul Gheorghe Constantin, Palcovnicu Stoica, Hristea Orghidan, Hagi Teodoru Gheorghiade, „cucoanele” Mariţa Dobriceanca, Catrina Escsarhu, Maria Eronim, Irina Aron, Efrosuna Stan, Marghioala Tărtăş ş.a.

Printe obiectele vechi se află: o candelă cu inscripţia chirilică: „Sultana Volno, Bucureşti, 1826. Pomenire”; candelabru de bronz aurit cu 12 lumini în două etaje (inscripţie în chirilică: „Spre pomenirea Domnului Grof Karol Rosetti, 1845”); cădelniţă de argint (cu inscripţia: „Elena Simonide, 1874, Bucureşti”).

La biserica din Vâlcele, în a doua junătate a sec. al- XIX-lea, sunt menţionate următoarele bunuri: 35 de icoane de lemn, 2 de argint, obţinute „parte prin stăruinţa repausatului Principe Milosiu”, în valoare de 1.100 fl., „aici se înţelege şi tâmpla”; 15 candele: 11 de argint, 4 „paffonu”, 2 de argint de la „domnu Ghidofalvi” şi celelalte „tot de la ospeţi” = 154 fl.; 3 clopote şi 2 toci de 3,2 şi respectiv 2 măji, obţinute „prin stăruinţa părintelui protopop repausat Ioan Moga” = 400 fl., 200 fl., 100 fl., 20 fl.; „stranele şi coastănul în biserica din lemn din 1856”, de la Vasile Mazăre din Braşov = 150 fl.; „un rând de îmbrăcăminte de pânză cu fir de aramă din 1856”, de la paharnicul Costache Bocisianu = 40 fl.; 2 stihare, 7 sfite, 10 epatrachire, 2 perechi rucaviţe, primite de la oaspeţi; cărţi Vieţile Sfinţilor, „dăruite de un creştin din România”.

Inventarul bisericii ortodoxe din oraşul Covasna, întocmit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre altele, cuprinde: