Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Iată dar cum suferinţa noastră poate servi altora! Suferinţa este, astfel, legea sacrificiului sub care trăieşte omul.

Această suferinţă, de care nu suntem vinovaţi şi pe care n-o putem suprima noi singuri, de ce n-am primi-o ca pe o miste­rioasă cale, pe care Dumnezeu ne poartă acolo unde vrea El? Căci „Multe sunt neca­zurile drepţilor, şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. Păzeşte Domnul toate oasele lor şi nici unul din ele nu se va zdrobi” (Psalmul 33, 18-19).

Dacă „Dumnezeu iubeşte pe cel pe care-1 ceartă” (Evrei 12, 6), suferinţa ta nu poate fi pentru sufletele noastre, decât ceea ce sunt puternicele lovituri pe care sculptorul le face într-un bloc de marmură care n-are nici o formă pentru ca să scoată o frumoasă statuie. În loc să credem că suferinţa este o nedreaptă pedeapsă, pe care Dumnezeu ne-o trimite din singura plăcere de a ne vedea suferind, să înţele­gem mai degrabă că este timpul când noi avem mai multă nevoie de sprijinul lui Dumnezeu. Când Marta suferea de moar­tea fratelui său Lazăr, cuvintele cu care L-a întâmpinat pe Mântuitorul au fost: „Dacă Tu ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că tot ce vei cere lui Dum­nezeu, Îţi va da” (Ioan 11, 21-22).

Suferinţa este timpul când noi recu­noaştem neputinţa noastră şi trebuinţa ajutorului lui Dumnezeu.

Tot suferinţa curăţă sufletul şi-1 face vrednic de sfinţenia lui Dumnezeu: „Când El îi lovea cu moartea, ei ÎI căutau: îşi adu­ceau aminte că Dumnezeu e scăparea şi izbăvitorul lor” (Psalmul 77, 34-35).