Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase



Yüklə 2,69 Mb.
səhifə14/39
tarix07.01.2019
ölçüsü2,69 Mb.
#91482
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   39

Capitolul 17

Moreau studia cu atenţie textul decodificat al mesajului primit de la


agentul de la Bonn, nişte aprecieri personale, nu informaţii seci, dar sufi-
cient. de utile ca să merite osteneala. „Recentele dezbateri din Bundestag
s-au soldat cu condamnarea unanimă, din partea tuturor partidelor
politice, a recrudescenţei manifestărilor naziste pe teritoriul Germaniei.
Totuşi, sursele mele din interiorul unor partide raportează existenţa unor
puncte de vedere cu totul diferite de cel manifestat oficial. Unii politicieni
conservatori lasă impresia, în timp ce-şi rostesc vehementele discursuri
antinaziste, că fac cu ochiul auditoriului. Marile concerne industriale

germane se tem ca această atmosferă să nu le compronită poziţia pe


piaţa internaţională de mărfuri şi tind să sprijine financiar partidele de
stânga, deşi fără nici un entuziasm. Pe de altă parte, nu ştiu pe care anu-
me din formaţiunile de dreapta se pot baza şi nici pe ce personalităţi...'"

Moreau se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul scaunului, şi


închise ochii încercând să prindă toate dedesubturile unei fraze care îl
intrigase: „Unii politicieni conservatori lasă impresia, în timp ce-şi ros-
tesc vehementele discursuri antinaziste, că fac cu ochiul auditoriu-
lui..." Ei drăcie! Cine erau politicienii ăştia conservatori? Nu li se puteau
afla numele? Fără îndoială că da... Dar atunci de ce naiba agentul lui de
la Bonn se exprima atât de vag? Hm! „Unii politicieni conservatori..."

Apăsă pe butonul interfonului.

— Monique, conectează scramblerul, te rog.

— Imediat, domnule. Aşteptaţi semnalul pe linia trei şi puteţi


forma numărul.

— Mulţumesc, eşti drăguţă. Şi încă ceva: peste câteva minute trebuie


să mă întâlnesc cu soţia mea, să luăm masa la restaurantul L'Escargot...
cu siguranţă că are să sune, să vadă de ce am întârziat. Te rog să-i
spui că a apărut o urgenţă dar că n-are să dureze prea mult, da?

— Da, domnule, fără îndoială. Conectez scramblerul.


Moreau auzi semnalul, formă numărul şi, când receptorul se

ridică la celălalt capăt al firului, rosti scurt:

Ihr Mann in Frankreich}

— Te ascult. Suntem în siguranţă.

— Ţi-am citit raportul şi nu mi-a plăcut. Cine sunt tipii care fac
cu ochiul când îşi ţin discursurile? N-au nume? „Unii politicieni
conservatori..." Pe aiureli de-astea îţi iei tu banii?

— Ei, ei, uşurel, amice, uşurel! Tu chiar vrei ca tot Deuxième Bu-


reau
să ştie chestiile astea?

— Aici e treaba mea. Raportul l-am primit eu şi eu răspund, nu


tot Deuxième Bureau, asta ca să ştii şi tu cum se lucrează aici, da?

— Mă rog... Ce vrei să ştii?

— Cum îi cheamă pe „Unii politicieni conservatori".

— A, unii sunt nişte oportunişti care au mirosit că s-ar putea ca


vremurile de altădată să învie şi vor să sară şi ei în barca asta, poate
o fi cu noroc. Cei mai mulţi sunt indivizi care fac asta doar din spirit
de turmă şi atât.

1 Omul vostru din Franţa, (germ.)

— Cum îi cheamă, asta vreau să ştiu, omule!

— Asta costă, Claude.

— Fii atent că are să te coste pe tine, scump al naibii! Şi nu nu*


mai din punct de vedere financiar!

— Văd că eşti foarte nervos...

— Dacă prietenia noastră e rentabilă pentru tine, te sfătuiesc să*
nu mai umbli cu chestii de-astea. Vreau numele liderilor, ale celor
care trag sforile, nu mă interesează plevuşcă. x


  • Mda... Uite, am informaţii că^se adună în fiecare marţi seara la
    câte o reuniune pe malul Rinului. În vilele lor. Vilele astea au toate

câte un debarcader şi musafirii sosesc cu bărcile, niciodată cu maşi-
na, înţelegi?

— Clar. Pe apă n-are cum le lua cineva urmele, ca pe asfalt.

— Exact. Nimeni nu trebuie să ştie identitatea participanţilor. .

— Dar tu o ştii, nu?

— Cu alte cuvinte aproape că mă faci idiot! Cum naiba să n-o
ştiu? Altfel n-aş mai fi eu!

— Perfect, dă-i drumul.

Moreau se juca nervos cu pixul pe care îl avea pregătit ca să scrie
numele şi îl înjura în gând pe toţi dumnezeii pe interlocutorul care îi
punea răbdarea la asemenea încercare.

— în afacerea asta sunt combinate şi nişte agenţii imobiliare din


Elveţia. Tipii nu sunt proprietari, sunt chiriaşi, la o adică spală foarte
frumos putina şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat acolo. Şi nici măcar
că s-a întâmplat ceva. J

— Eşti culmea, omule! Numele lor, asta vreau să aud!

— Trei sunt oameni din vechea aristocraţie, familiile lor s-au
opus lui Hitler şi asta le-a adus necazuri mari. Alţi trei sau patru sunt
oameni care au făcut avere după război şi nu prea au curaj să iasă în
faţă, le e teamă să nu se trezească cu averile confiscate. Ştii că în
Germania legea nu glumeşte cu chestiile astea... Şi ar mai fi doi cle-
rici. Unul e un preot catolic bătrân şi altul e luteran, stă cu chirie
într-o vilă mai mică, de fapt o casă mai răsărită, dar tot pe malul
Rinului, exact în zona de care spuneam. |

Moreau aproape că frângea între degete pixul şi abia se mai


stăpânea.

— Numele lor, ai uitat să mi le spui, mârâi el sarcastic.

— Unul e Maximilian von Lowenstein...

— Aha, ştiu cine e. Taică-său a fost general, a participat la

atentatul nereuşit împotriva lui Hitler, de la Wolfschanze1, şi a fost
executat. Altul?

—Altul ar fi Albert Richter, un terchea-berchea. În tinereţe o du-


cea tot într-un chef, dezmăţuri, poveşti cu femei, scandaluri cu gră-
mada, şi acum face pe politicianul cel mai serios.

— Perfect, îl ştiu şi p-ăsta. Familia lui are proprietăţi grase în


principatul Monaco, era vorba să-l dezmoştenească dacă nu-şi bagă
minţile-n cap. Şi-a schimbat părul, atât, ca lupul. Cine urmează?

— Gunter Jager, preotul luteran.

— Jager? P-ăsta nu l-am cercetat, n-am mai auzit nimic de el. În
sfârşit, vedem noi. Altul?

— Urmează monseniorul Heinrich Paltz, prelatul catolic.

— De ăsta ştiu. E de extremă dreaptă şi face pe mieluşelul
nevinovat. Mâţa blândă care zgârie rău. Altul?

— Friedrich von Schell, un tip plin de bani. Are un domeniu cât


un regat...

— îl ştiu şi pe ăsta, îl întrerupse Moreau, e o fiară. Un iuncher


prusac din secolul al nouăsprezecelea. Când e vorba de sindicate, ar
fi în stare să mănânce carne de om. Cine mai e?

— Ar mai fi Ansei Schmidt, un inginer electronist nemaipomenit


de descurcăreţ. A făcut milioane cu exporturi de înaltă tehnologie şi
când are ocazia să atace guvernul nu stă o clipă pe gânduri.

— Un porc, îl ştiu. A sărit de la o firmă la alta, le-a furat secre-


tele tehnologice şi până la urmă şi-a făcut firma lui. Un gunoi.

— Mai sunt trei inşi, şi încă oameni cu greutate în gaşca lor, dar


deocamdată nu i-am identificat. Asta e tot ce-ţi pot spune, Claude. Nu
cred că pentru atâta lucru meritam să mă iei aşa tare.

— De agenţiile alea imobiliare din Elveţia ce ştii?

— Au o reprezentanţă la Bonn, o agenţie similară. Treaba se face
aşa: vine un om cu o sută de mii de mărci la reprezentanţa asta din
Bonn, ca dovadă că e vorba de intenţii serioase. Banii sunt transferaţi
imediat în Elveţia, cu datele prezumtivului chiriaş, şi dacă banii sunt
returnaţi înseamnă că persoana e indezirabilă şi nu i se încheie nici
un contract. Dacă nu, cineva se duce la Zürich.

— Şi în privinţa ăstora trei de la urmă... fiindcă s-ar putea ca


ăştia să fie piese dintre cele mai grele... facturile pentru telefon,

1 Wolfschanze („Bârlogul lupului") - numele unui sistem de fortificaţii din
Prusia Orientală în care Hitler îşi avea una din reşedinţe.

pentru gaze, apă şi alte chestii de-astea? Doar n-ai să-mi spui că nu


te-ai interesat de aşa ceva!

— Ba m-am interesat. Toţi trei au câte un administrator personal-


şi facturile le primeşte el. Totul e codificat, fără nume, fără nimica
n-ai cum să afli ceva. Doi administratori sunt la Stuttgart şi unul la
Miinchen. Mai mult nu ştiu.

Moreau stătu câteva clipe pe gânduri înainte de a continua.

— Ştii ceva? zise el într-un târziu. Imposibil ca la Bundestag să
nu existe o evidenţă exactă a reşedinţelor parlamentarilor.

— Claude! În orice ţară din lume reşedinţele particulare ale dem-


nitarilor sunt păzite cu dinţii! Tu ştii ce pază e acolo, la vilele alea?
Dumnezeule, dacă mă dibuie că-mi bag nasul în chestia asta am pă-
ţit-o urât de tot şi nu rezist la torturi fizice. Nici nu mă gândesc!

— Vrei să zici nici măcar adresele lor exacte nu le cunoşti?

— Mă tem că exact aşa se zice la treaba asta. Chiar dacă te de-
zamăgesc, află că m-am străduit cât am putut, dar mare lucru n-am
reuşit să aflu. Am fost acolo, am văzut de la distanţă vilele, cu bin-
oclul, dar nici una nu are număr la poartă, intrările sunt blocate în
permanenţă şi în toate părţile mişună patrule cu câini. De cutii poş=
tale nici vorbă, îţi dai seama. <

— înseamnă că printre ăştia trei e şi omul nostru, zise Moreau


încet, mai mult ca pentru el.

— Cine anume?

— Şeful conservatorilor care fac cu ochiul când urcă la tribună
încep să înjure nazismul şi neonazismul. Postezi oameni pe drumurile de
acces spre vilele astea, oaspeţii or fi venind cu barca dar nişte maşini
tot trebuie să intre pe domeniile respective, nu se poate altfel. Le iei
numerele şi pe urmă le compari cu cele din parcarea Bundestagului.

— Claude, speram că am fost destul de limpede: acolo există pa-


trule care forfotesc zi şi noapte, cu câini, omule! Nu mai vorbesc de
camerele de luat vederi, dacă se apropie careva îl iau ăia ca din oală
Şi firele ar duce imediat la mine şi nu-mi e de alta, dar fac alergie la
gloanţe. Sper că ai să mă scuzi. }

Moreau lăsă receptorul în furcă şi rămase privind concentrat noti-


ţele luate în timpul convorbirii. După câteva momente încercui un
nume: Albert Richter, Friedrich von Schell şi Ansei Schmidt. Poate
că unul din ei era peştele cel mare pe care îl căuta, dar era greu de
ghicit care anume. Fiecare avea destule argumente ca să creeze o ar-
mată de adepţi. în orice caz, aflase nişte nume care în momentul de

faţă puteau însemna acel minimum de muniţie de care avea atâta


nevoie ca să poată respira.

Luminiţa aprinsă de pe butonul liniei trei nu se stinsese, însemna


că scramblerul nu fusese deconectat. Ridică din nou receptorul şi
formă un număr din Elveţia.

L 'Université de Genève, se auzi aproape imediat vocea cen-


tralistei de la sute de kilometri depărtare.

— Cu profesorul André Benoît, vă rog.

Se auziră câteva semnale de apel şi urmă declicul aşteptat.

— Alo?


— Bună ziua, domnule profesor, şi vă salut respectuos. Sunt o
cunoştinţă a dumneavoastră de la Paris, vânzător la magazinul de an-
tichităţi, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de mine... zise Moreau.

— Numai un moment, stimate domn...

Telefonul amuţi timp de câteva secunde, apoi se auzi un semnal
scurt şi vocea profesorului răsună din nou în receptor:

— Acum putem vorbi, Moreau. Bănuiesc că e vorba de proble-


mele apărute la Paris, nu? Fiindcă eu unul nu înţeleg nimic, absolut
nimic din ce se întâmplă. Şi nici alţii nu înţeleg ceva din toată hara-
babura asta, aşa cred. Mă poţi lămuri tu cumva?

— Despre ce să te lămuresc? Fă-mă să înţeleg.

— Bine, dar unde ai fost până acum?

— La Monte Carlo, cu un tip şi cu soţia lui. Abia în dimineaţa


asta m-am întors la Paris.

— Prin urmare... să înţeleg că nu ştii nimic? răsună vocea uluită


a profesorului.

— Eu ştiu multe despre multe, dar s-ar putea să nu ştiu nimic în


legătură cu chestia la care te gândeşti tu. E vorba de lichidarea lui
Drevv Latham?

— Nu, prietene. Zero-unu de la Paris a dispărut de parcă ar fi in-


trat în pământ şi azi de dimineaţă poliţia a anunţat oficial că a avut
loc un atac împotriva locuinţei din rue Diane...

— Locuinţa lui Witkowski? Eu n-am primit până acum nici un


raport pe chestia asta.

— Toată subunitatea K s-a evaporat ca şi cum n-ar fi fost.

— Lua-i-ar toţi dracii! Niciodată n-am ştiut unde îşi aveau ăştia
cartierul general.

— Nici noi nu ştiam, dar uite că s-au făcut nevăzuţi.

— Nu ştiu ce să-ţi răspund.

— Nici nu vreau să-mi spui ceva acum, zise profesorul. Vreau


doar să-ţi intri în rol şi să descoperi ce s-a întâmplat.

— Bine, se face. Dar cred că am totuşi ceva care să te intereseze.


Nişte veşti cam proaste, adăugă nehotărât Moreau.

— Anume?


— Am primit un raport de la Bonn. Am în faţă numele unor inşi
foarte importanţi care se întâlnesc marţea în nişte vile de pe malul
Rinului, nişte locuinţe conspirative...

— Dumnezeule! Şi care-s numele astea?


Moreau i le dictă pe rând şi la sfârşit adăugă:

— Profesore, oamenii ăştia ar face bine să fie mai prudenţi. Toţi


sunt luaţi la ochi, şi nu numai de mine, înţelegi?

— Perfect, Moreau. întotdeauna am spus că putem conta pe tine.

în rue Madeleine, în somptuosul apartament al lui Karin De Vries"
razele soarelui ce stătea să apună băteau pieziş, aruncând o lumină
moale şi plăcută în încăperi. Karin stătea pe o canapea iar Drewse &
lăsase tihnit într-un fotoliu cu perne moi şi adânci. „

— Azi după-masă am trecut pe la apartamentul meu, zise el


Bineînţeles că eram flancat de doi tipi de la ambasadă, Witkowski le
pusese în vedere că-i jupoaie de vii dacă mi se întâmplă ceva şi tipii
stăteau tot timpul cu degetul pe trăgaci, dar mergeam din nou pe stra-
dă, călcam cu picioarele pe asfalt... înţelegi ce senzaţie extraordinară
îţi poate da chestia asta? >;

— înţeleg, da. Şi mai înţeleg şi că strada poate mişuna de agenţi


de-ai lor. Şi alţii sunt infiltraţi printre noi şi habar n-avem cine sunt.

— Pe unul îl ştim, e acel Reynolds de la ambasadă. M-am intere-


sat de el şi a dispărut de parcă a intrat în pământ. Probabil că la ora
asta se lăfăie în cine ştie ce pensiune de-a neonaziştilor pe malul
Mediteranei. Ca omul care şi-a făcut datoria.

— Sau e în burţile peştilor din Mediterana. Tot ca omul care şi-a


făcut datoria, bineînţeles. O răsplată i se cuvenea şi lui.

Drew tăcu câteva clipe, apoi trase încet aer în piept şi, privind-o


drept în ochi, spuse încet dar cu voce foarte sigură:

— Ştii, Karin, eu nu sunt ca fratele meu. Mi-ai spus de multe ori


că repet greşelile lui, dar te înşeli. N-aş putea fi niciodată ca el, cu

personalitatea mea, dar până acum nu am întâlnit pe nimeni ca tine...


Ce părere îţi face o asemenea declaraţie de intenţii?

— înduioşătoare, dragul meu.

— Hm! „Dragul meu"... O vorbă goală de orice conţinut, dacă
stau să mă gândesc.

— Nu-i diminua importanţa, Drew. Trebuie să mă eliberez de niş-


te amintiri şi dacă am să reuşesc vreodată, ar fi frumos să mă gân-
desc că pentru mine există şansa de a pune bază pe spusele tale.

Era ora prânzului şi străzile erau supraaglomerate. Clădirile pline


de birouri lăsau să se reverse puhoaie nesfârşite de funcţionari care
se grăbeau spre restaurantele şi ospătăriile unde îşi luau de obicei
prânzul. Fiindcă pentru parizieni prânzul nu e o masă ca oricare alta,
ci un mic eveniment social, care poate continua cu un mic popas la o
cafenea, cinci minute, atât, minute care până la urmă se pot solda cu
câte o întârziere în faţa căreia patronul sau şeful trebuie să mai închi-
dă şi el ochii. Masa francezului e un moment sacru al zilei, care tre-
buie respectat, vrând-nevrând.

însă aglomeraţia aceasta îl enerva din cale afară pe doctorul


Gerhardt Kroger, care nu înţelegea deloc asemenea subtilităţi franţu-
zeşti, ca omul practic, care se grăbeşte şi nu stă de fleacuri. Se pos-
tase vizavi de intrarea Biroului Doi şi îşi ascundea faţa după un ziar
pe care se prefăcea că-l citeşte sorbind din ochi mica publicitate, dar
forfota necontenită din jurul lui, trecătorii grăbiţi care îl îmbrânceau
când încoace când încolo, toate astea îl enervau cumplit, lucru lesne
de înţeles pentru un om care de câteva zile era pradă, clipă de clipă,
unei tensiuni sufleteşti cum nu mai cunoscuse în viaţa lui. Acum se
hotăra, practic, totul: trebuia să-l acosteze pe Moreau şi să stabileas-
că un contact rapid şi eficace. Era o cursă contra cronometru în care
găsirea lui Harry Latham devenise chestiune de ore! în cel mai fericit
caz, creaţia lui mai avea de trăit patruzeci şi opt de ore, dar asta era
greu de crezut. în realitate, putea muri din moment în moment şi
atunci se declanşa dezastrul! Estimările lui erau destul de imprecise
şi el însuşi abia avea curajul să-şi mărturisească asta. Iar superiorilor
lui cu atât mai puţin îndrăznise să le-o spună! Şi mai era ceva:
înaintea respingerii finale a implantului de către creierul pacientului -
iar asta se putea manifesta printr-o adevărată explozie a cutiei cra-

niene - zona din jurul operaţiei se decolora într-un mod care nu putea


să nu atragă atenţia. Apărea o violentă erupţie cutanată şi o umflă-
tură care îl obliga pe pacient să se dea cât mai repede pe mâna unui
medic... Dumnezeule! Totul ar fi fost descoperit! Dacă dădeau de.
blestematul de cip „Read-Only Memory*' şi le venea ideea să-l dea pe'
mâna unor informaticieni de înaltă clasă, toată informaţia înmaga-
zinată pe el putea fi recuperată, analizată... Lui Gerhardt Kroger i se
făcea frig numai când se gândea la ce putea să urmeze. Informaţiile
astea ar fi dus la distrugerea „Frăţiei", fiindcă ar fi fost o dovadă
limpede a scopurilor urmărite. Erau victimele propriilor lor progrese!
Iar el, Gerhardt Kroger... în orice caz, pe el nu-l mai aştepta decâ
glonţul sau fiola cu cianură. Altceva nu putea să spere.

Deodată tresări. În uşa clădirii din faţa lui apăruse silueta masivă


a lui Moreau. Nu putea fi nici o confuzie, doctorul Kroger avea
memorie vizuală excelentă şi văzuse nu demult nişte fotografii cu
şeful lui Deuxième Bureau, era exclus să se Înşele.

Strânse repede ziarul şi se luă după el,

dar se postase greşit, francezul o luase exact
în direcţia opusă şi mergea repede, probabil se grăbea undeva. Gră-
bind şi el pasul, aproape fugind, izbindu-se de trecători, scuzându-se
în dreapta şi-n stânga când în franţuzeşte când în nemţeşte, făcâ
du-se că nu aude înjurăturile unora mai ţâfnoşi, Kroger reuşi să se
apropie de Moreau, care mergea mai departe grăbit. ?

— Domnule! Domnule! strigă el în franţuzeşte, făcându-l să se


întoarcă bănuitor. Domnule, sunt sigur că v-a căzut ceva.

— Vă rog? zise politicos şeful Biroului Doi, oprindu-se din mers


Mă tem că vă înşelaţi, domnule. ,

— Nu, nu mă înşel, am văzut bine, v-a căzut ceva din buzunar


continuă Kroger în franceza lui greoaie, cu accent nemţesc. N-am
văzut bine, dar cred că era un portofel sau o agendă... Un individ a
ridicat iute obiectul acela şi s-a făcut nevăzut.

Alarmat, Moreau îşi pipăi la iuţeală buzunarele şi după o clipă


răsuflă cu un aer de uşurare.

— Nu, domnule, nu-mi lipseşte nimic, dar asta nu înseamnă că nu


vă mulţumesc pentru amabilitate. Adevărul e că Parisul mişună de
tot felul de borfaşi.

— Da, domnule, ca şi la München. Eu sunt membru al unei frăţii


stimate domnule Moreau...

Apăsase dinadins pe cuvinte şi înregistra cu satisfacţie tresărirea


abia perceptibilă a francezului.

— ...al unei frăţii care insistă să respectăm preceptele învăţăturii


creştine şi să nu admitem hoţia şi nici existenţa hoţilor şi a altor pa-
raziţi, domnule Moreau...

Şeful Biroului Doi îl privi pe Kroger cu nişte ochi sfredelitori care


îl făcură pe acesta să simtă că i se taie picioarele de emoţie. Momen-
tul era hotărâtor şi dacă îl rata, atunci... Poate îl abordase pe francez
prea direct?

— Stimate domn, răspunse acesta netulburat, înţeleg şi admir fără


rezerve această frăţie cu asemenea scopuri nobile...

Apoi, cu glas scăzut, adăugă:

— Pont Neuf, deseară la nouă, pe porţiunea dinspre nord.
Şi întoarse spatele, văzându-şi netulburat de drum.

Se lăsase întunericul şi trecătorii erau rari. Toată lumea grăbea


pasul de teama ploii a cărei apropiere se simţea în atmosferă şi cei
doi se apropiară unul de altul ca din întâmplare, ajungând faţă în faţă
la jumătatea podului.

— Domnule, zise cu fermitate Moreau, te-ai referit la ceva care


s-ar putea să-mi fie familiar. îmi poţi furniza nişte lămuriri?

— Nu avem timp pentru astfel de jocuri, domnule. Amândoi ştim


cine suntem. S-au petrecut nişte lucruri oribile. Să trecem la subiect.

— Bine, e-n regulă. Azi când ne-am întâlnit nu ştiam multe


lucruri pe care între timp le-am aflat. Mă surprinde faptul că biroul
meu n-a fost ţinut la curent cu cele întâmplate şi fireşte că îmi pun tot
felul de întrebări. E posibil ca vreun curier de-al vostru să fi comis
vreo indiscreţie?

— Exclus. Operaţiunea asta e cunoscută doar de câteva persoane, nu


e lăsată pe mâna curierilor. E vital, domnule Moreau, e vital, insist, să-l
găsim pe Harry Latham. Nici nu-ţi poţi da seama câte depind de asta.
De fapt... de fapt totul! Ştim că ambasada americană îl ţine ascuns
undeva în Paris, cu ajutorul grupării antinayos dar suntem absolut
convinşi că dumneavoastră, ca şef al lui Deuxième Bureau, sunteţi
ţinut la curent de serviciile secrete americane. Unde se ascunde?

— Domnule... domnule... Cum zici că te cheamă? Nu de alta, dar


nu-mi place să stau de vorbă cu persoane care nu se identifică...

— Kroger. Doctor Gerhardt Kroger. Un simplu telefon dat la


lionn îţi poate confirma identitatea mea... şi funcţia înaltă...

— Ei taci! Şi ce funcţie înaltă zici că ai acolo?

— Eu sunt chirurgul care... care i-a salvat viaţa lui Harry?
Latham. Şi acum trebuie neapărat să dau de el.

— Ştiu, mi-ai mai spus asta. Oi fi eu poliţist, dar nu e nevoie


să-mi spui de trei ori o chestie ca să-mi intre în cap. Ştii că pe fratele
lui Harry, pe Drew Latham, l-au lichidat exact specialiştii voştri din
subunitatea K?

— Specialişti? Nişte idioţi! Au lichidat pe cine nu trebuia, boii!

— Aha! Va să zică subunitatea K a fost! Bănuiam eu...
Gerhardt Kroger simţi că i se urcă sângele la cap de enervare

se stăpâni şi rosti mai calm decât s-ar fi aşteptat el însuşi:

— Domnule Moreau, uite ce e, îţi spun sincer că la noi nu eşt
considerat o persoană de maximă încredere. Aşa că îţi atrag atenţia
că e bine să fii corect cu mine, sunt sigur că înţelegi ce consecinţe
poate avea din partea dumitale un pas greşit.

— Doctore, dacă ce spui dumneata nu e imaginaţie, înseamnă că


am să ies din treaba asta putred de bogat.

— Da, îţi promit. Dar găseşte-l pe Harry Latham.

— Am să fac tot posibilul, poţi fi convins de chestia asta...

— Nu închide nici un ochi toată noaptea, contactează-ţi toate


sursele, franţuzeşti, englezeşti, americane sau mai ştiu eu, dar dă de
ascunzătoarea lui Harry Latham. Mă găseşti la hotelul Lutetia, ca-
mera opt sute.

— Oho! Ultimul etaj! înseamnă că eşti cu adevărat persoană cu


greutate, nu glumă!

— Nu pun capul pe pernă până nu primesc un mesaj de la tine|

— Hm! Nu e o idee bună, doctore. Dumneata ar trebui să ştii mai
bine ca mine că lipsa somnului duce la dereglări în gândire. Dar
fiindcă ai ştiut să fii atât de convingător, te asigur că am să fac tot
ce-mi stă în putinţă. m

La ora opt fără un sfert, ca în fiecare dimineaţă, Wesley Sorenson


intră în biroul lui de la departamentul Operaţiuni Consulare şi, tot ca
în fiecare dimineaţă, constată că sosise al doilea: secretara lui venea
deja şi se apucase de lucru.

- Aveţi pe birou dosarele cu toate rapoartele sosite peste noapte.


domnule, îi spuse ea.

orele suplimentare. Nimeni nu calcă în şandramaua asta afurisită înainte


de opt şi jumătate. Nişte chiulangii! De multe ori îmi vine să-i transfer la
formaţia de pompieri de la crescătoria de crapi. Dar tu eşti un model...

— Domnule, dumneavoastră v-aţi arătat mereu atât de înţelegător


cu mine când am avut probleme cu copiii... de dus la doctor... Şi îmi
vine şi mie mai uşor aşa, pot să lucrez fără să se fâţâie toţi pe-aici, cu
treabă sau fără treabă...

„Ginny, draga mea, îşi spuse Sorenson zâmbind în gând, fii tu


sigură că o grămadă de tipi se fâţâie pe aici în lipsa ta şi a mea, şi
toţi cu treburi... Şi încă ce treburi!"

La ora patru dimineaţa Wesley Sorenson fusese la baza aeriană An-


drews, să supravegheze personal debarcarea celor doi neonazişti expe-
diaţi de Witkowski de la Paris. Indivizii fuseseră urcaţi într-o maşină
blindată care pornise imediat spre o locuinţă conspirativă din Virginia,
totul cu atâtea măsuri de securitate încât l-ar fi putut face gelos pe pre-
şedintele Statelor Unite. Iar Sorenson trebuia să fie acolo la ora prân-
zului, să le ia el însuşi primul interogatoriu. Oricât ar fi fost de obosit
şi de tracasat, asta nu era o treabă pe care s-o lase pe mâna oricui.

— Ceva urgenţe, Ginny?

— Ca de obicei, domnule, totul.

Sorenson intră la el în birou, se aşeză la masa de lucru şi luă la


mână teancul de dosare cu informaţiile primite de ieri încoace. Toate
dosarele aveau etichete, China, Taiwan, Filipine, Orientul Mijlociu,
Grecia, Balcani... în sfârşit, la fund, Germania şi Franţa, cele care în
momentul de faţă erau din punctul lui de vedere urgenţele adevărate.

Deschise dosarul cu iiiformaţii sosite de la Paris. Un raport, pe baza


datelor confidenţiale furnizate de poliţia franceză, privitor la atacul
asupra locuinţei colonelului Witkowski. Nimic despre capturarea a doi
atentatori vii şi cu atât mai puţin despre expedierea lor la Washington cu
un avion militar. Bine lucrat. Witkowski avusese grijă ca poliţiştii
francezi să nu miroasă nimic. Apoi un incendiu la un uriaş complex
de depozite, Entrepdts Avignon. Aici se dăduse peste cartierul gen-
eral al unei formaţiuni neonaziste şi, judecând după arsenalul găsit la
faţa locului, poliţia franceză considera că trebuie să fie vorba de o
organizaţie teroristă, cuprinzând ucigaşi de profesie. După care un
mesaj decodificat, primit de la Witkowski, de data asta cu adevărat o
bombă: „Gerhardt Kroger se află la Paris şi caută să dea cu orice
preţ de Harry Latham, în timp cât mai scurt. Ţinta a fost alertată."

Prin urmare Gerhardt Kroger, chirurgul aproape fără egal în.


lume, începea să capete un contur mai precis, răsărind pe neaşteptate
din gheţurile Suediei unde i se pierduseră urmele acum patru ani.
Numai americanii ştiau de existenţa lui şi ar fi trebuit puşi în temă şi
francezii, poate şi englezii, dar Talbot fusese categoric. Nu avea în-
credere nici în unii nici în alţii - şi de fapt nu avea încredere nici mă-
car în propriii lui oameni.

Abia se făcuse ora opt şi telefonul sună cu un piuit ascuţit.

— Vă caută Parisul, domnule. Pe fir e domnul Moreau de la
Deuxième Bureau. ,<.

Sorenson păli şi înghiţi în sec. Era ultimul lucru pe care şi l-ar fii


dorit, Moreau fusese scos din circuit, nu mai prezenta încredere.
Trase cu putere aer în plămâni, ridică receptorul şi vorbi, controlân
du-şi atent vocea:

— Te salut, Claude, mă bucur să te aud din nou, prietene.

— Dacă înţeleg eu bine, Wes, nu mai am voie să primesc veşti de
la tine, aşa e?

— Nu înţeleg la ce te referi, răspunse Sorenson pe un ton cât mai


neutru cu putinţă. ;

— Bravo! în ultimele treizeci şi şase de ore s-au petrecut multe


lucruri care ne privesc pe amândoi, dar spre biroul meu n-a răsuflat
nimic de la voi. Şi am convingerea că la tine în birou se află căpă-
tâiele multor fire al naibii de interesante, pe care ai stabilit că n-am
voie să le văd şi eu. îmi place cum cooperăm, îmi place al naibii!

— Eu, Claude... eu nu ştiu ce să zic, dar te înşeli.

— Ei, asta-i acuma! M-aţi ţinut deoparte sistematic în toată afa-
cerea asta. De ce?

— Nu pot să-ţi dau un răspuns. E o operaţiune pe care n-o con-


trolez eu, crede-mă. Nici n-am ştiut. Ştii bine că dacă erau eu...

— Wes, nu te mai forţa atâta, că n-are rost. Amândoi ştim prea


bine cum se lucrează în cazurile astea. în sfârşit, treaba voastră, pro-
babil că e ceva la mijloc de procedaţi aşa. Deocamdată am pentru
tine o informaţie tare. Ai auzit de Gerhardt Kroger? è

— Ăăăă... Poftim?

— Hai, lasă, am pronunţat foarte limpede şi e clar că ai mai auzit
de tipul ăsta. E un doctor neamţ.

Mintea lui Sorenson calcula cu repeziciune şi se străduia să pună


la locul lor toate datele astea care se băteau cap în cap. Era limpede
Deuxieme Bureau n-avea de unde să ştie de existenta lui Kroger.

Moreau fusese ţinut deoparte. „Nu cumva încearcă să mă tragă de


limbă?"

— Nu sunt chiar sigur că am mai auzit de tipul ăsta, Claude.


Gerhardt... Kroger parcă ai zis, nu?

— Wesley, fiţele astea ale tale îmi pică al dracului de greu la sto-


mac. Aş zice că îmi miros de-a dreptul a insulte. Dar hai să trec şi de
data asta peste ele, fiindcă informaţia mea e prea tare ca să rămână
jos. Tipul m-a oprit în timp ce-mi făceam plimbarea de seară. Pe
scurt, concluzia a fost că dacă nu-l duc de mână la ascunzătoarea lui
Harry Latham sunt un om mort.

— Nu pot să cred. De ce să te contacteze tocmai pe tine?

— Asta m-am întrebat şi eu. Anul trecut am purtat negocieri pentru
răscumpărarea unui agent de-al meu răpit de o bandă de căpăţâni rase şi
de atunci tipii ştiu cine conduce Biroul Doi de la Paris. Şi ştiau că
aranjamentul cu Harry Latham nu se putea face fără aprobarea mea,
aşa că şi-au făcut socoteala că nu se poate ca eu să nu ştiu. De-asta
m-au contactat pe mine, eram singura persoană cunoscută de ei.

— Dar până ieri tu nu mai auziseşi de acest Gerhardt Kroger?

— Nimic. M-am întors imediat la birou şi am scotocit arhivele pe
ultimii cinci ani, calculatorul, tot. Nimic. Individul ăsta, Kroger, stă
la hotelul Lutetia, camera opt sute, şi aşteaptă să-l sun.

-— Claude! Pentru numele lui Dumnezeu, arestează-l imediat!

— Uite ce e, acuma chiar că mă supăr. Adică aşa mă ştii tu pe
mine, să-mi fugă puiul cu aţa de sub nas? Omul n-are cum să lucreze
de unul singur şi vreau să pun mâna pe ceva peşti mai mari.

Sorenson se simţi cuprins de un val de uşurare. Moreau era curat!


Dacă ar fi fost omul „Frăţiei" în nici un caz nu i l-ar fi pus pe tavă
pe Kroger, cu hotel şi număr de cameră cu tot!

— Claude, uite, am să fiu sincer cu tine, zise el cu căldură. Nu


ştiu cât te poate consola ce am să-ţi spun, dar află că un timp m-au
ţinut şi pe mine pe tuşă. Şi ştii de ce? Fiindcă au aflat că am lucrat cu
tine la Istanbul şi tu mi-ai salvat viaţa.

— Sunt sigur că şi tu ai fi făcut la fel în locul meu.

— Exact aşa le-am trântit-o şi eu tipilor de la C.l.A. şi am impre-
sia că foarte curând o să se prezinte ocazia să le-o mai spun o dată...
şi ceva mai apăsat!

— Wesley... Eu aş zice altceva. Deocamdată poate e mai bine să


laşi lucrurile aşa cum sunt. Adu-ţi aminte cum i-ai fentat pe ruşi la
Istanbul, când au crezut că eşti omul şefilor lor din KGB şi i-au apu-

cat bâţâielile că la Kremlin se află tot ce fac ei şi învârtesc în Turcia.


Cred că cel mai bine ar fi să mă mai joc şi eu puţin cu Herr Doktor
Kroger de-a şoarecele şi pisica. Sper să aflu câte ceva.

— în cazul ăsta ai nevoie de ceva anume, Claude. Nu trebuie


ceva exact, doar să fie uşor de înghiţit.

— Da. De exemplu locul unde se află Harry Latham.

„Dar Harry Latham nu mai trăieşte!" tresări brusc Sorenson. Ei
drăcie! Nu cumva Moreau este totuşi...

— Claude, crede-mă că nici eu nu ştiu, rosti el pe un ton aproape


rugător.

— Omule, nu te întreb nici eu locul real, ci doar ceva care să fie


credibil pentru ei. Orice aiureală, exact cât să dea chix dar eu să fiu
foarte credibil.

„Nu, nu poate fi... E curat!" îşi spuse febril Sorenson.

— Claude, uite ce ştiu eu... Există o organizaţie care se numeşte
antinayos...

— Mulţumesc. De antinayos ştie şi mama-mare şi nu mai era


nevoie de telefon prin cablu transoceanic ca să aflu... Numai că tipi
ăştia sunt de negăsit!

— Mai mult ca sigur că Witkowski şi Karin De Vries ştiu cum să


dea de ei, înţelegi?

— Cred că da, se auzi vocea lui Moreau. Indică-mi un loc în care


Kroger şi ai lui să poată prinde un fir. Nu prea gros, dar fir.

— Bine. Marsilia. Acolo ne ocupăm tare de traficanţii de droguri.


şi cineva cu spirit de observaţie îşi dă repede seama că avem o
groază de oameni acolo. Dă-i cârligul ăsta, poate muşcă.

— Sper să muşte. Gata, s-a făcut. încerc varianta asta.

— Claude... Vreau să fiu corect cu tine, prietene. Vreau să le
demonstrez că eşti nevinovat. Nu mă pot împăca cu gândul că unii te
suspectează de anumite chestii, înţelegi? ¡

Răspunsul lui Moreau veni după o pauză care pe directorul Ope-


raţiunilor Consulare aproape că începuse să-l îngrijoreze:

— Ştii ce zic eu, Wes? Deocamdată lasă-i să creadă ce le place


Mă gândesc la figura ta cu ruşii, de la Istanbul. Să le-o fac şi eu deş-
tepţilor voştri.

în biroul său de la Paris, Moreau închise telefonul şi se lăsă cu


ochii închişi pe spătarul scaunului, filtrând rapid în minte tot ce
aflase şi încercând să pună lucrurile cap la cap. Nu mai avea mult.

cursa se termina. Ştia bine că îşi asuma nişte riscuri enorme, dar nu


se putea opri. Singurul lucru care mai avea importanţă acum era
răzbunarea.

Yüklə 2,69 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin