Editura gartea româneasca 1 Ci, o O



Yüklə 4,61 Mb.
səhifə41/46
tarix07.04.2018
ölçüsü4,61 Mb.
#47028
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   46

I

— Asta... cum vine deodată pe femeie.

— Vai, domnule, parcă n-ai mai văzut niciodată o vacă, rîse femeia.

— Am cumpărat-o în oraş, interveni ţăranul, vitele noas­tre în primăvara asta au murit toate; molimă. Toate împre­jurimile au păţit la fel, nici jumătate cîte erau n-au rămas, îţi vine să urli.

Şi iar îndemna calul înglodat în noroi.

— Da, lucruri d-astea se întîmplă la noi în Rusia... şi în general, noi, ruşii... mă rog, se întîmplă, nu-şi mai isprăvi gîndul Stepan Trofimovici.

— Dacă sînteţi învăţător, ce căutaţi la Hatovo, sau mer­geţi mai departe ?

— Eu... nu că aş merge mai departe... c'esi a dire *, la un negustor.

— La Spasov, va să zică ?

— Da, da, la Spasov. De altfel mi-e totuna.

— Dacă mergeţi la Spasov şi aţi pornit pe jos, în cizmuli-ţele dumneavoastră, ar însemna să mergeţi o săptămînă în­cheiată, rîse femeia.

— Aşa-i, aşa-i, de altfel îmi este egal, mes amis, ** îmi este egal, reteză nerăbdător Stepan Trofimovici.

.,Ce lume curioasă; femeia vorbeşte mai curăţel decît el, şi observ că de la nouăsprezece februarie încoace s-a cam îmbunătăţit şi stilul lor, şi... ce-i interesează, merg la Spasov sau nu merg la Spasov ? Voi plăti doar pentru că m-au luat, de ce nu mă lasă în pace?"

— Dacă mergeţi la Spasov, trebuie să luaţi vaporul, nu se lăsa ţăranul.

— Aşa este, se alătură şi femeia cu însufleţire, pentru că dacă e să mergi cu căruţa de-a lungul malului, faci un ocol de vreo treizeci de verste.

— Ba şi patruzeci.

— Iar mîine exact la ora două la Ustievo aveţi un vapor, întări femeia.

Dar Stepan Trofimovici tăcu îndărătnic. Tăcură şi cei doi. Ţăranul îşi îndemna căluţul ; femeia din cînd în cînd schimba

♦ Adică. (Fr.) ■»* Prieteni. (Fr.)

658

cu el observaţii scurte. Stepan Trofimovici aţipi. St mira grozav cînd femeia îl trase rîzînd de mînecă şi se văzu într-un sat destul de mare, în faţa intrării într-o casă cu trei ferestre.



— Aţi aţipit, domnule ?

— Ce este ? Unde sînt ? Ah, da ! îmi e totuna, suspină Stepan Trofimovici şi coborî din căruţă.

Privi trist în jurul său ; priveliştea acestei aşezări săteşti i se păru foarte ciudată şi îngrozitor de străină.

— Uitai să-ţi dau cele cincizeci de copeici! se adresă el ţăranului cu un gest excesiv de grăbit; părea că regretă că va trebui să se despartă de ei.

— în casă ne vom socoti, poftim intraţi, îl invită ţăranul.

— Ne vom simţi bine, îl încuraja femeia.

Stepan Trofimovici păşi pe scările şubrede ale pridvorului.

„Dar cum e posibil aşa ceva", şopti el cuprins de o ne­dumerire profundă şi cu un aer speriat, dar intră în casă. „Elle Va voulu" *, i se înfipse ceva în inimă, şi dintr-o dată uită totul, chiar şi faptul că intrase în casă.

Era o casă ţărănească luminoasă, destul de curată, cu trei ferestre şi două camere; nu semăna cu un han, ci cu o casă de musafiri, în care în puterea unei vechi deprinderi se opreau unii trecători cunoscuţi. Stepan Trofimovici, fără nici o jenă, trecu în colţul din faţă, zis de onoare, uitînd să dea bună ziua, se aşeză şi căzu pe gînduri. între timp o senzaţie plăcută de căldură, după trei ore de drum în aer umed, îi cu­prinse tot corpul. Pînă şi fiorii, care îi treceau din cînd în cînd pe spate, cum se întîmplă întotdeauna într-o stare fe­brilă, dar mai ales la oamenii nervoşi, la trecerea bruscă de la frig la cald, i se părură deodată ciudat de plăcuţi. Ridică fruntea şi un miros plăcut de blinele fierbinţi, pe care le pregătea la cuptor gospodina, îi gîdilă nările. Cu un zîmbet copilăros pe faţă, el se întinse spre gospodină şi bîigui:

— Ce sînt astea ? Blinele ? Mais... c'est charmant. **

— Nu doriţi şi dumneavoastră, domnule ? îi oferi ime­diat politicos gospodina.

— Doresc, sigur că doresc, şi... v-aş ruga şi ceai, se învioră Stepan Trofimovici.

* Ea a vrul-o. (Fr.) ** Dar... e admirabil. (Fi.)

659


— Să pun samovarul ? Cu multă plăcere din pârlea noastră.

Pe o farfurie mare cu nişte modele mari albastre apărură blinelele, cunoscutele blinele ţărăneşti, subţiri, din făină de grîu şi hrişcă amestecate, stropite cu unt de vacă proaspăt şi fierbinte, nişte blinele foarte gustoase. Stepan Trofimovici gustă cu plăcere.

— Ce grase şi gustoase ! Şi dacă s-ar putea un doigt d'eau de vie. *

—■ Doriţi cumva puţină votcă, domnule ? ' ,

— Da, da, puţină, un tout petit rien. ** .

— De cinci copeici, va să zică ?

— De cinci, de cinci, de cinci, de cinci, un tout petit rien, repetă cu un zîmbet fericit Stepan Trofimovici.

Rugaţi-l pe un om simplu să facă ceva pentru dumnea­voastră şi el vă serveşte, dacă poate şi vrea, cu multă rîvnă şi plăcere ; dar cereţi-i să aducă rachiu şi atunci ospitalitatea lui calmă şi obişnuită se transformă brusc într-o grijă pre­venitoare grăbită şi fericită, aproape pioasă faţă de dum­neavoastră. Cel care pleacă să aducă votcă, deşi veţi bea numai dumneavoastră, şi nu el, lucru pe care-l ştie de altfel singur, participă şi el personal într-o măsură oarecare la plă­cerea ce vă aşteaptă... Nu trecură nici trei-patru minute (cir­ciuma era la doi paşi) şi în faţa lui Stepan Trofimovici apăru pe masă un şip şi un pahar mare de sticlă verzuie.

— Şi tot rachiul acesta este pentru mine ? se miră el nespus; am avut totdeauna rachiu la masă, dar n-am ştiut că atîta rachiu se dă pentru cinci copeici.

Umplu un pahar, se sculă în picioare şi cu un aer oarecum ceremonios traversă camera pînă în colţul opus, unde se in­stalase însoţitoarea lui de drum, femeia cu sprîncenele negre, care-l plictisise atît de mult cu întrebările ei. Femeia se ru­şina şi încercă să refuze, dar rostind tot ce se cuvenea după ritual, în cele din urmă se ridică în picioare, bău cu decenţă, în trei sorbituri, cum beau femeile, şi exprimînd pe faţa ei o suferinţă extraordinară restitui paharul făcînd o plecăciune în faţa lui Stepan Trofimovici. Cu acelaşi aer grav el îi răs-

* Un pic de votcă. (Fi\) ** Un picut- (Fr.)

660


punse tot printr-o plecăciune şi se întoarse la masă plia de mîndrie.

Toate acestea se petrecură la el ca dintr-o inspiraţie su­bită : nici el cu o secundă înainte nu ştia că se va apuca s-o trateze pe femeie.

„Mă pricep de minune, dar absolut de minune să stau de vorbă cu oamenii din popor, şi le-am spus-o întotdeauna", gîndi el cu satisfacţie, turnîndu-şi restul de rachiu din şip ; cu toate că paharul nu se umplu, băutura îl învioră, ba i se urcă şi puţin la cap.

Je suiş jnalade tout a fait, mais ce n'est pas trop mauvais d'etre malade." *

— Nu doriţi să achiziţionaţi un exemplar ? se auzi lîngă el un glas blînd de femeie.

. îşi ridică privirea şi spre surprinderea lui văzu în faţa sa o doamnă — une dame et elle en avait l'air**, de cam peste treizeci de ani, foarte modestă la înfăţişare, îmbrăcată orăşeneşte, cu rochie de culoare închisă şi cu un şal mare ce­nuşiu pe umeri. Chipul ei radia de bunătate şi-i plăcu imediat lui Stepan Trofimovici. Chiar atunci ea intrase în casă, şi se oprise lîngă locul pe care se aşezase între timp Stepan Tro­fimovici. Observase că avea cu ea o servietă, băgase bine de seamă acest lucru, în momentul cînd intrase. O examina cu multă curiozitate şi văzu că mai avea şi un sac de muşama de mărime mijlocie. Din sacul acesta ea scoase două cărţi frumos legate cu semnul crucii imprimat pe copertă şi le oferi lui Stepan Trofimovici.

— Eh... Mais je crois que c'est VEvangile *** ; cu multă plăcere... Aşa, acum înţeleg... Vous eles ce qu'on appelle **** colportoare de cărţi ; am citit de mai multe ori... Cincizeci de copeici ?

— Cîte treizeci şi cinci copeici, răspunse vînzătoarea.

— Cu cea mai mare plăcere. Je n'ai rien contre VEvan-gile, et... ***** De mult voiam să recitesc...

îi trecu prin minte în acel moment că nu mai citise Evan­ghelia cel puţin de treizeci de ani şi numai cu vreo şapte ani

Sînt bolnav de tot, clar nu e chiar r;şa de rău să fii bolnav. (Fr.)

Arăta întocmai ca o doamnă. (Fr.)

Mi se pare că este Evanghelia. (Fr.)

Sîiiteti ceea ee se numeşte. (Fr.)

N-am nimic împotriva Evangheliei şi... (Fr.)

«ii


în urmă îşi mai reamintise cîte ceva de acolo, şi numai citind cartea lui Renan Vie de Jesus. * întrucît nu avea bani mă­runţi, îşi scoase cele patru bancnote de cîte zece ruble — tot ce avea. Gazda se oferi să schimbe şi abia atunci el băgă de seamă că în odaie se adunase destul de multă lume, că toţi aceştia îl observă de mult şi se pare că discută despre dînsul. Mai vorbeau şi despre incendiul din oraş, mai ales stă-pînul căruţei cu vaca, fiindcă chiar atunci se întorsese din oraş. Se vorbea despre faptul că focul fusese pus de cineva, despre muncitorii de la fabrica Şpigulin.

,,Ca să vezi, tot drumul a vorbit vrute şi nevrute, dar despre incendiu nu mi-a spus nimic", gîndi deodată Stepan Trofimovici.

— Tăicuţule, Stepan Trofimovici, dumneavoastră sînteţi ? Nici n-aş fi crezut !... Nu mă recunoaşteţi ? strigă un om des­tul de în vîrstă, cu înfăţişarea de om de curte de altădată, cu barba rasă şi îmbrăcat într-o manta cu guler mare pînă la umeri.

Stepan Trofimovici se sperie auzindu-şi numele.

— Scuză-mă, bîigui el, nu-mi aduc aminte cine eşti...

—■ Aţi uitat ! Sînt doar Anisim, Anisim Ivanov. Am fost în serviciul răposatului boier Gaganov şi v-am văzut de atîtea ori împreună cu Varvara Pelrovna la răposata Avdotia Ser-gheevna. Vă aduceam din partea dumneaei cărţi şi bomboane sosite din Petersburg, de două ori v-am adus...

— Aşa, acum îmi aduc aminte, Anisim, zîmbi Stepan Tro­fimovici. Locuieşti aici ?

— Aproape de Spasov, la mănăstirea V., în posadă la Marfa Sergheevna, sora Avdotiei Sergheevna, poate că mai ţineţi minte, şi-a frînt piciorul cînd a sărit din caleaşca, pleca la bal. Acum locuieşte în preajma mănăstirii şi eu sînt în serviciul dumneaei, m-ara oprit aici în drum spre ai mei din gubernie, mă duc să-i văd...

— Aşa, aşa.

— Tare m-am bucurat cînd v-am văzut, aţi fost totdeauna bun faţă de mine, zîmbea entuziasmat Anisim. Dar încotro aţi pornit, boierule, aşa singur-singurel... Niciodată, mi se pare, nu plecaţi singur ?

Stepan Trofimovici îl privi speriat.

♦ Viaţa lui Isus. (Fr.)

662

— Nu cumva la noi, la Spasov ?



— Da, merg la Spasov. 11 me semble que tout le monde va ă Spassof... *

— Te pomeneşti că mergeţi la Feodor Matveevici ? Se va bucura mult. Vă purta respect încă de pe atunci ; chiar şi astăzi îşi aduce aminte deseori...

— Da, da şi la Feodor Matveevici.

— Aşa, aşa. Tare s-au mirat ţăranii de aici, cică aţi pornit pe şosea pe jos. Nişte proşti.

— Eu... să vezi... eu, ştii, Anisim, am pus rămăşag, cum fac englezii, că voi ajunge pe jos, şi...

Broboane de sudoare îi apărură pe frunte şi pe tîmple.

— Aşa, aşa... îl asculta cu o curiozitate nemiloasă Anisim. Dar Stepan Trofimovici nu mai era în stare să reziste mai

departe. Se simţi atît de ruşinat, încît hotărî să se ridice şi să iasă din izbă. Dar tocmai atunci aduseră samovarul şi ime­diat după aceea se întoarse şi colportoarea de cărţi sfinte. Cu gestul omului care caută salvarea, se întoarse el către dînsa oferindu-i ceai. Anisim trebui să se retragă.

într-adevăr, printre ţărani plutea o mare nedumerire : „Ce fel de om este ăsta ? A fost găsit mergînd singur pe drum, zice că e dascăl, îmbrăcat în haine europeneşti, iar la judecată e ca un copilaş, răspunde anapoda. Ca şi cum ar fi fugit de cineva, ba are şi bani !" Le trecea prin cap să anunţe autorităţile — ,,mai ales că în oraş nu prea e linişte". Dar Anisim izbuti să-i potolească într-o clipă. Ieşind în tindă, el povesti celor care voiră să-l asculte că Stopan Trofimovici nu că ar fi un învăţător, ci „un mare învăţat care se îndeletni­ceşte cu ştiinţe înalte, este un moşier din partea locului şi stă de mai bine de douăzeci de ani la cucoana generalului plin Stavroghin, că e socotit drept omul cel mai de seamă din casă, şi că în oraş se bucură de mare cinstire. La clubul dvorenilor pierdea la cărţi într-o singură seară cîte douăzeci şi cinci şi chiar o sută de ruble, că are gradul de consilier, egal cu gradul de locotenent-colonel, cu un singur grad mai mic decît un colonel plin. Iar faptul că are bani nu-i de loc de mirare, întrucît poate avea prin generăleasa plină Stavro-ghina bani nenumăraţi" etc. etc.

* Am impresia că toată lumea merge la Spasov.. (Fr.)

663

Mais cest une dame, et tres comme ii faut"*, răsufla Stepan Trofimovici de atacul lui Anisim, examinînd cu o curiozitate plăcută pe vecina sa, colportoarea de cărţi sfinte, care îşi bea ceaiul din farfurioară, de altfel, şi luînd în gură zahărul fărîmat în bucăţele. „Ce petit morceau de suc^e ce n'est rien... ** Chipul ei degajează o anumită distincţie şi in­dependenţă şi în acelaşi timp multă blîndeţe. Le comme ii faut tout pur ***, dar întrucîtva în alt gen."



Curînd află de la dînsa că se numeşte Sofia Matveevna Ulitina şi locuieşte de fapt la K. ; are acolo o soră văduvă din tagma tîrgoveţilor ; că şi ea este văduvă, iar soţul ei, cu gradul de sublocotenent ridicat din plutonier-major, a fost ucis la Sevastopol.

—- Dar sînteţi atît de tînără, vous n'avez pas trente ans... **♦*

— Treizeci şi patru, zîmbi Sofia Matveevna.

— Văd că înţelegeţi şi franţuzeşte ?

— Puţin ; am stat vreo patru ani într-o casă de oameni intelectuali şi am mai prins ceva de la copii.

Povesti apoi că, rămînînd văduvă la vîrsta de optsprezece ani, a stat un timp la Sevastopol „ca soră de caritate", după aceea s-a mutat prin diferite alte locuri, iar acum umblă vînzînd Evanghelia.



Mais, raon Dieu *****, nu cumva tocmai dumneavoastră vi s-a întîmplat în oraş istoria aceea cam ciudată, chiar foarte ciudată ?

Ea se roşi la faţă ; într-adevăr despre ea era vorba.

Ces vauriens, ces malheureux.'... ****** începu el cu gla­sul tremurînd de indignare ; o amintire dureroasă şi oribilă renăscu în inima lui. Pentru un minut el păru că rămăsese fără să mai ştie de sine.

„Ce e asta, iar a plecat ? se agită el observînd că femeia dispăruse de lingă dînsul. Pleacă mereu şi e preocupată de

* Dar e o doamnă, şi încă foarte bine.

* Bucăţica aceasta de zahăr... clar nu contează. (Fr.)

* Cu adevărat foarte bine. (Fr.) + N-aveţi treizeci de ani. (Fr.^ + Dar, Dumnezeule. (Fr.)

* Aceşti neisprăviţi, aceşti nenorociţi !... (Fr.)

664

ceva ; observ chiar că pare îngrijorată... Bah, je deviens egoiste.'' "



îşi înălţă ochii şi iar îl văzu pe Anisim. dar de data aceasta îni,r-o ambianţă cu totul ameninţătoare. Izba întreagă era plină de ţărani pe care îi adusese probabil Anisim. Era de faţă şi stăpînul casei, şi ţăranul cu vaca, alţi doi ţărani (care se dovediră apoi că sînt căiăuşi), încă un omuleţ aproape beat de tot, îmbrăcat ţărăneşte, dar ras şi cu înfăţi­şarea de tîrgoveţ beţiv şi care vorbea cel mai mult. Cu toţii discutau despre el, Stepan Trofimovici. Ţăranul cu vaca ştia una şi bună, că mergînd pe mal e de făcut un ocol de vreo patruzeci de verste şi că e mai bine să plece neapărat cu vamporul. Tîrgoveţul beat şi stăpînul casei susţineau cu foc câ nu e bine aşa.

— Pentru că, măi frăţioare, pentru dumnealui sigur că pe vampor e mult mai scurt drumul dacă trece lacul ; asta aşa este ; dar vamporul, se ştie, poate că nici nu vine.

— Vine, vine, o săptâmînă încă mai umblă, susţinea cu multă tărie Anisim.

— Aşa este, trebuie să vină ! Da nu vine regulat, pentru că e vremea tîrzie, la Ustîevo uneori lumea aşteaptă cîte trei zile.

— Mîine vine sigur, la ora două o să fie aici. Pînă-n seară ajungeţi la Spasov, domnule, stăruia cu multă pasiune Anisim.

Mais qu'est ce qu'il a cet homme **, tremura Stepan Trofimovici aşteptînd cu frică să i se decidă soarta.

Păşiră înainte şi cărăuşii, începînd să se tocmească ; ce­reau pînă la Ustievo trei ruble. Ceilalţi strigau că nu este mult, că aşa e preţul, şi că toată vara pînă la Ustievo li se plătea cărăuşilor acest preţ.

— Dar... şi aici e bine... Nu vreau să plec, încercă să se opună Stepan Trofimovici.

— Ba e foarte bine, boierule, aveţi dreptate, la Spasov la noi e foarte bine acum, şi Feodor Matveevici se va bu­cura mult.

Mon Dieu, mes amis ***, toate astea mi se par atît de neaşteptate.

+ O, devin egoist ! (Fr.) ♦* Dar ce are omul ăsta. (Fr.) ♦ k* Doamne, prieteni. (Fr.)

663


în sfîrşit se reîntoarse Sofia Matveevna. Dar se aşeză pe bancă, foarte tristă şi deprimată.

— N-am noroc să ajung la Spasov, zise ea gazdei.

— Cum, şi dumneavoastră mergeţi la Spasov ? se învioră Stepan Trofimovici.

Reieşi că o moşiereasă, Nadejda Egorovna Svetliţîna, îi spusese s-o aştepte la Hatovo promiţînd s-o ducă pînă la Spa­sov, dar n-a mai venit.

— Ce mă fac eu acum ? repeta mereu Sofia Matveevna.

Mais, ma chere et nouvelle amie *, aş putea să vă duc eu, în locul moşieresei, în satul acela, cum îi zice, pentru care am angajat o căruţă. Şi atunci mîine, chiar mîine por­nim împreună la Spasov.

— Dar dumneavoastră mergeţi tot la Spasov ?

Mais que faire, et je suiş encliante ! ** Vă voi lua cu dragă inimă pînă acolo ; uite, dumnealor vor să mă ducă, şi i-am angajat... pe care din voi l-am angajat ? se umplu brusc Stepan Trofimovici de dorinţa de a pleca la Spasov.

Peste un sfert de oră ei se aşezau într-o brişcă cu coviltir; Stepan Trofimovici foarte voios şi mulţumit, iar Sofia Mat­veevna cu sacul ei şi cu un zîmbet recunoscător, lîngă el. Anisim îi ajută să se urce.

— Drum bun, boierule, se agita el cu multă rîvnă în jurul briştei, nici nu ştiţi ce bucuroşi vor fi acolo de venirea dum­neavoastră.

— Adio, adio, dragul meu, adio.

— Să mergeţi, boierule, Ia Feodor Matveici...

— Da, dragă prietene, da... Ia Feodor Petrovici... Aşa­dar, adio.

II

— Vedeţi, dragă prietenă, îmi daţi voie să mă consider prietenul dumneavoastră, n'est-ce pas ? *** începu grăbit Ste­pan Trofimovici, de cum brişcă se puse în mişcare. Să vedeţi,



* Dar, draga şi noua mea prietenă. (Fr.) ** Dar ce să fac, şi sînt încîntat ! /Fr \ *** Nu-i aşa ? (Fr )

666


eu... J'aime le peuple, c'esi indispensable, mais ii me semble que je ne l'avais jamais vu de preş. Stasie... cela va sans dire qu'elle est aussi du peuple... mais le vrai peuple *, adică ade­văratul popor, cel de pe drumul mare, mi se pare că n-are altă treabă decît să ştie încotro merg... Dar să lăsăm nemul­ţumirile deoparte. Mi se pare că o iau cam razna, dar numai pentru că mă grăbesc.

— Mi se pare că nu vă simţiţi bine, îl privi scrutător, dar cu respect, Sofia Matveevna.

— Nu, nu, n-am decît să mă înfăşor mai bine ; şi în general suflă un vînt cam rece, chiar foarte rece, dar să uităm asta. De fapt, eu altceva am vrut să spun. Chere et incomparable amie**, mi se pare că sînt aproape fericit şi de vină sînteţi dumneavoastră. Mie nu-mi convine să fiu fericit, pentru că sînt gata imediat să-mi iert toţi duşmanii..

— Dar de ce, e chiar foarte bine.

— Nu totdeauna, chere innocente. L'Evangilc. royes vous, desormais nous le precherons eiisemble ***, şi vi i porni cu plăcere să vînd frumoasele dumneavoastră cărţulii. Da, simt că aceasta ar fi o idee, quelque chose de tres nouveau dans ce genre. **** Poporul este religios, c'est admis *****, dar el nu cunoaşte încă Evanghelia. Le voi face expuneri... Printr-o ex­punere orală se pot îndrepta unele erori din această remarca­bilă carte, faţă de care eu, bineînţeles, sînt gata să am tot res­pectul. Voi fi de folos şi pe drumul mare. întotdeauna am fost de folos, întotdeauna le-am spus lor acest lucru et ă cette chere ingrate... ****** O, să-i iertăm, să-i iertăm, înainte de toate să-i iertăm pe toţi şi întotdeauna... să sperăm că ni se va ierta şi nouă. Da, pentru că toţi şi fiecare sîntem vinovaţi unul faţă de celălalt. Toţi sîntem. vinovaţi !...

— Ceea ce aţi binevoit a spune este foarte, foarte bine spus.

* Iubesc poporul, aşa trebuie, dar mi se pare că nu l-am văzut niciodată mai îndeaproape. Nastasia... bineînţeles, e tot din popor... dar popoiul adevărat. (Fr.)

** Scumpă şi incompaiabilă prietenă. (Fr.)

*** Dragă inocentă. Evanghelia... să ştiţi, do aci încolo o vom pro­povădui împreună. (Fr.)

**** Ceva cu totul nou în genul acesta. (Fr.) ***** E un fapt cunoscut. (Fr.) ****** Şi acestei scumpe nerecunoscătoare... (Fr.)

667

— Da. da... Simt că vorbesc foarte bine. Le voi vorbi foarte bine ; dar ce am vrut eu să spun, ceva foarte impor­tant ? Mereu mă încurc şi uit... îmi dai voie să nu mă despart de dumneata ? Simt că privirea dumitale şi... mă surprinde chiar maniera dumitale : eşti simplă. îţi răstorni ceaşca cu fundul în sus pe farfurioară... cu această bucăţică oribilă de zahăr ; dar ai ceva adorabil, şi văd după trăsăturile dumi­tale... o, nu te roşi şi nu te feri de mine ca bărbat. Chete el incomparable, pour moi une femme c'est tout. * Nu pot să trăiesc fără o femeie lîngă mine, dar numai atît, să fie lîngă mine... M-am încurcat groaznic, groaznic... nu sînt în stare să-mi aduc aminte ce am vrut să spun. O, e fericit acela căruia Dumnezeu mereu îi scoate în cale femeia, şi... şi eu cred că sînt întrucîtva şi entuziasmat. Şi pe drumul cel mare există o mare idee ! Iată, iată ce am vrut să spun despre această idee, acum mi-am adus aminte, mereu îmi scapă. Dar de ce ne poartă mai departe ? Acolo era atît de bine, iar acum cela devient trop froid. A propos, j'ai en tout quarante roubles et voilă cet argent **, ia-i, ia-i, eu nu mă pricep, îi voi pierde şi mi-i vor lua, şi... Mi se pare că mi-e somn ; mi se învîrte capul. Aşa, se învîrte, se învîrte, se învîrte... O, ce bună eşti, cu ce mă înveleşti ?



—■ Aveţi probabil friguri, şi v-am învelit cu pătura mea, în ce priveşte însă banii, eu...

— O, pentru numele lui Dumnezeu, n'en parlons plus, parce que cela vie fait mal ***, o, cît de bună eşti!

încetă brusc să vorbească şi aproape imediat adormi, cu­prins de un somn neliniştit, cu fiori de febră. Drumul de ţară pe care străbătură cele şaptesprezece verste nu era de loc neted şi trăsura îi zdruncina groaznic. Stepan Trofimovici se trezea des, îşi ridica repede capul de pe pernuţa pe care i-o vîrîse sub cap Sofia Matveevna, o prindea de mînă şi întreba : „Eşti aici ?", ca şi cum se temea ca dînsa să nu-l părăsească. O asigura că i se arătase în vis o falcă deschisă cu dinţi oribili şi că asta îl dezgusta. Sofia Matveevna se îngrijora tot mai mult de starea lui.

* Scumpă şi incomparabilă, pentru mine o femeie este totul. (Pi.) ♦ * Se face prea frig. De altfel, n-am clecît patruzeci de ruble, şi iată aceşti bani. (Fi\)

*** Să nu mai vorbim despre asta, pentru că îmi face râu. (Fr.)

668


■>*

Cărăuşii se opriră în faţa unei izbe mari cu patru ferestre şi cu mai multe anexe locuite în curte. Trezindu-se, Stepan Trofimovici se grăbi să intre în casă şi pătrunse direct în odaia din fund, cea mai bună şi încăpătoare din toată casa. Chipul lui somnoros căpătă deodată un aer foarte preocupat. Lămuri imediat pe gospodină, o femeie voinică şi înaltă, de vreo patruzeci de ani, cu părul foarte negru şi aproape cu mustăţi, că angajează întreaga cameră, şi că „cere să fie ţinută sub cheie şi nimeni să nu mai fie lăsat să intre, parce que nous avons a parler. Oui, j'ai beaucoup u vous dire, chere amie..* Plătesc, plătesc !" dădu el din mîini spre gazdă.

Deşi arăta atît de grăbit, îşi mişca limba cu destulă greu­tate. Gospodina îl ascultă cu un aer cam posomorit, dar tăcu în semn de acceptare, în care de altfel se simţea o ameninţare ascunsă. El nu observă nimic din toate astea şi tot aşa de grăbit (se grăbea groaznic) ceru gospodinei să plece imediat şi să servească cît mai repede masa de prînz, ,;fără nici o zăbavă".

Aci femeia cu mustăţi nu se mai stăpîni.

— Nu sînteţi aici într-un han, domnule, nu servim masa călătorilor. Putem să vă aducem nişte raci fierţi sau un samo­var, altceva n-avom nimic. Mîine vom avea peşte proaspăt.

Dar Stepan Trofimovici îşi vîntură braţele a mînie repe-tînd cu nerăbdare : „Plătesc, numai cît mai repede, mai repede1'. Hotărîră pentru masă o ciorbă de peşte şi găină friptă ; gospodina anunţă că în tot satul nu se poate găsi o găină ; de altfel, consimţi să plece în căutare, dar cu aerul că le face un mare serviciu.

De îndată ce gazda ieşi, Stepan Trofimovici se aşeză într-o clipă pe divan şi o invită lîngă el şi pe Sofia Matveevna. în cameră se afla un divan şi nişte fotolii în cea mai deplorabilă stare. în general toată odaia aceasta destul de încăpătoare (cu o despărţitură într-un colţ, unde se afla patul), cu nişte tapete galbene vechi şi sfîşiate, cu litografii îngrozitoare pe teme mitologice pe pereţi, cu un lung şir de icoane şi tripticuri bătute în alamă, în colţul de onoare, cu tot mobilierul adunat la întîmplare şi cu un aspect foarte ciudat, înfăţişa un amestec jalnic de elemente orăşeneşti şi tipic ţărăneşti. Dar el nici nu

* renlvu că avem ele vorbii. Da. am multe să-ţi spun, dragă prie­tenă. (Fr.)

669

se uita la toate astea, nu aruncă măcar o privire spre lacul imens, al cărui mal ajungea la vreo treizeci de paşi de izbă.



— în sfîrşit sîntem numai noi, şi nici nu vom lăsa să intre alţii! Vreau să-ţi povestesc totul, totul chiar de la început.

■ Sofia Matveevna, îngrijorată la culme, îl opri : : — Ştiţi, Stepan Trofimovici...

Comment, vous savez deja mon nom ? * zîmbi el fericit.

— L-am auzit pronunţat adineauri de Anisim Ivanovici, cînd aţi stat de vorbă cu dînsul. Iată ce aş îndrăzni să vă spun...

Şi începu să-şi şoptească grăbit, uitîndu-se mereu spre uşa închisă, ca să nu audă nimeni, că în satul acesta nu e bine. Toţi ţăranii de aici, deşi sînt pescari, se ocupă mai mult cu găzduirea călătorilor contra plată, luînd de la ei cît vor. Satul nu se află pe un drum de mare circulaţie, ci cam într-o parte ; dar călătorii vin pentru că aici se opreşte vaporul şi cînd se întîmplă să nu vină vaporul, din cauza timpului rău, atunci se adună în cîteva zile multă lume şi toate izbele din sat sînt pline, iar gazdele atîta aşteaptă ; pentru cel mai mic lucru cer preţuri întreite, iar stăpînul casei acesteia este un om îngîm-fat şi jecmănitor, pentru că trece prin partea locului drept cel mai bogat; are un năvod care costă numai el o mie de ruble. Stepan Trofimovici se uita la Sofia Matveevna cu cîtă aprindere vorbea despre aceste lucruri şi o expresie de reproş i se arătă pe faţă; de cîteva ori schiţă un gest ca s-o oprească. Dar ea stărui şi îşi spuse gîndul din care se putea înţelege că a mai fost pe aici vara cu „o doamnă foarte no­bilă" din oraş şi au trebuit să rămînă peste noapte pînă la sosirea vaporului care a întârziat două zile şi că a păţit atîtea, încît se îngrozea chiar amintindu-şi. „Iată, dumneavoastră, Stepan Trofimovici, aţi cerut această cameră numai pentru dumneavoastră... V-o spun, ca să vă previn... Dincolo, în cealaltă încăpere, s-au şi adunat alţi călători, un om mai în vîrstă şi un om tînăr, o doamnă cu copii, iar mîine în toată casa se va aduna lume multă pînă la ora două, deoarece vaporul, care de două zile este aşteptat, vine sigur mîine. Pentru o cameră separată şi pentru masa pe care aţi coman­dat-o şi pentru faptul că ceilalţi călători au fost lăsaţi în

Cum, îmi cunoaşteţi deja numele ?

(Fr.)

670


înghesuială, ei vor pretinde atîta, încît nici prin capitale nu există asemenea preţuri..."

Dar el suferea, suferea în modul cel mai sincer :

Assez, mon enfant *, te implor; nous avons notre argent, et apres, et apres le bon Dieu. ** Mă şi surprinde că dumneata, cu vederile dumitale superioare... Assez, assez, vous me tourmentez ***, zise el nervos : în faţa noastră e tot viitorul, iar dumneata... dumneata mă sperii cu ce ni se poate întîmplă în acest viitor...

Imediat se apucă să-şi povestească toată istoria, şi cu atîta grabă, încît de la început nici nu se înţelese nimic din ce spunea Expunerea aceasta ţinu destul de mult. Se servi ciorba de peşte, se servi găina friptă, li se aduse la urmă şi samo­varul, el tot mai vorbea... Toată istorisirea lui suna cam bizar şi bolnăvicios ; de altfel şi arăta realmente bolnav. Era o încordare bruscă şi intensă a forţelor sale intelectuale, după care, desigur, şi acest lucru îl prevedea Sofia Matveevna în tot timpul povestirii, ar fi urmat inevitabil o depresiune pro­fundă cu o scădere extraordinară a forţelor organismului său atît de sleit. începu aproape cu vîrsta copilăriei, cînd „cu pieptul proaspăt alergam pe cîmp" ; abia peste o oră ajunse la cele două căsătorii ale sale şi la viaţa berlineză. De altfel, n-aş îndrăzni să fac haz de asta. Pentru el, într-adevăr, toate acestea reprezentau ceva sublim şi, folosind un limbaj mo­dern, însăşi lupta lui pentru existenţă. Vedea în faţa sa fiinţa pe care o şi alesese ca să meargă alături de el pe drumul viitorului, şi se grăbea, ca să zicem aşa, să i se destăinuie. Genialitatea lui nu trebuia să mai rămînă pentru dînsa o taină... Se prea poate că exagerase mult în privinţa Sofiei Matveevna, dar o şi desemnase în gînd aleasa lui. Nu se putea lipsi de prezenţa unei femei. îşi dădea seama el însuşi, după expresia chipului ei, că dînsa aproape că nu-l înţelege de loc şi nici măcar esenţialul din ceea ce spunea el.

Ce n'est rien, nous attendrons ****, deocamdată ar putea înţelege prin intuiţie..."

— Dragă prietenă, n-am nevoie decît de inima dumitale ! striga el întrerupîndu-şi povestirea. Şi de această privire de

* Destul, copila mea. (Fr.)

+* Avem banii noştri şi pe urmă. şi pe urmă Dumnezeu cu no;. (Fr.) +** Destul, destul, dumneata mă chinuieşti (Fr.) ♦ *** Nu-i nimic, mai aşteptăm. (Fr.)

671

acum a ochilor dumitale fermecători şi dragi, cu care le uiţi la mine. O, nu trebuie să roşeşti! Ţi-am spus dcar...



Urmară lucruri şi mai confuze pentru înţelegerea sărmanei Sofia Matveevna, cînd istoria se transformă aproape într-o adevărată disertaţie pe tema faptului că nimeni niciodată n-a fost în stare să-l înţeleagă pe Stepan Tronmoviei, şi cum „pier la noi în Rusia talentele". Toate astea erau prea „inteli­gente", povestea ea mai tîrziu cu tristeţe. îl asculta vădit chinuită, cu ochii puţin holbaţi, iar cînd Stepan Trofimovici se lansă în aprecieri umoristice şi în spirite usturătoare pe seama „progresiştilor şi diriguitorilor noştri", de amărăciune ea încercă de vreo două ori şi să zîmbească răspunzînd la rîsul lui, dar efortul ei apăru mai deplorabil chiar decît dacă ar fi lăcrimat, îneît Stepan Trofimovici în cele din urină se simţi el însuşi jenat, năpustindu-se, drept consecinţă, cu o vehemenţă şi mai neiertătoare împotriva nihiliştilor şi „oame­nilor noi". Dar această nouă explozie pur şi simplu o sperie. In sfîrşit, găsi prilejul să mai răsufle puţin, în modul cel mai înşelător de altfel, abia cînd începu romanul propriu-zis. Femeia rămîne întotdeauna femeie, chiar şi atunci cînd este o călugăriţă. Zîmbea, dădea din cap şi totodată roşea mult şi-şi pleca ochii, ceea ce avu darul să-l aducă pe Stepan Tro­fimovici într-o stare de extraordinară admiraţie şi să-i aţîţe şi mai mult inspiraţia, îneît îşi permise chiar să strecoare şi cîteva exagerări conştiente. Varvara Petrovna apărea în descrierea lui ca o brunetă fermecătoare („care stîrnea admi­raţia întregului Petersburg şi a multor alte capitale din Europa"), iar soţul ei se lăsase „răpus de un glonte la Se-vastopol", numai şi numai pentru că se simţea nedemn de dragostea ei şi pentru a o ceda astfel rivalului său, adică aceluiaşi Stepan Trofimovici... „Nu te jena, blinda mea creş­tină, exclamă el, adresîndu-se Sofiei Matveevna, aproape crezînd el însuşi în cele ce povestea, a fost ceva de neînchipuit, ceva atît de sublim, îneît noi nici chiar nu ne-am mărturisit niciodată dragostea în tot restul vieţii!" Cauza unei asemenea situaţii era, după cum reieşea din continuarea povestirii, o blondină (dacă nu se gîndea la Daria Pavlovna, nici nu mai ştiu la cine se referea aici Stepan Trofimovici). Această blondină îi datora totul brunetei şi în calitate de rudă depăr­tată fusese crescută în casa acesteia. în cele din urmă bruneta, observînd dragostea blondinei faţă de Stepan Trofimovici, se încuie în lumea sentimentelor ei intime. Blondina la rîndul

G72


ei, observînd dragostea brunetei faţă de Stepan Trofimovici, se încuie şi dînsa în lumea ei. Şi astfel tustrei, purtînd povara generozităţii reciproce, au tăcut mereu timp de douăzeci de ani, rămînînd izolaţi fiecare în lumea sa. „O, ce pasiune mare a fost, ce pasiune mare !" striga el cu lacrimi de cel mai sincer entuziasm. Am văzut o înflorire deplină a frumuseţii ei (brunetei), vedeam „cu durere în inimă" zilnic cum trecea pe lîngă mine, ruşinîndu-se parcă de frumuseţea ei. (O dată îi scăpă : „ruşinîndu-se de plinătatea ei"). în cele din urmă, el fugi, desprinzîndu-se de tot visul acesta arzător care durase două decenii. Vingt ans! * Şi iată-l acum pe drumul cel mare... Apoi, într-un fel de învăpăiere a creierului, se apucă să-i explice Sofiei Matveevna ce ar trebui să însemne „întîl-nirea lor, atît de neprevăzută şi atît de fatală, în, vecii vecilor". Sofia Matveevna se ridică în sfîrşit de pe divan extrem de încurcată ; el dădu chiar să se lase în faţa ei în genunchi, întrucît ea izbucnise în p'lîns. Umbrele înserării deveneau tot mai întunecoase ; amîndoi stătuseră în această odaie încuiată mai bine de cîteva ore...

— Vă rog, lăsaţi-mă mai bine să trec în odaia de alături, bîigui dînsa, ce-ar putea să creadă oamenii despre mine ?

în sfîrşit ea scăpă ; Stepan Trofimovici o lăsă să plece, făgăduindu-i să se culce imediat. Luîndu-şi rămas bun, se plînse că îl doare tare capul. Sofia Matveevna încă înainte de a intra îşi lăsase sacul şi lucrurile în prima încăpere, inten-ţionînd să rămînă peste noapte împreună cu gazdele ; dar nu-i fu dat să se odihnească.

Peste noapte Stepan Trofimovici avu acel acces de hole-rină atît de cunoscut mie şi tuturor prietenilor săi, acces cu care se sfîrşeau toate momentele de încordare nervoasă vio­lentă şi zguduirile sale morale. Sărmana Sofia Matveevna nu dormi toată noaptea. întrucît, îngrijindu-l pe bolnav, trebui să iasă şi să intre destul de des trecind prin încăperea gazde­lor, acestea, ca şi călătorii găzduiţi peste noapte, mormăiau, ba către sfîrşit începură s-o şi certe cînd ea se apucă, spre ziuă, să pună samovarul. Stepan Trofimovici, în tot timpul accesului, se afla într-o stare de semiconştienţă ; uneori i se părea că cineva aduce samovarul, că i se dă ceva de băut (cu gust de zmeură), i se oblojeşte cu ceva cald abdomenul,

* Douăzeci de ani ! (Fr.)

43 — Dostoievski — Opere. voi. 7

673

pieptul. Dar simţea aproape în fiecare clipă că ea se afla lingă dînsul; că ea era aceea care venea şi pleca, îl cobora de pe pat şi iar îl culca. Către ora trei din noapte se simţi în sfîrşit mai bine ; se ridică în capul oaselor, îşi lăsă picioarele jos pe podea şi, fără să se gîndească la nimic, se prăbuşi în faţa ei pe podea. Nu mai era însă îngenuncherea de mai înainte ; pur şi simplu căzu la picioarele ei şi-i săruta poala rochiei...



— Nu trebuie, nu merit eu asta, bîiguia dînsa, încercînd să-l ridice ca să-l culce în pat.

— Salvatoarea mea, îşi împreună el mîinile privind-o cu veneraţie : vous etes noble comme une marquise *, iar eu, eu sînt un mizerabil ! O, toată viaţa mea am fost un infam...

— Liniştiţi-vă, îl implora Sofia Matveevna.

— Mai înainte ţi-am spus numai minciuni, de dragul glo­riei, din răsfăţ, din trîndăvie, totul, totul pînă la ultimul cuvînt a fost o minciună, o, ce mizerabil, mizerabil !

în felul acesta holerina se transformă într-un alt acces, într-un acces de autoblamare isterică. Am mai amintit despre aceste accese cu prilejul relatării scrisorilor sale către Varvara Petrovna. Deodată el îşi aduse aminte de Lise, despre întîl-nirea de ieri cu dînsa : „O, era îngrozitor şi se afla probabil într-o mare nenorocire, iar eu nici n-am întrebat-o, n-am aflat ! Eram preocupat numai de mine însumi ! O, ce s-o fi întîmplat cu dînsa, nu ştii cumva, ce e cu dînsa?" o implora el pe Sofia Matveevna.

Apoi începu să se jure că „n-o va trăda", că se va reîn­toarce la dînsa (adică la Varvara Petrovna). „Noi ne vom apropia zilnic de pridvorul ei (adică împreună cu Sofia Mat­veevna), cînd ea urcă în cupeu pentru plimbarea ei matinală şi o vom privi discret... O, vreau ca dînsa să mă lovească în celălalt obraz ; o aştept cu voluptate ! Ii voi întoarce celălalt obraz al meu comme dans votre livre! ** Abia acum, abia acum am înţeles ce înseamnă să-ţi întorci celălalt... «obraz». N-am fost niciodată în stare s-o înţeleg pînă acum !"

Pentru Sofia Matveevna urmară două zile îngrozitoare din viaţa ei; şi astăzi îşi aduce aminte de aceste zile cutremu-rîndu-se. Stepan Trcfimovici se îmbolnăvi atît de grav, îneît

* Eşti nobilii ca o marchiză. (Fr.) *+ Ca tii cartea dumitale. (Fr.)

674

nu mai fu în stare să ia vaporul, care de data aceasta sosise regulat, după itinerar, exact la ora două după-amiază ; iar dînsa nu se simţi în stare să-l lase singur, renunţînd şi ea să plece la Spasov. După cum spunea ea, Stepan Trofimovici se arătă chiar bucuros cînd vaporul plecă.



— Foarte bine, admirabil, murmura el în aşternut, tot mă temeam că va trebui să plecăm. E atît de bine aici, nicăieri nu e mai bine decît aici... N-ai să mă laşi ? O, dumneata nu m-ai părăsit!

Dar „aici" nu era nici pe departe atît de bine. El nu voia să ştie nimic despre dificultăţile ei; capul lui era împuiat numai de fantezii. Iar boala şi-o considera o indispoziţie tre­cătoare, nu se gîndea de loc la starea lui, şi nu visa decît la momentul cînd vor porni împreună ca să vîndă „aceste căr­ţulii". O rugă să-i citească ceva din Evanghelie.

— De mult n-am citit-o... în original. S-ar putea totuşi să mă întrebe cineva şi să greşesc ; trebuie să mă pregătesc pentru orice eventualitate.

Ea se aşeză lîngă patul lui şi-şi deschise cartea.

— Citeşti admirabil, o întrerupse el chiar de la primul rînd. Văd, văd, că n-am greşit ! adăugă el confuz, dar en­tuziasmat.

Şi în general se afla tot timpul într-o stare de necontenit entuziasm. Ea îi citi predica de pe munte.

Assez, assez, mon enfant*, ajunge... îţi închipui cumva că atîta nu este de ajuns !

îşi închise ochii, sleit de puteri. Era foarte slăbit, dar încă nu-şi pierdea cunoştinţa. Sofia Matveevna dădu să se ridice crezînd că vrea poate să doarmă. Dar el o opri:

— Dragă prietenă, am minţit toată viaţa. Chiar şi atunci cînd spuneam adevărul. Niciodată nu vorbeam pentru adevăr, ci numai pentru mine însumi, o ştiam şi înainte, dar numai acum îmi dau seama... O, unde sînt prietenii mei, pe care-i jigneam prin prietenia mea toată viaţa ? Şi totul, şi totul! Savez-vous **, mint poate şi acum ; sigur că mint şi acum. Esenţial este că mă cred eu însumi cînd mint. Cel mai greu e în viaţă să trăieşti şi să nu minţi... Şi... şi să nu crezi min-

* Destul, destul, copila mea. (Fr.) ** Ştii. (Fr.)

675


Yüklə 4,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin