Eugen cizek istoria literaturii latine

r

OPERA

coruperii moravurilor (w. 67-l82). Lucan alcătuieşte portretele conducătorilor celor două tabere angajate în conflict şi arată cum trece Caesar Rubiconul. Cu acest prilej, poetul atribuie patriei o prosopopee, în care aceasta încearcă în van să oprească înaintarea armatei coborâte din nord. în cărţile următoare, Brutus şi Cato se hotărăsc să moară apărând libertatea, în rândurile pompeienilor (2, vv. 234-271). Caesar ocupă Roma şi trece apoi în Epir şi în Thessalia, unde fiul lui Pompei, adică Sextus Pompeius (în cartea a şasea), consultă pe necromanta Erichto. Aceasta învie un cadavru şi îl obligă să prevestească viitorul. Cartea a şaptea, după ce zugrăveşte visuri şi profeţii, prezintă bătălia de la Pharsalus, în care Pompei este înfrânt. Cartea a opta urmăreşte soarta tragică a lui Pompei, ucis în Egipt, unde se refugiase. Cartea a noua comportă omagiul adus de Cato lui Pompei. Apoi poetul narează cumplita experienţă a lui Cato, care conduce armata republicană în provincia Africa, prin Libia. Caesar, ajuns în Asia Mică, vizitează ruinele Troiei. Ultima carte înfăţişează intrarea lui Caesar în Alexandria, unde aşază pe Cleopatra în tronul Egiptului. Cele din urmă versuri arată cum Caesar pleacă spre flota sa; dar, în drum spre insula Pharos, este atacat pe plaja de la Alexandria.

Alcătuirea Pharsaliei

Lucan a început să-şi redacteze epopeea probabil începând chiar din 60 d.C. însă n-a publicat şi recitat integral decât primele trei cărţi, înainte de interdicţia oficială sau semioficială, survenită în 63 ori în 64 d.C. Căci poetul şi-a destinat textul epic în primul rând recitaţiilor şi numai în al doilea rând publicării. Nu este totuşi exclus ca, înainte de această interdicţie, Lucan să fi recitat fragmente izolate din celelalte cânturi.

Dar cum şi-a alcătuit Lucan epopeea? El a consultat numeroase izvoare şi s-a documentat temeinic, sub incidenţa orizontului de aşteptare al epocii, prielnic erudiţiei, ca şi spre a urma exemplul lui Manilius. Concomitent, Lucan traduce astfel o anumită filosofie a istoriei şi, mai ales, o concepţie originală despre epos, care comportă ceea ce s-a definit ca o nouă „Kunstwollen". Pharsalia denotă o bogată deocumentare geografică şi etnografică, cunoştinţe de fiziologie şi biologie, de astrologie şi îndeosebi de magie. De asemenea Lucan a consultat memoriile lui Caesar privitoare la războiul civil. Totuşi, poetul a modificat radical optica asupra conflictului şi a utilizat, de pildă, pentru abandonarea Italiei de către Pompei, un izvor mai favorabil cauzei senatoriale, adică Titus Livius, care a constituit sursa sa cea mai importantă. Totodată Lucan a consultat scrierile lui Seneca Retorul şi lui Cicero, ca şi alealtor autori, care se ocupaseră de războiul civil.

Pentru că şi-a ales un subiect istorico-politic, unii comentatori antici au susţinut că Lucan a fost mai degrabă istoric decât poet (SERV., Ad Verg. Aen., 1, v. 382; Commenta Bemensia, 1,1). Cercetătorii moderni au remarcat că, deşi în structura de suprafaţă urmează ordinea cronologică, poetul s-a distanţat de metodologia analiştilor şi s-a apropiat intenţional de concepţia monografică, asumată de Salustiu, care a marcat şi descrierea scenelor de bătălie din Pharsalia. Oricum, bătălia de la Pharsalus constituie episodul spre care converge întreg discursul epic¹³. Pe de altă parte, tonul oratoric evidenţiază influenţa exercitată de retorică asupra lui Lucan, care însă va ajunge la pararetorică. Metamorfozele lui Ovidiu au avut ecou, în cartea a noua a Pharsaliei, iar intertextualitatea cu Vergiliu este incontestabilă; deşi, zestrea mantuanului slujeşte unei noi concepţii despre epos. Morfologia epopeii lui Lucan comportă temele tradiţionale ale poemelor homerico-vergiliene: lupte şi acte eroice, navigaţie şi furtuni, ospăţ oferit străinului, consiliu în care se deliberează. Iar revolta legiunilor lui Caesar aminteşte de cea a femeilor troiene din

483

POEŢI! STOICI: PERSIUS Şl LUCAN
cartea a cincea a Eneidei. Pe când subiectul Pharsaliei îşi află precedente în operele poeţilor epici romani arhaici.

Cu toate acestea, Pharsalia comportă un adevărat discurs epic, profund original, în care materialul documentar şi tematica tradiţională sunt foarte liber prelucrate şi integrate unei alcătuiri manifest personale, pe care o domină vocaţia antimitului. Materia istorică este încorporată unei ţări a eposului eroico-cetăţenesc, care, în forma sa definitivă, nu existase nicăieri¹⁴.

Mesajul Pharsaliei

Care este însă semnificaţia acestei ţări a unui epos eroico-cetăţenesc? în funcţie de filosofia istoriei, adoptată de autor, ea se bazează pe interpretarea personală şi poetică a unor realităţi istorice pur romane, virtualmente prielnice strecurării de aluzii şi referinţe la momentul redactării Pharsaliei. Ţara epică a lui Lucan servea uneori referinţelor şi reflecţiilor asupra statutului politico-ideologic al epocii lui Nero. Discursul despre această ţară eroico-cetăţenească nu putea fi decât pesimist, căci, cum am văzut, ravagiile pasiunilor contribuiseră la declanşarea războiului civil¹⁵. Pentru Lucan, sfârşitul războiului civil coincisese cu destrămarea ţării eposului său, condamnată să se dizolve în apele tulburi ale unor noi împrejurări istorice.

în definitiv, ce mesaj voia astfel să transmită Lucan contemporanilor săi? Era Lucan republican, pâladin al faimoasei libera res publica, sau, dimpotrivă, urmărea celebrarea faptelor lui Nero, chiar dacă a luat ulterior distanţă faţă de ele? Desigur Lucan detestă tirania şi iubeşte libertatea, care nu rezidă doar în autonomia morală a „bărbaţilor buni", glorificaţi de stoici. Pasiunea pentru „libertate", libertas, se potenţează pe parcursul discursului epic şi devine „cimentul" acestuia, un adevărat „Grundthema". Conotaţiile termenului respectiv implică un climat demn, cândva decantat în cadrul republicii romane, dar şi eliberarea de tiparele epice homerico-vegiliene¹⁶. însă Lucan nu este un autentic republican, întrucât înţelegea că, în anii 60 d.C restaurarea republicii devenise imposibilă. Tocmai din înţelegerea acestei imposibilităţi provine în parte şi pesimismul relativ al lui Lucan. De aceea, ţara eposului eroico-cetăţenesc este împinsă de poet spre pieire.

în relatarea evenimentelor petrecute în această ţară, Lucan statuează două planuri de desfăşurare: primul conotează efortul omului în general, înarmat cu virtutea stoică, de a combate injusteţea şi opresiunea, iar al doilea este mobilizat de forţele răului, declanşatoare de conflict cetăţenesc. La nivelul structurii de adâncime a discursului epic, pesimismul, care decurge din considerarea acestei înfruntări, încheiată cu izbânda forţelor răului, este totuşi abandonat, când se ajunge la judecata de valoare stoică şi când se cristalizează efectele îndepărtate

MESAJUL PHARSALIEI

ale celor două planuri ale discursului. Lucan însuşi elucidează aceste efecte în invocaţia poemului. Crimele războaielor civile sunt de iertat, fiindcă au oferit lui Nero prilejul să devină împărat (Phars., 1, w. 33-38). Elogiul iniţial al lui Nero nu trebuie considerat, în nici un caz, ironic. Lucan se străduieşte să scuze erorile militare, săvârşite de Domitius, pentru că acesta era strămoşul lui Nero {Phars., 2, w. 487-525).

Dar oare n-a evoluat atitudinea lui Lucan faţă de Nero? Anumiţi cercetători desluşesc o mutaţie radicală în exprimarea acestei atitudini, a rupturii survenită după primele cărţi ale Pharsaliei şi după dizgraţierea lui Lucan. Alţi cercetători pledează, dimpotrivă, pentru unitatea ideologică de monolit şi coerenţa epopeii, pentru absenţa oricărei evoluţii¹⁷. Noi considerăm că strategia lui Lucan comportă un fond de idei comun, stabil pe tot parcursul discursului epic, pe baza căruia se schiţează o evoluţie clară a unor concepţii ale poetului.

Astfei, stoicismul se menţine ca bază ideologică permanentă a epopeii. Desigur Lucan este mai puţin fidel armăturii doctrinare a Porticului decât Persius, dar, cum am arătat în alt capitol, stoicismul era o filosofie deschisă spre inovaţii. Chiar dacă ar fi fost, cum s-a afirmat, un stoic pragmatic, Lucan nu şi-a cantonat filosofia numai în sfera politicului¹⁸. Ideile poetului despre evoluţia universului {Phars., 1, w. 74-84), despre zei, închipuiţi ca simboluri ale forţelor naturii şi ale unui suflet universal {Ph,ars., 2, v. 4, 9; v. 580 etc), sunt foarte stoice. Ca şi unchiul său, Lucan furnizează descrierea măreţiei sufleteşti, pledează pentru o demnitate, care va deţine o poziţe cheie în mentalitatea romană de la sfârşitul secolului I d.C, condamnă frecvent luxul şi luxuria, zugrăveşte istoria ţării sale epice, sub semnul virtuţii şi dragostei de libertate. Poetul crede ferm în puterea constrângătoare a destinului stoic, fatum, chiar dacă fatalismul său, mai puţin consecvent decât cel al altor adepţi ai Porticului, se îmbină cu ceea ce a fost definit drept antropocentrismul Pharsaliei. într-adevăr, cum am arătat, fatalitatea a împins Roma spre războiul civil, însă impactul ei s-a realizat numai prin intermediul demersului uman.

Cum trebuie însă interpretat un vers care a nedumerit mulţi cititori şi cercetători? Ne referim la: „cauza învingătorilor a plăcut zeilor, cea a învinşilor lui Cato", uictrix causa deis placuit, sed uicta Catoni {Phars., 1, v. 128). S-a arătat, de către cercetători italieni, că Lucan nu predică în acest vers teologia victoriei, nu elogiază pe învingători, ca Vergiliu, ci pe învinşi şi sugerează solitudinea omului, confruntat cu legea inflexibilă a sorţii. Dar Lucan n-a vrut să susţină că vestitul erou stoic care a fosî Cato s-ar fi împotrivit destinului, ci, a contrario, că el l-ar fi aplicat cum a crezut că reclamă virtutea, adică rămânând solidar cu libertatea. Zeii au pedepsit laşitatea muritorilor şi au pus capăt republicii, de fapt ţării poeziei epice a lui Lucan. Totuşi, Cato, care nu era laş, n-a abandonat libertatea! De fapt, admiraţia faţă de Cato - a cărui imagine evoluează în Pharsalia, cum vom vedea - şi adoptarea unei optici mai apropiate de standardele aristocraţiei romane, decât cea profesată de unchiul poetului, rămân constante în toată

485

POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

desfăşurarea epopeii. Totodată deloc republican, cum am remarcat mai sus, Lucan a crezut permanent în ineluctabilitatea Principatului. El a rămas fidel alegaţiei din prima parte a poemului: „pacea a venit numai împreună cu un stăpân" (Phars., 1, v. 670). Alegaţie care va influenţa o apreciere similar enunţată mai târziu de Tacit. De asemenea s-a menţinut stabil ataşamentul de nezdruncinat faţă de Roma şi de romanitate. De altfel Lucan s-a referit uneori la politica externă romană, inclusiv la problemele relaţiilor cu populaţiile danubiene¹⁹. Sub impactul situaţiei Imperiului din epoca lui Nero, conflictului cu părţii, ulterior planurilor semiexpansioniste ale regimului imperial, poetul a resimţit presiunea Barbarilor ca o încercuire a statului roman.

Evoluţia concepţiilor lui Lucan

Evoluează totuşi mesajul emis de Lucan, desigur pe baza fondului stabil de idei, concomitent stoic şi antropocentrist. în optica politică a lui Lucan se pot decodifica anumite modificări de accent. Cum am arătat, poetul din Corduba a fost de la început adeptul unei monarhii foarte tradiţionaliste şi romane (ceea ce l-a nemulţumit pe Nero!), dar, în ultimele cărţi, s-a accentuat împotrivirea sa faţă de un principat orientalizant. Relevantă este atitudinea faţă de Alexandru, vestitul cuceritor macedonean, pe care Lucan îl califică drept „vlăstarul nebun al lui Filip/ / şi tâlhar norocos" (Phars., 10, w. 20-21). însă Alexandru constituia paradigma lui Caligula şi Nero, simbolul despotismului orientalizant, teocratic, de sorginte antoniană, totuşi lipsit de conotaţiile filosofice pe care zadarnic încercase să i le imprime Seneca. Pe de altă parte, se modifică radical şi atitudinea poetului faţă de principalii antagonişti ai epopeii, adică Caesar şi Pompei. Niciodată ei nu devin adevăraţi eroi, care ar trebui glorificaţi fără rezerve. Cu toate acestea, în vreme ce, la începutul discursului epic, ei sunt puşi pe acelaşi plan, ulterior Lucan propune o diferenţiere clară a valenţelor caracteristice lor. Dacă, la începutul Pharsaliei, Pompei este prezentat în plin declin, doar ca „umbra unui nume mare" (Phars., 1, v. 135), în partea a doua a epopeii el devine căpetenia vrăjmaşilor tiraniei, înzestrat cu virtuţi ca moderaţia, civismul, sentimentul justiţiei (Phars., 8, vv. 553-879). Parcă s-ar fi convertit în aspirantul spre înţelepciune, preconizat de Seneca, şi în salvatorul republicii, cândva reclamat de Cicero. în acelaşi timp, personaj emblematic pentru forţele distructive, Caesar devine tiranul prin excelenţă. El are darul şi voinţa de a domina, pentru că este bântuit de o furie cumplită, care îl transformă într-un Ahile demonizat. Bucuria încercată de Caesar în faţa capului retezat al lui Pompei (Phars., 9, vv. 1035-l062) se relevă ca deosebit de abominabilă şi denunţă pasiunile, care devastau caracterul lui viciat. Evoluează întrucâtva şi imaginea lui Cato. El este conceput în permanenţă ca adevăratul erou al epopeii, martirul sacru al stoicismului, încarnarea tuturor

486

EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR LUI LUCAN

virtuţilor romane şi tradiţionale. însă admiraţia faţă de calităţile lui sporeşte după cartea a treia a Pharsaliei. în loc de înţelept hieratic, Cato devine adversarul militar destoinic al lui Caesar, paradigma vie a autenticilor romani.

Pe de altă parte, chiar în cartea a patra, Lucan regretă destabilizarea instituţiilor tradiţionale şi blamează ereditatea monarhică (Phars., 4, w. 799-809, 823). Poetul pare să asume ideile conspiraţiei lui Piso. De altfel tonul sumbru, romantismul deznădăjduit dobândesc o pregnanţă accentuată²⁰. Ţara eposului lui Lucan vibrează adesea de sinceritate patetică, de umanism generos. Poetul este tulburat de contrastul între inevitabilitatea monarhiei - acceptată parcă mai greu decât în proza unchiului său - şi celebrarea nostalgică a unor idealuri revolute. Totuşi, încrederea în demnitatea fiinţei umane depăşeşte această dilemă tragică.

Tonul oratoric şi vocaţia romantică

încă din antichitate, Quintilian l-a considerat pe Lucan orator mai degrabă decât poet (Inst. Or., 10,1,190). Desigur Lucan era poet, de fapt un poet înzestrat cu un talent notabil. Totuşi, când moralizează sau meditează asupra evenimentelor, când îşi contrapune personajele, Lucan devine de regulă declamatoriu. De altfel personajele epopeii rostesc numeroase cuvântări, peste o sută în ansamblul Pharsaliei. în alcătuirea acestor cuvântări, poetul renunţă la formulele introductive din discursurile homerice şi vergiliene, însă respectă cu stricteţe structura, compartimentarea alocuţiunii antice, aşa cum le concepeau retorii. Anumite cuvântări se transformă în controverse retorice, precum cele mai sus menţionate ale lui Brutus şi Cato. Controversa lor, structurată la o înaltă tensiune ideatică şi emoţională, conduce de fapt la angajarea celor doi eroi stoici în tabăra pompeienilor (Phars., 2, w. 242-325). întreg poemul este, de altfel, structurat după regulile declamaţiei, cândva expuse de Seneca Retorul, bunicul lui Lucan. Abundă prin urmare tiradele declamatorii, sentenţele, prosopopeele, digresiunile, diverse procedee de amplificaţie oratorică. Totuşi, însufleţit de mobilurile sale politico-filosofice şi de o poetică înnoitoare, Lucan transcende semnificaţia tradiţională a procedeelor declamatorii, operează tranziţia de la retorică la pararetorică. Sau, altfel spus, poetul conferă funcţionalitate epică emfazei retorice, o subordonează unei arte de remarcabilă densitate emoţională. Pe de altă parte, s-a arătat cu sagacitate că în spatele controversei mai sus citate între Cato şi Brutus se aflau discuţiile între Seneca şi Lucan însuşi, cuprinşi de îndoieli, dar încă decişi să-şi continue angajarea politică, în anii 6l-62 d.C. Poetul îl concepea pe Cato ca un arhetip al lui Seneca şi tododată se considera un nou Brutus²¹.

Dar cum se realizează subordonarea emfazei faţă de obiectivele politico-estetice ale Pharsaliei? Lucan devine oratoric din dorinţa de „a spune cât mai mult", de a fi cât mai convingător. Poetul comentează permanent gesturile* eroilor epici, intervine în desfăşurarea acţiunii, participă încordat la peripeţii, ca un personaj suplimentar. El îşi transformă discursul epic într-o confesiune. Intruziunea sa în trama epică suprimă „distanţa" dintre narator şi obiectul naraţiei, îl diferenţiază pe poet de Vergiliu şi mai cu seamă de Homer. Lucan comentează direct, confesiv, emoţionat, bătălia de la Pharsalus (Phars., 7, w. 492-497). Vocea auctoriala a lui Lucan se traduce în trei tipuri de intervenţie directă: a) a naratorului

487

POEŢII STOSCI: PERSIUS Şl LUCAN

explicit, care recurge uneori la invectivarea unor personaje şi la apostrofă, adresându-se, de pildă, Romei însăşi {Phars., 1, w. 81 şi 86) sau schimbând rapid între ele persoanele verbelor, ca şi cazurile - nominativul şi vocativul; b) cea a poetului însuşi, om al epocii lui Nero, care comentează nemijlocit situaţia politică a timpului său {Phars., 7, w. 432; 440-459); c) cea a unei persoane nedefinite, enigmatice, de fapt a unui cetăţean al ţării epice a Pharsaliei, care ignoră viitorul şi imploră încheierea războiului civil (Phars., 5, w. 297-299), exprimând totuşi optica politică a poetului²². Astfel Lucan alternează cu iscusinţă falsa obiectivitate şi exprimarea nemediată a propriilor idei, spre a comenta evenimentele ţării eposului său şi a inculca ascultătorilor şi cititorilor interpretarea pe care o conferă războiului civil. Astfel tonul poemului devine nu numai oratoric sau eventual dramatic, ci şi liric. Se impune, de altfel, antinomia angelic/demonic, antinomie care va juca un rol foarte important în istoria romantismului. într-adevăr, Pharsalia este un poem romantic, ilustrativ pentru structurile vehiculate de stilul nou. Am spune chiar mai romantic şi mai neoasianist decât operele lui Seneca.

Revoluţia artistică a lui Lucan

Apartenenţa la stilul nou nu se reduce doar la vocaţia lirico-romantică şi la funcţionalitatea retoricii. Deoarece ea implică mai ales ceea ce se poate defini ca revoluţia întreprinsă de Lucan în evoluţia eposului, consecinţă a unor mentalităţi şi problematici înnoite. Poetul s-a angajat într-o polemică plurivalentă, dirijată împotriva despotismului orientalizant, însă şi a epopeii homerico-vergiliene cu subiect mitologic, ca şi a poeticii convenienţei clasicizante şi a varietăţii metrice. S-au remarcat, totuşi, filiaţii între Lucan şi Ovidiu. Oricum, însă Pharsalia constituie o anti-Eneidă, iar autorul său este un anti-Vergiliu. Căci el porneşte de la Vergiliu pentru a modifica în adâncime semnificaţia pasajelor din Eneida, la care se referă, printr-o abilă tehnică aluzivă, pentru a răsturna înţelesul focalizant ai mesajului emis de poetul mantuan²³.

Inovaţia cea mai radicală rezidă în demitizarea eposului, în făurirea unui antimit, în expulzarea mitologiei şi aparatului ei specific, compus din zei, semizei etc, „Gotterapparaf, din epopee. Divinităţile nu mai declanşează acţiunea epică. De altfel Lucan era contemporan cu Petroniu, care, în romanul lui, înlocuia limbajul simbolurilor cu cel al semnelor. Deşi, cum vom vedea, Petroniu îl va critica pe Lucan. S-a afirmat că revoluţia lui Lucan afectează trei niveluri diferite ale textului epic: 1) subiectul; 2) eroul; 3) transcendentul. Lucan ar modifica tiparele referitoare la subiect nu numai pentru că ar aborda o problematică romană, ci şi deoarece s-ar referi la prezent, sub pretextul abordării epice a trecutului. De asemenea el elimină eroul unic sau cel puţin principal, care să conducă poporul roman la o victorie decisivă. în plus, zeii îşi pierd funcţia generativă de discurs epic, pe când, am adăuga noi, destinul se abstractizează, fără a-şi pierde impactul asupra istoriei. Pentru noi, esenţiale pentru revoluţia lucaneică sunt substituirea limbajului

488

REVOLUŢIA ARTISTICA A LUI LUCAN

mitico-simbolic prin cel al semnelor şi cea a mitului prin antimit. Totodată, s-a remarcat că Lucan recurge la amestecul de genuri literare. Nu numai că el apelează stăruitor la lirism, ci impactul invectivei şi al reacţiilor critico-moralizatoare îl apropie de satira vremii. în afară de acestea, s-au stabilit filiaţii între Pharsalia şi Octavia. Lucan însuşi semnalizează tragismul discursului său (Phars., 7, w. 207-213)²⁴.

Revoluţia începe din invocaţie, unde Lucan nu se mai adresează muzelor, ci lui Nero. împăratul îi va sluji ca divinitate şi profet, încât poetul renunţă la invocarea lui Bacchus, dat fiind că principele poate singur să inspire un poem roman (Phars., 1, w. 63-66). Astfel un tipar utilizat de Manilius într-un poem didascalic este transferat în sfera epicului, în care ilustrează o inovaţie iconoclastă. Pe de altă parte, naraţiile mitologice din Pharsalia devin amuzante, sunt desfăşurate cu un scepticism detaşat. Transgresarea moştenirii vergiliene nu se reduce, cum am arătat mai sus, la abandonarea optimismului istoric. Atmosfera apollinică este intenţional substituită de o ambianţă dionisiacă. Pentru bacchismul Pharsaliei, după părerea noastră, relevantă apare chiar invocaţia. Am văzut că acolo Lucan opune pe Nero lui Bacchus, declarând că renunţă la invocarea marii divinităţi dionisiace. Dar de ce Bacchus, şi nu muzele? însuşi Apollo este consemnat doar în treacăt (Phars., 1, v. 48). Astfel, la modul aluziv, Lucan semnalizează prezenţa atmosferei dionisiaco-bacchice în textura discursului său epic. De aceea, poetul afirmă că renunţă ia Bacchus (şi nu la alt zeu!), în favoarea lui Nero. Tehnica, definită drept „antifrastică" faţă de Vergiliu, depăşeşte nivelul răsturnării unor simple enunţuri ale mantuanului. Foarte relevant este episodul deja menţionat al consultării necromantei Erichto (Phars., 6, w. 413-830). Acest episod ripostează narării vergiliene a coborârii în Infern, realizate tot în cartea a şasea a unei epopei. însă în Pharsalia nu eroul coboară în Infern, ca în Eneida, ci acesta urcă la suprafaţă, în vreme ce luna cade de pe cer. Sunt astfel practic eliminate elementele mitologice, întrucât poetul nu mai este constrâns să descrie meleagurile infernale. Distanţarea faţă de armonia clasică şi inserţia unui „romantism negru" sunt ilustrate de toate celelalte mutaţii, care privesc fie personajul care solicită profeţia, în Pharsalia un antierou „nevolnic", adică Sextus Pompeius, şi nu un erou, ca Enea, fie prevestitoarea, adică Erichto, magîciană sinistră, ce ia locul seninei Sibile, fie instrumentul prevestirii, nu Anchise, ci un simplu soldat înviat. Cum este şi firesc, degradarea afectează şi profeţia: Romei i se prezice nu o soartă glorioasă, ci tragică, îndoliată²⁵.

Miraculosul „laic"

Dar totuşi ce substituie în Pharsalia miraculosul tradiţional homerico-vergilian, prezent într-un fel chiar în primele epopei istorico-cetăţeneşti arhaice şi romane? Succedaneele rezultă chiar din prezentarea, mai sus efectuată, a consultării magicienei Erichto. Pentru a conferi măreţie evenimentelor relatate, pentru a

489

POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

ţese în jurul lor un univers imaginar, pentru a zămisli o ţară epică, s-a arătat că Lucan a recurs la două proceduri esenţiale²⁶. Astfel poetul a îngroşat considerabil duetul liniar al imagisticii sale, prin utilizarea amplificaţiei oratorice, conotaţiilor lirice şi altor mijloace mai sus evocate, care conferă pitoresc artei sale. în al doilea rând, rămânând între limitele antimitului, Lucan a operat cu un fel de miraculos „laic", care să substituie pe cel tradiţional. Presagiile, visele, magia populară, apelul la diverse elemente ale fantasticului împlinesc golul lăsat de expulzarea graţioaselor fiinţe mitologice; supranaturalul transreal substituie supranaturalul mitologic. Tocmai pasajele dominate de fantastic şi adesea de macabru, în orice caz de surprinzător, se dovedesc a fi cele mai izbutite din Pharsalia. Ca şi unchiul său, Lucan, în descripţia naturii, contrapune tradiţionalului locus amoenus un locus horridus. în ultimă instanţă, miraculosul lugubru corectează antropocentrismul şi fatalismul stoic, care, duse până la capăt, ar fi devitalizat discursul epic de fantasia lui poetică. Războiul civil însuşi este învestit cu dimensiuni cosmice şi totodată horifice. Chiar „aristia" lui Scaeva implică oroare: „virtutea" acestui centurion devine criminală şi implică o pildă de bravură nocivă (Phars., 6, w. 118-l60). Revelatoare este şi descripţia unui crâng damnat de lângă Massilia (azi Marsilia), ca şi a comportării lui Caesar, cu acest prilej (Phars., 3, w. 399-452). Caesar ordonă tăierea acestei păduri, populate de divinităţi necunoscute, lugubre, care transformă acest crâng într-un peisaj fantastic, similar regatului vergilian al morţilor. Cu toate acestea, ca un Don Juan „avânt la lettre", Caesar sfidează zeităţile macabre şi dobândeşte, în ochii soldaţilor săi, obligaţi să taie pădurea, dimensiuni supraumane.

Am arătat că Caesar este un antierou, brutal, cinic, unilateral construit ca personaj, în vreme ce Pompei evoluează spre un anumit eroism. Apare arid construit însuşi Cato, eroul privilegiat al epopeii şi arhetipul lui Seneca. Totuşi Lucan atestă capacitate notabilă de analiză psihologică în creionarea personajelor secundare, dar şi în structurarea lui Pompei şi, în parte, chiar al lui Caesar, ins sfâşiat de furtuni sufleteşti teribile. Totodată mulţimile sunt evocate cu deosebită iscusinţă.