Eugen cizek istoria literaturii latine
Strategia literară în Metamorfoze
Yüklə 2,43 Mb.
|
Strategia literară în Metamorfoze S-a arătat cu sagacitate că Apuieius pare a fi obsedat de două teme, cea a violenţei şi cea a răutăţii umane, impuse într-un discurs care excelează prin propensiunea faţă de amănuntul precis şi pitoresc20. Desigur, tonul tragic alternează cu umorul şi ironia incisivă, caricatura sau parodia cu tirada retorică " Astfel, intriga basmului mitic face aluzie la formele romane de căsătorie şi divorţ (Met, 5, 26; 6, 24), ca şi la statutul sclavilor, la urmărirea celor fugari (Met, 5, 31; 6, 4), dar şi la adoptarea unora dintre ei, care presupunea eliberarea lor automată (Met, 5, 29). Sunt invocate legi romane ale vremii (Met, 6, 9 şi 22). Sfatul zeilor funcţionează după modelul senatului roman (Met, 6, 23). încât, în ciuda caracterului său alegoric, basmul despre Amor şi Psyche recuză culoarea locală. 664
STRATEGIA LITERARĂ ÎN METAMORFOZE şi scenariile dramatice. Totuşi, violenţa şi cruzimea, gustul pentru macabru par să prevaleze în discursul romanesc al lui Apuleius. Strategia literară a Metamorfozelor exploatează intens bogatele filoane ale expresionismului italic. Obsesia morţii atroce se strecoară în numeroase episoade romaneşti. Nu este oare adevărat că aproape toate personajele apuleiene, oameni ca şi animale, se dovedesc a fi funciarmente perverse, sub impactul unui comportament sadic? Am menţionat mai sus pedeapsa crudă, care este impusă unui sclav devorat de furnici, însă şi măgarul Lucius trebuie să suporte adesea torturi deosebit de sadice, pe care i le aplică diverşi oameni. Violenţele brutale sau mai rafinate, în orice caz traumatizante, şi îndeobşte fantasmele scriitorului debuşează totuşi frecvent spre grotesc. Unele efecte melodramatice eşuează în râs, în burlescul de variate nuanţe, mai ales pendinte de cruzimea amară, mai sus menţionată. Măgarul Lucius vrea să se sinucidă, dar grădinarul îl împiedică să consume leandrii otrăvitori şi îl ciomăgeşte sârguincios (Met, 4, 2-3). Pe de altă parte, dacă în textura romanului tragicul se împleteşte cu farsa, seriosul cu frivolitatea, delicateţea cu trivialitatea, realul, adesea foarte autentic, cum am arătat, se îmbină cu fantasticul. Cu judiciozitate, s-a susţinut că Apuleius a fost unul dintre pionierii literaturii fantastice. Al fantasticului închipuit ca zonă de ambiguitate, de incertitudine între explicaţia naturală şi cea supranaturală a fenomenelor. După părerea noastră, chiar substanţa esenţială a romanului este impregnată de fantastic, deşi metamorfozele prin care trece Lucius sunt revelate de Apuleius drept certitudini. Adesea, în trama aventurilor lui Lucius, fantasticul irupe în real. De asemenea, unele dintre nuvelele încadrate în naraţia de bază, „Rahmenerzâhlung", cum spun cercetătorii germani, „la narrazione comice", în italiană, sunt învestite cu pregnante valenţe ale fantasticului. Nu ne referim doar la basmul mitic din centrul romanului, ci şi la alte povestiri relatate în cursul desfăşurării intrigii. Astfel, este menţionată în acest sens nuvela privitoare la practicile magice pe care o prezintă Aristomenes, tovarăş de călătorie al lui Lucius. Acesta arată cum, într-o noapte petrecută ia un han, nişte vrăjitoare au provocat moartea unuia dintre prietenii săi. însă când prietenul, adică Socrates, a apărut a doua zi de dimineaţă teafăr şi vioi, Aristomenes a crezut că avusese doar un coşmar. Curând şi-a dat totuşi seama că Socrates nu era decât un mort viu, un fel de fantomă, şi l-a îngropat [Met, 1, 5-l9). Supranaturalul pătrunsese astfel în viaţa lui Aristomenes. Cu toate acestea, anterior, însuşi Lucius povestise pe scurt anumite scamatorii excepţionale, inclusiv înghiţitul de săbii şi suliţe scoase prin ceafă (Met, 1, 4). Şi, cum am constatat mai sus, după încheierea povestirii lui Aristomenes, Lucius declară că nimic nu i se pare imposibil. Asemenea episoade şi multe altele comportă densitate şi tensiune narativă remarcabilă, implică momente de „suspense", de schimbare rapidă, bogată în multipie reverberaţii, a situaţiilor figurate. De aceea, s-a spus că Metamorfozele sunt una dintre puţinele opere 665
APULEIUS ale antichităţii care se pot citi ca un roman poliţist palpitant, ca una dintre cărţile lui Simenon sau Chase21. în orice caz, Apuleius este unul dintre marii maeştri ai făuririi tensiunii narative captivante. Totodată, Apuleius se învederează a fi un iscusit psiholog. Ca şi autorul Satyricon-u\u\, el operează cu tehnica autobiografiei fictive, cu naraţia la persoana întâi, „Ich-Erzăhlung". De altfel s-a arătat că şi în romanul din care nu s-au păstrat decât cinci fragmente, adică Hermagoras, al cărui titlu trimite la un cunoscut retor al secolului al ll-lea d.C, personajul principal se asemuia probabil cu Encolpius şi chiar cu Agamemnon. De asemenea, în Metamorfoze, Apuleius utilizează procedura galeriei de portrete. Diferitele personaje întâlnite de naratorul Lucius apar îndeobşte într-un singur episod, pentru a ieşi apoi din scenă. Numai naratorul este prezent de la un capăt la celălalt, asigurând unitatea întregii.intrigi. Deşi narator şi personaj simbolic, Lucius dispune de o largă autonomie, se revelează dinamic şi complex structurat. Sunt explorate chiar şi zonele liminare ale subconştientului său. Când măgarul este constrâns la o aventură sexuală cu o femeie vicioasă, cum am arătat mai sus, conştiinţa i se opune, însă tentaţia se vădeşte puternică, deoarece instinctul o obnubilează (Met, 10, 19-22). Pe parcursul intrigii, psihologia i se îmbogăţeşte considerabil, căci iniţial se manifestase ca un tânăr vesel, curios fără îndoială, avid de desfătări. Devenit asin, el este ambiguu, pentru că îşi păstrează, cum am remarcat, mintea omenească. Amărăciunea, ironia, compasiunea faţă de cei năpăstuiţi, indignarea faţă de faptele reprobabile emerg adesea în cursul tribulaţiilor suportate de el. în final, el se converteşte din antierou în erou desăvârşit; însă amintim că astfel masca de narator cade şi că Apuleius se substituie lui Lucius. Cât priveşte Psyche, din punct de vedere psihologic, ea avansează între limitele aceloraşi parametri. S-ar spune că Apuleius preconizează fervent teza evoluţiei caracterelor. însă este adevărat că această evoluţie constituie lotul eroilor „demonici" şi că se desfăşoară sub semnul iniţierii platoniciano-isiace. Personajele episodice sunt şi ele foarte pregnant şi interesant portretizate, inclusiv cele din nuvele: Aristomenes, Socrates, Philebus, Amor, surorile Psychei, însă şi Photis. Ele creionează contururile unei lumi de vocaţie picarescă. Dacă metamorfoza lui Lucius în măgar simbolizează alienarea esenţei umane, alte alienări minore survin în cursul desfăşurării intrigii şi complicaţiilor ei. Talentul narativ excepţional al lui Apuleius unifică totul într-un ansamblu concomitent foarte divers şi coerent. Cum am arătat, Apuleius îşi extrage materia intrigii şi chiar a nuvelelor din cele mai diferite surse: nararea tribulaţiilor măgarului Lucius este întreruptă de povestiri ale aventurilor altor personaje atribuite fie naratorului însuşi, fie diferitelor fiinţe care intervin în desfăşurarea tramei romanului. Dar romancierul ştie să mânuiască abil acest discurs „pe sertare", unde abundă unităţile narative autonome, fără să altereze forţa unificatoare a ansamblului. De altfel tehnica încadrării acestor unităţi narative 666 STRATEGIA LITERARĂ ÎN METAMORFOZE autonome se combină fericit cu cea a înşirării aventurilor încercate de Lucius, întrucât se succed rapid episoade cum sunt cel al luptei cu burdufurile, al metamorfozei lui Lucius în măgar, al aventurilor din vizuina tâlharilor etc. Totodată, Apuleius nu scindează pe paliere, caracteristice unor personaje deosebite, desfăşurarea aventurilor lui Lucius. Totuşi, în cea mai importantă poveste relatată, cea a aventurilor încercate de Amor şi de Psyche, naraţia se diferenţiază pe paliere, întocmai ca în romanele greceşti. Astfel, se separă între ele palierele celor doi protagonişti; însă intervin şi alte paliere, precum cel al Venerei şi chiar al surorilor Psychei. După ce aceste paliere se apropie între ele şi se unesc efemer, sfârşesc, în final, prin a se reuni definitiv. în vreme ce aventurile Charitei, frumoasa răpită de tâlhari, se grupează de asemenea pe paliere, la, aşadar, naştere un lanţ întreg de scenarii narative, care presară itinerarul romanesc. Minuţia compoziţională apuleiană amalgamează naraţia fluentă, palpitantă, cu descripţiile elegante, de evidentă inspiraţie sofistică. Asemenea descripţii, de multe ori suave, excelează totuşi prin plasticitate, prin preocuparea constantă faţă de aspectul exterior al obiectelor şi al gesturilor umane, prin picturalitatea imagisticii. Edificatoare apare descrierea grupurilor sculpturale din locuinţa Byrrhenei (Met, 2, 4). Deosebit de rafinată, chiar sofisticată, este descrierea palatului construit de Amor pentru Psyche, în care romancierul comentează entuziast mirobolantele detalii consemnate: „... tavanul, îmbrăcat în tăblii artistic sculptate în fildeş şi în lemn de lămâi, era sprijinit de coloane de aur. Toţi pereţii erau în întregime acoperiţi cu basoreliefuri în argint, reprezentând animale sălbatice şi domestice, care păreau că se mişcă şi vin spre tine, când intri înăuntru. Numai un muritor de un talent cu totul extraordinar, ba chiar un semizeu sau mai curând un zeu a putut să dea atâta aparenţă de viaţă acestor animale, pe o atât de mare suprafaţă de argint, cu fineţea unei arte atât de desăvârşite. Pardoseala însăşi era un mozaic de pietre preţioase de toate culorile, tăiate în mii de mici bucăţi şi potrivite în aşa fel una lângă alta încât înfăţişau cele mai variate picturi. Fericiţi, de o mie de ori fericiţi, cei care calcă pe diamante şi mărgăritare! Şi celelalte încăperi ale acestui vast şi măreţ edificiu de asemenea erau de o bogăţie ce nu se poate preţui" (Met, 5, l-2, trad. de I. Teodorescu). I se întâmplă de asemenea lui Apuleius să descrie migălos, prin intermediul lui Lucius, dansuri şi o pantomimă (Met, 10, 29-32). Există însă i descripţii brutale,, de sorginte expresionistă, cum ar fi cea a cortegiului urlător şi sângeros al sacerdoţilor zeiţei Atargatis (Met, 8, 27-28). Digresiunile pedante, de manifestă inspiraţie sofistică, nu lipsesc în roman. în legătură cu frumuseţea tinerei Photis, Lucius se lansează într-o lungă discuţie asupra părului femeilor (Mât, 2, 8-9). Cum am şi văzut din pasajul reprodus mai sus, exclamaţiile, glosele naratorului, tiradele retorice apar frecvent în Metamorfoze. Spre deosebire de Petroniu, Apuleius nu adoptă o atitudine antiretorică: el recuperează tenta retorică, după cum recuperează şi mitul. în
APULEIUS
- relaţie cu inflexiunile retorice, Apuleius practică şi tehnica monologului interior. Nu numai măgarul discută cu sine însuşi, însă şi alte personaje, inclusiv zeiţa Venus, în cadrul basmului, reacţionează printr-un monolog interior, când constată că oamenii îi preferă pe Psyche {Met, 4, 30). Acest monolog precede cauza ori măcar pretextul intrigii complicate a basmului mitic. Dialogurile între personaje se desfăşoară într-un ritm alegru, sub semnul dinamismului şi al veridicităţii psihologice. Nu lipseşte nici tehnica racursiului, menită şi ea dinamizării acţiunii, făuririi cadenţelor ei palpitante. Parodiile eposului, mitologiei, istoriografiei creează o coloratură umoristică subtilă. Lupta măgarului cu bătrâna din vizuina tâlharilor, care este târâtă în ţărână nu de un taur, ci de un asin (Met, 6, 27), parodiază episoade mitologice şi limbajul epic. Cearta dintre cei doi fraţi bucătari, pricinuită de fapt de furtişagurile secrete ale asinului (Met, 10, 14), comportă referinţe parodice la legenda şi la rivalităţile Atrizilor. Iar când ucide, mânios, burdufurile, Lucius se asemuieşte singur cu Heracle (Met, 2, 32)22. Discursul romanesc se transformă astfel într-un spectacol magnific. Talentul captivant al lui Apuleius sudează toate aceste elemente atât de diverse. Romancierul variază cu agilitate acrobatică registrele stilistice. Chiar în desfăşurarea suavului basm despre Amor şi Psyche, Apuleius introduce valenţe expresioniste. Zeiţa Venus se întoarce „îmbătată" de la un ospăţ, uino madens (Met, 6,11), în vreme ce lupiter se comportă ca un bătrân lubric când îi cere lui Amor-Cupidon să-i facă rost de o frumoasă adolescentă pământeană, ca răsplată pentru ajutorul dat căsătoriei lui cu Psyche (Met, 6, 22). Scriitura Metamorfozelor Fascinaţia exercitată de către discursul romanesc apuleian se realizează în parte şi datorită scriiturii excepţional de variate, de bogate în multiple reverberaţii. Combinării măiestrite a semnificaţiilor alegorice, misteriofilosofice, cu viziunea carnavalescă a realităţilor epocii, cu valenţele unui spectacol atât de eteroclit, îi corespunde un limbaj foarte diversificat, de o pregnanţă şi o pertinenţă uluitoare. Desigur prevalează exprimarea în stil direct şi în fraze relativ scurte, ca în Satyricon-u\ lui Petroniu. Cu toate că se declarase rău cunoscător de limbă rafinată (Met, 1,1), Apuleius prospectează cu o abilitate stupefiantă filoanele cele mai bogate ale limbii latine. Fantasia insolită, exuberantă, a romancierului se traduce în interferenţa valenţelor limbii celei mai înalte cu elemente de exprimare coiocvială. Abundă construcţiile retorice, corelate orientărilor asumate de cea de-a doua sofistică, legăturile sintactice şi valorile semantice surprinzătoare, schimbarea obsesivă a subiectului în propoziţii, tonui emfatic, utilizarea insistentă a arhaismelor, ca şi a termenilor abstracţi, a vulgarismelor, neologismelor, vocabulelor şi conotaţiilor poetice, a termenilor şi expresiilor ironice. Limbajul diferă şi în funcţie de personajele care îl utilizează, 668
SCRIITURA METAMORFOZELOR dar mai ales în relaţie cu situaţiile evocate. Scriitura basmului se diferenţiază net de cea a restului textului, printr-o simplitate şi o graţie deosebită, printr-o claritate foarte cristalină, unde se impun cadenţele clasice şi mai cu seamă arhaismele lexicale. Apuleius se reliefează în basmul care se referă la Amor şi Psyche mult mai tributar aticismului arhaizant decât în restul romanului. Motivul îl determină să potenţeze coloratura aticist-arhaizantă. Dar, în general, Metamorfozele par a revela un anumit zel faţă de lecţia frontoniană. Apuleius depăşeşte totuşi, cum am arătat, estetica manierismului frontonian, când practică un pluralism stilistic aproape programatic. Romancierul pare a asuma opţiunea în favoarea inventarelor stilistice deschise. Valenţele parodice ating şi lexicul. Apuleius recurge la imaginea homerică .Aurora cu degete trandafirii", convertită în „Aurora cu degetele-i trandafirii tocmai se ridicase pe cer cu carul ei" (Met., 3, 1, trad. de I. Teodorescu). Urmează figurarea frământărilor interioare ale lui Lucius, prilejuite de falsa ucidere a tâlharilor (în realitate burdufuri)! Efectele umoristice, ca şi cele grave prescriu uzitarea metaforelor, metonimiilor, epitetelor pregnante. Aliteraţiile, efectele sonore contribuie la realizarea unei armonii muzicale sugestive. încheierile de fraze cu ritm, clauzulele, relevă formaţia retorico-sofistică a romancierului. Proverbe, conţinând chintesenţa înţelepciunii populare, pigmentează adesea discursul apuleian. Nu lipseşte nici îmbinarea cuvintelor în rimă împerecheată. Foarte caracteristică este utilizarea masivă a diminutivelor, privilegiate în exprimarea colocvială a epocii. Gramatica apuleiană face evidente concesii tendinţelor care se manifestau pregnant în limba vorbită a epocii, deşi nu lipsesc, fireşte, nici construcţiile sofisticate". Valenţele .populare" ale scriiturii lui Apuleius trebuie, desigur, puse în relaţie cu propensiunea lui pentru expresionism. Oricum, scriitura apuleiană aderă perfect ia universul imaginar, la ficţiunea strălucită, construită de discursul romanesc, la bivalenta, chiar plurivalenta structurală a Metamorfozelor13.
îndeosebi Metamorfozele au înregistrat un remarcabil succes de public, întrucât răspundeau orizontului de aşteptare prielnic atât experienţelor misteriofilosofice, din ce în ce mai căutate, cât şi curiozităţilor, naraţiilor captivante. Chiar împăraţii romani l-au citit cu pasiune. Teoreticienii păgâni l-au citat pe Apuleius, alături de Apollonios din Tyana, ca sursă de miracole necreştine, contrapuse celor dreptei Credinţe. Chiar şi Augustin l-a apreciat şi a consemnat faima de care se bucura discursul romanesc apuleian. Iar Martianus Capella şi Fulgentius au reelaborat, în operele lor, conţinutul mitului despre Amor şi Psyche. Boccaccio a descoperit manuscrisul care conţinea operele lui Apuleius şi Ie-a preţuit, ca şi Petrarca. Cum era şi firesc, literatura picarescă a Renaşterii a fost stimulată de exemplul oferit de Metamorfoze. Romanul a inspirat şi pictori ca Raphael şi Canova sau artişti neoclasici, cum au fost Prud'hon şi Sabatelli24. " Astfel .unul", unus, tinde, la Apuleius, spre funcţia de articol nehotărât, pe când frecvenţa utilizării lui „acela", iile, de altfel menit să se conserve solid în limbile romanice, trebuie pusă în legătură cu redistribuirea, în curs, numerică şi funcţională, care se producea în interiorul sistemului demonstrativelor latine. Apuleius apelează frecvent şi la iste pentru .acesta", foarte pregnant în traducerile latine ale Bibliei, dar deconectat de persoana a doua a verbului, adică de întrebuinţarea lui clasică. De asemenea, Apuleius întrebuinţează construcţiile cu prepoziţie acolo unde latina clasică uzita pe cele neprepoziţionale, iar indicativul tinde, în limba sa, să substituie conjunctivul în propoziţiile interogative indirecte. 669
în spaţiul cultural românesc, operele lui Apuleius s-au bucurat de o anumită preţuire. Au apărut mai multe traduceri parţiale din Metamorfoze, care au fost tălmăcite integral de I. Teodorescu. Această traducere a apărut în 1958 şi în 1968. Se impune însă cu stringenţă alcătuirea unei noi traduceri, care să cuprindă şi operele oratorice şi să fie mai suplă şi mai modernă. Diverşi cercetători au studiat operele lui Apuleius, inclusiv autorul acestor rânduri, care, printre altele, i-a consacrat un amplu capitol din cartea intitulată Evoluţia romanului antic. Remarcabil este studiul Ancăi Filipescu asupra misteriofilosofiei apuleiene.
Apuleius a continuat eforturile întreprinse de Petroniu, căci intră în evidente raporturi de intertextualitate cu romanul acestuia. I-a apropiat nu numai practica unei fantasii exuberante, aproape cinematografice, ci şi utilizarea autobiografiei fictive, transformarea faptului narat în fapt trăit, expandarea umorului pe numeroase game, căutarea unui cod existenţial adecvat. Expresionismul emerge din ambele romane. De altfel savantul italian Enrico Cocchia considera cândva că banchetul sinistru din casa prietenului grădinarului {Met, 9, 33-38) constituie o tragică parodie a banchetului dat de Trimalchio în Satyricon25. Căci Apuleius pare că vrea să concureze împotriva lui Petroniu. Nu numai că e\ nu amalgamează proza cu versurile, dar amestecă tragicul cu comicul, dezvoltă 670 CONCLUZII considerabil evocarea violenţei în raport cu Satyricon-u\ şi diminuează oarecum incidenţa umorului, la el mult mai amar şi mai crispat. Apuleius opune imanentismului epicureic petronian platonismul său isiac. Mai ales el recuperează, împotriva experienţei petroniene, limbajul mitico-simboiic şi timbrul retoric. Prozatorul asumă în mod fericit orientări estetice atât de diverse, precum cele ale expresionismului italic, retoricii rafinate a sofisticii greceşti a vremii şi mai ales ale aticismului arhaizant de sorginte frontoniană. în orice caz, modernitatea seducătoare a discursului rostit de Apuleius oferă oricărui cititor al vremii noastre prilejul unei lecturi foarte plăcute, chiar pasionante. BIBLIOGRAFIE: Aspects of Apuleius' Golden Ass (lucrare colectivă editată de B.L HIJMANS-R. Th. van der PAARDT), Groningen, 1978; Ugo CARRATELLO, „Apuleio, uomo e romanziere", Argentea Aetas. In Memoriam Entii V. Marmorate, Genova, 1973, pp. 189 şi urm.; Eugen CIZEK, Evoluţia romanului antic, Bucureşti, 1970, pp. 148-l70; .Apuleius", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 193-225; „Les structures du roman antique", Erotica Antiqua. Ican 1976, Bangor, 1977, pp. 117-l28; E. COCCHIA, Romanzo e realtâ nella vita e nell'attivitâ letteraria di Lucio Apuleio, Catania, 1915; Anca FILIPESCU, „Isis-Domina şi aleşii ei - philosophi platonici", Culegere de Studii de Civilizaţie Romană, Bucureşti, 1979, pp. 47-65; Tomas HĂGG, The Novei in Antiquity, Berkeley-Los Angeles, 1983, pp. 166-l68; 176-l90; Istoria literaturii latine (117 e.n. - sec. VI e.n.), IV, Bucureşti, 1986, pp. 206-256; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp. 80-85; 93-99; II, p. 188; Ettore PARATORE, La novella in Apuleio, Palermo-Roma, 1928; Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 774-793; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 72l-731; A. SCOBIE, Aspects on the Ancient Românce and its Heritage. Essays on Apuleius, Petronius and the Greek Romances, Meisenheim an Glam, 1969, pp. 9-l00; Joel THOMAS, Le depassement du quotidien dans l'Eneide, les Metamorphoses d'Apulee et le Satiricon. Essai sur trois univers imaginaires, Paris, 1986, passim; P. G. WALSH, The Roman Novei. The „Satyricon" of Petronius and the „Metamorphoses" of Apuleius, Cambridge, 1970, passim. 671
NOTE 1. Vezi în această privinţă Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, p. 774; Tomas HĂGG, The Novei in Antiquity, Berkeley-Los Angeles, 1983, p. 166. 2. Pentru numele scriitorului, pentru biografia lui, vezi, între alţii, E. PARATORE, op. cit., pp. 774-776; Eugen CIZEK, „Apuleius", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a Ii-a, Bucureşti, 1976, pp. 200-201; T. HĂGG, op. cit, p. 167; Teodora POPA, „Apuleius", Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec. VI e.n.), IV, Bucureşti, 1986, pp. 206-211. Pentru datele naşterii şi morţii, prilej de aprige controverse între cercetători, vezi M. HICTER, „L'autobiographie dans l'Âne d'or d'Apulee", Antiquitâ Classique, 13, 1944, pp. 95-l11; 14, 1945, pp. 6l-68; Ugo CARRATELLO, „Apuleio uomo e romanziere", Argentea Aetas. In Memoriam Entii V. Marmorate, Genova, 1973, pp. 189-218, mai ales pp. 189-l92 şi I98. 3. Cum îl califică Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres littâraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981,1, p. 80. 4. Este posibil ca Apuleius să fi câştigat procesul. Dar E. COCCHIA, Romanzo e realta nella vita e nell'attivitâ letteraria di Ludo Apuleio, Catania, 1915, pp. 105-l11, a susţinut că procesul s-ar fi încheiat prin verdictul „nu e limpede", non liquet, adică indecis. Acest verdict îngăduia reluarea ulterioară a procesului. însă, după câte ştim, duşmanii lui Apuleius, care se temeau că el va moşteni importanta avere a Pudentillei, n-au reluat niciodată acuzaţiile lor. Pentru „relaţiile" lui Apuleius cu Eshmun, vezi U. CARRATELLO, op. cit., p. 203. 5. Ne referim mai ales la E. PARATORE, op. cit, p. 778; pentru Floride, vezi şi R. PICHON, op. cit, pp. 723-725; R. DE'CONNO, „Posizione e significato dei Florida nell' opera di Apuleio", Annali della Facoltâ di Leftere di Napoli, 8, 1958-l959, pp. 59 şi urm.; E. CIZEK, „Apuleius", Imperiul, II, p. 202; mai ales R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 188 şi 203. 6. Nu lipsesc digresiunile poetice, deşi pedante, comparaţiile pregnante. Sunt rezumate ideile cardinale ale lui Platon: vezi R. PICHON, op. cit, pp. 726-727; E. PARATORE, op. cit, p. 777; U. CARRATELLO, op. cit., pp. 200-202. 7. E. PARATORE, op. cit, p. 776 pare a considera că textul a fost remaniat în vederea publicării; Contra T. POPA, „Apuleius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 217-218, consideră că Apologia ar fi fost redactată după „stenogramele" şedinţei. Invocă spontaneitatea tonului, dialogul lui Apuleius cu judecătorul şi personalul auxiliar. Insă aceste elemente au putut fi intenţional conservate şi chiar potenţate cu prilejul publicării, ca să se făurească iluzia spontaneităţii. Pentru data publicării Apologiei, vezi G. CAPUTO, „Architettura del teatro di Leptis Magna", Dioniso, 13, 1950, pp. 164-l78; U. CARRATELLO, op. cit p. 194. 8. R. PICHON, op. cit, p. 726, exclama: „bref, ii etourdit les juges par son verbiage prolixe, harmonieux, spirituel, en escamotant la gravita du sujet"; pentru mesajul şi stilul Apologiei, vezi ibid. pp. 725-726; E. PARATORE, op. cit, pp. 776-778; E. CIZEK, „Apuleius", Imperiul, II, pp. 203-206. S-a remarcat uzitarea portretelor zeflemitoare, foarte plastice, ale celor amestecaţi în proces, ca şi a anecdotelor şi povestirilor cu tâlc, veritabile interludii semnificative. Astfel, Apuleius narează aventurile lui Socrate, acuzat de demenţă de propriul său fiu. Marele gânditor dovedise absurditatea incriminării, când citise judecătorilor tragedia Oedip la Colona, la care lucra chiar în acel moment. 672
NOTE Judecătorii, entuziasmaţi, l-au achitat (Apoi, 37). în acest mod, Apuleius îşi avertiza judecătorii, întrucât şi el citea din propriile opere. 9. Pentru explicarea acestui subtitlu, vezi T. POPA, „Apuleius", Istoria literaturii latine, IV, p. 2T9, n.2. Dar R. MARTIN-J. GAILLARD, op. c/r., I, p. 99, cred că epitetul aureus, adică de aur, n-ar conota sensul de „năzdrăvan", ci ar trimite la semnificaţia gravă şi religioasă a romanului, subiacentă aspectului picaresc. Ei invocă, în sprijinul acestei interpretări, prefaţa enigmatică a Metamorfozelor. 10. Cum evidenţiau E. COCCHIA, op. cit, pp. 237-239; Ettore PARATORE, La novella in Apuleio, Palermo-Roma, 1928, pp. 52-54. P. G. WALSH, The Roman Novei. The „Satyricon" of Petronius and the „Metamorphoses" of Apuleius, Cambridge, 1970, pp. 249-251 tinde să situeze alcătuirea Metamorfozelor între anii 180 şi 190 d.C. în schimb, U. CARRATELLO, op. cit, pp. 216-218, preferă o datare cu puţin anterioară anului 160 d.C. El pune în legătură redactarea Metamorfozelor cu romanul pierdut Hermagoras şi cu culegerea de anecdote erotice. Pentru aceasta din urmă, vezi Teresa MANTERO, X'Erotikos di Apuieio", Studi Classici in Onore di Quintino Cataudella, III, Catania, 1972, pp. 475 şi urm. Tot U. CARRATELLO, op. cit, p. 197, semnalează că Apuleius maschează, disimulează, în prolog, vocaţia de opus theologicum, inerentă Metamorfozelor. 11. Pentru caracterul enigmatic al prefaţei, vezi R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 98-99. Pentru modelele şi tiparele utilizate în Metamorfoze, vezi ibid., pp. 84-85, care subliniază că intriga romanului n-a fost elaborată de Apuleius; dar şi E. CIZEK, .Apuleius", Imperiul, II, pp. 207-210; T. HĂGG, op. cit, pp. 176-l82. Nu ni se pare deloc justificat scepticismul parţial, proclamat în privinţa tiparelor şi originii subiectului Metamorfozelor, de către T. POPA, .Apuleius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 223-224. Cât priveşte precedentele egiptene şi inspiraţia unor episoade ale romanului apuleian, vezi Pierre GRIMAL, „Le calame egyptien d'Apulee dans Ies Metamorphoses", Revue des âtudes Andennes, 73,1971, pp. 343-355. Pentru obârşiile fabulelor mileziene, încadrate în naraţia principală, vezi şi Bruno LAVAGNINI, Studi sul romanzo greco, Messina, 1950, pp. 117-l1812. Interpretarea lui Piero SCAZZOSO este prezentată şi discutată de R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 98-99. Pentru amalgamul de seriozitate şi frivolitate în Metamorfozele lui Apuleius, vezi şi Ben Edwin PERRY, The Ancient Romances. A Literary Historical Account of their Origins, Berkeley, 1967, pp. 252-253; 259-280; Jean BEAUJEU, „Serieux et frivolite au ll-e siecle de notre ere: Apulee", Bulletin de l'Association Guillaume Budâ, 34, 1975, pp. 83-97; T. HĂGG. op. cit, pp. 176; 18l-l82; 190. Acest ultim savant semnalează filiaţiile cu romanul sentimental grec, relaţiile strânse între un personaj precum Charite şi eroinele romaneşti elenice: ibid., pp. 188-l90. Dar pentru cultura elenică a lui Apuleius, vezi şi U. CARRATELLO, op. cit, p. 198. 13. Pentru nuvelistica mileziană utilizată de Apuleius şi funcţiile împlinite de ea, vezi E. PARATORE, La novella, p. 254; Quintino CATAUDELLA, La novella greca, Napoli, 1957, p. 142; A. SCOBIE, Aspects of the Ancient Românce and its Heritage. Essays on Apuleius, Petronius and the Greek Românce, Meisenheim am Glan, 1969, pp. 9-32; Eugen CIZEK, Evoluţia romanului antic, Bucureşti, 1970, pp. 157-l58; .Apuleius", Imperiul, II, p. 209; U. CARRATELLO, op. cit., p. 197 (care opinează că Apuleius a utilizat majoritatea milezienelor); R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, p. 94; T. HĂGG, op. cit, p. 186. 14. Pentru platonismul isiac al Metamorfozelor, vezi, între alţii, B. LAVAGNINI, op. cit, pp. 133-l38; E. CIZEK, Evolupa romanului antic, pp. 163-l71; „Apuleius", Imperiul, II, pp. 209-212; „Les structures du roman antique", Erotica Antiqua. Ican 1976, Bangor, 1977, pp. 106-l28, de fapt pp. 117-l18; J. BEAUJEU, op. cit, pp. 88-93; Anca FILIPESCU, „Isis-Domina şi aleşii ei - philosophi platonici", Culegere de studii de civilizaţie romană, Bucureşti, 1979, pp. 47-65 (care se referă şi ia simbolistica numerelor; dacă 11 era cifra geniului rebel, în schimb 3 era un număr norocos; or, după ce redevine om, Lucius beneficiază de trei iniţieri şi ajunge astfel favoritul Isidei; încât numerele ilustrează evoluţia personajului principal al romanului); pentru simbolistica numerelor, aplicată cărţilor Metamorfozelor, vezi şi U. CARRATELLO, op. cit, p. 196; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 83-84; T. HĂGG, op. cit, p. 182. Joel THOMAS, Le depassement du quotidien dans l'âneide, les Mâtamorphoses d'Apulâe et le Satiricon. Essai sur trois univers imaginaires, Paris, 1986, pp. 37-50; 68-l95, a reliefat sensurile călătoriei iniţiatice pe care o 673 APULEIUS
întreprinde Lucius, emergenţa, în arhitectura simbolică a romanului, a unor imagini, precum cele ale măştii, deghizării, vicleniei, simulării şi magiei. Acest ultim cercetător propune (ibid., p. 134) următoarea schemă a cărţilor Metamorfozelor pentru a da seama de momentele cele mai intense şi mai semnificative ale naraţiei apuleiene (şi ca să ilustreze relaţiile între basmul central şi finalul romanului): Yüklə 2,43 Mb. Dostları ilə paylaş:
|