Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor



Yüklə 0,87 Mb.
səhifə10/15
tarix30.01.2018
ölçüsü0,87 Mb.
#41988
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15

Probabil sub efectul caloric al continuării vulcanismului până în pleistocenul mediu, relieful glaciar din partea înaltă a Călimanilor este destul de modest. Pe versanţii caldeirei Călimanilor, la 1.610 m, sub Pietrosul şi la 1.750 m, sub Reţitiş, au fost semnalate (I.Bojoi, 1986) două circuri glaciare, cu contururi estompate, ca şi acumulări morenaice, pe văile Reţitiş, Pietricelu ş.a., uneori groase de peste 50 m, în care talvegurile actuale sunt adâncite cu 3-7 m, continuându-se spre partea înaltă cu segmente nivale (culoare de avalanşe).

Pe lângă asprimea termică din ce în ce mai accentuată spre aria Călimanilor, unde temperaturile medii anuale coboară spre -20C, specificul c l i m a t i c este marcat de asimetria celor doi versanţi ai catenei. Cel vestic este mai umed (cantităţi mediii anuale de precipitaţii care ajung la 1.000 – 1.300 mm), aflându-se sub influenţa directă a circulaţiei vestice şi cumulând efectul adiabatic al barajului orografic. Cel estic se află sub componenta dinamică descendentă şi primeşte precipitaţii mai reduse, a căror valoare medie coboară până la 800 mm. Reţeaua hidrografică este însă densă (0,71-0,94 km/km2) şi râurile au debite mari. Lacurile naturale sunt rare, cel mai important fiind Sfânta Ana (cu adâncime de 7 m). În vederea regularizării regimului debitelor Târnavei Mari, s-a amenajat acumularea de la Zetea. Datorită permeabilităţii piroclastitelor şi formaţiunii vulcanogen-sedimentare, apa freatică se află adesea la adâncime mare şi pe suprafeţe întinse, în aria înaltă ca şi pe platouri, izvoarele sunt rare. În schimb spre baza versanţilor, către ambele arii depresionare învecinate, apar foarte numeroase izvoare minerale, cu o componentă carbogazoasă generală, unele fiind hipotermale (Topliţa).

V e g e t a ţ i a este influenţată de asimetria climatică. Pe versantul vestic pădurea de fag are o foarte mare extindere, pădurea de amestec fag-conifere urcă la 1.350 m – 1.400 m, iar molidişurile ajung până pe vârfurile conurilor. În est molizii coboară mult, până spre baza versanţilor (800 m – 900 m), prin efecte de inversiune determinate climatic. În pădurile de molid bradul şi spre limita superioară zâmbrul au o frecvenţă mai mare decât în alte sectoare ale Carpaţilor Orientali. Pădurea este bine păstrată, acoperind aproape 80% din aria montană şi constituind o resursă extrem de importantă în special în M.Călimani. Vegetaţia subalpină bogată şi diversă şi chiar cea de pajişte alpină sunt caracteristice numai ariei celei mai înalte din M.Călimani, areale mici de jnepenişuri, afin, merişor ş.a.fiind prezente şi în craterele Saca şi Harghita. F a u n a are efective numeroase, cu o pondere mare a elementelor de interes cinegetic (urs, cerb, căprior, mistreţ), a tetraonidelor (în special cocoş-de-munte şi câteva exemplare de cocoş-de-mesteacăn, în M.Călimani), a unor felide mai rare (râsul). La Topliţa este amenajată o păstrăvărie. Corespunzător complexului p e d o g e n e t i c specific (mai ales materialului parental), au o pondere mare andosolurile tipice, caractere andice constatându-se şi în cazul solurilor brune acide şi al celor brune feriiluviale.

U m a n i z a r e a acestui sector al catenei vulcanice este relativ slabă, densitatea medie fiind sub 25 loc./km2. Cea mai mare parte a terenurilor se menţine în utilizare silvică. Populaţia românească este grupată mai ales în partea nord – nord-vestică, cea secuiască spre centru, sud şi sud-est. Cele mai multe aşezări se află pe contactul cu depresiunile vecine, în interior fiind sate numai în lărgirile din defileul Mureşului (Stânceni, Lunca Bradului, Răstoliţa), în bazinele superioare ale Gurghiului (comunele Ibăneşti şi Hodac, cu numeroase sate mici) şi Târnavei Mici (Bucin), ca şi în depresiunea Vârşag. Văile au impus aceeaşi fizionomie răsfirată, dar în depresiunea Vârşag şi pe unele arii de platou (Liban, Şicasău) gospodăriile sunt risipite în fâneţe. Sub aspect economic, activităţile productive s-au orientat către creşterea animalelor de rasă (bovine şi – în ultimii ani – cabaline), exploatarea şi industrializarea lemnului, o fabrică mare de cherestea funcţionând la Lunca Bradului. Mai sărace decât în celelate segmente ale catenei vulcanice, resursele minerale oferă totuşi andezit (extras în cariere mari la Stânceni, pe Mureş şi Dornişoara, în nordul M.Călimani) şi caolin (exploatat la băile Harghita). S-a mai exploatat un zăcământ de fier (hidrotermal) acum epuizat, la Lueta, pe seama căruia a funcţionat micul centru siderurgic de la Vlăhiţa. A fost, de asemenea, extrem de modestă rezerva de sulf din Negoiul Românesc (M.Călimani), ceea ce a impus încetarea activităţii de extracţie, nu înaintea distrugerii ecosistemelor forestiere şi subalpine, a morfologiei subvulcanice şi a acidifierii pe termen incalculabil a solului, apelor din bazinul Negrei Şarului şi până aval, pe Bistriţa. Rezerve mici de minereuri de mercur (cinabru, la Cocoizaş şi Sântimbru, pe versantul estic al Harghitei) şi de cupru (în craterele Saca, Şumuleu, Amza şa.) nu justifică investiţii de valorificare. Este în schimb destul de intensă activitatea balneară. În M.Ciomatul, într-o mică peşteră se produce o emanaţie de CO2 liber, mofeta fiind valorificată în scopuri curative. Sub formă amenajată şi susţinută cu capacităţi de cazare izvoarele minerale sunt bine valorificate la băile Tuşnad (staţiune de interes naţional), Harghita, Homorod şi Chirui - lângă Vlăhiţa, băile Sântimbru - pe versantul estic al conului Luci şi băile Ozunca, pe versantul sudic al Harghitei.


2.1.5.4. Ulucul depresionar central


Aria dintre catena vulcanică şi unităţile montane pe structură cutată din partea central-estică reprezintă cel mai întins sector depresionar intern din toţi Carpaţii româneşti. Cu excepţia întreruperii produse de horstul cristalin al M.Rodnei, între Ţara Maramureşului şi Ţara Dornelor, continuitatea sa este aproape perfectă, între diferitele compartimente existând doar praguri scunde sau scurte sectoare de defileu. G e n e t i c, cele mai multe sunt considerate depresiuni de baraj vulcanic (Giurgeu, Ciuc, Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, parţial Maramureş). Altele au origine tectonică, fiind formate prin scufundări recente (Ţara Bârsei-Trei Scaune). Cea mai discutată a fost Ţara Dornelor, în a cărei geneză edificarea M.Călimani impune o componentă vulcanică (fără ca barajul să fi fost probat prin sedimente specifice), iar tectonica de scufundare pe o reţea complexă de falii a accentuat caracterul depresionar şi vigoarea modelării externe, în principal fluviale, de către o Bistriţă instalată pe traseul actual încă din sarmaţian (I.Donisă, 1968). R e l i e f u l, care dă nota dominantă a peisajului, este în majoritatea sectoarelor de câmpie intramontană (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, partea central-sudică a Giurgeului), cu o netezime care a sugerat sedimentări lacustre (chiar dacă doar aparente). Celelalte compartimente (Maramureş, Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, sectorul nordic al Giurgeului) au un relief mai fragmentat, mai variat, cu aspect de dealuri sau chiar de muncei. În depresiuni c l i m a t u l este aspru, cu temperaturi reduse, în special iarna, datorită frecvenţei inversiunilor termice. Faţă de altitudinea absolută, adesea destul de mare (600 m – 800 m) precipitaţiile sunt destul de reduse (600 mm – 750 mm), datorită foehnizării maselor de aer care traversează munţii dinspre vest. Doar Ţara Maramureşului, larg deschisă spre nord-vest, primeşte precipitaţii mai bogate. Atmosfera este relativ umedă, tot timpul anului, ca urmare a uniformităţii destul de constante a regimului anual al precipitaţiilor şi valorii reduse a evapotranspiraţiei. Netezimea multor sectoare, accentuată de permanenţa subsidenţei, face dificil drenajul, ceea ce favorizează formarea mlaştinilor oligotrofe.

Deşi climatul nu este foarte permisiv, terenul plan şi solurile mai fertile decât în aria montană adiacentă, formate de regulă pe depozite aluvio-proluviale tinere, au favorizat o u m a n i z a r e timpurie, bazată pe practicarea agriculturii. Acest uluc este sectorul cel mai populat şi unul dintre cele mai urbanizate din Carpaţii româneşti, cu densităţi care adesea le depăşesc pe cele din regiunile de câmpie extracarpatică.



Ţara Maramureşului este străjuită de M.Maramureşului, spre nord-est, M.Rodnei, în sud-est, şi munţii vulcanici Oaş-Gutâi şi Ţibleş, în sud-vest. Este deschisă larg spre nord-vest, unde se continuă şi la nord de valea Tisei, în Ucraina transcarpatică.

Depresiunea are un substrat g e o l o g i c variat, constituit din fliş transcarpatic şi molasă mio-pliocenă, care prezintă multe afinităţi cu depozitele din nordul Depresiunii Transilvaniei şi din Dealurile Vestice. De altfel, numai formarea relativ recentă a catenei vulcanice a permis individualizarea ei faţă de Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Panonică, încât poate fi considerată o depresiune de (pseudo)baraj vulcanic. În partea nord-estică predomină depozite mai vechi de fliş paleogen (eocen-oligocen), mai rezistente la eroziune (spre exemplu, gresia de Strâmtura). În partea sud-vestică este caracteristic un sedimentar mai tânăr, mio-pliocen, molasic, format din marno-argile cu intercalaţii de tufuri vulcanice, gipsuri şi sare de vârstă badeniană. Toate aceste formaţiuni sunt complicat cutate, chiar cu mici şariaje orientate nord-vest – sud-est, sau cu diapire generate de sarea badeniană, ceea ce diversifică mult comportamentul substratului în cursul modelării externe.

În ansamblu, r e l i e f u l este deluros (uneori chiar de muncei), cu energie accentuată, cu văi care s-au adâncit şi cu peste 250 m şi cu altitudini absolute care depăşesc pe unele interfluvii 1.000 m. Morfologic, se diferenţiază bazinul Izei, din sud-vest, cu un relief mai scund (Sighetul se află la numai 270 m), cu văi largi, versanţi domoli şi terase bine dezvoltate, de bazinul Vişeului, din nord-est, cu un relief mai înalt (1.038 m, la sud de Vişeul-de-Sus, în Vârful-lui-Dan), mai fragmentat, cu văi înguste, uneori cu aspect de defileu. În sud-vest, trecerea la munţii vulcanici şi M.Rodnei se face prin intermediul unui piemont larg, care are un caracter mixt, predominant de eroziune în partea superioară şi de acumulare în cea inferioară, în aceasta din urmă putându-se separa mai multe trepte de glacis de acumulare piemontană (spre exemplu în piemontul Borşei, pe contactul cu M.Rodnei). Deşi ca direcţie generală văile principale, Vişeul şi Iza, sunt orientate transversal faţă de liniile structurale ale substratului, în detaliu evoluţia reţelei a corespuns aproape permanent caracteristicilor substratului geologic. Astfel, văile se lărgesc în depozite badenian-panoniene (la Dragomireşti, pe Iza) şi oligocene (la Vişeul-de-Sus, pe Vişeu) şi se îngustează la trecerea prin roci mai dure, gresii cretacice (valea Vişeului, aval de Bistra) sau gresie eocenă de Strâmtura (valea Izei, între Rozavlea şi Bârsana). În reţeaua de văi secundare sunt şi adaptări la structură, aşa cum este cazul Ronişoarei, afluent de pe dreapta al Izei, care s-a orientat în lungul unui sinclinal format din roci moi, badenian-sarmaţiene. Văile sunt însoţite de un sistem de 5-7 terase, care pe Tisa, Iza şi Vişeu ajung până la 150 m altitudine relativă. Cele mai bine dezvoltate sunt nivelurile de 5-11 m şi 11-24 m, foarte favorabile aşezărilor şi culturilor. În partea de vest a depresiunii, Tisa, Iza şi Mara au şi albii majore foarte largi. Reliefului natural i se adaugă şi depresiuni antropice, formate pe locul unor exploatări mai vechi de sare, la Coştiui.

Complexul caracteristicilor c l i m a t i c e, de v e g e t a ţ i e şi s o l u r i prezintă variaţii importante, în funcţie de altitudine, de la vest spre est, fiind de o factură mereu mai accentuat montană spre golful depresionar de la Borşa. Astfel, partea vestică (bazinul inferior al Izei, bazinele Marei şi Ronişoarei), cu temperaturi medii anuale de peste 80C şi precipitaţii medii de 700-800 mm/an, este domeniul pădurilor de gorun şi al solurilor brune argiloiluviale. Partea centrală, cu temperaturi medii anuale de 70C - 80C şi precipitaţii de 800 mm–1.000 mm/an este domeniul pădurilor de mixte de fag-gorun şi al făgetelor, în general pe soluri brune luvice. Partea estică şi sectoarele mai înalte, cu temperaturi medii anuale de 60C - 70C şi precipitaţii medii care depăşesc 1.000 mm/an intră în domeniul pădurii de amestec fag-conifere şi al spodosolurilor.



Ţara Maramureşului este p o p u l a t ă de foarte mult timp, fapt confirmat de numeroasele aşezări preistorice. Încă din sec. XI au fost menţionate mici formaţiuni politice locale ale populaţiei româneşti, din rândul cărora s-au ridicat în sec. XIV şi întemeietorii statului feudal moldovean, prin migraţie peste Carpaţi. Anterior aceluiaşi sec. XIV documentele atestau 47 de aşezări. Densitatea permanent mare a populaţiei este confirmată şi de dimensiunile remarcabile la care au ajuns aşezările rurale, unele cu mai multe mii de locuitori (Moisei, cu 8.961 loc.). De asemenea, cu toate colonizările şi imigrările din perioadele de administraţie austriacă şi austro-ungară (zipseri – germani din Slovacia aduşi la Vişeul-de-Sus, evrei (atât în oraşe cât şi în sate, în mare parte exterminaţi în 1940 – 1944, sub ocupaţia hortyistă), populaţia a fost şi a rămas majoritar românească, păstrându-şi comportamentul demografic de-a lungul timpului. Prin natalitate şi bilanţ natural pozitiv, mereu superior mediei naţionale, Maramureşul are şi astăzi însemnate resurse de forţă de muncă, chiar pe fondul unei migraţii tradiţionale pentru lucrări agricole şi forestiere, pe arii largi. În afara satelor mari, răsfirate pe văi, gospodării risipite acoperă adesea şi interfluviile înalte. Majoritatea populaţiei are ocupaţii agricole. Se cultivă cereale (mai ales în bazinul Izei), in, cartof, plante furajere. Sunt intens utilizate terasele antropice de cultură, amenajate din vechime pe versanţi, până în partea înaltă a interfluviilor. Se cresc animale, în special bovine din rasa brună de Maramureş, creată aici, prin încrucişare. În vestul depresiunii este foarte rentabilă şi pomicultura. În perioada contemporană, s-a dezvoltat şi industria de transformare: a lemnului (la Sighet, Vişeul-de-Sus, Borşa), textilă (Sighet), chimică (Vişeul-de-Sus), construcţii de maşini (Sighet). Ţara Maramureşului este extrem de variată şi interesantă sub aspectul potenţialului turistic etno-cultural, datorită menţinerii nealterate a unor vechi tradiţii şi a artei populare. Portul, obiceiurile extrem de bogate, artizanatul textil şi al lemnului, casele, porţile şi mai ales bisericile de lemn, ca şi adaptarea rapidă a multor gospodării ţărăneşti la standarde ale calităţii serviciilor obişnuite în turismul european, au racordat aria maramureşană la A.N.T.R.E.C. şi Euro-Gîtes, aducând venituri importante populaţiei.

Ţara Dornelor este înconjurată de M.Bistriţei Aurii, la nord, M.Bistriţei mijlocii, la est, M.Călimani, la sud şi M.Bârgăului, la vest. Este o depresiune înaltă, a cărei vatră e situată la 800 m şi, fiind plată, are margini care nu depăşesc 1.000 m. Geneza complexă a produs diferenţieri morfologice, sub forma a două sectoare, unul vestic, mai mare drenat de Dorna şi afluenţii săi şi unul estic, drenat de Neagra Şarului. Sunt incomplet separate de un promontoriu cristalin, orientat sud-nord, Dealul Negru (1.302 m). Originea depresiunii, controversată, pare a fi una complexă, modelării externe stimulate de tectonică revenindu-i un rol însemnat. Pe această cale a fost îndepărtat aproape total sedimentarul paleogen, care ar fi trebuit să acopere integral depresiunea, odată ce în M.Ouşorul, situat imediat la nord, depozitele respective se află mai sus de 1600 m. Existenţa unor fracturi profunde care au putut produce prăbuşiri inegale este sugerată de numeroasele izvoare minerale. Este logic însă ca eficienţa modelării fluviale să fi fost accentuată, prin îmbogăţirea reţelei de afluenţi ai Bistriţei şi prin creşterea debitelor, datorită barajului vulcanic.

R el i e f u l actual este cel al unei câmpii de acumulare aluvio-proluvială, cea mai mare parte fiind formată din albiile majore şi terasele Dornei, Negrei Şarului şi Bistriţei, precum şi din glacisuri de acumulare, în lungul contactului cu rama montană. Au fost identificate 7 terase, cu altitudine relativă până la 200 m, cu un grad de conservare foarte diferit, cele înalte păstrându-se numai ca depozite, pe areale mici, cele mai dezvoltate fiind terasele de 20 m şi 40 m – 50 m. Albiile majore sunt slab drenate, mlăştinoase, cu mari turbării oligotrofe, la Poiana Stampei (un strat gros de 6 m, acoperind o suprafaţă de 480 ha), şi pe Neagra Şarului. În turbării (tinoave) asociaţiile vegetale sunt cele specifice mediului acid oligotrof, arboretele având consistenţă slabă, cu exemplare pipernicite (pini, mesteceni, molizi, cu diametre de 10-22 cm la vârsta de 100 ani), iar vegetaţia ierboasă (dominată de muşchi) etalând specii relicte şi actuale subarctice – ca Sphagnum wulffianum, o specie de muşchi frunzos, cu arealul cel mai sudic în acest tinov, plante carnivore (Drosera rotundifolia) etc. O faună de rotifere, tardigrade şi păianjeni, păstrând aceleaşi caracteristici de mediu rece şi acid, măreşte valoarea ştiinţifică a turbăriilor, contribuind şi ea la dobândirea statutului de rezervaţie naturală. Turba se exploatează încă drept combustibil, iar nămolul de turbă se foloseşte în tratamentul balnear.

C l i m a este rece şi umedă. Reduse prin circulaţie catabatică, precipitaţiile medii nu depăşesc 750 mm/an, dar umiditatea aerului este permanent accentuată, depăşind şi în iulie 72%. În depresiune sunt mai puţin de 40 zile cu cer senin pe an. Media termică este de numai 40C-50C. V e g e t a ţ i a naturală a fost forestieră, pădurile de conifere fiind însă în cea mai mare parte înlăturate şi înlocuite cu pajişti, păstrându-se numai sub formă de pâlcuri sau şiruri de molizi care marchează limitele de proprietăţi.

Deşi u m a ni z a r e a s-a produs mai târziu, Ţara Dornelor a ajuns la o densitate mare a populaţiei, aşezată în sate mici dar numeroase, situate în special pe terasele mai largi ale râurilor. Predomină satul dispersat, cu gospodării izolate, bine organizate (cu case foarte frumoase, construite din lemn, pe temelii de piatră), cu mici nuclee de grupare. Datorită asprimii climatului, culturile agricole nu se pot dezvolta. Există doar mici parcele de cartof şi trifoi. Cea mai mare parte a terenurilor despădurite este folosită ca păşuni şi fâneţe, pentru efective importante de bovine de rasă. Pe baza izvoarelor carbogazoase-feruginoase şi carbogazoase-arsenicale s-a dezvoltat staţiunea balneo-climatică Vatra Dornei. Se valorifică, de asemenea, şi apele de la Poiana Negrii (îmbuteliată în cantităţi mari), ca şi cele de la Şarul Dornei. Depresiunea este polarizată de orăşelul Vatra Dornei, relativ tânăr (sec.XIX) dar activ, cu unităţi industriale de prelucrare a lemnului, a laptelui şi unităţi de reparaţii ale utilajului forestier şi minier.



Depresiunea Drăgoiasa-Glodu ocupă aria cea mai restrânsă în cadrul ulucului depresionar şi este situată la altitudinea cea mai mare (1.000-1.100 m). Spre vest este închisă de M.Călimani, spre est de M.Bistriţei mijlocii care, prin înălţimea cristalină Almaşul Mare (1.451 m), o închid şi spre sud, separând-o de depresiunea Bilbor. În nord comunică larg cu Ţara Dornelor, printr-o înşeuare puţin denivelată. Se prezintă sub forma a două compartimente, cel vestic (Drăgoiasa) fiind separat parţial de cel estic(Glod) de către o altă înălţime cristalină, traversată de Neagra Broştenilor printr-un sector de vale destul de îngustă.

Compartimentul Drăgoiasa are caracteristicile unei depresiuni de b a r a j v u l c a n i c, fiind format prin edificarea masivului Călimani în pliocenul superior-pleistocen. Bararea văii prin care un râu se orienta spre vest a determinat formarea unui lac. Acesta a fost treptat colmatat şi drenat prin înaintarea regresivă a Negrei Broştenilor. În sedimentele lacustre specifice s-au format şi lentile de cărbuni. Odinioară mai extinse, aceste depozite sedimentare au fost parţial îndepărtate prin eroziune. Compartimentul Glod (Glodul) s-a format prin e r o z i u n e diferenţială, pe seama rocilor cretacic-eocene dintr-un mic sinclinal pe cristalin. C l i m a este mai rece decât în Ţara Dornelor, cu precipitaţii bogate (aprox. 1.000 mm/an) şi ceţuri frecvente. Depresiunea este totuşi bine populată. Gospodăriile sunt risipite în fâneţe, iar locuitorii cresc animale, extrag şi prelucrează lemnul. Pe lângă case sunt şi mici parcele cultivate cu cartof şi plante furajere.



Depresiunea Bilbor este situată mai spre sud, la o altitudine mai mică (900 m – 1.000 m) şi are o suprafaţă mai mare. Caracteristicile b a r a j u l u i v u l c a n i c sunt încă mai evidente în cazul său, depozitele lacustre romanian-pleistocene (mai bine cunoscute, prin foraje) au o grosime mai mare (75-130 m) şi o răspândire mai largă. Formarea depresiunii se datorează înălţării aceluiaşi masiv vulcanic al Călimanilor, care a barat un pârâu orientat dinspre munţii cristalini ai Bistriţei mijlocii spre vest. A urmat colmatarea treptată şi drenarea lacului astfel format, atât spre est, prin înaintarea regresivă a Bistricioarei, cât şi spre sud, spre bazinul Mureşului, prin înaintarea obârşiilor pârâului Sec, afluent al Topliţei. În r e l i e f u l actual au mai rămas fragmente plane, din fosta câmpie de acumulare lacustră, separate de înălţimi cristaline izolate. Deşi mai blândă, c l i m a este totuşi destul de rece, temperaturile medii anuale nu depăşesc 40 C, iernile sunt geroase, cu frecvente inversiuni termice, când se înregistrează valori sub -300 C. Precipitaţiile sunt şi aici bogate, depăşind valoarea medie de 900 mm/an. Netezimea reliefului favorizează stagnarea apei, formarea turbăriilor şi înmlăştinirea pădurilor de conifere, care constituie v e g e t a ţ i a spontană. Acestea au fost însă înlocuite, în cea mai mare parte, cu pajişti folosite ca fâneţe. Culturile au condiţii ceva mai prielnice, alături de cartof crescând bine ovăzul şi chiar mici livezi de măr (cu soiuri criofile). Depresiunea este foarte bine populată, având însă o singură comună, mare (Bilbor), cu gospodăriile mai adunate în partea centrală şi risipite spre margini. Pe lângă creşterea animalelor şi exploatarea lemnului, se mai extrage cărbune (dintr-un strat cu grosimea de 3 m) şi se îmbuteliază ape minerale carbogazoase.

Depresiunea Borsec este asemănătoare g e n e t i c cu depresiunea Bilbor, de care este separată printr-o culme cristalină înaltă de aproape 1.400 m. Este drenată doar spre est, de pârâul Vinului, afluent al Bistricioarei. Depozitele lacustre romaniene, cu lignit, au fost mai puternic secţionate de reţeaua hidrografică, văile adâncindu-se până sub 800 m. A rezultat un relief mai fragmentat, cu mai puţine sectoare plane. Formarea depresiunii se datorează edificării conului vulcanic Sărmaşul Mare (1.399 m), o prelungire sud-estică a M.Călimani.P ă d u r e a de conifere este mai bine păstrată, deoarece p o p u l a ţ i a se ocupă mai puţin cu agricultura, activităţile economice principale constând în valorificarea balneară şi îmbutelierea apelor minerale carbogazoase (cotate cel mai bine între apele minerale din aureola mofetică a catenei vulcanice), exploatarea travertinului şi a lemnului. S-a mai exploatat şi un mic zăcământ de lignit pliocen-pleistocen din bazinul Jolotca. Un foarte interesant (şi pitoresc) element al peisajului a fost calea ferată îngustă (azi dezafectată) spre Topliţa, specializată pentru transportul apei minerale, care făcea un ocol mare, coborând mai întâi spre est pe valea Vinului, până la confluenţa cu Bistricioara şi apoi se orienta spre vest, prin sudul depresiunii Bilbor.

Depresiunea Giurgeului (Gheorgheni) este mai largă, alungită pe direcţia NNV-SSE şi mult mai tipică de b a r a j v u l c a n i c decât precedentele. S-a format în romanian-pleistocen, ca urmare a erupţiilor din M.Gurghiului. Tectonica subsidentă a avut şi ea un rol genetic deosebit, confirmat de grosimea neobişnuită a depozitelor acumulate într-un interval relativ scurt (200 m – 700 m – chiar 1.000 m în centrul depresiunii – V.Mutihac, 1990), mai redusă în nord şi din ce în ce mai mare spre sud, ca şi de înclinarea acestora spre centru. Suprapuse unui fundament cristalin, depozitele sunt constituite atât din material vulcanic cât şi terigen (pietrişuri, nisipuri, argile), includ lentile de cărbune şi trec lateral spre vest în formaţiunea vulcanogen-sedimentară, cu care se întrepătrund. Faptul acesta dovedeşte că lacul format prin baraj se colmatase treptat în timpul punerii în loc a acestei formaţiuni, ulterior în depresiune instalându-se Mureşul.

În r e l i e f se remarcă valea principală, însoţită de un sistem bogat de terase (8 niveluri, de la 4-5 m altitudine relativă până la 110-120 m), cea mai înaltă derivând din însăşi suprafaţa iniţială a câmpiei de acumulare lacustră. Contactele cu M.Giurgeului, în est şi cu M.Gurghiului, în vest, sunt acoperite cu o bordură largă de glacisuri de acumulare, uşor înclinată spre centrul depresiunii. Spaţial relieful prezintă însă diferenţieri. Partea central-sudică (la sud de Hodoşa) are aspectul unei câmpii fluvio-lacustre, formată prin dezvoltarea excepţională a albiei majore a Mureşului (cu lărgime de câţiva kilometri), a teraselor sale inferioare şi a conurilor aluviale ale afluenţilor, în timp ce partea nordică are un relief mai fragmentat, secţionat de văi mai puternic adâncite, separate de interfluvii prelungi, formate în mare parte din succesiuni de terase.


Yüklə 0,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin