Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

GEOGRAFIA CARPAŢILOR ŞI SUBCARPAŢILOR


Prof. univ. dr. Irina UNGUREANU

                     GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI. CARPAŢII ŞI SUBCARPAŢII

C u p r i n s

Partea I

Introducere

  1. Noţiuni generale de regionare geografică

  2. Regionarea geografică în România

2.1. Principii şi criterii de regionare geografică

2.2. Unităţi spaţiale

Partea a II-a

Carpaţii

1. Caracterizare geografică generală

1.1. Poziţia geografică şi limitele spaţiale

   1.1.1. Carpaţii în cadrul teritoriului naţional. Poziţia spaţială, configuraţia, raporturile complexe cu      alte unităţi geografice

    1.1.2. Limitele spaţiale ale Carpaţilor

      1.2. Caracteristici naturale

          1.2.1. Geneza şi evoluţia geologică şi paleogeografică. Constituţia geologică                     1.2.2. Relieful                     1.2.3. Clima                   1.2.4. Apele           1.2.5. Vegetaţia şi fauna           1.2.6. Solurile

     1.3. Caracteristici social-economic

          1.3.1. Premisele generale şi evoluţia procesului de umanizare

          1.3.2. Populaţia şi reţeaua de aşezări. Activităţile economice

 2. Regiunile geografice ale Carpaţilor

              2.1. Regiunea Carpaţilor Orientali

     2.1.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Orientali. Consecinţe

     2.1.2. Relieful

     2.1.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice

     2.1.4. Particularităţile umanizării. Populaţia, reţeaua de aşezări umane, activităţile economice

     2.1.5. Unităţi spaţiale

    2.1.5.1. Munţii axului cristalino-mezozoic

    2.1.5.2. Munţii flişului

    2.1.5.3. Munţii vulcanici

    2.1.5.4. Ulucul depresionar central

    2.1.5.5. Gruparea montană cu caracter de tranziţie (a Bucegilor)

               2.2. Regiunea Carpaţilor Meridionali

2.2.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Meridionali

      2.2.2. Relieful

      2.2.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice

      2.2.4. Particularităţile umanizării

      2.2.5. Unităţi spaţiale

      2.2.5.1. Munţii Făgăraş 

      2.2.5.2. Gruparea montană a Parângului

      2.2.5.3. Gruparea montană a Retezatului

      2.2.5.4. Depresiunile din Carpaţii Meridionali

                 2.3. Regiunea Carpaţilor Occidentali

        2.3.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Occidentali

        2.3.2. Relieful

        2.3.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice

        2.3.4. Particularităţile umanizării

        2.3.5. Unităţi spaţiale

        2.3.5.1. Munţii Banato-Olteni      

        2.3.5.2. Masivul Poiana Ruscă

        2.3.5.3. Munţii Apuseni

                      

                        

Partea a III-a

Subcarpaţii

 1.Caracterizare geografică generală
1.1. Poziţia geografică şi limitele spaţiale

              1.1.1. Poziţia şi raporturile complexe cu unităţile geografice vecine  

1.1.2. Limitele spaţiale
 1.2. Caracteristici naturale

1.2.1. Geneza şi evoluţia geologică a Subcarpaţilor. Consecinţe

1.2.2. Relieful

1.2.3. Particularităţi climato-hidrice şi fito-pedologice

 1.3. Caracteristici social-economice

          1.3.1. Particularităţile umanizării.

          1.3.2. Populaţia şi reţeaua de aşezări umane

          1.3.3. Activităţile economice

        2. Regiunile geografice ale Subcarpaţilor

            2.1. Sucarpaţii Moldovei

            2.2. Subcarpaţii Vrancei

            2.3. Subcarpaţii Munteniei Central-Estice

            2.4. Muscelele Argeşului

            2.5. Subcarpaţii Olteniei

Partea I
Introducere
1. Noţiuni generale de regionare geografică
Regionarea geografică este un complex de operaţii ştiinţifice care vizează identificarea unor unităţi spaţiale clar individualizate. Identitatea acestor unităţi este determinată de componentele lor structurale, naturale şi social-economice, de specificul relaţiilor dintre componentele naturale ale locului, de relaţiile dintre acestea şi componentele social-economice, precum şi de caracteristicile relaţiilor fiecărei unităţi cu cele învecinate spaţial sau mai îndepărtate, mai simplu sau mai complex alcătuite.

Conţinutul acestei definiţii evidenţiază cel puţin trei aspecte ale regionării geografice şi ale rezultatului său, regiunea (şi reţeaua structural-funcţională în care se încadrează), primele două aspecte având caracter de premise :

a. vizând entităţi spaţiale diferenţiate atât structural cât şi funcţional, regionarea geografică                   nu     se poate realiza pe baza unor criterii exclusiv structurale, simple şi analitice; cu cât                  criteriile  sunt  mai statice, mai constatative şi mai simple, cu atât decupajul realizat     rămâne                  mai  departe de ceea ce sunt în realitate regiunile geografice - spre exemplu,     diferenţierea                  spaţială  a înclinării  terenului, a precipitaţiilor, a densităţii generale a populaţiei, a exploatării                  lemnului etc. nu poate exprima identităţi regionale complexe; rezultă că regionarea                  geografică pretinde - în egală  măsură -  identificarea fenomenelor geografice şi a dinamicii                  lor, impunând aplicarea     integrată a celor două categorii de criterii ;

b. regiunea geografică rezultată astfel nu poate fi decât o unitate spaţială cu structură eterogenă                  şi cu o funcţionalitate integrativă clară;

c. aspectele prezentate îl fundamentează pe cel de al treilea, cu caracter concluziv : regionarea                  geografică presupune un demers dificil, dar care pentru geografie este inevitabil ; obiectul                      de studiu al geografiei nu se limitează la spaţializări analitice, ci obligă la explicarea                  variabilităţii   spaţiale a unor ansambluri structural-funcţionale; este motivul pentru care                  regionarea  geografică a fost – şi rămâne – obiectivul fundamental esenţial al cercetării                  de specialitate. Mai mult,  calitatea  sa de bază ştiinţifică a planificării regionale/amenajării                   teritoriului îi conferă  şi o mare  însemnătate aplicativă.

Stadiul actual al regionării geografice relevă realizarea unor regionări tematice fiabile sub aspect ştiinţific, a unor regionări fizico-geografice cvasi-unanim acceptate, ca şi a unor regionări economico-geografice uneori puternic controversate; în acest stadiu se revelă însă şi absenţa unei veritabile regionări geografice, care rămâne încă o aspiraţie.

Adevărata regionare îşi aşteaptă încă aparatul metodologic, în cadrul căruia sunt necesare criterii complexe şi procedee de aplicare integrată a lor. Pentru moment, acestei necesităţi obiective, care solicită o muncă asiduă, interdisciplinar-geografică şi – posibil – de lungă durată, cercetarea ştiinţifică îi oferă un răspuns încă subiectiv, evident contraproductiv. Explicaţia acestui tip de răspuns se regăseşte mai ales în imperiul exercitat de ritmurile actuale generale, mereu mai rapide, care scurtează/anulează uneori etape strict necesare formaţiei de specialitate, descurajează demersul concertat şi obiectiv, exacerbând discursul individual şi escamotează/eludează obiective fundamentale.

2. Regionarea geografică în România.

    2.1. Principii şi criterii de regionare geografică
La fel ca în întreaga geografie teoretică naţională, structura de rezistenţă a regionării geografice a fost realizată în şi prin şcoala ştiinţifică întemeiată de Simion Mehedinţi. Ca reflex, regiunile cu care se operează azi în cercetarea şi didactica de specialitate, fără a fi unanim admise, se întemeiază totuşi, în ansamblu, pe câteva criterii care evidenţiază rolul tectonicii, al structurii geologice, al reliefului şi al cadrului climatic, vegetal şi pedologic în diferenţierea spaţiului¹. Astfel, regionările cele mai răspândite au o tentă fizico-geografică clară. Nu lipsesc nici regionările economico-geografice, bazate, desigur, pe criterii care exprimă prezenţa şi dinamica încărcării demografice şi economice a spaţiului.

Deşi orientate diferit, celor două categorii le sunt comune câteva caracteristici, derivate din modul de lucru. Între acestea, cele mai evidente, mai generale, sunt coerenţa teritorială şi alura tranşantă a limitelor. Avantajele pe care aceste caracteristici le aduc în operaţia de regionare – claritatea expresiei grafice şi comoditatea didactică - sunt însă adesea contracarate de dezavantajul eludării unor realităţi teritoriale complexe, care exprimă interferenţe sau care se manifestă spaţial în mod discontinuu. Astfel, arii cu caracter de tranziţie şi realităţi geografice cu dispoziţie teritorială diseminată sunt secţionate arbitrar, părţile rezultate fiind atribuite – la fel de arbitrar – unor unităţi de care diferă, atât sub aspect structural cât şi funcţional. Cu multe calităţi obiective, uneori şi cu destule deficienţe, deocamdată nici o categorie de regionări – fizico- sau economico-geografice – nu poate acoperi exigenţele unei regionări geografice complexe.

Un început de rezolvare a problemei ar putea fi acela al adoptării unui sistem de criterii orientat, mai întâi, către geneza suportului de mare anvergură al peisajului geografic al ţării; astfel, operaţia ar putea debuta prin aplicarea criteriului morfo-tectonic. Diviziunile unităţilor definite astfel s-ar putea identifica pe baza criteriului morfo-structural iar detaliile acestora, care conturează unităţi de rang structural şi funcţional subordonat, desfăşurate pe spaţii mai restrânse, ar putea fi identificate prin aplicarea altor criterii : morfologic, climato-hidric şi bio-pedologic, social-economic.

Criteriile şi unităţile rezultate ar putea fi încadrate într-o schemă generală de regionare, care să permită o ordonare taxonomică şi imaginea unui decupaj spaţial de accepţie cel puţin preliminar mai largă, avându-se în vedere multitudinea problemelor de regionare încă neclarificate (Irina Ungureanu, 1997), abordate destul de diferit, frecvent polemic. Relativ clară şi logică, schema menţionată nu este însă şi precisă, deoarece nu se poate aplica în mod integral consecvent. Verificarea concretă demonstrează că valabilitatea unor criterii este mai limitată decât ar rezulta din schemă şi că a altora, dimpotrivă, se prelungeşte, acestea definind şi unităţi de alt rang, care - conform schemei - ar trebui să rezulte din aplicarea altor criterii. Spre exemplu, criteriul morfo-structural este adecvat identificării subregiunilor Carpaţilor Orientali, dar nu şi celor ale Carpaţilor Meridionali şi Occidentali, unde diferenţierile sunt încă marcate de tectonică. Prelungirea valabilităţii criteriului morfo-tectonic nu este însă adecvată pentru detalierea ambelor regiuni montane, deoarece în Carpaţii Meridionali subregiunile sunt efecte combinate ale tectonicii şi ale sistemului denudativ, dominat de modelarea fluvială, în timp ce în Carpaţii Occidentali, diferenţierile spaţiale principale rezultă dintr-o combinaţie extrem de complicată a efectelor tectonicii plicative/casante, ale modelării fluviale şi carstice, integrând şi un magmatism neogen important. În acelaşi fel, pertinenţa oricărui criteriu devine discutabilă în ariile de tranziţie, a căror personalitate este diferită de unităţile limitrofe, identificate pe baza unor criterii care nu sunt relevante pentru aceste arii. Printre cazurile cele mai elocvente este încadrarea regională a grupării montane a Bucegilor unde, în primul rând sub aspect morfo-structural (dar şi al precipitaţiilor, al ponderii morfologiei glaciare, al biodiversităţii vegetale), se prelungesc munţii axului-cristalino-mezozoic din Carpaţii Orientali iar prin altitudine, masivitate şi presiunea umană de pe valea Prahovei se realizează un complex montan şi de polarizare umană comparabil cu cel din Carpaţii Meridionali.

Faţă de această problematică destul de complexă a regionării geografice a teritoriului naţional, orientarea oficială a didacticii universitare exprimă o intenţie, meritorie, de racordare la cercetarea ştiinţifică în domeniu. Ţinând seama însă de nivelul actual al acesteia, unităţile spaţiale de referinţă exprimă „polifonia” studiilor ştiinţifice şi a cărţii didactice referitoare la regionare. Fără a se fi urmărit în mod riguros un sistem geografic complex de principii şi criterii (uneori cele aplicate fiind destul de subiective) dar nu şi fără temei geografic, geografia regională actuală acordă reliefului (deci criteriului morfologic) importanţă maximă. Motivaţia acestei opţiuni este complexă şi interferează parţial cu o susţinere tacită a rolului pe care substratul geologic îl are în diferenţierea morfologică spaţială.

Reliefului îi este recunoscut astfel rolul deosebit în ansamblul elementelor fizico-geografice, ţinându-se seama de :

a. armonia morfologică a pământului românesc, modul aproape ideal în care se îmbină cele trei                  mari trepte de relief, Carpaţii, Dealurile şi Podişurile, Câmpiile;

b. dispoziţia concentrică a acestor trepte;

c. puternica influenţă exercitată de altitudine asupra caracteristicilor climatice (mai puternică                 decât cele datorite poziţiei latitudinale sau gradului de continentalism), care influenţează în                 mod hotărâtor apele, învelişul vegetal, asociaţiile de faună şi solurile, realizându-se o etajare                 complexă, foarte caracteristică pentru teritoriul României, atât la nivelul fiecărui element                 natural cât şi al întregului peisaj;

d.influenţa destul de clară a celor trei mari trepte de relief asupra particularităţilor încărcării                  social- economice, populaţia încercând mereu - şi reuşind într-o măsură destul de avansată –                  să valorifice cât mai eficient resursele naturale specifice fiecărei unităţi; aceasta a permis                  constituirea în timp a unor peisaje geografice umanizate caracteristice pentru fiecare treaptă,                  în special în ceea ce priveşte tipurile de aşezări umane, structura agriculturii, distribuţia                  spaţială a exploatărilor forestiere, a industriei extractive, a valorificării potenţialului                  hidroenergetic şi    turistic natural².

2.2. Unităţi spaţiale
Deoarece aspectul compozit al regionărilor existente nu poate să fie integral acceptat, în absenţa unei rezolvări integrale a problemei regionării geografice în cercetarea ştiinţifică de specialitate şi recunoscându-se tectonicii capacitatea de a genera mari unităţi de relief (cu însemnătatea lor geosistemică menţionată), o regionare preliminară a teritoriului României ar putea avea în vedere două provincii - Carpatică (de orogen) şi Extracarpatică (de platformă), prima având ca subprovincii Carpaţii, Subcarpaţii, Depresiunea Transilvaniei şi subprovincia Banato-Crişană. În cadrul acestor unităţi, datorită unor diferenţieri fie morfo tectonice, fie morfo structurale şi morfo petrografice sau  mai complexe,  se conturează o  serie de  regiuni  : Carpaţii  Orientali,  Meridionali  şi  Occidentali  (în  subprovincia  corespunzătoare Carpaţilor),  Subcarpaţii  Moldovei, Vrancei, Munteniei central-estice, Muscelele Argeşului şi Subcarpaţii Olteniei (în  subprovincia  constituită  de  Subcarpaţi), Dealurile cu caracteristici subcarpatice, Podişul Someşan, Câmpia deluroasă a Transilvaniei, Dealurile Târnavelor,   Podişul Secaşelor, Depresiunile şi Piemonturile de contact (în subprovincia Depresiunea Transilvaniei), Dealurile Vestice şi Câmpia Tisei (în subprovincia Banato-Crişană).

Ponderea cu care relieful, caracteristicile climatice, ale apelor, ale ecosistemelor naturale, ale habitatului uman şi activităţilor social-economice se implică în combinaţiile de factori capabili să determine alte diferenţieri funcţionale şi spaţiale, pe fondul regiunilor menţionate, este variabilă. Astfel, personalitatea unor subregiuni şi unităţi subordonate ale acestora se conturează datorită reliefului lor specific, cu rol local mai important decât al altor elemente naturale ori social-economice; identitatea altora este evidenţiată de către specificul aşa-numitului complex fito-pedo-climatic; altele se diferenţiază de cele învecinate prin specificul valorificării social-economice a resurselor naturale ş.a.m.d.

O constatare generală care se poate face în legătură cu această operaţie de regionare geografică şi cu unităţile spaţiale rezultate este că în provincia de orogen, pe măsură ce altitudinea şi masivitatea reliefului au permis o accesibilitate mai mare ecosistemelor naturale şi procesului de umanizare, utilitatea criteriilor geologice de regionare scade, variabilitatea unităţilor spaţiale este mai accentuată iar dimensiunile lor sunt mai reduse.

Partea a II-a

         Carpaţii

1. 
   Caracterizare geografică generală
   

   1.1. Poziţia geografică şi limitele spaţiale

         1.1.1. Carpaţii în cadrul teritoriului naţional. Poziţia spaţială, configuraţia, raporturile                                 complexe cu alte unităţi geografice
Carpaţii reprezintă unitatea geografică cea mai înaltă de pe teritoriul României, ocupând o poziţie centrală, atât sub aspectul situării lor cât şi sub cel al rolului de unitate unificatoare, de adevărat schelet geografic, pe care se grefează celelalte unităţi naturale, a căror evoluţie în perioadele geologice mai recente a depins în mare măsură de evoluţia munţilor şi ale căror caracteristici fizico-geografice actuale (în special fito-pedo-climatice) sunt influenţate puternic de existenţa coroanei carpatice în centrul ţării.

Deosebit de caracteristică este şi configuraţia sectorului carpatic pe teritoriul ţării, arcul montan propriu-zis - Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali - fiind continuat în vest de o altă catenă (mai scundă şi mai discontinuă) – Carpaţii Occidentali. S-a realizat astfel o configuraţie cvasi-circulară („coroana carpatică”), cu o mare depresiune centrală – Depresiunea Transilvaniei.

Poziţia şi configuraţia munţilor explică sistemul foarte complex de raporturi dintre Carpaţi şi unităţile intra- şi extracarpatice:

        a. sub aspect genetic şi morfologic, fundamentul de tip carpatic este comun şi pentru             Depresiunea Transilvaniei, Dealurile Vestice şi Câmpia Tisei, ca şi pentru o parte din             Subcarpaţi şi Podişul Piemontan Getic; formarea în neozoic (în special în pliocen-cuaternar)             a unităţilor de relief mai scunde (spre exemplu, Podişul Piemontan Getic ş.a.) se datorează             în special aportului de material detritic de origine carpatică de către o reţea hidrografică cu             orientare frecvent radiară; activitatea erozivă sacadată a reţelei hidrografice, cu efect de             nivelare în Carpaţi şi de acumulare în unităţile intra- şi extracarpatice, a concurat la crearea             suprafeţelor de nivelare (numite şi platforme de eroziune) în munţi şi a unor orizonturi de             acumulare corelativă în ariile învecinate;

               b. sub aspect climatic, (cu influenţă directă asupra vegetaţiei, faunei şi solurilor) Carpaţii se                    interpun în calea mişcărilor de mare amploare ale maselor de aer deasupra continentului,                      creând – mai ales în cazul deplasării celor oceanice, umede – arii de foehnizare, cu climat                    mai uscat faţă de altele, situate la aceeaşi latitudine şi altitudine dar având altă poziţie faţă                    de orientarea culmilor montane (spre exemplu, în sectorul de la curbura externă a Carpaţilor                    Orientali, pe latura răsăriteană a Munţilor Apuseni ş.a.);

                c. sub aspect hidrografic, reţeaua autohtonă principală îşi are originea într-o proporţie masivă                     în Carpaţi, munţii asigurând debite medii mai bogate şi mai constante, care oferă un aport                     suplimentar de apă regiunilor extracarpatice cu umiditate deficitară, în special celor din                     sudul şi estul Câmpiei Române;

   d. sub aspectul umanizării, prezenţa unui număr mare de văi transversale şi pasuri                     relativ accesibile, în special în Carpaţii Occidentali, Carpaţii Meridionali şi în extremitatea                     sud - sud-  vestică a Carpaţilor Orientali a favorizat circulaţia transcarpatică şi stabilirea                     unor legături  economice durabile, care s-au reflectat puternic şi în domeniul etno-cultural,                     menţinând apropierea permanentă dintre cele trei principate româneşti medievale –                     Moldova, Ţara  Românească , Transilvania – şi contribuind la păstrarea fiinţei naţionale a                     poporului român.

1.1.2. Limitele spaţiale ale Carpaţilor

Datorită condiţiei şi apartenenţei lor orogenetice, Carpaţii au în modul cel mai frecvent o personalitate geografică distinctă. Aceasta permite identificarea relativ clară a limitei munţilor faţă de unităţile spaţiale naturale mai scunde, învecinate. Delimitarea devine însă dificilă în unele sectoare de contact tectono-structural, interior sau exterior, complex. Dificultatea este încă mai accentuată dacă se are în vedere faptul că, prin natura lor, limitele geografice nu pot fi reduse la motivaţii exclusiv geologice. În sensul acesta, efectul morfologic al substratului de orogen şi complexitatea celorlalte consecinţe fizico-geografice ale relaţiei respective au generat, împreună, o accesibilitate variabilă pentru ecosistemele naturale şi pentru umanizare. Astfel, deşi mereu prezentă şi fără a-şi pierde însemnătatea reală, amprenta tectonică şi structural- petrografică se complică, se modifică, este integrată în com binaţii variabile de procese, fenomene şi efecte ale acestora. Rezultatul concret al acestor conjuncturi - diferenţierea spaţială - devine astfel greu de conturat, mai ales în situaţiile în care identităţile respective interferează, generând arii de tranziţie. Toate acestea explică alura clară a unor segmente de limită şi consensul asupra lor, ca şi situaţia controversată a altora.

Din segmentul terminal, sud-estic al Carpaţilor (V. Mihăilescu, 1963), pe teritoriul României se află peste două treimi, numai extremităţile rămânând în afara acestui teritoriu (cea nord-vestică, între culoarul de văi Rika - Swica şi frontiera naţională de N-NV şi cea sudică, între defileul Dunării şi culoarul de văi Timok-Nišava). Caracterul extrem de complex al spaţiului carpatic se reflectă atât în specificul limitelor sale externe, faţă de unităţile geografice vecine, cât şi al celor interne.

Spre exterior, în nord-est Carpaţii contactează unitatea geografică a Podişului Moldovei (în acest sector molasa miocenă pericarpatică, acumulată într-o arie foarte îngustă, nu a generat o unitate morfologică distinctă), pe linia localităţilor Straja – Solca – Păltinoasa. Spre est, sud-est şi sud, munţii se învecinează cu Subcarpaţii, pe o distanţă mare, cu multe complicaţii de natură geologică, morfologică şi multe consecinţe social-economice ale acestora., între văile Moldovei şi Motrului .Contactul poate fi urmărit aproximativ pe linia Păltinoasa – Vânătorii Neamţului – Piatra Neamţ – Târgu-Ocna – Tulnici – Nereju – Nehoiu – Măneciu – Comarnic – Pietroşiţa – Cetăţeni – Lereşti – Căpăţâneni – Sălătruc – Călimăneşti – Novaci – Bumbeşti – Tismana – Baia-de Aramă. Spre sud-vest, pe o distanţă redusă, Carpaţii contactează din nou o unitate de podiş – Podişul Piemontan Getic, pe linia Baia-de Aramă – vest de Turnu Severin. Spre vest , ramura carpatică apuseană şi extremitatea nord-vestică a ramurii răsăritene sunt în contact cu Dealurile vestice, pe o linie extrem de sinuoasă : uneori acestea pătrund adânc în aria montană, alteori se efilează până la dispariţie şi munţii contactează direct câmpia, aceasta însăşi insinuându-se în unele sectoare montane sub formă de golfuri. Spre interior, Carpaţii sunt în contact cu diferitele subunităţi ale Depresiunii Transilvaniei. Limita descrie un contur cvasi-circular, trecând pe la Făureşti – Coşbuc – Ilva Mică – Josenii Bârgăului – Deda – Praid – Zetea – Racoş – Şercaia – Turnu Roşu – Gura Râului – Săsciori –Subcetate – Teliuc – Deva – Şard – Moldoveneşti – Gilău – Bologa – Moigrad (între extremitatea nordică a ramurii carpatice apusene şi cea nord-vestică a ramurii orientale prezenţa fundamentului cristalin carpatic este numai insulară, în masa sedimentară paleogenă a Podişului Someşan).

În ansamblu, atât limita interioară cât şi cea exterioară a Carpaţilor sunt evidente, datorită diferenţelor altitudinale clare faţă de unităţile vecine, situaţia aceasta fiind motivată tectonic, tectono-structural sau petrografic. Dominanţa altitudinală se verifică nu numai pe limita culmilor şi masivelor celor mai înalte (Făgăraş, Rodna ş.a.), ci chiar în cazul munţilor mici (Munţii Banato-Olteni, Munceii Crişurilor, Munceii Mureşului) ca şi în interiorul masei montane. Sunt cu deosebire clare segmentele de limită tectono-erozive: frunţi de pânză de şariaj (spre exemplu, aproape tot segmentul exterior estic, unde flişul paleogen şariază unitatea miocenă pericarpatică, culmile munţilor dominând depresiunile subcarpatice formate pe structuri sinclinale; linii de falii (spre exemplu, segmentul interior în lungul căruia culmea nordică a Făgăraşului domină Ţara Oltului; segmentul de limită exterioară sudică a Munţilor Parâng şi Vâlcan, care domină depresiunile subcarpatice oltene; segmente ale limitei exterioare a Munţilor Codru Moma, Pădurea Craiului, Plopiş cu depresiunile-golf de pe Crişuri.

În alte situaţii, limita munţilor este mai puţin clară, datorită îmbinării unor caracteristici ale spaţiului carpatic cu cele ale Subcarpaţilor. Cazul cel mai caracteristic este cel de la curbura externă a Carpaţilor Orientali, unde linii structurale ale flişului cretacic-paleogen se afundă pe direcţie nord-est – sud - vest în molasa miocenă,  susţinând  axele   unor   structuri   anticlinale  subcarpatice. Acestea  au căpătat astfel altitudine şi aspect de muncei („pinteni carpatici”), contrastând  puternic  cu  depresiunile subcarpatice care mulează structuri sinclinale, dar fiind mai puţin diferenţiaţi faţă de aria montană. Alteori, formaţiuni litologice mai rezistente din Carpaţi se extind sub forma unor structuri monoclinale în aria subcarpatică, uneori simplificând, alteori complicând modelarea acesteia: este cazul parţial al Muscelelor Năsăudului ca şi al celei mai mari părţi a Muscelelor Argeşului, unde depozitele sedimentare paleogene din extremitatea vest – sud-vestică a Masivului Rodnei şi cele din aria centrală a Munţilor Făgăraş s-au dispus, ca nişte contraforturi, la marginea interioară şi – respectiv – exterioară a munţilor. Desigur, limita acestora este astfel mai puţin clară. Acelaşi caracter îl are şi în situaţii în  care  structuri  anticlinale  miocene  din  unitatea geologică  pericarpatică se alipesc strâns celor montane, ca în sectorul subcarpatic dintre văile Moldova şi Râşca, unde culmile secundare est - nord-estice ale Munţilor Stânişoarei trec gradat în colinele subcarpatice. Sunt şi situaţii în care contactul munţilor cu ariile învecinate este relativ clar sub aspect morfologic, fiind în schimb estompat de elemente ale complexului fito-pedo-climatic, aşa cum se întâmplă la nord de valea Ozanei, unde pădurea carpatică de conifere, cu litiera şi solul său specific, cu microclimatul său mai umed, mai răcoros şi relativ mai uniform, coboară şi în Subcarpaţi (în Culmea Pleşului), iar mai la nord chiar în Podişul Moldovei (D. Ciungi).
1.2. Caracteristici naturale

1.2.1. Geneza şi evoluţia geologică şi paleogeografică a Carpaţilor. Constituţia geologică

Consideraţi munţi tineri, ca întregul sistem alpino-himalaian, în linii generale Carpaţii s-au format în mezozoic şi neozoic. În ansamblul proceselor tectonice care i-au generat se remarcă perioada de d i s t e n s i u ne (deschidere) a segmentului nordic (transilvan) al Oceanului Thetys, între margini continentale rigide, de platformă (X. le Pichon, 1968, M.Săndulescu, 1984). Procesul a fost iniţiat prin fracturi crustale profunde (care au antrenat şi un magmatism bazic), urmate de expansiunea bazinului, în c are s-a produs o sedimentare complexă, în faciesuri de fliş şi de molasă, conformă variaţiilor morfologice şi de adâncime ale acestuia³ şi în care au avut loc şi procese de subducţie. Încă pe parcursul distensiunii   (triasic mediu – jurasic mediu-superior)  dar mai ales după încheierea   sa au avut loc fenomene de c o m p r e s i u n e, manifestate prin tectogeneză (obducţie, subducţie, coliziune): supuse unor compresiuni tangenţiale puternice, masele de sedimente s-au faliat şi cutat până la forme exacerbate, (pânze) de şariaj (dacide – interne, mediane, externe şi marginale; transilvanide; pienide; moldavide). Orientarea şariajelor şi dispoziţia în plan a structurilor rezultate au fost determinate atât de efectul direcţional al mişcărilor tectonice tangenţiale, cât şi de conformaţia marginilor rigide continentale ale geosinclinalului carpatic. Complicaţii suplimentare au fost introduse de modul şi măsura în care stressul tectonic extern şi intern a fracturat şi a implicat în tectogeneza generală fragmente ale marginilor menţionate.

Această secvenţă a istoriei Carpaţilor este cea mai recentă (la scara timpului geologic) şi, desigur, esenţială. Geneza materialului lor constitutiv este însă mai îndelungată, începând încă din precambrian. Aria montană de azi a parcurs de atunci perioade de acumulare subaeriană/subacvatică şi magmatică a materialului constitutiv, de transformare a acestuia prin metamorfism şi meteorizare, de constituire a unor structuri specifice, rezultate din cutare/şariaj, din fracturare şi din deplasări verticale sau tangenţiale ale materialelor constitutive sau ale ansamblurilor morfologice succesive. Evoluţia complexă pe care a parcurs-o ansamblul carpatic de astăzi explică faptul munţii poartă în nucleele şi în aspectul actual al masivelor, culmilor şi grupărilor montane nu numai întreaga istorie geotectonică şi stratigrafică a segmentului alpin căruia aparţin, ci şi amprenta climatelor succesive sub care meteorizarea şi procesele generale modelare externă, cu intensitate variabilă, au generat complexe de relief de dimensiuni diferite, protejate în mod diferit de un înveliş vegetal cu variaţii extreme, de la formaţiuni luxuriante la asociaţii aride, sărace şi chiar la veritabile pustiuri.

Într-o epocă veche, în etapa p r e h e r c i n i c ă a evoluţiei ansamblului montan care va deveni apoi carpatic, din proterozoic şi până la mijlocul paleozoicului soclul cristalin al platformelor Modovenească, şi Moesică a parcurs fazele de orogen precambrian - cambrian inferior şi de nivelare cambriană, constituindu-se astfel cadrul geostructural rigid din faţa geosinclinalului carpatic, care i-a impus apoi acestuia o configuraţie dublu arcuită. În aria montană actuală orogeneza caledonică a creat cordiliera şisturilor verzi (extinsă din sectorul dobrogean al soclului Platformei Moesice până în subasmentul pânzelor flişului extern), ulterior erodată şi rămasă la zi până în jurasic. În etapa h e r c i n i c ă, spaţiul carpatic a fost antrenat în mişcările plicative ale orogenezei sudete, însoţite de intruziuni masive, predominant granitice, care au provocat un metamorfism puternic. Atunci s-a desăvârşit formarea fundamentului cristalin al edificiului montan (formaţiuni cristalofiliene - şisturi mezo-katamorfice şi epimetamorfice ş.a.), fundament care aflorează pe arii însemnate în ramurile orientală şi meridională şi sub formă insulară în cea occidentală. Catenele hercinice au fost nivelate ulterior până la aspect de pediplenă. Consolidarea generală posthercinică, variabilă ca intensitate, a generat comportamente dinamice diferite, unele arii rigide fiind antrenate mai târziu în noi procese orogenetice, altele reluându-şi mobilitatea încă din permian sau chiar din carboniferul superior. Regimul tectonic intens casant, specific în permian, a antrenat un magmatism amplu, acid şi chiar bazic.

Într-o etapă evolutivă cu caracter de tranziţie, fenomenele de compresiune au produs orogenezele cimmerice. În faza veche a acestora (triasic – jurasic inferior) masivele cristaline hercinice, puternic erodate, au fost fracturate şi transformate în blocuri (horsturi şi grabene) cu mobilitate relativ independentă şi predominant verticală. Între compartimentele puternic înălţate, sectoarele de scufundare tectonică au funcţionat ca bazine de sedimentare. Atât în faza veche cât şi în cea nouă a mişcărilor cimmerice (jurasic mediu – jurasic superior) scufundările cristalinului au fost asociate însă şi cu migrarea ariei labile către exteriorul structurilor deja consolidate.

În epoca nouă (alpină) a evoluţiei Carpaţilor, în etapa iniţială - c r e t a c i c ă - procese ample de compresiune (tectogenezele dacidice) au provocat cutări până la şariaje de mari proporţii. Deformările mezocretacice au fracturat şi au implicat toată marginea continentală a domeniului oceanic precum şi o mare parte a acestuia, migrând alternativ între cele două arii. Şariajul a fost predominant obductiv, generând cele mai importante pânze de obducţie din orogenul carpato-balcanic. Sincron, s-au produs şi şariaje ale soclului cristalin fracturat al marginilor continentale. Tectogeneze succesive – austrică, mediteraneană, laramică – au generat dacidele interne (pânzele de Biharia, de Codru, autohtonul de Bihor, horsturile cristaline din Dealurile Vestice – Ţicău, Făget, Măgura Şimleului, Preluca), urmate de transilvanide (pânzele M.Metaliferi simici, pânzele transilvane – Hăghimaş, Rarău, Perşani), pienide (pânzele Botiza, Petrova), de dacidele mediane (pânzele bucovinică, subbucovinice, supragetică, infrabucovinice, pânza getică), dacidele externe (pânza flişului negru, pânza de Ceahlău, pânza de Bobu, pânza de Severin) şi dacidele marginale (autohtonul danubian). Ansamblul acestor procese de compresiune a fost precedat/însoţit de acumularea unor mase imense de sedimente în bazine labile. Sedimentarea a avut un caracter foarte variat în special în Munţii Apuseni actuali – detritică, uneori lagunar-continentală, lacustră sau sinorogenă cu caracter flişoid, alteori în faciesuri recifale. În arealul Carpaţilor Meridionali de azi a fost predominant carbonatică iar în cel al Carpaţilor Orientali s-au acumulat sedimente în facies neritico-litoral, conglomerate, gresii, dolomite, calcare recifale. În cursul tectogenezelor dacidice s-au produs şi intruziuni magmatice alcaline (ofiolitele menţionate) de tipul gabbrourilor din sudul M. Apuseni şi al M.Banato-Olteni, în lungul unor aliniamente de sutură a rifturilor succesive dintre dacidele interne şi transilvanide, ca şi dintre acestea şi dacidele mediane. O serie de falii transformante (active în perioada de distensiune în domeniul oceanic dar prelungindu-se şi în marginile continentale) s-au manifestat apoi ca fracturi crustale profunde, (nord-transilvană, sud-transilvană

Peceneaga - Camena,  intramoesică, a  Bistriţei),  au  dirijat  apoi direcţional   deformările tectonice şi au determinat curbarea pânzelor. Spre exemplu, deformările combinate în lungul mai multor asemenea fracturi (sud-transilvană, Peceneaga-Camena şi intramoesică) au determinat curbura Carpaţilor Meridionali (nemodificată de atunci) şi curbura peribihoreană. Ca urmare a acestor configuraţii transformate, fragmentele de margine continentală au fost antrenate în fenomene de subşariaj, din ce în ce mai puternice, care au fracturat arii din ce în ce mai întinse de platformă, sectoarele de vorland rezultate deplasându-se (foarte inegal) spre domeniul oceanic: pe falia (fractura) intramoesică un sector sud-vestic de platformă avansa puternic spre Carpaţi Meridionali, în timp ce sectorul estic era stagnant. Aceasta explică şi absenţa unor magmatite calco-alcaline de aceeaşi vârstă în Carpaţii Orientali.

Ca efect final, la sfârşitul tectogenezelor dacidice sectorul transilvan al Oceanului Thetys era închis în cea mai mare parte, majoritatea Carpaţilor actuali fiind consolidată sub formă de blocuri rigide, care au constituit apoi hinterlandul tectogenezelor mai noi. În neozoic ele n-au mai fost implicate în procese de cutare, ci doar de fracturare sau – uneori- de şariaj „în bloc”(pe marginea externă a dacidelor interne – M.Săndulescu, 1984). Între catenele generate în această etapă s-a conturat şi marea depresiune intracarpatică de subsidenţă şi de sedimentare a Transilvaniei.

În ultima etapă - n e o z o i c ă - tectogenezele moldavidice (miocene), deosebit de active în Carpaţi, au implicat numai sectoare de margini continentale, în condiţii de coliziune a fragmentelor mobile. Şariajele „în bloc”au integrat şi pânze de obducţie, mai vechi, dar obducţii terţiare nu s-au mai produs. Majoritatea şariajelor au fost de cuvertură, provocând deplasarea unor formaţiuni depuse pe arii de crustă continentală. Începând cu tectogeneza stirică veche (din burdigalian) s-a realizat mai întâi un racord dinamic cu şariajul pirenean din eocenul superior, în aria pienidelor, unde pânzele cretacice şi seriile de fliş predominant eocen, transcarpatic, au fost reşariate. Sincron, în partea estică, sedimente bogate, în facies de fliş, provenite din aria dacidelor externe/sectoarele exondate ale dacidelor mediane şi depuse în bazine foarte mobile au fost cutate puternic, şariate şi fracturate, generînd moldavidele interne (pânzele de Teleajen şi de Audia). Tectogenezele stirică nouă (badenian) şi moldavă (sarmaţian) au adăugat, în ramura orientală, moldavidele externe (pânzele de Tarcău şi de Vrancea), iar în cea occidentală au produs şariajul „în bloc” al părţii vestice a dacidelor interne.

Tectogenezele moldavidice au antrenat şi un magmatism puternic, deosebit de activ pe latura internă a Carpaţilor Orientali (unde s-a desfăşurat conform configuraţiei şi fracturărilor de pe contactele diverselor segmente ale dacidelor şi transilvanidelor - spre exemplu, ale grabenului sătmărean, conturat între faliile Bogdan Vodă şi nord-transilvană), dar manifestându-se şi în Carpaţii Occidentali, în special la nord de Mureş. Ca efect general al acestei etape tectonice, configuraţia de ansamblu a catenelor montane s-a modificat, în sensul accentuării curburilor preexistente - spre exemplu, curbura sud-estică a pienidelor s-a conturat mai puternic, prin translarea dacidelor interne pe falia nord-transilvană; blocate în vest de falia intramoesică, moldavidele au fost ejectate spre exterior, ca efect al subşariajelor din vorland ş.a.m.d.

Cele mai recente manifestări ale tectogenezelor alpine au avut un efect general de înălţare (inegală) în aria montană, determinat de orogeneza valahă (romanian superior-pleistocen).

De-a lungul întregii evoluţii a Carpaţilor, secvenţele orogenetice au alternat sau au fost sincrone cu deformări subsidente care au antrenat procese masive şi puternic diferenţiate de sedimentare. În poziţie intra-şi extracarpatică sau internă, bazine de diferite dimensiuni au receptat produsele succesive de denudaţie, intrate apoi în tectogeneză, deformate şi consolidate. Au funcţionat ca sectoare de sedimentare posttectogenetică în aria montană şi păstrează o morfologie deprimată spre exemplu, în Carpaţii Meridionali, grabenul Cernei şi prelungirile sale spre est – actuala Depresiune Petroşani şi sistemul de falii Lotru şi Brezoi, Depresiunea Haţeg, ca şi multe altele. În Carpaţii Occidentali se insinuează şi astăzi arii depresionare în care sedimentarea a început în badenian, odată cu generalizarea subsidenţei în ramificaţiile Borod, Beiuş, Brad, Caransebeş-Mehadia ale Depresiunii neogene Pannonice. Aceeaşi vârstă (badenian; sarmaţian) o au şi depozitele sedimentare din sectorul maramureşan al Depresiunii Transcarpatice intramontane (M.Săndulescu, 1984). Cele mai recente bazine de sedimentare intramontane sunt pliocen-cuaternare. În partea internă a curburii Carpaţilor Orientali, pe o arie de subsidenţă mai largă decât depresiunea actuală a Braşovului, s-au conturat bazine din ce în ce mai noi, de la vest spre est – nord-est: Bârsa-Baraolt (ponţian), Sfântu Gheorghe (romanian), Breţcu (pleistocen inferior). Tot în pleistocen (M.Săndulescu, 1984), sau în pliocenul superior-pleistocen (V.Mutihac, 1990) s-a produs şi sedimentarea depresiunilor Giurgeu şi Ciuc, procesul fiind stimulat de o subsidenţă activă.
1.2.2. Relieful
Rezultantă a evoluţiei tectono-structurale şi a modelării subaeriene, relieful carpatic se încadrează în specificul morfometric şi morfografic al munţilor mici şi mijlocii, cu altitudini absolute extreme între 617 m – 2544 m. Chiar în sectorul lor cel mai înalt (CarpaţiiMeridionali), numai 25% din aria montană depăşeşte altitudinea de 1500 m, în Carpaţi Orientali ponderea spaţială a acestor altitudini se reduce la 5%, iar în Carpaţii Occidentali este de numai 1% (Al.Roşu, 1973). Fragmentarea şi aspectul general sunt foarte variate – culmi prelungi, frecvent plane în partea superioară, depresiuni longitudinale largi, masive cu importante arii plane în zona înaltă, sectoare de văi transversale înguste, până la forme de chei şi defilee, înclinări ale versanţilor care depăşesc frecvent 35⁰ şi chiar 55⁰, valori ale fragmentării verticale de 400 m - 600 m şi, în mod excepţional, de peste 1000 m.

În ansamblu