Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

1.3.2. Populaţia şi reţeaua de aşezări. Activităţile economice

Deşi a parcurs o evoluţie istorică marcată nu numai de stabilitate şi acumulări graduale, ci şi de episoade mai tulburi şi mai grele, prin comparaţie cu locuitorii din podişurile şi câmpiile extracarpatice populaţia din aria montană s-a bucurat, totuşi, de un cadru natural al vieţii sale mult mai protector. Deşi mai aspru din punct de vedere climatic, mai restrâns ca spaţiu util şi cu soluri mai puţin fertile, acest cadru le-a format muntenilor o ştiinţă străveche a folosirii posibilităţilor naturale, acţionând concomitent în sensul reducerii până la anulare a accesibilităţii pentru elemente şi fenomene alogene agresive, fie că în cauză au fost, spre exemplu, valurile succesive de migraţie, fie cooperativizarea agriculturii în perioada postbelică. Pe seama acestei legături complexe, absolut specifice, în Carpaţi se poate constata, de-a lungul timpului, şi comportamentul demografic cel mai uniform, cel mai puţin şi mai lent marcat de efectul unor evenimente de natură politică, economică ş.a. care au afectat rapid celelalte regiuni ale ţării.

Studii geodemografice mai vechi (Emm. de Martonne, 1902, I.Conea, 1935, N.Al.Rădulescu, 1937 ş.a.) şi mai noi (Vl.Trebici, 1971, 1986, Al.Ungureanu, 1995, I.Muntele, 2000 ş.a.) atestă faptul că, dacă se are în vedere numai istoria ultimului secol, atât de puternic afectat de conjuncturi profund defavorabile stabilităţii demografice, populaţia din aria montană a reuşit să păstreze (cu puţine şi restrânse excepţii) nu numai efective apreciabile, ci şi valori pozitive ale bilanţului demografic, atât sub aspectul natural, cât şi sub cel mecanic al acestui pertinent indicator. Analiza demografică a oricăreia dintre perioadele intercensitare, ca şi a întregului interval menţionat, situează Carpaţii în arii şi tipuri demografice de creştere a numărului populaţiei, de rezistenţă a unui comportament natalist, de menţinere a unei rate a mortalităţii adesea inferioară celei din arii urbanizate extracarpatice, de pendulare zilnică/sezonieră constant mai mare faţă de deplasările definitive. Se citează printre factorii favorizanţi ai acestei situaţii demografice forţa tradiţiei nataliste din lumea rurală montană, susţinută în parte de condiţii de relativă izolare, de capacitatea de rezistenţă economică a gospodăriei ţărăneşti şi a comunităţilor rurale, de efectele adesea mai reduse ale capacităţii de polarizare urbană din afara spaţiului carpatic ş.a. Singura excepţie menţionabilă este aceea a unor sectoare din aria montană occidentală, unde atracţia ţinuturilor apropiate de câmpie fertilă şi a marilor oraşe din Câmpia Tisei a indus un proces lent dar continuu de reducere a populaţiei. A acţionat, probabil, în acelaşi sens şi influenţa întregului sector de vest – nord-vest al ţării, care adoptase mai demult un comportament demografic mai reţinut, cu valori din ce în ce mai reduse ale natalităţii. În unele cazuri (spre exemplu în unele sectoare din M.Banato-Olteni) a contat destul de mult şi emigraţia masivă a unor grupuri etnice (şvabii). Totuşi, nici chiar în Banatul montan, în special în perioada postbelică, deşi dinamica naturală a fost foarte modestă, nu s-a manifestat fenomenul de exod rural care a afectat restul ţării şi, la cote extrem de mari, alte sisteme montane de pe continent.

Cu aceste premise ale evoluţiei sale, populaţia din Carpaţii româneşti avea la ultimul recensământ un efectiv de 2.916.416 locuitori, aflaţi în proporţii comparabile în aşezări urbane şi rurale (cu o uşoară predominare a sătenilor). Raportată la suprafaţa totală a munţilor, această populaţie este distribuită într-o densitate medie generală de 41,9 loc./km², valoare extrem de mare pentru locuirea într-un lanţ muntos tânăr. Evident, media aceasta nivelează diferenţe regionale şi mai ales locale importante, datorate accesibilităţii naturale diferite, unor diferenţe ale evoluţiei istorico-economice şi administrative, gradului de conectivitate la reţeaua de comunicaţie etc. În Carpaţii Orientali, care se desfăşoară pe 51 % din suprafaţa munţilor (35.500 km²) şi în care trăieşte populaţia montană cea mai numeroasă (1.976.700 locuitori), densitatea atinge valoarea cea mai mare, 56 loc./km². În Carpaţii Meridionali, care au suprafaţa cea mai mică (14.208 km²), masivitatea cea mai accentuată şi populaţia cea mai redusă (312.900) densitatea este de 22 loc./km², iar în Carpaţii Occidentali, cu o suprafaţă de 19.900 km² şi o populaţie de 616.800 locuitori, densitatea creşte la 31 loc./km². Local, s-au realizat însă şi densităţi care le depăşesc cu mult pe cele mai mari menţionate, aşa cum este cazul Depresiunii Petroşani, cu 350 loc./km², sau care rămân mult sub nivelul valorilor celor mai reduse, spre exemplu, unele masive montane încă foarte bine împădurite, ca M.Călimani, M.Gurghiului, M.Tarcăului, M. Almăjului ş.a., unde densitatea populaţiei scade sub 10 loc./km².

Sub aspectul structurii pe grupe de vârstă, în consecinţa dinamicii naturale menţionate, deşi cu diferenţieri regionale importante, în aria carpatică se păstrează raporturi ponderale normale, încurajatoare, în special în ariile cu comportament natalist (Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului, depresiunile Giurgeu şi Ciuc ş.a.), în cele care prin industrializare şi urbanizare au polarizat multă forţă de muncă (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Depresiunea Petroşani, Depresiunea Comăneşti ş.a.) şi, treptat, în cele către care reconstituiri ale dreptului de proprietate funciară reorientează centripet fluxuri de populaţie urbană, disponibilizată în special din sectorul industrial de stat. Cu puţine excepţii, îmbătrânirea şi lipsa copiilor nu sunt încă specifice în Carpaţi.

Profesional, cea mai mare parte a populaţiei este antrenată în agricultura montană şi exploatarea lemnului. Altor activităţi industriale (extractive, mecanice etc.) şi serviciilor le revin efective comparativ mai reduse şi care s-au restrâns drastic în ultimii ani. Este foarte posibil ca, în perspectivă, serviciile (în special turismul) să impună specializări profesionale şi să absoarbă multă forţă de muncă.

Etnic, cu excepţia unor sectoare care poartă amprenta dominaţiei străine temporare asupra unei părţi din Carpaţi (sectoarele central şi estic al depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune, depresiunile Plăieşi şi Ciuc, sectorul central-sudic al Depresiunii Giurgeu, sectorul vestic al M.Maramureşului, unele sectoare restrânse din M.Banatului) populaţia este majoritar românească. Minorităţile etnice care trăiesc în Carpaţi sunt reprezentate de secui (în sectoarele menţionate din ulucul depresionar al Carpaţilor Orientali), ruteni şi polonezi (în nordul Carpaţilor Orientali), ţigani, saşi (în sectorul central din Ţara Bârsei), sârbi, cehi slovaci şi bulgari (în M.Banatului), la care se adaugă în procente reduse, în special în oraşe, evrei, armeni ş.a.

Aproape jumătate din populaţia montană trăieşte în sate, acestea fiind mult mai numeroase decât oraşele, deşi sunt mai puţin dinamice. Spaţial, plafonul aşezărilor rurale se situează în medie la 1000-1200 m, dar în Culoarul Bran-Rucăr urcă mai sus de 1300 m, în Obcinele Bucovinei depăşeşte 1400 m, iar în M.Apuseni urcă la peste 1500 m. Terenurile agricole (păşuni, fâneţe) se întind din văi până pe culmi, unde sunt împrăştiate aşezări temporare – sălaşe (hodăi, conace de plai), în fâneţe, şi stîne, pe păşuni, până mai sus de 2000 m. Ca  n u m ă r de l o c u i t o r i, în general, în aria montană satele sunt mici şi mijlocii, talia lor reducându-se măsura creşterii altitudinii, a înăspririi condiţiilor climatice, a creşterii rolului zootehniei în activităţile economice şi suprafeţelor de păşuni şi fâneţe necesare. Cu puţine excepţii (Depresiunea Dornelor, sectorul nordic al Depresiunii Giurgeului, Depresiunea Cornereva. unele obârşii de văi), satele mici sunt aşezate pe plaiurile munţilor. Satele de pe văi sunt, de regulă, mijlocii; excepţiile, pozitive, marchează sectoarele largi, cu terase bine dezvoltate, cu aspect depresionar. Cele mai mari sate, (cu mai mult de 2000 locuitori dar unele având 6000 locuitori), se află în vechile „ţări” intramontane. Ca f i z i o n o m i e aşezările rurale cele mai răspândite sunt cele de tip disociat (răsfirat), în care o parte din terenul agricol (arabil, livezi) se află în interiorul vetrei, aceasta extinzându-se de regulă în lungul axului de accesibilitate naturală – valea – uneori pe lungimi de mai mulţi kilometri. Aşezările înalte, de plai, sunt în mod obişnuit de tip dispersat, cu gospodării risipite, izolate (ca în Ţara Moţilor, în nordul Obcinelor Bucovinei, la izvoarele Trotuşului, în sudul M.Perşani, în Culoarul Bran-Rucăr etc.). În schimb, marile depresiuni intramontane, în care se practică prioritar culturi de câmp, sunt domeniul aşezărilor rurale compacte (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Depresiunea Ciuc, sectorul central-sudic al Depresiunii Giurgeu),unele având aspecte cvasi-urbane (spre exemplu, Hărman, Prejmer ş.a.). Sub aspectul f u n c ţ i i l o r specifice, pentru cele mai multe sate sunt caracteristice ocupaţiile agro-zootehnice asociate cu exploatarea şi prelucrarea (meşteşugărească/industrială) a lemnului, ceea ce le conferă o funcţionalitate mixtă (Bixad, Pojorâta,Vama, Şesuri, Tarcău, Brusturoasa, Gălăuţaş, Măneciu, Rucăr, Baia-de-Fier, Padeş, Dobra, Vaţa-de Jos, Gârda, Arieşeni etc.). Pe acelaşi fond agro-zootehnic s-au grefat însă, uneori până la dominare netă, mineritul (Roşia Montană, Sasca Montană, Ocna-de-Fier, Asău ş.a.) şi prelucrarea materiilor prime minerale (Baia-de-Arieş, Topleţ, Ghelari ş.a.), sau agro-zootehnice (alimentare - Turţ, Poiana Stampei, Dorna Arini, Remetea, Lăzarea, Ozun, Bumbeşti, Bozovici, Borloveni, Ilia ş.a.; textile – Joseni, Reci, Lunca Câlnicului, Cetăţeni ş.a.). Datorită apelor minerale sau prezenţei unor excepţionale elemente de patrimoniu cultural, laic sau religios, unele sate asociază funcţia agricolă, fie cu cea balneo-climatică, fie cu cea turistică (Moneasa, Geoagiu, Bodoc, Ocna Şugatag, Săpânţa, Ieud, Bogdan-Vodă, Vatra Moldoviţei, Putna, Suceviţa, Lăzarea, Costeşti, Densuş, Tismana, Râmeţ ş.a.).

Oraşele actuale din Carpaţi sunt destul de numeroase (64), ceea ce creează în unele regiuni o densitate a reţelei urbane superioară mediei pe ţară (spre exemplu în Carpaţii Orientali, cu 1,1 oraşe/1000 km²). Ca  v â r s t ă, statutul urban al aşezărilor din aria carpatică a parcurs peste 2000 de ani, dar generaţiile succesive de oraşe nu s-au suprapus în reţele identice de la o epocă la alta, unele pierzându-şi temporar sau definitiv statutul, altele avansând rapid la acest statut, în funcţie de conjuncturi economice şi politico-administrative diferite. Spre exemplu, în perioada medievală, dintre oraşele antice menţionate nu şi-au mai păstrat acest statut decât Ampelum (Zlatna), Aquae (Călan) şi Dierna (Orşova); au evoluat însă cu funcţii urbane alte aşezări, ca Rodna (sfârşitul sec. XII), Braşov, Deva şi Abrud (sec. XIII), Sighet, Piatra Neamţ, Gheorgheni,  Sf. Gheorghe, Haţeg  şi  Miercurea  Ciuc (sec. XIV),  Tg. Secuiesc (sec. XV)  ş.a. În perioadele modernă şi contemporană dezvoltarea economică, la început lentă şi predominant agricolă, apoi cu accentuarea funcţiei industriale (uneori până la forme excesive) şi a unor activităţi terţiare, a densificat reţeaua urbană din Carpaţi (Reşiţa, Anina, Câmpeni, Brad, Oţelul Roşu, Moldova Nouă, Băile Herculane ş.a. în Carpaţii Occidentali; Petroşani şi celelalte oraşe miniere de pe valea   superioară  a  Jiului,  Cugir, Brezoi, Căciulata, pe valea Oltului, în Carpaţii Meridionali ; Sinaia, Predeal,  Buşteni,  Azuga,  Codlea,    Râşnov,   Săcele, Covasna,  ÎntorsuraBuzăului,   Nehoiu,  Comăneşti, Vlăhiţa, Bălan,  Topliţa, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vişeul-de-Sus, Băile Tuşnad, Borsec, Vatra Dornei, Băile Slănic, Sângeorz-Băi, Seini, Negreşti-Oaş ş.a., în Carpaţii Orientali.

După  n u m ă r u l de  l o c u i t o r i, în majoritate oraşele montane sunt mici (sub 20.000 loc.) şi mijlocii (20.000 – 100.000 loc.). Numai Braşovul, Piatra Neamţ şi Reşiţa se încadrează în categoria oraşelor mari.

Cu puţine excepţii, oraşele din Carpaţi au f u n c ţ i i mixte. Se remarcă însă tenta industrială, (uneori foarte puternică) a activităţilor productive, bazată pe resursele naturale diverse (în primul rând minerale), care au stimulat dezvoltarea industriei extractive, precum şi a numeroase ramuri industriale de transformare a materiei prime din aria montană, din alte regiuni sau din import, la Braşov, Reşiţa, Petroşani, Sighet, Piatra Neamţ ş.a. De asemenea, în unele sectoare montane este destul de caracteristică funcţionalitatea puternic specializată, orientată spre extracţia combustibililor (gruparea urbană de pe valea Jiului) şi a minereurilor (gruparea urbană a Băii Mari, gruparea din M.Metaliferi) sau spre valorificarea apelor minerale (în aureola mofetică a catenei vulcanice din Carpaţii Orientali, pe valea Cernei, în sudul M.Apuseni). Cu o pondere mai restrânsă, populaţia urbană este activă în silvicultură şi chiar în agricultură (în special în oraşe mici, din generaţiile urbane recente, cu un profil industrial slab diversificat, cu un nivel modest al serviciilor şi în care preocupările agricole au asigurat şi continuă să asigure o parte a consumului local – Topliţa, Vişeul-de-Sus, Gura Humorului, Săcele, Anina, Ştei ş.a.).

Ca  d i s p o z i ţ i e s p a ţ i a l ă, reţeaua urbană evidenţiază valenţele urbigene ale unor axe naturale (văi, uluce depresionare), ca şi rolul complementarităţii economice a contactelor interne (munte-depresiune) şi externe (munte- dealuri, podişuri, câmpii). Este însă numai relativ echilibrată, prezentând disparităţi regionale şi subregionale, atât în ceea ce priveşte densitatea reală, cât şi talia aşezărilor. Spre exemplu, în Ţara Bârsei – Trei Scaune aproape 90% din populaţie trăieşte în mediu urban, în timp ce în lungul a zeci de kilometri pe văi (în aceeaşi regiune a Carpaţilor Orientali) întreaga reţea este rurală; în Carpaţii Occidentali, cu o singură excepţie, toate oraşele sunt mici şi mijlocii ş.a.m.d. În ceea ce priveşte rolul oraşelor carpatice în reţeaua generală de aşezări, este remarcabilă capacitatea  de  polarizare  a  unor  sectoare  (grupările  urbane  Braşov şi Baia Mare, valea  Trotuşului, valea  superioară a Jiului), dar şi lipsa  de atracţie a  unor  oraşe  mici  (Vaşcău, Baia de Aramă, Nehoiu ş.a.), cu  funcţionalitate slab diversificată,concurate de forţa unor oraşe apropiate din spaţiul extracarpatic (Oradea, Motru, Buzău ş.a.). În i e r a r h i a reţelei, marea majoritate a oraşelor carpatice au funcţii locale sau restrânse; există însă şi municipii-reşedinţe de judeţ (Braşov, Miercurea-Ciuc, Tg. Secuiesc, Deva, Reşiţa), unele având şi funcţii interjudeţene (Braşov), sau fiind municipii coordonatoare ale mai multor oraşe. O ierarhizare potenţială (a v i t a l i t ă ţ i i economice şi social-economice), realizată conform situaţiei anterioare anului 1989 (I.Ianoş, 1987), se confirmă astăzi integral numai la nivelul categoriilor extreme, unele oraşe clasate în categorii intermediare (municipii-reşedinţe de judeţ, municipii etc.) declasându-se, ca efect al reducerii severe a producţiei, al creşterii ratei şomajului ş.a.m.d.(Reşiţa, Petroşani).

              2. Regiunile geografice ale Carpaţilor

                   2.1. Regiunea Carpaţilor Orientali

Poziţional, această regiune corespunde părţii estice a Carpaţilor româneşti, începând din nord, de la frontiera cu Ucraina. Extinderea ariei montane orientale între limitele de nord, est şi vest menţionate este acceptată unanim în literatura de specialitate. Aproape unanim este considerată limită sud-vestică valea Prahovei (culoarul de văi Prahova – Timiş). Diferă însă opinia formulată de către C.Martiniuc şi P.Coteţ (1960), conform căreia ultimul segment al Carpaţilor Orientali este marcat de văile Dâmboviţei şi Bârsei.

Argumentele primei poziţii constau în altitudinea şi masivitatea grupării montane a Bucegilor, precum şi în anvergura de ax transcarpatic a culoarului Prahova – Timiş, susţinându-se astfel apartenenţa acestei grupări la Carpaţii Meridionali şi, în consecinţă, valoarea de limită a culoarului menţionat.

O analiză geografică complexă evidenţiază şi argumentele celei de a doua poziţii :

               a. toate liniile tectonice importante şi principalele diviziuni morfo-structurale ale Carpaţilor                    Orientali se continuă, fără întrerupere, la vest de valea Prahovei – unitatea cristalină centrală                    cu învelişul său sedimentar mezozoic, flişul cretacic de Ceahlău şi de Teleajen etc. – chiar                    dacă marginal flişul paleogen este invadat de sedimente mai noi, mio-pliocene şi relieful                     format pe acest suport este subcarpatic;

                b. în munţii dintre Prahova şi Dâmboviţa predomină depozite sedimentare mezozoice, în                     special conglomerate cretacice masive, ca în Ceahlău şi Ciucaş, şi nu roci cristaline, ca                     în Carpaţii  Meridionali. Pe conglomerate s-a format un relief specific de dezagregare,                     similar celui din   Carpaţii Orientali;

                c. relieful munţilor dintre Prahova şi Dâmboviţa este predominant structural, format pe un                     suport   cutat, cu cele mai frumoase sinclinale înălţate şi forme de hog-back din Carpaţii                     româneşti, în   timp ce în Carpaţii Meridionali dominanta morfologică este dictată de o                     structură de blocuri,   formate prin fracturarea unui fundament cristalin rigid;

                 d. însemnătatea reliefului glaciar în această grupare este modestă, la fel ca în Carpaţii                Orientali, în    contrast puternic cu amploarea morfologiei glaciare din Carpaţii                Meridionali;

                 e. sub aspect climatic, altitudinea grupării nu-i asigură precipitaţiile bogate din Carpaţii               Meridionali, foehnizarea impusă de ecranul constituit de culmea nordică a M.Făgăraş fiind               potenţată de influenţele climatice continentale, specifice în Carpaţii Orientali;

                 f. accesibilitatea culoarului Prahova-Timiş ca ax transcarpatic nu este naturală (segmentul                     fiind îngust), ci amenajată destul de târziu; până la sfârşitul sec. al XVIII-lea circulaţia                     majoră folosea traseul antic, prin culoarul Bran-Rucăr, abia de la sfârşitul sec. al XIX-lea                     fiind realizată  o arteră de circulaţie de importanţă naţională;

                g. acceptarea limitei respective pe valea Prahovei şi includerea grupării Bucegilor în Carpaţii                     Meridionali transformă Ţara Bârsei-Trei Scaune într-o depresiune marginală, în timp ce ea                     este o mare depresiune internă, specifică în Carpaţii Orientali, unde se înscrie în culoarul                     (ulucul) depresionar central.

Pentru argumentele menţionate, a doua poziţie este mai întemeiată şi recomandabilă. În acelaşi timp, ţinându-se seama de masivitatea naturală a munţilor, de altitudinea lor, care depăşeşte în Bucegi 2500 m şi de funcţionalitatea culoarului Prahova-Timiş, întreaga grupare poate fi considerată o subregiune a Carpaţilor Orientali care are caractere de tranziţie spre Carpaţii Meridionali.

Între limitele menţionate, Carpaţii Orientali sunt diviziunea cea mai întinsă a Carpaţilor româneşti, în care se înscriu cu 35.484 km², reprezentând 51% din suprafaţa acestora.

2.1.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Orientali. Consecinţe
Fundamentul Carpaţilor Orientali, ca şi al celorlalte regiuni carpatice , este constituit dintr-o masă de roci metamorfice, extrem de complicată, care a fost pusă în loc şi transformată succesiv în cel puţin trei mari cicluri orogenetice: ciclul prebaikalian (în precambrian), când au fost metamorfozate cele mai vechi serii cristaline, seria de Hăghimaş-Rarău- Bretila şi seria de Rebra-Barnar, reprezentate printr-o  masă  de  roci  mezo metamorfice (gnaise  oculare,  micaşisturi, calcare şi  dolomite  cristaline),  ciclul  baikalian  (în cambrian), când metamorfismul a fost mai  redus, formându-se serii cristaline epimetamorfice, dintre care cea mai dezvoltată este cea de Tulgheş (şisturi cloritoase, sericitoase, sericito-cloritoase, cuarţite negre ş.a., în care uneori cele mai dure sunt rocile verzi, tufogene, cu structură porfiroidă), deosebit de importantă sub aspect economic, metamorfismul specific generând mineralizaţii de Mn şi sulfuri complexe; ciclul hercinic, când metamorfismul a fost încă mai redus, caracteristic seriilor de Dămuc şi de Repedea (şisturi grafitoase, calcare cristaline ş.a.). Acest soclu cristalin aflorează numai în lungul părţii centrale, de la frontiera de nord şi până în nordul M.Ciucului, mai spre sud având numai o apariţie insulară, în partea vest – sud-vestică a M.Perşani. Pe alocuri este străpuns de intruziuni magmatice, dintre care cea mai importantă este reprezentată de masivul sienitic de la Ditrău.

Începând din triasic, în aria Carpaţilor Orientali de astăzi a început un nou ciclu de evoluţie geosinclinală, care de fapt continuă şi care a fost marcat de repetate paroxisme orogenetice şi de migrarea continuă spre est a axului activ al geosinclinalului, pe seama bordurii Platformei Est-Europene. În acest geosinclinal, în triasic şi jurasic, peste fundamentul cristalin, s-a depus o cuvertură sedimentară apreciabilă ca volum, diferenţiată însă petrografic, predominant neritică (conglomerate, gresii, dolomite, calcare recifale) în partea sa estică şi predominant de mare mai adâncă (marne, marnocalcare) în cea vestică. Depozitele triasic-jurasice, exondate şi antrenate în orogenezele următoare, au fost în cea mai mare parte înlăturate prin denudaţie, în special post-cretacic, când axul cristalino-mezozoic era deja o arie montană rigidă. Acum aceste depozite nu mai apar decât insular, într-o serie de sinclinale (cuvete) cu poziţie marginală, înălţate ca efect al orogenezelor celor mai recente şi conservându-şi altitudinea şi datorită rezistenţei induse de faciesul neritic unor roci: sinclinalul Rarăului, al Hăghimaşului, al Bucegilor, al Pietrei Craiului etc.

Din cretacicul inferior, în fosa care se deplasa spre est a început depunerea unor sedimente sinorogene, în strate de grosimi variabile, denumite în ansamblu fliş (conglomerate, gresii, marne, argile etc.), într-o succesiune strânsă şi ritmică, dovedind o modificare ritmică şi relativ rapidă a condiţiilor de sedimentare (o deosebită instabilitate tectonică).

În noul ciclu orogenetic, alpin, prima fază importantă a fost cea austrică, din cretacicul mijlociu. Ea a afectat cel mai puternic fundamentul cristalin şi cuvertura sa sedimentară, producând şariaje de mare amploare, comparabile cu şariajul getic din Carpaţii Meridionali: pânza t r a n s i l v a n ă, care şariază spre est pânza b u c o v i n i c ă, la rândul său şariată peste unităţile tectonice cele mai vestice ale flişului, cea a f l i şu l u i n e g r u şi cea de C e a h l ă u, conturate în fazele orogenetice de la sfârşitul cretacicului (cea subhercinică, din senonian şi cea laramică, de la limita cretacic-paleogen). În orogeneza stirică veche (din burdigalian) unităţilor flişului li s-au adăugat cele de T e l e a j e n şi de A u d i a (pânza şisturilor negre), de asemenea şariate est-vest. Fazele stirică nouă (din badenian) şi moldavă (din sarmaţian) au fost deosebit de puternice în Carpaţii Orientali, generând unităţile flişului de Ta r c ă u şi de V r a n c e a, prima, în poziţie vestică, acoperind-o pe distanţe apreciabile pe cea de a doua şi ajungând frecvent până la limita răsăriteană a munţilor. De asemenea, în faza moldavă unităţile flişului şi întregul edificiu carpatic s-au deplasat din nou spre est, peste depozitele sedimentare din avanfosă (unitatea pericarpatică) şi chiar peste o parte a marginii Platformei Est-Europene. Faza valahă (din romanian-pleistocen) a determinat o înălţare în bloc a Carpaţilor Orientali care, deşi inegală ca amploare, a stimulat puternic modelarea externă a munţilor în cuaternar. În timpul orogenezelor neozoice, pe flancul vestic al Carpaţilor Orientali s-au produs importante mişcări crustale, în lungul cărora s-a manifestat o puternică activitate magmatică. Fenomenele au început din miocenul mediu şi s-au continuat oarecum ritmic până în pleistocenul mediu, generând la vest de axul cristalino-mezozoic o mare catenă eruptivă. Aceasta este mai veche în partea sa central-nordică (unde în mare măsură a fost înlăturată de eroziune, lăsând numai un relief subvulcanic rezidual) şi din ce în ce mai recentă spre nord-vest (badenian) şi mai ales spre sud (sarmaţian), unde erupţiile au continuat până în pleistocenul mediu şi unde aparatele vulcanice se păstrează cel mai bine, fiind şi cele mai înalte (peste 2.102 m).

Formarea catenei vulcanice şi mişcările recente de scufundare a unor sectoare interne ale Carpaţilor Orientali au generat un mare uluc depresionar intern, din Ţara Maramureşului până în ţara Bârsei, în care s-au instalat lacuri pliocen-pleistocene, prin colmatarea cărora a rezultat un relief de adevărate câmpii aluvio-proluviale, de dimensiuni neobişnuit de mari pentru un lanţ montan.

Consecinţele de natură geologică ale acestei evoluţii complexe constau în dispunerea în fâşii paralele a principalelor unităţi tectono-structurale (catena eruptivă, ulucul depresionar central, axul cristalino-mezozoic, subunităţile flişului), cea mai largă dezvoltare a flişului din Carpaţi şi o diversitate remarcabilă  a  resurselor  minerale,  deşi  în  rezerve  uneori  modeste    (p e t r o l, g a z e n a t u r a l e, ş i s t u r i b i t u m i n o a s e în depozitele oligocene ale flişului din partea de est a M.Tarcăului, din M.Oituz, partea de vest a M.Vrancei – Ghelinţa, valea Moldovei – Gura Humorului, Frasin, Maramureş – Săcele, M.Stânişoarei – Pipirig ; c ă r b u n i s u p e r i o r i în   rezerve  mici  la  Codlea  şi  Vâlcan,     c ă r b u n e b r u n în Depresiunea Comăneşti, lignit de vârstă pliocenă în golful Baraolt şi în apropiere de Sf.Gheorghe, în Ţara Bârsei-Trei Scaune, ca şi în Ţara Oaşului, turbă în ulucul depresionar – Poiana Stampei, Neagra Şarului, Remetea, Mădăraş-Ciuc; s a r e şi s ă r u r i de p o t a s iu în depozitele sedimentare salifere din flişul eocen – Coştiui, Ocna Şugatag din Ţara Maramureşului şi miocen – Târgul-Ocna ; m e t a l e n e f e r o a s e – cupru, plumb, zinc, argint, aur ş.a. în munţii vulcanici – Oaş-Gutâi, Ţibleş, în M.Maramureşului – Toroiaga, în M. Rodnei – Rodna Veche, Valea Blaznei, în Obcina Mestecănişului – Fundul Moldovei, în sectorul Ostra - Leşul-Ursului – Barnar şi în M.Giurgeului – Bălan; m i n e r e u de f i e r - în cristalinul epimetamorfic din Obcina Mestecăniş – Delniţa, în aria de magmatite neogene din M.Harghita – Lueta ; b a r i t i n ă, la Ostra , precum şi o serie de roci sedimentare, vulcanice sau rezultate din alterarea rocilor vulcanice, utile în construcţii sau pentru fabricarea materialelor de construcţie, ca b a z a l t e – Topliţa, Racoş, a n d e z i t e – Bixad, Stînceni ş.a., c a l c a r - Bicaz -Chei, Comarnic, Lespezi ş.a., g r e s i i - Tarcău, Teliu ş.a., c a o l i n - Lepteş, Parva, Băile Harghita, h i d r o m i n e r a l i z a ţ i i, în special în aureola mofetică a catenei vulcanice).

Sub aspect geomorfologic, mai ales în consecinţa evoluţiei din perioadele geologice recente, Carpaţii Orientali au relieful cel mai tânăr prin comparaţie cu celelalte regiuni montane, cu adaptarea cea mai clară a culmilor şi văilor la structura substratului. De asemenea, ca efect al înălţărilor inegale impuse de orogeneza valahă, au altitudinile cele mai mari situate la extremităţi - M.Rodnei în nord (2.303m) şi M.Bucegi în sud-vest (2.505 m) – şi arii mai coborâte în partea central-sudică – bazinul Oituzului. Dezvoltarea largă a formaţiunilor sedimentare, foarte variate sub aspect litologic, favorizează procese geomorfologice extrem de active, în special în aria de fliş, care modifică uneori substanţial şi rapid morfologia versanţilor, degradează învelişul vegetal şi solurile, măresc excesiv debitele solide ale râurilor, uneori le barează şi produc pagube materiale importante.

2.1.2. Relieful
Din punct de vedere morfometric, Carpaţii Orientali se apropie cel mai mult de valorile medii din sectorul carpatic românesc (Al.Roşu, 1973). Altitudinea medie este de aproximativ 1.000 m, fragmentarea orizontală evidenţiază interfluvii montane largi de aproximativ 600 m, iar combinaţiile cele mai frecvente ale altitudinilor relative cu valorile înclinării terenului sunt caracteristice unui relief cu energie⁵ medie, în cea mai mare parte a munţilor, c a l m în ariile platourilor structurale slab fragmentate şi sectoarelor longitudinale, largi, ale văilor,  e n e r g i c în sectoarele de văi transversale şi f o a r t e e n e r g i c în ariile de contact ale unor extreme altitudinale şi în masivele pe suport litologic rezistent la modelare mecanică.

Factorul modelator principal al reliefului actual au fost şi rămân râurile, cele mai vechi efecte morfologice ale acţiunii lor erozive păstrându-se în suprafeţele de nivelare, prezente în partea înaltă a multor interfluvii montane. Faţă de opiniile mai vechi (A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937 ş.a.), literatura de specialitate din ultimele decenii (I.Sârcu, 1961,1971, N.Barbu, 1976) a demonstrat convingător că tectogenezele miocene (în special stirice şi moldave), deosebit de puternice în toţi Carpaţii şi care în aria orientală au şariat fundamentul cristalin peste sedimentarul eocen şi chiar miocen inferior (spre exemplu în sudul Ţării Maramureşului), au dezmembrat complet suprafaţa de nivelare post-laramică, încât cele mai înalte şi mai vechi plaiuri de azi nu pot fi decât post-attice, corespunzând nivelului Râu-Şes. Denumit Cerbu (I.Sîrcu, 1961, 1971), acest nivel relativ neted a fost identificat la altitudini de 1500 m – 1750 m în M.Rodnei, în M.Giumalău, în M. Vrancei, M.Siriu, ş.a. Mult mai larg este nivelul post-valah, dezvoltat la 1000 m – 1200 m, denumit Mestecăniş (Predeal, Clăbucete, Poiana Mărului) şi în care se înscriu majoritatea intefluviilor plane sau uşor ondulate aflate la altitudini de 1000 m – 1200 m. Actuala reţea de văi este destul de tânără, rezultat probabil al unor însemnate remanieri impuse de mişcările tectonice pliocen - cuaternare şi de edificarea catenei vulcanice. Cele mai vechi urme ale activităţii eroziv-acumulative fluviale datează din sarmaţian (C.Martiniuc, 1948, I.Donisă, 1968) şi sunt reprezentate de importante depozite de pietrişuri şi nisipuri de origine carpatică, situate în sectoare de debuşeu în marea sarmatică ale unor paleorâuri (care puteau fi precursorii Bistriţei, Moldovei sau chiar Ozanei), orientate predominant spre est, conform înclinării generale a versantului răsăritean al catenelor moldavidice. Continuarea tectonicii plicative în miocenul superior-pliocen şi înălţarea puternică a Carpaţilor în pliocen-cuaternar au accentuat orientarea longitudinală a unor importante sectoare de vale şi astfel adaptarea la structura geologică. Raporturile evolutive strânse ale reţelei de văi cu dispoziţia stratelor şi cu alcătuirea lor petrografică explică frecvenţa succesiunilor de sectoare largi, adevărate depresiuni de eroziune diferenţială, orientate longitudinal şi sculptate în roci puţin rezistente (Câmpulung Moldovenesc, pe valea Moldovei, „câmplungul” Moldoviţei ş.a.) şi sectoare înguste, orientate transversal, sculptate în roci dure (îngustările-defileu de la Pojorâta şi Prisaca Dornei, pe Moldova, Zugreni şi Straja, pe Bistriţa ş.a.). Pe văi, în special în sectoarele longitudinale, activitatea fluvială în principal acumulativă a creat sisteme bogate de terase, care dovedesc efectele stimulative puternice ale înălţării tectonice din romanian-pleistocen. Chiar dacă cele mai înalte (şi cele mai vechi) nu se mai pot identifica decât fragmentar, uneori numai prin dispoziţia internă şi specificul morfometric/morfoscopic al depozitelor, ele demonstrează vigoarea râurilor ca factori morfogenetici, capabili să impună în relieful montan actual complexe morfologice de însemnătate excepţională pentru dinamica apelor, pedogeneză, habitat uman.

Relieful structural din Carpaţii Orientali se îmbină în mod strâns cu cel de facies petrografic. În mod obişnuit masivele principale şi altitudinile cele mai mari au drept suport structuri anticlinale cu roci dure în boltă, dar sunt foarte frecvente şi inversiunile de relief, în special sinclinale înălţate constituite din roci rezistente – conglomerate cretacice (în masivele Bucegi, Ceahlău, Ciucaş), gresie eocenă de Tarcău (în M.Nemira, M.Penteleu), gresie oligocenă de Kliwa (M.Siriu), calcare jurasice (în M.Rarău, M.Hăghimaş, în Piatra Craiului). Flancurile structurilor sinclinale înălţate sunt mari cueste montane, iar cutele-falii au asigurat formarea unor succesiuni de hog-back (în Obcinele Bucovinei, în M.Vrancei ş.a.).

Relieful carstic are un grad mediu de răspândire, fiind mai reprezentativ în culoarul înalt Bran-Rucăr, M.Bucegi, M.Hăghimaş, M.Rarău, sud-vestul M.Rodnei şi pe suprafeţe mai restrânse în M.Bârsei, Munceii Tulgheşului, sudul M.Giurgeu.

Relieful glaciar este destul de modest în Carpaţii Orientali, pe care altitudinile nu prea mari i-au menţinut, în cea mai mare parte, sub limita zăpezilor pleistocene persistente, limită probabil mai înaltă şi zăpezi în cantităţi mai reduse decât în Carpaţii Meridionali, ca efect al influenţelor climatice continentale. Complexe morfologice glaciare tipice sunt în M.Bucegi, M.Rodnei şi destul de modeste în M.Maramureşului şi în M.Călimani.Este, în schimb, larg răspândit relieful periglaciar, format în generaţii succesive începând din pleistocen şi suprapunându-se fostului domeniu glaciar. Crionivaţia actuală interferează cu morfogeneza fluvială (în partea superioară a domeniului acesteia) şi, sub forma efectelor sale morfologice cele mai ample, mantalele groase de grohotiş stabilizat şi trenele de grohotiş activ, se implică puternic în procese geomorfologice de deplasare în masă. Răspândirea mare a rocilor gelive, ponderea mare a formaţiunilor de fliş, favorabile şi prin structură şi prin alcătuirea petrografică modelării fluvio-denudaţionale explică abundenţa reliefului din această categorie genetică şi prezenţa sa aproape ubicuă. El se grupează în complexe care diversifică şi complică morfologia glaciară din unele sectoare înalte, produc convergenţe morfologice de tip glaciar la altitudini mai mici şi reduc stabilitatea versanţilor, în special în sectoarele puternic antropizate (despădurite, cu nivel freatic şi unghi de taluz natural modificate etc).

2.1.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice
Datorită orientării lor meridiane (perpendiculare faţă de direcţia predominantă a dinamicii atmosferice) şi lăţimii destul de mari, Carpaţii Orientali prezintă o asimetrie extrem de clară a etajării condiţiilor climatice şi a efectelor hidrice, vegetale şi pedologice ale acestora. Climatul faţadei vestice, mai umed  şi  mai  moderat  faţă  de  cel  al  faţadei  estice,  mai  uscat  şi  mai  excesiv  se  reflectă  direct  în    s t r u c t u r a p ă d u r i i : pe versantul vestic făgetele urcă până la altitudini mult mai mari, în M.Ţibleşului ajungând până la 1400 m (însoţite de soluri brune) şi în mod excepţional, în amestec cu coniferele, fagul ajunge la 1600 m, în timp ce pe versantul estic nu depăşeşte 1300 m. Pe acest versant, răşinoasele în amestec cu fagul coboară până la limita munţilor (600 m), dar pe versantul opus nu apar nicăieri sub 1000 m. Exprimând aceeaşi asimetrie de origine climatică, în structura pădurilor de conifere de pe versantul vestic bradul, mai termofil, are o pondere mai mare decât pe versantul estic, unde verile sunt mai uscate, iernile mai reci, iar stratul de zăpadă durează mai mult, chiar dacă precipitaţiile sunt mai sărace (ca şi solurile, spodice). La nivelul local al condiţiilor climatice, extinderea mare a depresiunilor intramontane favorizează inversiuni termice frecvente, cu temperaturi coborâte, extrem de severe în anotimpul rece, ceţuri groase şi durabile, brize de munte-vale şi nori cumuliformi vara pe munţii din jur. Inversiuni corespunzătoare ale vegetaţiei etalează molizi până în partea cea mai joasă şi pâlcuri de brazi şi fagi pe rama (mai înaltă) a depresiunilor, în apropierea sau deasupra plafonului de inversiune. Evapotranspiraţia redusă şi morfologia plană a unor mari sectoare din depresiuni au determinat un drenaj permanent deficitar, favorabil stagnării apei meteorice sau provenite din izvoare, creându-se astfel condiţii pentru o pedogeneză hidromorfă şi oligotrofă, în cele mai întinse mlaştini de turbă din ţară.

În r e g i m u l scurgerii apelor se remarcă torenţialitatea indusă de regimul excesiv al precipitaţiilor de pe versantul estic. Mai bogate (şi mai uniforme) pe versantului vestic, acestea produc şi o s c u r g e r e m e d i e s p e c i f i c ă mai mare, cu valori de peste 13 l/s/km², în timp ce în munţii de pe latura estică şi sud-estică (spre exemplu în M.Vrancei) acestea se reduc la 10 şi chiar 7 l/s/km². Asimetria distribuţiei precipitaţiilor se reflectă şi în d e n s i t a t e a m e d i e a reţelei hidrografice, care este de 0,7 – 0,9 km/km² în vest şi nord-vest şi scade la 0,5 – 0,6 km/km² în estul Carpaţilor Orientali. Pe versantul transilvănean zăpezile se topesc mai timpuriu, iar apele mici de iarnă sunt mai abundente decât pe versantul moldovean. În aluviunile din şesuri şi terase, ca şi în alte depozite superficiale din lungul văilor se găsesc ape freatice abundente şi extrem de mobile.

Dezvoltarea latitudinală apreciabilă (aproximativ 320 km) şi reducerea treptată a masivităţii de la nord (170 km lăţime) spre sud (90 km) introduc alte diferenţieri ale climei, vegetaţiei şi solurilor, limitele etajelor şi subetajelor urcând sensibil de la nord spre sud. Spre exemplu, în M.Vrancei pădurea mixtă de fag şi molid urcă pe alocuri până la 1600 m, în timp ce în M.Rodnei nu depăşeşte 1300 m, situaţie care corespunde unei diferenţe de 1,5⁰ C a temperaturii medii anuale, la altitudini comparabile.

În ansamblul Carpaţilor Orientali, variabilitatea climatică, altitudinea mai redusă decât în Carpaţii Meridionali şi suprafaţa mare au favorizat dezvoltarea celui mai mare areal forestier din ţară şi din aria montană (60% din fondul forestier al Carpaţilor româneşti),în care s-a păstrat cel mai bine fauna spontană de mamifere şi păsări de pădure. De asemenea, în structura pădurilor există o pondere mult mai mare a răşinoaselor decât în celelalte regiuni carpatice, ceea ce a stimulat şi cel mai mare volum al exploatărilor de material lemnos. În schimb, suprafaţa pajiştilor alpine este mult mai redusă, multe pajişti din partea înaltă fiind formaţiuni secundare, create prin despădurire (în M.Vrancei, M.Ciucului, Obcinele Bucovinei, M.Bârgău ş.a). Din această cauză şi viaţa pastorală a fost şi rămâne mai redusă decât în Carpaţii Meridionali, relativ mai caracteristică fiind numai în M.Rodnei şi M.Călimani (unde urcă turme ale localnicilor dar şi ale unor oieri din Mărginimea Sibiului), ca şi în Bucegi (unde pe platoul înalt şi pe culmile sudice vin turme ale săcelenilor şi brănenilor).

                                                2.1.4. Particularităţile umanizării. Populaţia, reţeaua de aşezări umane,activităţile 

economice

Cea mai mare parte a populaţiei şi aşezărilor umane este concentrată în depresiuni şi în văile longitudinale largi, cu terase, unde condiţiile de climă şi sol au permis practicarea timpurie a agriculturii. Gradul de populare al plaiurilor înalte este mai redus decât în M.Apuseni. Favorabilitatea naturală pentru vetre de aşezări şi fertilitatea acceptabilă a solurilor nu sunt însoţite însă şi de o accesibilitate la fel de mare pentru transporturi. Carpaţii Orientali sunt şi azi mai greu de traversat faţă de celelalte regiuni carpatice, datorită paralelismului mai multor şiruri de culmi. Trecerile cele mai uşoare sunt în sectorul sudic, cu pasuri la altitudine mai mică (şaua Vlădenilor, în M.Perşani, la 650 m, pasul Oituz la 865 m). În nord traversarea implică trecerea unei succesiuni de pasuri, mai înalte : Mestecăniş (1099 m) şi Tihuţa (1227 m) pe şoseaua Suceava – Bistriţa, Pângăraţi (1256 m) şi Bucin (1287 m) pe şoseaua Piatra-Neamţ – Târgul Mureş (cu parcurgerea cheilor Bicazului).Această dificultate naturală explică şi întârzierea dotării sectorului nordic cu căi de comunicaţie moderne, unele dintre ele fiind construite abia în perioada contemporană (spre exemplu, segmentul de cale ferată dintre Vatra Dornei şi Ilva Mică, cel dintre Salva şi Vişeu ş.a.).

Numeroasă şi deosebit de densă, populaţia din Carpaţii Orientali este mai mozaicată sub aspect etnic faţă de alte regiuni carpatice, datorită colonizărilor organizate de statul maghiar în sec. XII-XIII : saşii în Ţara Bârsei (în faţa pasurilor Bran, Bratocea şi Siriu), secuii în Trei Scaune (în faţa pasului Oituz), în Ciuc (în faţa pasului Ghimeş) şi în Giurgeu (în faţa pasului Pângăraţi). Prezenţa anterioară a românilor pe teritoriile locuite azi de secui şi până de curând de saşi este demonstrată, pe lângă dovezile arheologice, de existenţa unei toponimii autohtone (Poiana, Lemnea, Bolovăniş, Galbenu, Archita ş.a.), ca şi de influenţele româneşti în obiceiuri, port, tip de casă şi de poartă etc. (S.Opreanu, 1939). De asemenea, în M. Maramureşului, în Obcinele Bucovinei şi în Ţara Maramureşului au pătruns, liber şi treptat înainte de 1775, organizat apoi, sub administraţia austriacă, ucraineni (ruteni, huţuli). În acelaşi sector nordic au mai fost colonizaţi germani din Slovacia (zipseri) şi polonezi.

Suprafaţa mai mare (35.484 km²), dezvoltarea largă a depresiunilor, orientarea reţelei de văi ş.a. au făcut ca numărul intersecţiilor naturale, cu valenţe urbigene să fie mai mare decât în restul Carpaţilor (aşa sau format, spre exemplu, Braşovul, Vatra Dornei, Comăneştii ş.a). Viaţa urbană are de altfel începuturi vechi, feudale, dezvoltându-se mai întâi Rodna, ca aşezare minieră de la sfârşitul sec. XII, apoi Braşovul (1234), Sighetul (1334) iar spre sfârşitul sec. XIV – Piatra Neamţ. Cu cele 38 de oraşe în perioada actuală, Carpaţii Orientali prezintă o r e ţ e a urbană mai d e n s ă decât cea naţională, în unele sectoare aproape sau chiar peste 90% din populaţie trăind în mediu urban (Ţara Bârsei, valea Prahovei, depresiunea Comăneşti). Sunt însă şi situaţii în care pe arii destul de întinse nu există oraşe şi nici măcar centre de revitalizare a reţelei, care să poată constitui nuclee urbane în devenire (spre exemplu, pe valea mijlocie a Bistriţei, între Bicaz şi Vatra Dornei). Necesităţi (şi posibilităţi reale) de îndesire a reţelei există, ele reflectând gradul avansat de populare. Astfel se explică şi faptul că în această ramură orientală se află cele mai înalte oraşe din ţară: Predeal (1040 m), Azuga (940 m), Buşteni (890 m), Vlăhiţa, Sinaia şi Gheorgheni (850 m). Multe oraşe sunt noi, datorindu-şi statutul urban i n d u s t r i a l i z ă r i i (Bălan, Comăneşti, Zărneşti, Râşnov, Săcele), unele păstrând încă spre periferie o funcţionalitate a g r i c o l ă (Topliţa, Vişeul-de-Sus). Spaţiul relativ restrâns în profilul transversal al văilor a impus uneori alungiri exagerate (Comăneşti – 8-9 km).Majoritatea oraşelor au avut timp de decenii un d i n a m i s m deosebit (Braşov, Piatra Neamţ, Săcele, Miercurea-Ciuc, Gura Humorului etc.). Izolat au existat şi orăşele stagnante, datorită unui profil funcţional îngust, ca Slănic-Moldova (aproape exclusiv balnear), sau Cavnic (aproape exclusiv minier), contrastând cu altele, tot de talie mică, dar care au făcut eforturi de diversificare a activităţii (Sângeorz, specializat în valorificarea apelor minerale şi Nehoiu, specializat în industrializarea lemnului, ambele adăugând însă în profilul activităţilor economice şi unităţi ale industriei textile). De asemenea, d i v e r s i f i c a r e a activităţilor economice a fost impulsionată de abundenţa a p e l o r m i n e r a l e, care au creat condiţii pentru dezvoltarea celor mai numeroase staţiuni balneare din ţară: Vatra Dornei, Borsec, Tuşnad-Băi, Malnaş, Covasna., Bodoc, Zizin, Slănic-Băi, Sângeorz-Băi ş.a.

  Pe fondul unei locuiri rurale cu caracter p e r m a n e n t, unele arii depresionare mai izolate au asigurat o capacitate mai mare de rezistenţă autarhică ţărănimii libere – spre exemplu în ocolul Câmpulungului. Din acest ocol, ca şi din Bârgău, a fost populată (relativ târziu) depresiunea mai înaltă şi mai rece a Dornelor. Multe sate de pe versantul estic, în special în bazinul Trotuşului şi pe Valea Bistriţei cuprind o însemnată proporţie de populaţie originară din Transilvania. E x p l o a t a r e a f o r e s t i e r ă a contribuit la umanizarea Carpaţilor Orientali într-o măsură mai mare decât în alte regiuni carpatice, creându-se la început aşezări temporare care, cu timpul, au devenit permanente (Şesuri, pe Bistriţa Aurie, Scutaru, pe Caşin, Tarcău ş.a.). Fabricile de cherestea şi-au format, de asemenea, colonii muncitoreşti proprii : Vaduri, pe Bistriţa, Comandău, pe Bâsca mare ş.a. Carpaţii Orientali au avut şi cel mai intens plutărit (pe Bistriţa, Dorna, Negrişoara, Neagra Şarului, Vaser, Mureş) şi sate de plutaşi specializaţi, cum sunt cele dintre Vatra Dornei şi Broşteni. C o n s t r u c ţ i i l e h i d r o e n e r g e t i c e au modificat mai puternic decât în alte arii montane reţeaua de aşezări, numai prin amenajarea lacului Izvorul Muntelui fiind necesară strămutarea a 14.000 persoane. În ceea ce priveşte poziţia vetrelor, plafonul aşezărilor de vale ajunge la 1.100 m pe Bistriţa Aurie şi la 1.200 m pe Bâsca. Cele mai multe astfel de sate sunt d i s o c i a t e, bine adaptate la relief şi caracteristice tuturor văilor din partea central-estică, Suceava, Moldova, Moldoviţa, Bistriţa, Trotuş etc. Există însă sate de tip disociat şi în sectorul nordic, mai fragmentat al depresiunii Giurgeului, ca şi în depresiunea Întorsurii Buzăului. Deşi mai puţin caracteristice, există şi a ş e z ă r i de p l a i, care urcă destul de sus, la peste 1.400 m în Obcinele Bucovinei, 1.365 m în M.Bârgăului, 1.350 m în culoarul Bran-Rucăr, 1.300 m pe marginea depresiunii Drăgoiasa etc. Acestea sunt aşezări d i s p e r s a t e cu gospodării risipite, relativ recente şi provin, în general, din roiri. Pe lângă locaţiile menţionate, mai pot fi întâlnite în M.Ciucului, la izvoarele Trotuşului, în bazinul Dămucului. În depresiuni, sate risipite sunt doar în Ţara Dornelor. Sunt aşezări mici, cu mai puţin de 500 locuitori. În depresiunile intramontane din culoarul central predomină însă satul de tip a d u n a t, tipic pentru Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, sectorul central-sudic al Giurgeului şi pentru partea vestică a Ţării Maramureşului (valea Izei). Acestea sunt de regulă şi satele cele mai mari, cu mai mult de 1.500 locuitori, uneori depăşind 3.000, ca Hărman (3.749 loc.) şi Prejmer (4.841 loc.) în Ţara Bârsei, Joseni (5.406 loc.) şi Ditrău (6.078 loc.) în Giurgeu, Moisei, în Ţara Maramureşului (8.961 loc.), Poienile-de-sub-Munte (10.561 loc.), în M. Maramureşului etc.

La recensământul din 1992, în Carpaţii Orientali trăia o populaţie de 1.986.752 locuitori, generând o densitate de 56 loc./km², absolut neobişnuită în ariile montane europene. Valorile m a x i m e sunt caracteristice pentru depresiunile care au îmbinat o industrie dezvoltată şi diversificată cu o agricultură intensivă, Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Comăneşti, cu peste 150 loc./km². Densităţile cele mai m i c i corespund masivelor montane bine împădurite, lipsite de văi largi şi depresiuni, ca M.Călimani, M.Gurghiu-Harghita, M.Vrancei, M.Leaota (sub 20 sau chiar sub 10 loc./km²). Dinamica actuală a populaţiei confirmă Carpaţilor Orientali menţinerea calităţii de arie de c r e ş t e r e, chiar dacă mai lentă în ultimii ani, în contrast puternic cu alte arii din ţară şi de pe continent. Cea mai rapidă creştere a populaţiei s-a produs în zona de influenţă a Braşovului, pe valea Trotuşului, pe valea Bistriţei între Bicaz şi Piatra Neamţ, în zonele miniere Ostra şi Baia Sprie-Cavnic. Au existat însă şi sectoare de reducere a populaţiei,ca urmare a reducerii ritmului exploatărilor forestiere (în M.Vrancei bazinul râului Bâsca, valea Caşinului) iar în ultimii ani reducerea ritmului exploatărilor miniere determină stagnări sau reduceri ale numărului populaţiei, uneori în foste arii de creştere (Ostra, Bălan). Datorită bilanţului demografic permanent pozitiv, unele sectoare marchează însă în continuare creşteri, chiar pe fondul unor deficite migratorii (Ţara Oaşului, M.Bârgăului ). În ceea ce priveşte mişcarea m e c a n i c ă , în perioadele trecute au fost foarte caracteristice migraţiile temporare pentru muncă, mai ales din depresiunile dens populate ale Maramureşului şi Oaşului, pentru exploatări forestiere şi pentru cosit, migraţii care, în forme atenuate, se mai menţin şi astăzi.

Sub aspectul activităţilor economice, Carpaţii Orientali se evidenţiază printr-un nivel al industrializării superior chiar celui al urbanizării, pe de o parte deoarece numeroase unităţi industriale mici au fost dispersate în aria rurală, iar pe de alta pentru că o bună parte din populaţia care lucrează în industria din oraşe locuieşte, de fapt, în sate. În deceniile trecute, cu o populaţie care reprezenta 10% din totalul naţional, în Carpaţii Orientali se realiza 11% din producţia industrială a ţării. Spre deosebire de regiunile extracarpatice, în special cele de câmpie, cele mai caracteristice ramuri industriale sunt cele bazate pe resurse proprii de materii prime şi energie.

În industria electro-energetică predomină hidrocentralele, construite pe Bistriţa (Stejaru, Pângăraţi, Vaduri şi Bâtca Doamnei), Ialomiţa (Dobreşti, Moroieni şi Scropoasa), sau amenajate în barajele lacurilor de alimentare cu apă: Paltinu pe Doftana, Poiana Uzului pe Uz, lacurile de pe Tărlung şi de pe Firiza, de la Măneciu pe Teleajen ; noi hidrocentrale sunt în construcţie pe Buzău la Siriu şi Nehoiaşu, pe Dâmboviţa la Dragoslavele, pe Colibiţa şi pe Bistriţa mijlocie la Borca şi Poiana Teiului. Termocentralele sunt mici, cea mai importantă fiind la Comăneşti şi funcţionând cu cărbune local.

Foarte însemnată este în Carpaţii Orientali industria lemnului, susţinută de cele mai mari exploatări forestiere din ţară, prin care se obţin anual aproximativ 7.000.000 m³ lemn, în special de răşinoase. Foarte multe fabrici de cherestea se înşiruie şi astăzi pe văi, deşi multe unităţi s-au desfiinţat prin concentrarea producţiei, mai ales pe văile Bistriţei (Vatra Dornei, Tarcău, Piatra Neamţ), Moldovei (Frasin, Gura Humorului), Trotuşului (Lunca-de-Jos, Agăş) şi Vişeului (Vişeul-de-Sus, Borşa). Acestora li s-au adăugat mari combinate de industrializare a lemnului, în care pe lângă c h e r e s t e a se produc şi p l ă c i a g l o m e r a t e, p l ă c i f i b r o – l e m n o a s e, m o b i l ă etc., la Sighet, Gălăuţaş, Comăneşti, Covasna. Fabrici de mobilă de calitate funcţionează la Câmpulung Moldovenesc, Târgul Secuiesc, Braşov, Ghimbav, Codlea, Gheorgheni, Nehoiu, Miercurea-Ciuc, Ditrău ş.a. Este bine reprezentată şi industria c e l u l o z e i şi a h â r t i e I, cu unităţile de la Buşteni, Zărneşti, Prundul Bârgăului, Ghimbav. Mai recent s-a realizat o instalaţie de obţinere a u l e i u r i l o r e t e r i c e din cetină, la Pângăraţi, iar la Sadova a funcţionat o instalaţie de recuperare, sortare şi uscare a seminţelor de conifere, extrem de căutate pe piaţa externă.

Industria materialelor de construcţie produce mari cantităţi de c i m e n t şi v a r, gruparea de la Bicaz-Taşca având cea mai mare capacitate din ţară (4.000.000 t/an) şi intrând în ultimii ani sub administraţia concernului Lafarge, angajat şi în importante acţiuni de retehnologizare, orientate spre confinarea la sursă a emisiilor de pulberi, care în perioada anterioară au avut un puternic şi complex impact negativ. Gruparea este urmată de capacităţile de la Comarnic şi Braşov. Mici instalaţii tradiţionale de producere a varului se păstrează încă pe valea Bicazului şi la poala Rarăului. Argilele refractare sunt valorificate pentru producerea c ă r ă m i z i l o r r e f r a c t a r e în Ţara Bârsei şi în jurul său, la Braşov, Cristian, Azuga şi Comarnic. Pietrişul din glacisurile piemontane ale depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune se valorifică într-o mare întreprindere de p r e f a b r i c a t e din b e t o n, la Braşov. Dintre fabricile de c ă r ă m i d ă şi ţ i g l ă , cea mai cunoscută este cea de la Feldioara.

În metalurgia neferoaselor nu funcţionează decât prima treaptă tehnologică, aceea a concentrării minereurilor în numeroase instalaţii de flotaţie, construite în apropierea minelor, la Bălan, Tarniţa, Fundul Moldovei, Baia Borşa, Băiuţ, Baia Sprie, Herja, Cavnic ş.a. Concentratele sunt trimise apoi pentru industrializare finală în alte unităţi din ţară sau se exportă.

Petrolul extras se rafinează la Dărmăneşti (rafinăria are o capacitate totală de 700.000 t/an) şi la Braşov. Industria chimică este destul de modestă : se produc coloranţi la Codlea (iniţial pe seama cărbunelui local), mase plastice la Râşnov, articole de cauciuc şi din mase plastice, la Braşov, Gura Humorului, Sfântul Gheorghe), medicamente din plante la Pângăraţi ş.a.

Destul de restrânsă este şi siderurgia, iniţiată prin uzina de fontă de la Vlăhiţa (acum închisă) şi reprezentată prin mici oţelării şi turnătorii de fontă care funcţionează pe lângă întreprinderile mecanice din Braşov, Gheorgheni ş.a. La Ferneziu funcţionează o instalaţie de bioxid de mangan electrolitic, obţinut pe baza minereului din bazinul Dornelor iar Baia Sprie este singurul centru de separare a wolframului din ţară. Pe lângă acestea, marea carieră de dolomite cristaline de la Izvorul Mureşului asigură centrelor siderurgice din ţară mari cantităţi de fondant.

În industria textilă este deosebit de caracteristică industria l â n i i, dezvoltată în gruparea Braşovului, iniţial pe seama oieritului tradiţional (la Braşov, Lunca Câlnicului, Covasna, Ghimbav, Azuga. Cultura i n u l u i alimenta mai bine în deceniile trecute topitoriile de la Joseni şi Reci, precum şi întreprinderile integrate de filatură şi ţesătură de la Gheorgheni şi Negreşti-Oaş.

Celelalte ramuri industriale s-au dezvoltat mai mult în funcţie de tradiţia meşteşugărească, de calificarea forţei de muncă, precum şi de linia politică a distribuţiei spaţiale mai omogene a producţiei industriale. Primul loc în cadrul acestei categorii revine industriei c o n s t r u c ţ i i l o r de m a ş i n i şi a p r e l u c r ă r i i m e t a l e l o r, cu cel mai vechi şi mai important centru (al doilea după capitală) la Braşov. Acolo se produc tractoare (unitatea asigura 87% din producţia naţională), camioane, rulmenţi, utilaj industrial, material rulant, produse electronice şi de mecanică fină, şuruburi etc. Centre mai mici sunt Ghimbav (pentru elicoptere, avioane uşoare, planoare), Tohan (motorete şi biciclete), Sinaia (pompe de injecţie), Săcele (echipament electric pentru autovehicule), Râşnov (scule), Sfântul Gheorghe (piese auto), Miercurea-Ciuc (tractoare pe şenile), Târgul Secuiesc şi Sighet (şuruburi), Piatra Neamţ (utilaj agricol) etc., multe dintre ele aflându-se în strânse relaţii tehnologice cu industria braşoveană, sau derivând din descentralizarea unităţilor industriale din Braşov. Cele mai recente unităţi au fost cele de la Gheorgheni, producătoare de piese turnate pentru maşini-unelte şi de la Bogdan-Vodă, care avea 1000 locuri de muncă pentru producerea de electromotoare. La Vatra Dornei funcţionează întreprinderi specializate în reparaţii de utilaj minier şi forestier. Urmează, în aceeaşi categorie de motivaţie funcţională, acele ramuri ale industriei t e x t i l e care folosesc pentru ţesături fire sintetice (spre exemplu, fabrica de stofe pentru mobilă din Gheorgheni), bumbac din import (ţesătoriile şi filaturile din Miercurea-Ciuc, Sfântul Gheorghe, Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc), fire diverse pentru tricotaje (la Braşov, Piatra Neamţ, Sighet, Negreşti-Oaş, Nehoiu, Sângeorz-Băi), sau ţesături pentru confecţii (Târgul Secuiesc, Miercurea-Ciuc, Sighet etc.).

În toată perioada postbelică, cu excepţia ultimilor ani, agricultura a avut în Carpaţii Orientali o poziţie secundară faţă de industrie, dar o proporţie însemnată a populaţiei active a fost permanent antrenată în activităţi agricole, capabile să absoarbă multă forţă de muncă şi să acopere în mod tradiţional o bună parte a necesităţilor de consum. Structural, se evidenţiază trei tipuri de agricultură. Primul, este cel cu predominanţă netă a z o o t e h n i e i, în care cultura plantelor este neînsemnată. Se cresc în special bovine şi ovine, dar pe alocuri se menţin şi efective importante da cabaline, extrem de necesare în mica gospodărie ţărănească, pentru lucrările agricole şi pentru transportul pe drumuri grele. În Obcinele Bucovinei, unde funcţionează şi herghelia de la Lucina, se înregistrează cea mai mare densitate a cabalinelor din ţară. O astfel de agricultură se practică în sectorul estic al Ţării Maramureşului, în Ţara Dornelor, pe văile Sucevei, Moldovei, Bistriţei, Trotuşului ş.a. Pe seama materiei prime de origine animală funcţionează fabricile de produse lactate de la Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Sighet, Vişeul-de-Sus, Baraolt, Remetea, Braşov ş.a. şi cele de produse din carne de la Piatra Neamţ, Braşov, Sinaia ş.a. Pieile sunt mai slab valorificate, capacităţi de prelucrare menţionabile fiind numai la Câmpulung Moldovenesc, Topliţa şi Braşov. Pe suprafeţe mici se cultivă cartof, plante furajere (trifoi), secară şi ovăz. La altitudini mai mici pătrunde şi porumbul, uneori acoperind până la 60% din puţinul teren arabil (pe valea mijlocie a Bistriţei). În cadrul celui de al doilea tip de agricultură zootehnia continuă să se menţină pe primul loc, dar are o pondere însemnată şi c u l t u r a p l a n t e l o r. În creşterea animalelor se înregistrează o proporţie mai mare a porcinelor, pe lângă bovine şi ovine, ca urmare a creşterii ponderii furajării cu plante cultivate. Culturile, pe suprafeţe mult mai mari, sunt dominate tot de cartof şi plante furajere, dar se adaugă destul de mult grâu, orz, sfeclă de zahăr, in. Acest tip de agricultură este caracteristic marilor depresiuni din partea central-sudică (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc). Cerealele produse alimentează industria morăritului şi panificaţiei de la Braşov, cea a berii de la Braşov, Ozun, Azuga etc. Sfecla de zahăr se prelucrează la fabrica de zahăr de la Bod, iar pe baza acestuia funcţionează industria produselor zaharoase de la Braşov. Cartoful este materia primă pentru fabricile de spirt şi amidon de la Târgul Secuiesc, Sânsimion şi Ozun. Pentru al treilea tip de agricultură este caracteristică ponderea comparabilă a z o o t e h n i e i, c u l t u r i i p l a n t e l o r de c â m p şi p o m i c u l t u r i i. Acest tip este caracteristic pentru partea vestică, mai joasă şi mai caldă, a Ţării Maramureşului, ca şi pentru Ţara Oaşului. La Sighet funcţionează şi principala unitate de semi-conservare a fructelor din Carpaţii Orientali.

Ca pretutindeni, dar mai ales ca pentru o arie montană, transporturile au o însemnătate deosebită. Legăturile la distanţă sunt asigurate în primul rând de calea ferată, care este reprezentată prin patru artere transcarpatice (Salva – Vişeu – Sighet, Păltinoasa – Ilva Mică, Târgul Ocna – Ciceu şi Comarnic – Braşov) şi de o arteră longitudinală (Braşov – Miercurea-Ciuc – Topliţa – Deda). Reţeaua de căi ferate fiind destul de rară, legăturile transcarpatice sunt completate de şosele. Prin specificul lor acestea urcă la altitudini mai mari şi admit pante mult mai accentuate, spre exemplu, Negreşti-Oaş – Sighet (peste pasul Huta, 587 m), Baia Mare – Sighet (peste pasul Gutâi, 987 m), Câmpulung Moldovenesc – Rădăuţi (peste pasul Trei Movile, 1.040 m şi pasul Ciumârna, 1.100 m), Vatra Dornei – Sighet (peste pasul Prislop, 1.416 m), Vatra Dornei – Bistriţa (peste pasul Tihuţa, 1.227 m), Târgul Neamţ – Topliţa (peste pasul Pătru-Vodă, 900 m şi pasul Sărmaş, 1.105 m), Bicaz – Gheorgheni – Sovata (peste pasul Pângăraţi, 1.256 m şi pasul Bucin, 1.287 m), Miercurea-Ciuc – Odorheiul Secuiesc (peste pasul Vlăhiţa, 985 m), Târgul Secuiesc – Oneşti (peste pasul Oituz, 816 m), Braşov – Câmpulung (prin culoarul înalt Bran Rucăr, 1.290 m), Săcele – Vălenii-de-Munte (peste pasul Bratocea, 1.272 m).

Valorificarea turistică şi balneară a potenţialului natural (peisaj, izvoare minerale, climat) este foarte inegală. Există arii cu o infrastructură adecvată, capabile să atragă fluxuri turistice importante (M.Bucegi, valea Prahovei, M.Bârsei, valea superioară a Oltului), arii cu un grad mediu de dotare (M.Ceahlău, valea Bicazului, M.Rodnei, M.Gutâi, M.Harghita), dar şi arii întinse aproape necunoscute pentru turism (M.Călimani. M.Maramureşului, M.Tarcău ş.a.).
2.1.5. Unităţi spaţiale
Având în vedere consecinţele evoluţiei geologice şi paleogeografice a Carpaţilor Orientali, definirea principalelor subunităţi se poate realiza prin aplicarea criteriului morfostructural. Cu argumentarea anterioară a apartenenţei grupării montane a Bucegilor, personalitatea geografică a marilor morfostructuri este exprimată concret prin cinci subunităţi, aproape integral paralele, orientate NNV-SSE : Munţii axului cristalino-mezozoic, Munţii flişului, Munţii vulcanici, Ulucul depresionar central, Gruparea montană cu caracter de tranziţie spre Carpaţii Meridionali (a Bucegilor)⁶.