Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

Flişul din substratul g e o l o g i c se încadrează în unităţile de Teleajen, Audia şi Tarcău. Dominante în unităţile interne, formaţiunile cretacice sunt, cu puţine excepţii (conglomeratele albiene), puţin rezistente - gresii calcaroase, şisturi argiloase, nisipuri, marnocalcare, argile ş.a. Subordonate în aceste unităţi şi dominante în cea de Tarcău, formaţiunile paleogene sunt mai variate ca rezistenţă, pe lângă roci moi - argile, marno-calcare, marne bituminoase, şisturi disodilice ş.a. existând şi roci rezistente – gresia micacee eocenă de Siriu, în unitatea de Audia, gresii eocene de Tarcău şi oligocene de Fusaru, în unitatea de Tarcău ş.a.

O r o g r a f i c, la sud-vest de valea superioară a Buzăului, între afluenţii săi Crasna şi Siriu, se află masivul omonim, cel mai înalt din toată gruparea (1.663 m, în vârful Mălaia). La sud-est de Siriu, Muntiorul este format dintr-o culme semicirculară mai scundă, orientată spre nord-est (Răstoaca – 1.294 m, Muntioru – 1.345 m), închisă parţial de culmea secundară Gherghelău şi drenată de obârşia Nehoiului. Din Muntioru, pe sub molasa miocenă din sinclinalul subcarpatic Drajna, se ramifică oblic spre sud-vest „pintenul” de fliş Homorâciu. Pe stânga văii Buzăului, un complex de culmi conturate de afluenţii de pe această parte şi de pe dreapta ai Bâscăi Mari poartă numele culmii celei mai înalte, Podul Calului. La nord de valea Harţagului, se află culmea Bota (1.288 m), între Harţag, Bâsca Mare, Caşoca şi Buzău este Teharăul (1.360 m), între Caşoca, Bâsca Mare, Bâsca Rusilei şi Buzău se află Podul Calului (1.439 m), iar la sud de Bâsca Rusilei, Ivăneţul (Zboiul – 1.115 m, Arsenie – 1.191 m) este rădăcina „pintenului” de Văleni.

R e l i e f u l M.Buzăului este puternic marcat de specificul structural şi litologic al substratului. În orientarea de ansamblu a structurilor principale se menţine aceeaşi direcţie generală nord-sud, dar există şi structuri (mulate de relief) care conturează curbura maximă, având orientare nord-est – sud-vest. Partea cea mai înaltă, Siriul, este un sinclinal înălţat, cu flancul estic faliat, în bună măsură constituit din gresie eocenă de Siriu. Ambele flancuri sunt abrupte şi au caracter cuestiform, cu „colţi” pe capetele de strat din roci rezistente (Colţii Balei, Colţii Bocârnei ş.a.). Aceeaşi corespondenţă oro-lito-structurală se remarcă şi pe stânga Buzăului, culmile fiind frecvent formate pe anticlinale (cele din Bota - pe conglomerate albiene, pe gresii de Tarcău şi de Kliwa, Teharăul, Podul Calului) sau pe sinclinale înălţate (Ivăneţul, pe gresii de Fusaru, orientat nord-est – sud-vest), iar văile - pe sinclinale şi faciesuri moi sau pe linii de contact petrografic (Harţagul, Caşoca ş.a.). În lungul văilor sectoare înguste (în gresii rezistente), până la forme de defileu (valea Buzăului, pe aproape 20 km, ş.a.), alternează cu lărgiri în faciesuri moi, care favorizează şi alunecări de teren masive. Orientarea transversală a văii Buzăului a fost explicată prin antecedenţă (N.Orghidan, 1929, 1932). Diversitatea litologică stimulează procese de versant foarte variate. Spre exemplu, baza abrupturilor din Siriu este îmbrăcată în grohotişuri mai vechi şi mai recente, formate prin dezagregare mecanică, prăbuşiri şi rostogoliri ale fragmentelor de gresie rezistentă. Pe oligocenul mai moale, de Fusaru, din partea de sud - sud-est a aceleeaşi culmi, matricea mai moale şi sensibilă la apă a favorizat alunecări de teren, trenele de grohotiş fiind înlocuite cu deluvii de alunecare groase. Procesele respective sunt deosebit de frecvente în M.Buzăului, barând adesea văile mai mici (Caşoca a trecut printr-o etapă de baraj prin alunecări simultane de pe ambii versanţi), şi strangulând chiar valea principală. Multe diferenţe morfologice ale văilor se explică şi prin diferenţele altitudinale ale nivelurilor de bază. Spre exemplu, afluenţii de pe stânga ai Buzăului au văi mai evoluate decât cei ai Bâscăi Mari, deşi obârşiile tuturor se află în aceeaşi arie montană, Podul Calului. În acelaşi fel, Sibiciul, Bălăneasa, Sărăţelul şi alte pâraie subcarpatice, au văi mai lungi decât afluenţii de pe stânga ai Bâscăi Rusilei, care îşi au obârşiile în aceeaşi culme a Ivăneţului etc.

Tectonizarea puternică şi alcătuirea litologică foarte variată au făcut destul de dificilă aprecierea reliefului ciclic, numărul suprafeţelor de nivelare oscilând între cinci (A.Nordon, 1931) şi trei (N.Al.Rădulescu, 1937). După aprecieri mai recente (I.Sîrcu, 1971), un nivel la 1.500 m, sub Siriu, ar fi echivalentul suprafeţei miocene Cerbul, iar restul masei montane, la altitudinea de aprox. 1.000 m se încadrează în suprafaţa pliocen-pleistocenă Poiana Mărului.

În cadrul Carpaţilor Orientali, M.Buzăului exprimă cel mai clar caracterul compozit, de interferenţă multiplă, al factorilor c l i m a t o g e n i în sectorul de la curbură. În cuprinsul lor, masele de aer de origine atlantică acced practic fără obstacole în partea înaltă, dar în masa montană propriu-zisă efectele lor sunt modificate, în parte prin „penele” de circulaţie anticiclonală continentală, în parte prin foehnizare catabatică, prin care pe versantul extern se realizează condiţii termice şi de umiditate similare celor din Subcarpaţi şi uneori chiar din estul Câmpiei Române. Ca reflex direct, densitatea medie a r e ţ e l e i  h i d r o g r a f i c e  nu depăşeşte 0,53 km/km². Râurile au totuşi debite destul de mari (Bâsca Mare, la confluenţă – 6,18 m³/s, Buzăul, la Nehoiu – 19,4 m³/s), realizate şi printr-o alimentare subterană destul de bogată, asigurată de volume importante de apă infiltrate în gresiile paleogene fisurate, în şisturi negre etc. Pentru valorificarea acestui potenţial hidroenergetic, pe valea Buzăului, la Siriu şi Cireşu s-au construit două baraje, centralele de la Nehoiaşu şi Surduc urmând să aibă o putere instalată de 208 MW şi – respectiv – 20 MW ( Gr.Pop, 1996). În relaţie cu gresia de Tarcău şi cu unele fracturi profunde, la Siriu apele subterane au caracter oligomineral (sulfuros, datorită unor concreţiuni piritoase), mezotermal (30⁰ C), fiind şi parţial arteziene (A.Pricăjan, 1972). În Ştiubeiul Burlacului, la Nehoiaş, izvorul are acelaşi tip de mineralizare. Între apele de suprafaţă, sunt destul de frecvente lacurile de alunecare (chiar dacă au, în majoritate, un caracter temporar). Aşa s-au format (şi s-au scurs apoi) lacuri pe Caşoca (în 1969), pe Harţag, pe Bâsca ş.a. În Siriu, pe ariile slab drenate din partea înaltă sunt ape stagnante, la 1.405 m aflându-se şi Lacul Vulturilor.

În evoluţie naturală, v e g e t a ţ i a a fost iniţial integral forestieră, fiind constituită din păduri de amestec fag-conifere. Pe culmile mai scunde şi situate pe latura externă (Muntiorul şi Ivăneţul), sunt caracteristice făgetele şi pădurile de amestec fag-gorun, iar pe versantul extern, spre contactul cu Subcarpaţii, domină gorunul. În lungul văilor şi pe plaiurile înalte pădurea a fost poienită şi înlocuită cu pajişti secundare, pentru păşunat.

A ş e z ă r i l e cele mai numeroase sunt pe contactul cu Subcarpaţii , dar nu lipsesc nici pe văi, ale căror terase sunt siturile exclusive în aria montană propriu-zisă (Crasna, Gura Siriului, Lunca Jariştei, Siriu, Lunca Priporului, Nehoiu ş.a., unele provenite din aşezări sezoniere pentru exploatarea şi prelucrarea lemnului –Crasna, Gura Siriului ş.a.). Ceva mai rare sunt numai în sectorul îngust, de chei. În general sunt răsfirate, cu tendinţe de adunare la confluenţe adesea fiind mult alungite (spre exemplu, Gura Teghii de pe Bâsca Rusilei, pe aproape 9 km). Pe versanţii externi ai Muntiorului şi Ivăneţului satele au tendinţe de risipire, atât pe fondul unui bilanţ natural relativ susţinut până în perioada contemporană, cât şi ca efect al favorabilităţii climatice a versanţilor externi, din ce în ce mai despăduriţi şi care se pretează astfel la utilizări diversificate. În M.Buzăului se exploatează mult lemn şi se cresc animale, în special oi, numărul stânelor fiind însă într-o descreştere severă (de la peste 100 la începutul secolului trecut, la mai puţin de 25 în anii optzeci ai aceluiaşi secol). Culturi sunt puţine, numai pe văi, dar sunt destul de răspândite livezile de prun. Există un singur oraş, Nehoiu, specializat în industrializarea lemnului şi o mică staţiune balneară, la Siriu. Capacităţile de cazare asigurate astfel sunt total insuficiente pentru organizarea unei activităţi turistice pe măsura potenţialului natural şi antropo-cultural real. Datelor naturale utile în acest sens (peisajul din partea înaltă a Siriului, sectoarele de chei de pe văi, pădurile, vînatul etc.) şi elementelor etno-floclorice de la Nehoiu, etc. li s-a adăugat în deceniul trecut o descoperire excepţională. Pe contactul culmii Ivăneţu cu Subcarpaţii, în perimetrul Aluniş-Nucu-Brăieşti se află un complex rupestru, în parte laic, în parte religios, cu 29 de încăperi - adăposturi precreştine, lăcaşuri paleocreştine (sec. III-IV) şi medievale, cu sgrafitti etc. Valorificarea întregului potenţial ar fi cu atât mai înlesnită cu cât există posibilităţi de relaţie, pe şosea transcarpatică (şi parţial pe calea ferată) în lungul văii Buzăului, până în anii din urmă pe cale ferată îngustă spre Comandău etc.

Depresiunea Întorsura Buzăului este internă, situată între M.Buzăului şi M. Întorsurii Buzăului. Considerată iniţial de origine tectonică, este formată în realitate prin eroziune, fiind sculptată de Buzău şi afluenţii săi din cursul superior, în sedimentarul cretacic friabil al flişului unităţii de Teleajen (gresia curbicorticală). Este o depresiune înaltă, situată la 800 m altitudine absolută, semănând destul de mult cu depresiunea Casonului, dar fiind ceva mai largă. Este constituită din şesul Buzăului şi terasele sale inferioare, având aspectul unei mici câmpii intramontane. Închiderea ei între munţi favorizează inversiuni termice care generează valori minime severe în timpul iernii. Depresiunea este bine populată, cu sate numeroase, unele fiind formate prin permanentizarea aşezărilor de lucrători la pădure (spre exemplu, Zăbrătău, Barcani, Sita Buzăului, Acriş ş.a.). Populaţia este integral românească. Ocupaţiile sunt cele tipic montane – creşterea animalelor, exploatarea lemnului, puţine culturi de cartof şi plante furajere. Prelucrarea industrială a lemnului i-a adus aşezării principale – Întorsura Buzăului - statutul urban în perioada contemporană. Un element excepţional de important pentru evoluţia acestui oraş şi pentru vitalizarea întregii depresiuni ar putea să fie completarea tronsonului de cale ferată din depresiune până la Nehoiaş.

Munţii Întorsurii Buzăului (Clăbucetele Întorsurii sau Munceii Teliului) sunt un grup de munţi mici situaţi între Ţara Bârsei-Trei Scaune, în nord-vest, depresiunea Întorsurii Buzăului, în sud-est, valea Tărlungului, în sud-vest şi valea Zagonului, în est. O r o g r a f i c, culmi monotone – Călan, Ghilcoş, Blidaru ş.a. - înalte de aprox. 1.000 m (cu altitudinea maximă de 1.222 m, în vârful Pilişca) îşi datorează altitudinea modestă constituţiei g e o l o g i c e de fliş din unităţile de Ceahlău şi Teleajen, reprezentate prin litofaciesurile lor cele mai puţin rezistente (marno-calcare, şisturi marnoase, marne nisipoase şi strate subţiri de gresii calcaroase, bituminoase, micacee ş.a., în unitatea de Ceahlău, şisturi argiloase negre, gresii calcaroase curbicorticale, argile, gresii marnoase , marnocalcare ş.a., în unitatea de Teleajen). Pe acest fond litologic puţin rezistent, raporturile de şariaj vest-est ale celor două unităţi (flişul de Teleajen aflorează în semifereastra tectonică de pe valea Teliului) n-au putut accentua altitudinea r e l i e f u l u i montan, afectat şi de efectul prăbuşirii tectonice de la sfârşitul pliocenului şi începutul cuaternarului care a creat depresiunea internă Bârsa-Trei Scaune. Sub influenţa aceloraşi fenomene şi al subsidenţei încă active în partea centrală a acestei depresiuni, văile au evoluat exclusiv transversal (nord-vest – sud-est) faţă de structurile flişului. Munceii rezultaţi sunt deosebit de accesibili, atât prin altitudine cât şi prin aspectul plan al culmilor, motivându-se astfel şi frecvenţa oronimelor care semnalează curmături şi plaiuri („dealuri”) bune pentru păşuni (Predeal, Dealul Cocanilor ş.a.). Plaiurile respective se încadrează în suprafaţa de nivelare Mestecăniş (prezentă la altitudini similare şi în alte arii vecine, de fliş – spre exemplu în munceii Breţcului ş.a., sau cristalino-mezozoice – M.Perşani, M.Bârsei ş.a.). În condiţii c l i m a t i c e generoase sub aspectul precipitaţiilor, ca şi al temperaturii permise de altitudinea lor redusă, (valori medii de aproape 1.000 mm şi 6⁰ C-7⁰ C), culmile conturate de r â u r i (Zagon, Dobârlău, Teliu, Budila ş.a.) sunt acoperite aproape integral (cu excepţia pajiştilor secundare) de o pădure de foioase cu fag şi gorun spre culmi şi spre depresiunea Întorsurii Buzăului, gorun spre Ţara Bârsei-Trei Scaune. A ş e z ă r i l e se află pe văi, la contactul cu ariile depresionare vecine, putând fi considerate într-o linie transcarpatică de sate, deoarece Munceii Întorsurii nu au reprezentat un obstacol pentru legătura dintre Ţara Bârsei-Trei Scaune şi valea Buzăului. Încă din perioada interbelică au fost străbătuţi de tunelul feroviar Teliu, unul dintre cele mai lungi din ţară.

Munţii Ciucaşului se află la vest de M.Buzăului (contactul putându-se urmări pe Buzăul superior, prin pasurile Boncuţa şi Tabla Buţii, pe Telejenel şi Teleajen, până la Măneciu). Spre nord-vest, un culoar de văi urmat de Dălghiu, afluent al Buzăului, şi de Tărlung îi separă de M.Întorsurii Buzăului, în vest valea Doftanei (prahovene), pasul Predeluş şi valea Doftanei (bârsane) îi despart de M.Baiului iar în sud domină depresiunile subcarpatice, între Măneciu-Ungureni şi (nord de ) Brebu, pe valea Doftanei.

În substratul lor g e o l o g i c flişul intern al unităţilor de Ceahlău şi Teleajen este dominant, cel de Audia fiind subordonat. Litofaciesurilor predominant slab rezistente din ariile învecinate de fliş li se adaugă însă, cu o dezvoltare largă, gresiile şi conglomeratele masive albiene (500 m – 700 m, stratele de Ceahlău-Zăganu), constituite din elemente dure, de şisturi cristaline (gnaise oculare, gnaise granitice, micaşisturi, cuarţite ş.a.) şi klippe de calcar, deosebit de rezistente. Chiar dacă în partea sudică aceste strate se prezintă într-o variantă litofacială predominant grezoasă micacee şi de fliş curbicortical (strate de Bobu) prezenţa lor are consecinţe morfologice deosebite.

Structural, aceste formaţiuni sunt depuse în două sinclinale înălţate, formând r e l i e f u l cel mai înalt, în nord-est masivul Ciucaş (1.954 m) – Zăganu (1.883 m) iar în partea centrală masivul Grohotiş (1.767 m), între care se află şeaua Bratocea. Din aceste două masive se dirijează divergent culmi secundare, mai scunde (1.000 m-1.300 m), sculptate în depozite cretacice mai puţin rezistente, îndeosebi din unitatea de Teleajen. Aceste culmi ocupă o arie destul de întinsă în partea sud-sud-vestică (M.Craiu-Bădila), făcând o trecere morfologică gradată spre înălţimile subcarpatice vecine. Ca şi în Ceahlău, masivele înalte au un relief interesant, cu numeroase forme de dezagregare a conglomeratelor, mai semeţe, mai ascuţite pe conglomeratele calcaroase – colţi, piramide, coloane, turnuri, ciuperci, un „sfinx” (al Bratocei) ş.a., mai rotunjite, cu aspect de cupolă pe conglomerate cuarţitice. Stâncile cu forme bizare, uneori cu înfăţişare de turmă în popas poartă numele locale de ţigăi (ţiglăi) – Ţigăile Mari, Ţigăile Mici. În Ciucaş nu se repetă însă platourile structurale întinse din Ceahlău, probabil datorită unei cutări mai strânse în axul celor două sinclinale, cu o înclinare mai accentuată a stratelor rezistente. La trecerea prin conglomerate, valea superioară a Teleajenului este îngustă, cu aspect de chei prăpăstioase. Aval se lărgeşte însă, creându-se o tipică depresiune de eroziune selectivă (Cheia), săpată în marne şi marnocalcare. Suprafaţa de nivelare miocenă Siriu (Şeţu, Cerbul) este semnalată la 1.500 m, iar partea înaltă a culmilor mai scunde (la 1.000 m – 1.300 m ) se înscrie în suprafaţa Mestecăniş. Fără să fie definitiv clarificată, problema morfologiei glaciare nu se poate argumenta prin forme specifice, deşi altitudinea maximă ar fi putut să înscrie masivele înalte în aria de îngheţ cuaternar peren. Absenţa urmelor clare s-ar putea explica fie printr-o cantitate insuficientă de precipitaţii solide, datorită poziţiei morfo-climatice, fie printr-un efect destructiv şi convergent morfologic al proceselor periglaciare, deosebit de active şi azi. Acestora li se datorează acumularea unor trene groase de groase de grohotişuri (numai parţial stabilizate) la baza abrupturilor.

Sub aspect c l i m a t i c, precipitaţiile sunt mai bogate decât în M.Buzăului şi M.Vrancei, ajungând la 1.200 mm/an. R â u r i l e nu sunt însă mai dense (0,46 km/km²), dar debitele au permis amenajarea complexă din bazinul Doftanei (Paltinu), acumularea din amont de confluenţa Teleajen-Telejenel (Măneciu). V e g e t a ţ i a este destul de asemănătoare celei din ariile menţionate, pădurile de fag urcând destul de mult, până la 1.300 m, iar coniferelor revenindu-le un areal relativ restrâns (cu o pondere a zadei care aminteşte de pădurea din Ceahlău). Jnepenişurile şi pajiştile subalpine sunt însă mai dezvoltate decât în M.Vrancei şi M.Buzăului.

Văile în general înguste şi arealele restrânse care se pretează la culturi au făcut ca p o p u l a r e a să fie modestă. În secolele trecute mai multe sate erau pe valea limitrofă a Doftanei (Secăria, Teşila, Trăisteni) pe Teleajen aflându-se doar două mânăstiri, Suzana şi Cheia. Dezvoltarea turismului, stimulat de peisajul natural deosebit de atrăgător şi de deschiderea drumului transcarpatic prin pasul Bratocea (cu fluidizarea accesului dinspre capitală spre Braşov, prin evitarea culoarului aglomerat Prahova-Timiş), au făcut ca în jurul celor două mânăstiri să se formeze staţiuni climatice şi de hidroterapie (ape sulfuroase-sulfatate la Cheia), ca şi pentru sporturi de iarnă, foarte solicitate, cea de la Suzana specializându-se în tabere pentru copii. O altă staţiune s-a dezvoltat la Babarunca, pe cursul superior al Tărlungului, cu fluxuri de sfârşit de săptămână din Braşov, pentru care alte staţiuni din Bucegi şi M.Bârsei sunt prea aglomerate, cel puţin în sezoanele turistice de vârf. Este de asemenea menţionabilă amenajarea, într-o galerie din M.Roşu (în masivul Zăganu), a observatorului seismic naţional, ţinându-se seama de sensibilitatea seismică maximă din sectorul de curbură, ca şi de favorabilitatea substratului geologic pentru amenajări subterane durabile.

Munţii Baiului (Gârbovei) sunt situaţi la vest de M. Ciucaşului, de cele două Doftane şi pasul Predeluş. În vest şi nord-vest se învecinează cu M.Bucegi şi cu M.Bârsei (M.Piatra Mare), limita putându-se urmări pe valea Gârcinului (afluent al Tărlungului) şi, în linii generale, pe valea Prahovei. În realitate, substratul g e o l o g i c de fliş intern (argilo-marnos, calcarenitic, marno-argilos şi mai rar greso-conglomeratic) se continuă până în bazinul Dâmboviţei şi, cel puţin până la văile Ialomiţei şi Ialomicioarei contribuie la formarea unui relief specific. Astfel, o r o g r a f i c, la est de valea Prahovei se află culmea prinicipală, Baiul (Gârbova-Baiul), care depăşeşte (sau se menţine aproape de)altitudinea absolută de 1.900 m (Neamţul, 1.923 m şi Baiul Mare, 1.895 m). Spre vest se află un ansamblu de culmi secundare, cu altitudine de 1.300 m – 1.600 m, situate atât pe stânga Prahovei (separate de Azuga şi afluenţii săi - Culmea Cocoşului, Clăbucetul Taurului, Zamura, Culmea Câinelui ş.a.), cât şi pe dreapta acestei văi (Diham, 1.589 m şi Gurguiatu, 1.339 m, situat între Prahova şi Ialomicioara şi separat de Bucegi prin pasul Sinaia (1.190 m).

Liniile principale ale r e l i e f u l u i sunt orientate longitudinal (NNE-SSV), atât la nivelul culmii (anticlinale) înalte cât şi la nivelul văilor superioare ale Prahovei şi Doftanei, conform direcţiei structurilor flişului. Doar culmile secundare de pe stânga Prahovei şi văile câtorva afluenţi mici ai Azugăi sunt orientate transversal, ca şi valea Prahovei aval de Sinaia, până la Comarnic (unde iese din munţi). În contrast puternic cu lărgirea din amont a văii, între Predeal şi Sinaia (mică depresiune însoţită de terase pe ambele părţi), acest sector îngust are caracter de defileu (defileul de la Posada). El secţionează masa stratelor de Sinaia, între culmea principală a M.Baiului şi Gurguiatu. Aspra genezei sale au fost emise opinii diferite, unele (G.Vâlsan, 1940) optând pentru captarea unei Prahove ialomiţene (montane) de către o Prahovă din Subcarpaţi, mai viguroasă, ca urmare a nivelului de bază mult mai coborât. Altele (I.Sârcu, 1971) consideră că diferenţele morfologice au o motivaţie litologică (în realitate acelaşi fliş puţin rezistent aflându-se în substratul ambelor sectoare). În fine, s-a presupus şi efectul unei înălţări recente deosebit de puternice, atât în culmea principală (care depăşeşte 1.900 m, deşi nu este susţinută de roci rezistente) cât şi în sectorul de la Comarnic (Al.Roşu, 1971). Nici această ultimă opinie, în sine plauzibilă, nu se confirmă însă pe teren, unde terasele Prahovei nu prezintă deformări pozitive în defileu, problema rămânând încă neclarificată. În ceea ce priveşte relieful ciclic, este semnalat (Valeria Velcea, 1964) nivelul miocen, bine dezvoltat la 1.600 m în bazinele Azugăi şi Doftanei şi dominat de martorii de eroziune pe care îi reprezintă vârfurile din culmea principală. Pe latura sudică, la 1.000 m – 1.200 m se conturează clar nivelul cel mai recent, Poiana Mărului (Predeal sau suprafaţa Clăbucetelor, I.Sîrcu, 1971), care pătrunde printre culmi sub forma unor culoare suspendate în care s-a adâncit actuala reţea de văi.

Condiţiile c l i m a t i c e şi reţeaua de a p e sunt asemănătoare celor din M.Ciucaşului, cel puţin partea înaltă a culmii principale primind influenţe atlantice pe care M.Bârsei (Postăvarul) nu le pot diminua. În acelaşi timp, culmile vestice, mai scunde, resimt atât vecinătatea imediată (cu efect dinamic catabatic) a Masivului.Bucegi, cât şi frecvenţa inversiunilor termice din lungul văii Prahovei. Sub precipitaţii medii anuale care depăşesc 1.200 mm, dar probabil şi pe fondul predominanţei unor litofaciesuri mai favorabile şiroirii decât infiltraţiei, reţeaua de râuri este mai densă (0,53 km/km²) decât în M.Ciucaş. Prezenţa unor cristale de pirită diseminate în rocile flişului a produs (oligo-)mineralizări sulfuroase şi sulfatate ale apelor subterane (Azuga, Predeal, Sinaia, Buşteni). P ă d u r e a are aceeaşi distribuţie altitudinală, dar cu o pondere mai redusă a elementelor calcifile şi cu inversiuni de vegetaţie spre valea Prahovei.

Sub aspectul u m a n i z ă r i i, latura vestică (cea mai dens populată şi cea mai activă) este polarizată de valea Prahovei. În cea mai mare parte, materia primă (animalieră, lemn, roci de construcţie) şi forţa de muncă sunt implicate în activităţile de prelucrare industrială şi de turism organizate în lungul văii şi în aria montană înconjurătoare, animată de către acest ax : industria lânii, a sticlei şi a berii (Azuga), industria celulozei şi hârtiei, iniţiată din 1882 (Buşteni), industria cimentului şi a varului (Comarnic), industria produselor de mecanică fină, precedată de producerea sârmei şi şuruburilor (Sinaia), turismul practicat pe toată valea şi beneficiind de amenajări atractive (cabane, hoteluri alpine, instalaţii pentru sporturi de iarnă, echipamente de teletransport, racord la reţele utilitare).

Munţii Baraoltului şi Munţii Bodocului sunt două arii montane separate de restul munţilor flişului datorită scufundării tectonice care a generat depresiunea Bârsa-Trei Scaune. Ambele au un contur alungit pe direcţia N-S şi sunt separate de golful Şesul Frumos (V.Mihăilescu, 1963) al depresiunii, în lungul căruia curge Oltul, conturând pe trei laturi M.Baraoltului. Spre est, M.Bodocului domină valea şi depresiunea Casonului, iar spre nord Valea Roşie (afluent de pe stânga al Oltului) îi separă de extremitatea sud-estică a M.Harghita (M.Ciomat). Spre acelaşi masiv al Harghitei, M.Baraoltului se opresc la pasul Hatod (710 m). O r o g r a f i c se prezintă ca nişte munţi mărunţi, cu altitudinea maximă în M.Bodoc (1.241 m în vârful Omeagu) şi mai redusă în M.Baraolt (1.017 m în vârful Gurgău). Culmile secundare se menţin în general la 900 m – 1.000 m (Bărbat, Arcoş ş.a., în M.Baraolt, Bordeiu, Ciomagu, Mioara Mare, Ticoş ş.a., în M.Bodoc).

Substratul g e o l o g i c est constituit din flişul unităţilor de Ceahlău şi de Teleajen, reprezentat în general prin rocile slab rezistente caracteristice în toate ariile analizate anterior, dar prezentând şi unele particularităţi. Spre exemplu, în unitatea de Ceahlău, la contactul stratelor de Sinaia şi Bistra se află un litofacies greso-bituminos şi marnos (flişul de Sânmartin, în M.Bodoc), la marginea vestică a unităţii de Ceahlău contactul respectiv este marcat printr-un litofacies grosier, cu blocuri (în sud-vestul M.Baraolt). În restul ariei montane, în partea superioară a unităţii de Ceahlău alternează conglomerate, gresii, marnocalcare, marne şi argile, flişul de Teleajen având aceeaşi dominantă grezo-curbicorticală din ceilalţi munţi. Nici unul dintre complexele litologice prezentate şi nici structurile cutate (cute-solz) în care apar n-au opus rezistenţă faţă de modelarea externă şi n-au condiţionat forme de r e l i e f deosebite. Afluenţii tineri ai Oltului şi Râului Negru şi-au sculptat văi adânci, transversale, orientate spre vest sau spre est, cu versanţi puternic înclinaţi, având caracter de abrupturi tectonice spre depresiune), asemănătoare celor din M.Perşani. În raporturile cu structura substratului, numai cele două culmi principale şi câteva văi din nordul M.Bodoc, în bazinul Casonului, sunt longitudinale. Deosebit de activ a fost pârâul Aita, care şi-a împins obârşiile până în nord-estul golfului depresionar Baraolt, dincolo de care a separat un grup de muncei cu altitudinea maximă de 824 m. Interfluviile sunt plane sau foarte larg ondulate, înscriindu-se în suprafaţa de nivelare pliocen-pleistocenă Poiana Mărului, la 900 m – 1.000 m. C l i m a este moderată, cu medii termice de 6⁰ C – 8⁰ C şi precipitaţii bogate, aduse prin circulaţia atlantică. Ca urmare, deşi r â u r i l e sunt mici, reţeaua este destul de densă (0,65 – 0,75 km/km²). Apele subterane au mineralizarea carbogazoasă specifică în aureola mofetică a catenei vulcanice, pe fond hidrochimic uneori feruginos, sulfatat sau clorurat. Pădurea, bine păstrată (grad de împădurire peste 80%), este reprezentată predominant prin făgete, iar în ariile marginale prin amestecul fag-gorun.