Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

C l i m a t i c depresiunea Giurgeului este rece. Media termică la Gheorgheni este de numai 5,6⁰ C (altitudinea fiind de 815 m), datorită producerii relativ frecvente a unor răciri masive, ca efect al inversiunilor termice, extrem de intense (până la 10⁰C), cu durate de 10-18 zile şi putându-se produce din septembrie până în martie (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999). Temperaturile minime au coborât uneori iarna până la -35,0⁰ C la Gheorgheni şi -38,0⁰ C la Joseni. Precipitaţiile sunt reduse, datorită efectului de baraj orografic produs de M.Gurghiu, având valori medii de aprox. 600 mm/an. Aportul de apă din aria montană şi drenajul deficitar, condiţionat de relieful plan al părţii central-sudice şi de evapotranspiraţia redusă, au determinat formarea unor mlaştini numeroase şi întinse (17, cu o suprafaţă totală de 476 ha), în care se află cantităţi apreciabile de turbă. În parte mlaştinile sunt drenate.

Datorită temperaturilor reduse, v e g e t a ţ i a naturală este forestieră, aparţinând subetajului coniferelor, cu rare exemplare de fag pe terasele mai înalte ale Mureşului, deasupra stratului de inversiune. În cea mai mare parte depresiunea este însă despădurită, datorită populării dense şi utilizării agricole.

P o p u l a ţ i a este numeroasă (aprox. 80.000 locuitori). Aşezările au evitat albia majoră umedă a Mureşului, instalându-se pe terase şi conuri aluvio-proluviale. În partea sudică satele secuieşti sunt mari, adunate, unele cu aspect urban (spre exemplu Ditrăul) şi situate la distanţe mai mari, valorificându-se agricol terenurile plane întinse. În partea nordică satele româneşti sunt foarte numeroase, mici, răsfirate pe văi, chiar cu tendinţe de risipire spre bordură. În funcţie de variaţii strict locale ale condiţiilor climatice, se cultivă cartof, ovăz, secară, plante furajere şi, pe suprafeţe mai mari, in. O bună parte din populaţia activă a lucrat în industria lemnului (la Gălăuţaş, Topliţa, Gheorgheni), a inului (în topitoria de la Joseni şi întreprinderea integrată de filatură-ţesătorie de la Gheorgheni), a lactatelor (Remetea), a prelucrării metalelor (piese de schimb pentru utilaj industrial) şi textilă (la Gheorgheni). Sub aspectul valorificării potenţialului turistic, la Topliţa funcţionează o mică staţiune balneară cu ape hipotermale, la Izvorul Mureşului este o staţiune turistică (climatică şi pentru sporturi de iarnă), iar castelul medieval Bethlen de la Lăzarea, construit în 1530, a fost restaurat şi introdus în circuitul turistic ca spaţiu muzeal şi pentru organizarea unor expoziţii de artă. Şoselele care străbat în lung şi traversează depresiunea, ca şi segmentul de magistrală feroviară Braşov-Deda, asigură posibilităţi satisfăcătoare de comunicaţie.

Depresiunea Ciucului (Ciucurilor) este alungită nord-sud pe 45 km şi seamănă mult cu depresiunea Giurgeu, prin geneză, dimensiuni, climat, peisaj. Este formată prin b a r a j u l v u l c a n i c produs de edificarea M.Harghita. Amploarea subsidenţei este confirmată şi aici de grosimea sedimentelor de natură vulcanică şi terigene, cu cărbuni (800 m, dintre care 500 m în cuaternar). R e l i e f u l păstrează fragmente din câmpia de acumulare iniţială mai ales pe latura estică, la 70 m altitudine relativă faţă de Olt. Sub nivelul acestor fragmente se desfăşoară 4 niveluri de terase ale Oltului, cu altitudini relative între 2 m şi 32 – 40 m. La Jigodin şi la Racu, prezenţa unor aparate vulcanice la est de valea Oltului (pe latura vestică a M.Ciucului) îngustează depresiunea, compartimentând-o în trei sectoare (care explică şi pluralul toponimic) – Ciucul superior (compartimentul Dăneşti), Ciucul mijlociu (compartimentul Miercurea-Ciuc) şi Ciucul inferior (compartimentul Sânmartin, cel mai larg).

C l i m a are acelaşi caracter aspru, cu răciri masive produse prin advecţii continentale-arctice urmate de inversiuni termice cu durată mare şi valori minime severe (-38,4⁰C la Miercurea-Ciuc). Structura şi distribuţia v e g e t a ţ i e i naturale sunt similare celor din depresiunea Giurgeu, ca şi gradul de împădurire redus, ca efect al umanizării intense. Pe fondul aceloraşi condiţii climato-hidrice înmlăştinirile sunt curente, turbăriile fiind însă mai restrânse decât în depresiunea Giurgeu. Pentru valoarea ştiinţifică a unor relicte glaciare (muşchiul de tundră Meesea hexasticha ş.a.), mlaştina Borsaroş de la Sâncrăieni a fost declarată monument al naturii.

P o p u l a ţ i a este şi aici numeroasă, majoritar secuiască. Satele sunt mari, compacte, unele cu aspect urban (de exemplu Sândominic). Centrul polarizator al depresiunii îl constituie municipiul Miercurea-Ciuc, a cărui dezvoltare a fost stimulată puternic prin industrializare (industria construcţiilor de maşini, a lemnului, textilă, de prelucrare a maselor plastice ş.a.). Multe unităţi industriale au fost dispersate în mediul rural (unităţi de fabricare a cherestelei la Sândominic, Cârţa, Sâncrăieni, a spirtului şi amidonului la Sânsimion ş.a). La Jigodin-băi se utilizează în scopuri balnear-terapeutice apele minerale. Ciceul este un important nod feroviar, la intersecţia magistralelor electrificate Adjud-Ciceu şi Braşov-Deda.

Depresiunea Ţara Bârsei-Trei Scaune (a Braşovului) este cea mai mare din întregul uluc depresionar. O r i g i n e a sa este tectonică, depresiunea fiind alcătuită dintr-un sistem de trei grabene, orientate NNV-SSE, formate datorită prăbuşirii unor sectoare montane ale catenelor de fliş şi cristalino-mezozoică. Fenomenul a început de la sfârşitul ponţianului şi a continuat până în pleistocenul inferior (M.Săndulescu, 1984). Cele trei compartimente-graben sunt marcate prin apropierea, pe direcţie nord-sud, a unor culmi ale munţilor din jur : cel vestic, Bârsa-Baraolt, se întinde spre est până la îngustarea produsă de M.Postăvaru şi câţiva martori de prăbuşire (dealul Cetăţuia ş.a.) din extremitatea sudică a M.Baraolt, rămaşi pe dreapta Oltului ; în poziţie centrală, Şesul Frumos (Sfântul Gheorghe) se află între îngustarea menţionată şi cea datorată prelungirii spre nord a M.Întorsurii Buzăului şi extremităţii sudice a M.Bodoc ; spre est se află compartimentul Târgul Secuiesc (Breţcu). Lacul care s-a instalat în acest sistem de grabene comunica , pe traseul actualei văi a Oltului, cu cel din depresiunea Făgăraş, fiind complet drenat spre sfârşitul pleistocenului mediu, aşa după cum atestă cele mai noi depozite fosilifere, de la Bod-Rodbav. Sedimentele caracteristice, deşi conţin şi material piroclastic, sunt predominant terigene (marne, argile, nisipuri, prundişuri, grupate într-un complex bazal cu 5 strate de cărbuni, peste care se află alte două complexe, marnos şi psefito-psamitic (V.Mutihac, 1990) şi destul de groase (600 m – 700 m).

O parte din câmpia lacustră iniţială se păstrează în r e l i e f u l actual sub forma unei trepte mai înalte, în partea de vest, la poalele M.Perşani. Terasele Oltului sunt foarte bine dezvoltate, cele mai înalte având altitudinea relativă de 90 m – 112 m, dar dispărând spre centru, sub efectul subsidenţei active. Vatra depresiunii este formată din îmbinarea şesurilor largi al Oltului şi afluenţilor săi, relieful fiind deosebit de neted. În zonele marginale joncţionează vaste conuri aluviale ale râurilor care coboară din munţii înconjurători, mai ales pe latura sud – sud-vestică, spre M.Bârsei ş.a., formând întinse glacisuri de acumulare (spre exemplu, în golful depresionar Zărneşti). Un element morfologic deosebit sunt dunele de la Reci, modelate de vânt în nisipuri aluviale.

Prin comparaţie cu depresiunile Giurgeu şi Ciuc, Ţara Bârsei-Trei Scaune fiind mai largă şi mai joasă (500 m – 750 m) are o c l i m ă mai caldă (media termică anuală de 7,8⁰C la Braşov este cu 2,2⁰C mai mare decât la Gheorgheni), dar mai continentală (amplitudinea termică medie anuală este de 22⁰C-24⁰C). Inversiunile termice sunt foarte frecvente şi intense; când în ianuarie 1942 la Bod (508 m altitudine) s-au înregistrat -38,⁰C (minima termică absolută din ţară), în Bucegi, la vârful Omul (2.504 m), s-au înregistrat numai -24⁰C. În interior, inversiunilor li se datorează condiţiile mai aspre din centru faţă de cele din ariile marginale, mai înalte (mediile termice ale lunii ianuarie sunt de -5,3⁰C la Bod şi de –3,9⁰C la Braşov). Datorită altitudinii modeste a munţilor Bodoc, Baraolt şi Perşani, care mărginesc depresiunea spre nord – nord-vest, circulaţia foehnală nu atenuează stratificaţiile termice şi nu măreşte temperatura aerului. Cantitativ, precipitaţiile cresc de la 550 mm/an, în partea centrală, la 750 mm – 850 mm/an, pe rama sudică şi sud-estică.

H i d r o g r a f i c, depresiunea funcţionează ca un colector de ape pentru Olt, care intră cu un debit de 7,8 m³/s, dar primind aici Râul Negru, Timişul, Bârsa, Homorodul, Aita ş.a. iese cu un debit de peste 38 m³/s. În ansamblu, reţeaua este densă (0,5-0,6 km/km²) fiind alimentată şi din izvoare bogate, care provin din infiltraţii puternice în glacisurile de pe rama montană. Râurile sunt convergente în „pieţe” de adunare a apelor, la Feldioara, la Prejmer, în arii de subsidenţă activă, unde prezintă şi o oarecare dezorganizare, fapt care alături de drenajul deficitar, favorizat şi de platitudinea reliefului, a impus măsuri hidroameliorative susţinute. În special s-au regularizat cursurile, pentru evitarea inundaţiilor (altădată frecvente pe Olt, pe Râul Negru ş.a.), dar au fost drenate şi multe mlaştini, în special în vederea realizării unor terenuri pentru culturi agricole, păşuni şi construcţii.

V e g e t a ţ i a forestieră naturală (păduri de gorun şi de amestec gorun-fag-carpen, în aria marginală) a fost aproape integral înlocuită, de multe sute de ani, cu pajişti secundare şi culturi. Acolo unde se mai păstrează, este puternic influenţată de inversiunile termice, gorunul urcând şi până la 1.050 m la Poiana Braşov, molidul coborând până la 800 m, pe rama depresiunii şi bradul pătrunzând în subetajul de gorun până la 600 m. Accentele de continentalism climatic au favorizat şi ochiuri de vegetaţie stepică (cu colilie, rogoz pitic, jaleş, arbuşti xerofili – migdal pitic, porumbar, păducel ş.a.) pe dealul Lempeş, care domină şesul Bârsei. Condiţiile climatice, morfologice şi hidrogeologice au contribuit la formarea mlaştinilor cu turbă (a bahnelor Sântionlunca, Boroşneu ş.a.), cu o floră specifică, acidofilă, reprezentată prin plante interesante, multe relicte glaciare favorizate de apele unor izvoare reci, unele aflate la limita sudică a arealului specific ( spre exemplu Pedicularis sceptrum carolinum), altele endemice etc. În mlaştinile-rezervaţii naturale de la Hărman, Prejmer şi Stupini, a căror suprafaţă s-a redus în ultimii 30 de ani de la 100 ha la 1 ha, se află o plantă carnivoră unică în lume, Armeria alpina ssp.barcensis (jimla Ţării Bârsei), grav ameninţată prin desecarea abuzivă, construcţii în perimetrul rezervaţiei ştiinţifice, chiar incendierea vegetaţiei pentru extinderea păşunii. Pe dunele de la Reci se păstrează un arboret de mesteacăn aflat în regim de rezervaţie naturală. Pe lângă ponderea însemnată a s o l u r i l o r hidromorfe, depresiunea prezintă originalitatea pedologică a unei evoluţii spre molizare a argiluvisolurilor forestiere iniţiale, ca urmare a unei îndelungi utilizări agricole.

Depresiunea este foarte bine p o p u l a t ă, având peste 600.000 locuitori, dintre care mai mult de jumătate (314.219)se află în Braşov. Calităţile sale naturale de excepţie în spaţiul montan, poziţia la contactul unor mari unităţi naturale, economice, politico-administrative şi la intersecţia a numeroase drumuri transcarpatice explică nu numai permanenta sa capacitate de atracţie şi geneza unei reţele dense de aşezări, ci şi ritmul deosebit al dezvoltării acestora. Gradul de urbanizare este cel mai avansat din toată aria montană (8 oraşe în care se concentrează 77 % din numărul total al populaţiei). Cele 143 sate au dimensiuni variate, de la cele mici (sub 300 locuitori) la unele care depăşesc 3.000 loc. (Tărlungeni, Hărman) şi chiar 4.000 loc.(Prejmer). Structura etnică (eterogenă datorită colonizărilor) este subliniată şi de grupări spaţiale, a românilor în sud şi sud-vest, a saşilor în centru şi a secuilor în nord-est. Condiţiile naturale au favorizat dezvoltarea timpurie a unei agriculturi care s-a diversificat treptat, până la tipuri structurale specifice ariilor extracarpatice. Se cultivă cartof, sfeclă de zahăr, orz, ovăz, secară dar şi grâu, porumb, legume, flori. Pe glacisurile marginale din sud (ca şi pe cele nordice din Şesul Frumos) sunt livezi, iar păşunile şi fâneţele sunt diseminate, începând de pe ramă, în toată depresiunea. Industrializarea este una dintre cele mai puternice din ţară (parcurgând însă azi o etapă de restructurare). Procesul a evoluat atât pe baza unor tradiţii medievale, cât şi prin investiţii specifice în perioada postbelică, fiind vizat în primul rând Braşovul, dar şi unele orăşele altădată mai puţin dezvoltate (Târgul Secuiesc, Sfântul Gheorghe). De asemenea, o parte din aşezările rurale au dobândit statut urban prin industrializare (Săcele, Râşnov ş.a.). Printre cele mai importante ramuri se pot cita, construcţiile de maşini (Braşov, Codlea, Săcele Tohan ş.a.), industria textilă (Braşov, Lunca Câlnicului ş.a.), industria celulozei şi hârtiei (Zărneşti), metalurgia cuprului şi rafinarea petrolului (Braşov) etc. Braşovul mai este şi un nod de comunicaţii de prim ordin, deţinând, de asemenea, o importantă funcţie de coordonare pentru zona înconjurătoare.

                       2.1.5.5. Gruparea montană cu caracter de tranziţie (a Bucegilor)
Având caracteristicile geografice esenţiale ale Carpaţilor Orientali, dar şi interferenţe cu elemente ale peisajului geografic al Carpaţilor Meridionali, gruparea montană a Bucegilor domină dinspre sud-est Ţara Bârsei (golful Zărneşti) şi dinspre nord Subcarpaţii, învecinându-se spre est cu M.Baiului, de care o separă culoarul de văi urmat de Gârcin, Cerbu, Prahova şi apoi pasul Sinaia, iar spre vest cu M.Făgăraşului, în lungul văilor Dâmboviţa şi Bârsa.

În ceea ce priveşte constituţia geologică, ei sunt un segment tipic al axului cristalino-mezozoic, reprezentat printr-un complex tectono-structural special, Leaota – Bucegi - Piatra Mare. Soclul cristalin aflorează masiv în M.Leaota. Restul grupării (M.Bucegi, M.Piatra Craiului, Culoarul Bran-Rucăr şi M.Bârsei) se dezvoltă pe cuvertura sedimentară mezozoică, predominant conglomeratică şi calcaroasă. Întreaga unitate şariază unităţile de fliş, în lungul limitei est – sud-estice. Specificul substratului geologic a influenţat puternic morfogeneza, categoriile de relief structural şi de facies petrografic fiind dominante. Efectul de înălţare produs de orogeneza cea mai recentă a fost mai puternic decât în alte unităţi ale Carpaţilor Orientali, ceea a ce a determinat o etajare mai complexă a învelişului vegetal.

Masivul Bucegi este cel mai reprezentativ şi pitoresc în această grupare, având ţinuta masivelor cristaline orientale şi nota de peisaj alpin a celor meridionale. Este înalt (2.504 m în vârful Omul), dar are o suprafaţă redusă iar căile de acces naturale şi amenajate l-au făcut extrem de atrăgător, atât pentru cercetarea ştiinţifică, cât şi pentru turism. Prin predominarea conglomeratelor în substrat şi forma rombică în plan seamănă mult cu Ceahlăul. O parte din limita sa est – sud-estică coincide cu limita întregii grupări. Ca limite şi vecinătăţi interne, domină dinspre est Culoarul Bran-Rucăr şi este separat în sud-vest de M.Leaota prin valea Brăteiului.

O r o g r a f i c domină toate unităţile învecinate, înălţându-se deasupra Ţării Bârsei şi văii Prahovei cu 1.600 m – 1.800 m. Atât spre exterior cât şi spre interiorul grupării se termină cu abrupturi puternice, sculptate în conglomerate sau calcare, cu diferenţe de nivel de peste 1.000 m, care contrastează puternic cu netezimea aproape perfectă a părţii înalte, un platou larg ondulat, asemănător celui din Ceahlău. Nodul orografic este vârful Omul (2.504 m) din care două culmi principale se orientează una spre sud – sud-est, între Prahova şi Ialomiţa (mai înaltă, cu Coştila – 2.480 m, Caraimanul – 2.284 m, Furnica – 2.103 m şi Vârful-cu-Dor – 2.030 m) şi alta spre sud – sud-vest, între Ialomiţa şi Brătei (mai scundă, cu vârful Doamnele – 2.189 m). Spre nord-vest, nord şi nord-est, din vârful Omul coboară culmi mai scurte şi foarte abrupte în profil longitudinal.

Sub aspect g e o l o g i c, fundamentul Bucegilor este cristalin, reprezentat predominant prin roci epimetamorfice (şisturi muscovito-cloritoase) din seria prehercinică de Lereşti-Tămaş (V.Mutihac, 1990). În cuvertura sedimentară preaustrică cele mai reprezentative sunt calcarele masive, recifale, din jurasicul superior (cu grosimi de câteva sute de metri, care aflorează în partea de vest şi pe sectoare mai mici în partea central-sudică, degajate prin modelare externă specifică în valea Ialomiţei) şi mai ales conglomeratele masive din cretacicul mediu (cu o grosime de 2.000 m, mai mare decât a celor din Ceahlău şi Ciucaş, dispuse în două niveluri separate printr-unul de gresii – gresia de Scropoasa şi prezentând pe alocuri alte intercalaţii de gresii, în strate mai subţiri). Întreaga cuvertură sedimentară este cutată sub forma unui vast sinclinal orientat nord-sud, cu axul apropiat traseului actual al văii Ialomiţei, uşor asimetric, cu flancul estic mai larg şi mai slab înclinat..

Principala caracteristică a r e l i e f u l u i este dezvoltarea excepţională a reliefului structural. Suprafeţe structurale sunt specifice în partea înaltă, pe feţele interne ale ambelor flancuri ale sinclinalului, la vest şi est de valea Ialomiţei, mai largi în partea estică, prezentând o uşoară înclinare spre axul sinclinalului. Marile abrupturi externe, care poartă vârfurile înalte, sunt nişte cueste, dezvoltate pe capetele de strat ale conglomeratelor cretacice în est (abruptul prahovean) şi ale calcarelor jurasice şi conglomeratelor cretacice în vest (abruptul brănean). Evoluţia cuestelor se produce relativ rapid, prin acţiunea conjugată a dezagregării gelive, apelor curgătoare şi avalanşelor. Unele văi au străpuns frontul de cueste, desprinzând martori izolaţi. Poliţele (local numite brâne) apar pe versanţii de cuestă în niveluri succesive, corespunzătoare intercalaţiilor de gresii (spre exemplu, în Caraiman). În funcţie de orientarea lor, văile sunt fie adaptate la structura substratului (Ialomiţa are o vale longitudinală tipică de sinclinal, văile afluenţilor săi, conforme înclinării stratelor spre ax, sunt consecvente), fie o secţionează (valea superioară a Izvorului Dorului, are orientare longitudinală dar subsecventă, ceea ce a făcut versantul vestic mai abrupt, de tip cuestă şi cel estic mai slab înclinat, conform). Reorientarea în unghi drept a acestei văi a fost explicată printr-o captare de către un afluent al Prahovei, care evolua mult mai energic, în lungul unei văi cu profil longitudinal puternic înclinat, de fapt o succesiune de praguri cu cascade – cascadele Vânturişului (Valeria Micalevich-Velcea, 1961).

Relieful carstic este reprezentat în primul rând prin cheile formate în bazinul Ialomiţei, în sectoarele în care calcarele jurasice au fost degajate de sub conglomeratele cretacice. Pe valea Ialomiţei se succed cheile Urşilor, cheile Peşterii (lângă peştera Ialomiţei), cheile Tătarul Mic (Coteanului), cheile Tătarul Mare, cheile Zănoagei şi cheile Orzei, în alternanţă cu sectoare mai largi, cu aspectul unor mici depresiuni de eroziune selectivă, în conglomerate sau intercalaţii marno-argiloase (spre exemplu Padina, între cheile Peşterii şi cheile Tătarul Mic). În geneza cheilor au existat şi episoade de evoluţie carstică subterană, confirmate de numeroasele ruperi (şi cataracte, local numite horoabe) în profilul longitudinal al talvegurilor, profilul transversal frecvent în surplombe, marmitele de pe versanţi şi meandrele foarte strânse, care par să derive din trasee subterane. Dintre peşteri, cea mai mare şi mai cunoscută este cea a Ialomiţei, cu intrarea la altitudinea de 1.660 m, cu un segment mai accesibil la început, grav degradat de vizitatori şi unul mai greu accesibil, cu formaţiuni concreţionare şi urme de faună cavernicolă pleistocenă (Ursus spelaeus). Rătei, cea mai lungă dintre peşterile cercetate (7 km) este situată în extremitatea sud-vestică a Bucegilor. Celelalte peşteri, mici, sunt mai puţin cunoscute. La suprafaţă, aflorimentele de calcar sunt corodate sub forma unor câmpuri de lapiezuri (spre exemplu, în M.Strungile Mari, din culmea sud-vestică.

Un efect al modelării selective sunt şi formele cu aspect bizar, numite popular babe sau ciuperci, care s-au format datorită rezistenţei mai mari la dezagregare a lespezilor de gresie intercalate în conglomeratele cretacice. Fragmentele de rocă dezagregată prin gelifracţie au fost purtate (şi parţial îndepărtate) de vânt, a cărui forţă de şoc a devenit astfel mai puternică. Efectul morfologic al coraziunii este dovedit de forma aerodinamică a trunchiurilor ciupercilor, orientate NNV-SSE, ca şi vântul dominant. Complexe morfologice ruiniforme de dezagregare (stâlpi, colţi – Colţii Morarului ş.a., turnuri, sfinxul din M.Scara) s-au format şi pe conglomerate.

Deşi Bucegii au altitudine mai mare, relieful glaciar are un grad de dezvoltare asemănător celui din M.Rodnei, datorat probabil unui deficit de precipitaţii solide, condiţionat de poziţia sud-estică şi în umbra culmii înalte a Făgăraşului. Centrul glaciaţiei a fost vârful Omul, în jurul căruia s-au format câteva circuri complexe. Din acestea se orientează radiar văi glaciare cu profil transversal clasic, cea mai mare fiind valea Ialomiţei, în sud, cu o morenă frontală la 1.760 m, lângă cheile Urşilor. Spre est se orientează văile glaciare ale Cerbului şi Morarului, spre nord – nord-est, văile glaciare (mai lungi) ale Ţigăneştilor şi Mălăieştilor prezintă morene frontale la 1.350 m, iar spre vest – valea Găurii. Între văile glaciare vecine interfluviile au formă de creste (custuri), aşa cum este custura din M.Padina Crucii, dintre văile Ţigăneşti şi Mălăieşti. Deoarece conglomeratele au fost puternic dezagregate în sectoarele de prag, în circuri nu s-au putut forma lacuri glaciare. Într-o singură excavaţie, de mici dimensiuni, pe valea Ţigăneştilor se strâng temporar ape. Morenele au fost traversate şi mai uşor de către râuri. Pe fondul general da factură morfostructurală, relieful glaciar este şi el influenţat de structura substratului, văile glaciare subsecvente având o asimetrie evidentă (spre exemplu, valea Şugărilor, afluent de pe stânga al Ialomiţei). De asemenea, în profilul longitudinal al văilor glaciare, pragurile au şi o natură structural-litologică, mai ales în cazul văilor orientate contrar înclinării stratelor (spre exemplu, valea Mălăieştilor). În literatura de specialitate (Valeria Micalevich-Velcea, 1961) se argumentează manifestarea a două faze glaciare pleistocene, urmele primei fiind observabile sub forma unui nivel de umeri în lungul văilor glaciare. Aceasta a fost şi cea mai puternică, văile Mălăieştilor şi Ţigăneştilor fiind parcurse de o masă unitară de gheaţă, în timp ce în a doua fază glaciară, mai slabă, s-au format numai gheţari individuali, pe fiecare din aceste văi. În perioadele glaciare dezagregarea gelivă a conglomeratelor şi calcarelor din marile abrupturi externe a fost mai puternică decât cea actuală, creând mantale groase de grohotiş fosil, care maschează structura geologică, mai ales la poalele abruptului prahovean.

În ceea ce priveşte relieful ciclic, unele cercetări mai vechi (Emm. de Martonne, 1906) au considerat toată aria de platou înalt ca expresie morfologică a marii nivelări miocene, corespunzătoare suprafeţei Râul Şes. Cercetările mai recente (Valeria Micalevich-Velcea, 1961) confirmă prezenţa acestei suprafeţe, dar sub forma unui nivel mai coborât, la 1.600 m, în bazinul Ialomiţei. De asemenea, ca şi în alte surse (G.Vâlsan, 1939), se susţine existenţa suprafeţei Borăscu, prezenţă mai greu de argumentat avându-se în vedere evoluţia geologică a unităţii central – est-carpatice (cristalino-mezozoice) în care se încadrează gruparea Bucegilor. În sudul masivului apar fragmente, sub formă de pinteni, ale suprafeţei de nivelare Predeal (Poiana Mărului sau Gornoviţa).