Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor



Yüklə 0,87 Mb.
səhifə2/15
tarix30.01.2018
ölçüsü0,87 Mb.
#41988
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   15
, morfogeneza este marcată de procesele tectonice care au acţionat succesiv în aria carpatică actuală şi de specificul structural-litologic al acesteia, pe de o parte, şi de modelarea subaeriană, pe de alta. Seriile repetate de înălţări şi cutări/şariaje ale unor formaţiuni complexe, frecvent dure (cristalofiliene), străpunse de intruziuni granitice, gabbroice ş.a., vulcanismul (subaerian şi submers), secvenţele de faliere în reţea şi mişcările de scufundare parţială au generat culmi şi masive înalte, în special în Carpaţii Meridionali şi Orientali (culmile principale din M. Făgăraş, Parâng, Retezat, Rodna ş.a., masivele Bucegi, Hăghimaş, Rarău ş.a.), dar şi depresiuni : tectonice (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ţara Loviştei, Petroşani, Ţara Haţegului, Bozovici, Brad-Hălmagiu ş.a.), vulcanice (Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuc), vulcano-tectonice (Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului), vulcano-tectono-erozive (Ţara Dornelor), tectono-erozive (Comăneşti).

Pe acest fond morfotectonic, gama factorilor relifogeni externi a degajat ansambluri m o r f o - s t r u c t u r a l e şi m o r f o - l i t o l o g i c e cărora le revine în munţi aria cea mai întinsă. Primele se impun în special în ariile de cutare mai recentă a substratului mezo-neozoic şi de înălţare mai amplă în orogeneza valahă, tipici fiind Carpaţii Orientali (văi şi depresiuni longitudinale pe structuri sinclinale, culmi prelungi, mulând fie axe de anticlinal - în M. Tarcău, Vrancei ş.a., fie sinclinale înălţate - Rarăul, Hăghimaşul, Ciucaşul, Bucegii ş.a., hog-backs – de la altitudinile mai modeste ale Obcinelor Bucovinei până la culmea principală de peste 2000 m a Pietrei Craiului, trepte structurale - inclusiv în talvegul văilor glaciare etc.). Relieful structural este bine reprezentat şi în peisajul morfologic al Carpaţilor Meridionali (în partea de nord a M.Făgăraş, în aria înaltă a M.Parâng şi Retezat ş.a.) ca şi al Carpaţilor Occidentali (în M.Almăjului şi Aninei din sectorul Banato-Oltean, în M.Trascău ş.a.), în aceste arii montane revenindu-i însă un loc secundar. Ansamblurile morfo-litologice, întrepătrunse frecvent cu cele morfo-structurale, s-au dezvoltat pe seama marii diversităţi petrografice, a variabilităţii litologice cu ecart redus (uneori sub 5 km) şi a prezenţei depozitelor sedimentare pe arii întinse. Peisaje specifice modelării calcarelor şi dolomitelor, conglomeratelor, rocilor metamorfice, gresiilor, marno-argilelor şi – frecvent – alternanţelor litologice sunt răspândite în toate regiunile carpatice (carstul de suprafaţă şi subteran din M.Pădurea Craiului, Platoul Padeşului, M.Sebeş, Căpăţânii, Piatra Craiului  şi  Culoarul Bran-Rucăr, Bucegi, Hăghimaş, Rarău ş.a.; relieful cu forme bizare de pe conglomeratele din Ciucaş, Bucegi, Ceahlău ş.a.); relieful de măguri de pe gresiile de Prisaca din Obcinele Bucovinei, de Strâmtura din Ţara Maramureşului, de Kliwa şi de Tarcău din flişul extern al Carpaţilor Orientali; contrastele morfologice de pe substratul mozaicat al M.Metaliferi – fliş slab rezistent, calcare, magmatite ş.a.m.d.

Relieful carpatic major, creat prin procese tectonice şi prin implicarea masivă a structurii geologice şi a alcătuirii petrografice, a fost completat – de la începutul genezei sale – cu ansambluri de forme rezultate din acţiunea de sculptură şi acumulare exercitată de către factorii modelatori externi, în primul rând de către r â u r i. Desfăşurându-se permanent, morfogeneza de factură externă a avut secvenţe sincrone cu orogeneza, dar şi secvenţe independente, pe parcursul unor îndelungate perioade de calm tectonic. În felul acesta au fost create două generaţii morfologice distincte, în crearea cărora apele curgătoare şi procesele de versant au avut o contribuţie importantă.

Generaţia morfologică mai v e c h e este reprezentată prin suprafeţe de nivelare de vârste diferite, începând cu perioada post-cretacică şi încheind cu cea post-romaniană. Sub forma unor plaiuri netede sau foarte slab ondulate, excepţional de bine păstrate în special în ariile montane cu pondere maximă a rocilor dure, suprafeţe de nivelare de diferite vârste se etajează între 2200 m – 800 m în Carpaţii Meridionali, între 1700 m – 1200 m în Carpaţii Orientali şi între 1500 m – 500 m în Carpaţii Occidentali. Efectele diferenţiate ale tectonicii neogene asupra fiecărei regiuni carpatice, ponderea variabilă a rocilor dure, amploarea variabilă a modelării fluviale şi fluvio-denudaţionale au determinat diferenţieri altitudinale ale unuia şi aceluiaşi nivel crono-genetic. Astfel, nivelul post-laramic (eocen) Borăscu, situat la 2200 m în Carpaţii Meridionali, a fost complet dezmembrat de orogenezele mai noi şi de înălţarea valahă în Carpaţii Orientali, iar în Carpaţii Occidentali se menţine abia la 1400 m – 1500 m. Nivelul post-attic (miocen superior) Râu-Şes, identificat la 1400 m – 1600 m în Carpaţii Meridionali, este la 1500 m –1700 m în Carpaţii Orientali şi la numai 1000 m – 1100 m în Carpaţii Occidentali, iar nivelul post-valah (romanian-pleistocen) Gornoviţa, situat la 800 m – 1000 m în Carpaţii Meridionali, a fost modelat la 1000 m – 1200 m în Carpaţii Orientali, dar se situează abia la 400 m – 500 m în Carpaţii Occidentali.

Generaţia morfologică mai r e c e n t ă a fost realizată prin evoluţia reţelei de văi şi acumularea de tip piemontan. În mod firesc, modelarea reliefului de către râuri a fost mai mult sau mai puţin permanentă, dar morfologia fluvială carpatică, cu trăsăturile ei actuale este neogenă. Adâncite puternic în munţi, văile exprimă raporturile morfogenetice (cu amploare variabilă în timp şi spaţiu) dintre apele curgătoare şi constituţia geologică a substratului, dintre formele astfel create şi procesele gravitaţionale. Longitudinale, largi, de tip „câmplung”, însoţit de 6-11 niveluri de terase (spre exemplu, până la 280 m altitudine relativă pe Bistriţa, în Carpaţii Orientali ), sau transversale, înguste până la câţiva metri (spre exemplu, valea Nerei, pe segmentul din M.Locvei ş.a.), cu caractere de defileu sau de chei, văile sunt flancate de versanţi de obicei puternic înclinaţi, stabili (în special sub pădure), dar adesea foarte mobili. Dinamica intensă, caracteristică multora, îşi are originea într-un substrat frecvent uşor mobilizabil (alterabil/alterat, umed, puternic înclinat), de multe ori lipsit în mod artificial de protecţie vegetală, începând de la bază.

Morfologia montană mai poartă amprenta generatoare a încă două importante categorii de procese naturale: m a g m a t i c e (vulcanice/subvulcanice) şi g l a c i a r e. Extinsă genetic pe un interval mare de timp (din mezozoic până în pleistocen), prima categorie a fost pusă în evidenţă parţial prin denudaţie, dar în cea mai mare parte s-a înscris în peisajul carpatic prin activitatea vulcanică propriu-zisă, subaeriană. Corpuri subvulcanice, platouri pe aglomerate vulcanice, aparate subaeriene complete – conuri fără sau cu cratere (simple sau de tip caldẽra), platouri pe curgeri de lavă, reţele divergente de văi mulând reţelele iniţiale ale torenţilor de lavă sunt caracteristice pentru catena vestică a Carpaţilor Orientali, ca şi pentru partea de sud a munţilor Apuseni şi cea nordică a M.Poiana Ruscăi.

Categoria de relief glaciar ocupă ariile montane cele mai înalte, care în pleistocen se situau deasupra limitei zăpezilor permanente (M.Maramureşului, Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat-Godeanu). Creste, circuri (simple şi complexe) şi văi glaciare (lungi de 6-10 km), flancate şi parţial închise de acumulări morenaice coborând uneori până la 1000 m pe versanţii nordici, s-au suprapus unei morfologii fluvio-denudaţionale preexistente şi au fost „nuanţate” de morfogeneza criogenă şi nivală pre-, inter- şi postglaciară care, în forme comparativ atenuate, este actuală în toată partea înaltă şi pendulează sezonier, în alternanţă cu cea fluvio-denudaţională, în jurul altitudinii de 1700 - 1800 m.

Fără a atinge anvergura morfogenetică a proceselor naturale, intervenţiile antropice au fost şi mai ales au devenit în timp destul de puternice, atât în munţii propriu-zişi cât şi – mai ales – în depresiunile intramontane. Forme de relief a n t r o p i c sunt specifice, în primul rând, ariilor de extracţie, unde excavaţii la zi sau forme negative rezultate din prăbuşiri, în unele arii cu exploatări subterane, se asociază cu acumulări de tip haldă. De asemenea, nivelări, taluzări, tasări secundare s-au produs în ariile locuite, succesiuni de baraje masive fragmentează văile amenajate în scopuri hidroenergetice/complexe, iar reţelele de drumuri sunt însoţite de debleuri şi rambleuri. Mai insidios însă imixtiunea antropică s-a manifestat indirect, la nivelul unor procese reliefogene naturale (eroziune torenţială, alunecări de teren, ablaţie, prăbuşiri, surpări, abraziune lacustră), pe care le-a diversificat, le-a amplificat, le-a reactivat sau chiar le-a declanşat, în contexte naturale favorabile.

Astfel, de-a lungul timpului, în consecinţa despăduririlor, desţelenirilor şi terasărilor pentru culturi agricole şi păşuni/fâneţe, a debleierii/rambleierii şi extracţiilor, a amenajării acumulărilor artificiale pe râuri, a traficului greu pe versanţi instabili s-au format complexe de relief antropic recent (în Depresiunea Comăneşti, în M.Aninei, Călimani, Maramureş ş.a.., în Defileul Dunării, pe văile Bistriţei Argeşului, Lotrului ş.a.), mai vechi (în Depresiunile Petroşani, Ţara Bârsei - Trei Scaune, Ţara Maramureşului, pe versanţii M.Maramureş, M.Rodnei, Bârgău, Călimani, Făgăraş, pe rama montană a Ţării Loviştei, în M.Cibin, Poiana Ruscăi), sau chiar antic (în M.Metaliferi).


1.2.3. Clima
Interferenţa influenţelor climatice nordice (dinspre Peninsula Scandinavă şi Câmpia Europei Nordice), sudice şi sud-vestice (dinspre Peninsula Balcanică şi Mediterana), vestice (atlantice) şi estice (dinspre masa continentală asiatică), se diversifică net în Carpaţi conform altitudinii, etajarea caracteristicilor climatice prevalând asupra efectelor latitudinii şi poziţiei longitudinale. În general, Carpaţii Meridionali şi mai ales subunitatea Banato-Olteană a Carpaţilor Occidentali se află sub influenţe climatice sudice şi sud-vestice, Carpaţii Orientali suportă mai mult efectul apropierii de marele uscat continental asiatic(în partea nordică fiind atinşi de influenţele climatului boreal-baltic) iar Carpaţii Occidentali reflectă caracteristicile climatului central-european, cu puternice influenţe atlantice. Definitorii pentru climatul carpatic rămân însă diferenţierea altitudinală, gradul de fragmentare a reliefului, orientarea culmilor montane şi efectul acestor factori asupra rezultantei medii a interferenţei menţionate (chiar dacă pentru aproximativ două treimi din an munţii se află sub vânturile de vest, mereu mai constante spre înălţime).

În ariile cele mai joase, ale depresiunilor marginale şi văilor largi, climatul (temperat continental) este uneori destul de asemănător cu cel al podişurilor sau al câmpiilor intra- şi extracarpatice. În masa montană propriu-zisă este însă puternic marcat de altitudine, devenind mereu mai rece şi mai umed.



Temperatura aerului are valori medii anuale de 60 – 80 C la contactul munţilor cu unităţile geografice învecinate (la altitudini de aproximativ 700 m). În situaţiile excepţionale  ale unor depresiuni intramontane de mari dimensiuni (spre exemplu Ţara Bârsei-Trei Scaune) sau ale unor depresiuni/culoare de mică altitudine şi situate în extremitatea montană sud-vestică (Bozovici, Iezeriş, Clisura Dunării) mediile termice cresc până la 80 – 90 – 110 C. Odată cu creşterea altitudinii valorile acestui parametru scad, cu gradienţi mai accentuaţi în sectoarele nordice şi pe versanţii umbriţi, până la aproximativ 50 C în jurul altitudinii de 1000 m, 20 C spre limita superioară a pădurii (1700 m – 1800 m) şi valori negative mai sus de 2000 m (spre exemplu, -2,60 C la 2500 m, în Vf. Omul din Bucegi).

V e r i l e, cu temperaturi maxime în iulie – respectiv august, în munţii înalţi – se instalează mai devreme şi durează mai mult în ariile montane marginale. Valorile termice medii oscilează între 130 C – 160 C în depresiunile intramontane şi 80 C – 140 C în aria montană propriu-zisă. În partea cea mai înaltă sunt însă mai reduse. Spre exemplu, la Vf. Omul nici în luna cea mai caldă a anului (august, în acest caz) valoarea medie a temperaturii nu depăşeşte 5,7 0 C. Totuşi, chiar dacă în cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali, Meridionali şi în centrul M.Apuseni nu sunt caracteristice temperaturi mari vara, în majoritatea depresiunilor, în marile culoare de vale şi în munţii mărunţi din sectorul Banato-Oltean sau de pe dreapta Mureşului s-au înregistrat şi zile tropicale (1 zi în aproape toate depresiunile şi în M.Crişurilor, 10-30 zile în M.Banatului, Ţara Bârsei şi Ţara Maramureşului, peste 30 zile în Clisura Dunării). Efecte termice importante, determinate de stratificaţia gravitaţională a aerului în condiţii morfologice şi sinoptice favorabile, inversează şi complică în unele situaţii relaţia dintre temperatură şi altitudine. Astfel, circulaţia predominant descendentă a aerului determină diferenţieri pozitive de 1,50 – 30 C pe versantul curburii externe a Carpaţilor Orientali, pe versantul sud-estic al Munceilor Mureşului, în Bozovici şi Ţara Haţegului ş.a. În schimb, pe durata inversiunilor termice (care au frecvenţă maximă iarna) în depresiunile intramontane se înregistrează temperaturi mai reduse cu 40 – 100 C decât la altitudini comparabile în unităţile naturale învecinate sau pe rama montană adiacentă (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999). Aşa se explică faptul că minima termică absolută de pe întregul teritoriu al ţării s-a produs la Bod, în Ţara Bârsei, la o altitudine cu 400 m – 1800 m mai mică decât în munţii care înconjoară depresiunea.              

I e r n i l e se caracterizează prin valori termice medii negative, care scad în acelaşi sens altitudinal: -40 C în depresiuni mai largi, pe văile cu circulaţie activă a aerului şi pe culmile montane mai scunde; -70C -  -100 C, între 1500 m – 1800 m, în M.Parîng, Retezat, Făgăraş, Rodna, Călimani ş.a. şi chiar -11,10 C, la Vf. Omul. Până la 1500 m se produc îngheţuri încă din septembrie, fenomenul putându-se relua până în prima decadă a lui iunie. Mai sus de altitudinea menţionată îngheţul este iminent în tot timpul anului. Numărul lunilor cu temperaturi medii negative creşte de asemenea spre aria înaltă, de la numai 2 în văile montane şi depresiunile cu altitudine absolută de 50 m – 300 m din vest şi sud-vest, la 3 în jurul altitudinii de 900 m – 1000 m, 4 – 6 între 1400 m – 1600 m şi la 6 – 7 mai sus de 2000 m, unde iernile pot dura astfel mai mult de o jumătate de an.

Precipitaţiile cresc odată cu altitudinea. În aria de contact cu unităţile intra- şi extracarpatice cantitatea medie anuală este de aproximativ 700 mm, în palierul altitudinal 1400 m – 1700 m depăşeşte 900 mm, iar mai sus de 2000 m ajunge la valori de 1400 mm – 1500 mm.

Diferenţieri pozitive însemnate se semnalează în catenele vestice, cu precipitaţii mai bogate la altitudini şi în poziţii latitudinale comparabile, faţă de catenele estice: spre exemplu, 1500 mm în M.Bihor-Vlădeasa, faţă de numai 850 mm în M.Hăghimaş, în Carpaţii Orientali. La nivel de detaliu, gradienţii pluviometrici altitudinali şi valoarea medie a cantităţii de precipitaţii marchează aceeaşi variabilitate accentuată, ca efect al orientării versanţilor montani în raport cu direcţia generală a deplasării maselor de aer umed. Faţă de 1604,0 mm la Stâna de Vale, pe versantul vestic al M.Apuseni, la Băişoara, pe versantul lor estic, cad numai 843 mm, deşi staţia meteorologică este situată la o altitudine mai mare cu aproape 300 m. Pe versantul vestic al Carpaţilor Orientali, la Anieş, cantitatea medie anuală este de 940 mm, în timp ce la Poiana Stampei (în Depresiunea Dornei), situată cu 275 de metri mai sus, este de numai 672 mm, iar la Piatra Neamţ scade sub 600 mm. În acelaşi fel se explică valorile mai modeste ale precipitaţiilor în plină arie montană, atât în depresiuni (600 mm în depresiunea Giurgeu, faţă de 862 mm la Mureşenii Bârgăului; 500 mm în Depresiunea Bozovici, faţă de 750 mm în D.Oraviţei ş.a.), cât şi în unele masive înalte (numai 1134 mm în Bucegi, la altitudinea de 2500 m, ca efect al ecranării spre NV de către culmea principală a M.Făgăraş). Diferenţieri cantitative notabile se datorează şi poziţiei latitudinale, sectoarele extrem nordice fiind mult mai umede decât cele meridionale (în special când acestea din urmă sunt orientate spre sud: la altitudini aproximativ egale (550 m) Poienile-de-sub- Munte (M.Maramureşului) primesc o cantitate medie anuală de 1100 mm, iar Polovragii de numai 800 mm. Diferenţierile menţionate sunt exprimate prin valori deosebit de mari în deceniile şi anii foarte ploioşi sau foarte secetoşi: în 1897, la Poienile-de-sub-Munte s-au înregistrat 2074,2 mm; în 1912, la Fâncelul-de-Jos - 1917,2 mm iar la Anina - 1651 mm etc. În schimb, în 1965 la Piatra Neamţ s-au înregistrat numai 314 mm, ca în ariile extracarpatice afectate de continentalism.

În ceea ce priveşte structura precipitaţiilor, ponderea celor solide creşte odată cu altitudinea. În aria montană, de la aproximativ 1000 m frecvenţa iernilor cu strat de zăpadă stabil este de 100 % (D.Ţîştea, 1959) iar durata acestui strat depăşeşte 200 zile (203 zile la Vf. Omul, între 1.XI – 22.V). Chiar şi în depresiuni zăpezile durează mult (65 zile la Ocna Şugatag, 80 zile la Braşov). Sub influenţa unor temperaturi de iarnă în mod stabil mai reduse, întreaga arie montană nordică şi nord-estică are o frecvenţă mai mare a iernilor cu strat de zăpadă stabil. În schimb, zăpezile se topesc adesea iarna pe versantul estic al M.Apuseni, ca şi pe versantul estic al Carpaţilor Orientali, mai ales în segmentul de la curbură al acestui versant, ca efect al circulaţiei de tip foehnal. Advecţii sud-vestice calde determină iarna topiri (uneori integrale) ale zăpezii şi în M.Banatului.

Cele mai recente analize asupra variaţilor de lungă durată ale preciptaţiilor, pe tot teritoriul ţării (Maria-Colette Iliescu, 1996), semnalează abateri negative constante (în ultimele decenii înainte de 1992) inclusiv în aria montană (la Vf. Omul -413 mm) dar continuă să încadreze Carpaţii în aria de excedent pluviometric în tot timpul anului (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999).

Foarte caracteristic (şi contrastant în cadrul teritoriului naţional) atât pentru regimul anual al precipitaţiilor cât şi pentru cel al temperaturii aerului este caracterul moderat. Fără a se putea sustrage complet efectelor termice şi pluviometrice ale unor ani singulari sau decenii cu manifestări extreme, munţii au o capacitate moderatoare clară, care creşte odată cu altitudinea. Dacă spre partea înaltă climatul devine mai rece şi mai umed, în schimb contrastele între sezoane sunt mereu mai atenuate. Un parametru extrem de elocvent în acest sens, amplitudinea termică medie anuală, relevă valori de 200 C şi chiar de numai 160 C în aria montană, în timp ce în partea de est a ţării valorile acestea ajung la 250 C. Mai mult, prin desfăşurarea lor spaţială şi prin orientarea principalelor catene, în contextul factorilor climatogeni generali, Carpaţii au rolul unei bariere orografice care asigură un caracter moderat şi altor unităţi geografice, situate în centrul şi vestul teritoriului naţional.

Dinamica aerului este dominată de deplasarea maselor de aer de origine oceanică, dinspre vest şi nord-vest, din ce în ce mai active şi mai constante pe măsura creşterii altitudinii. În partea cea mai înaltă a munţilor, pe fondul unei fragmentări morfologice reduse, mişcarea aerului are caracteristicile dinamice ale atmosferei libere, aşa după cum atestă frecvenţa extrem de redusă a situaţiilor de calm înregistrate: 8% la Ţarcu, 6%  la Lăcăuţi şi Vlădeasa, 4% în Bucegi şi numai 3% în Ceahlău (Atlasul Geografic al României, 1977). În structura fondului dinamic general circulaţia vest – nord-vestică (cca. 67%) este completată în sectoarele orientale şi parţial în cele sudice cu o componentă de origine continentală, estică şi sud-estică (18-20%), iar în cele sud-vestice cu o componentă mediteraneană (20-25%). Caracteristicile fizice (termice şi pluviometrice) ale acestor volume mobile de aer imprimă atât aspectul general al climatului Carpaţilor, cât şi diferenţierile lui regionale.

La nivel local, circulaţia aceasta este influenţată însă foarte puternic, în primul rând, de către morfologia montană. Pe măsură ce altitudinea scade şi gradul de fragmentare se accentuează, culmile şi culoarele de vale cu orientare diferită descompun şi deviază fluxurile principale. Dominanţa vântului din direcţie nordică pe valea Oltului între Tr.Roşu şi Cozia sau din direcţie vestică în Defileul Dunării ş.a. sunt concludente în acest sens. De asemenea, expoziţia (şi încălzirea diferită) a versanţilor, prezenţa şi dimensiunile depresiunilor intramontane, succesiunile de sectoare largi şi înguste pe văi induc alte modificări ale mişcării aerului şi generează chiar deplasări specifice ale acestuia. Spre exemplu, în depresiunile bine închise între munţi (dar şi în multe sectoare adânci şi adăpostite de vale) decalajul termic faţă de ariile montane adiacente generează un sistem aero-dinamic local, cu o componentă descendentă rece („briza” de munte) şi una ascendentă, caldă şi mult mai lent realizată („briza” de vale). În situaţia unor câmpuri stabile de presiune înaltă (în nopţile senine de vară dar mai ales în anotimpul rece) această componentă nu se mai formează şi aria respectivă rămâne în regim de calm atmosferic zile de-a rândul, fapt confirmat de frecvenţa înregistrată a fenomenului (72% la Voineasa, 69% la Petroşani, 57 % la Joseni, 39% la Câmpulung Moldovenesc etc.). Absenţa ventilaţiei favorizează în continuare stagnarea aerului rece, astfel că inversiunile de temperatură se accentuează printr-o autoinducţie naturală. Atât fenomenul în sine cât şi cele hidro-meteorologice asociate (brumă,ceaţă, chiciură, polei) au un impact negativ asupra ecosistemelor naturale şi antropizate, asupra nivelului de confort bio-climatic uman, infrastructurii de comunicaţie şi circulaţiei, altor activităţi social-economice.

Derivând din influenţele diverse ale condiţiilor naturale locale şi regionale (carpatice) asupra efectelor pe care le au în munţi factorii climatogeni generali, numeroase topoclimate diversifică, spre exemplu, climatul montan marcat de vecinătatea continentală şi atins în nord de influenţe boreale al Carpaţilor Orientali, climatul de munţi mai înalţi, strict (şi asimetric) etajat al Carpaţilor Meridionali, climatul de nuanţă central-europeană dar şi submediteraneană al Carpaţilor Occidentali.
1.2.4. Apele
Producerea, evoluţia şi distribuţia spaţială a fenomenelor hidrologice în Carpaţi demonstrează că atât apele de suprafaţă cât şi cele subterane sunt puternic condiţionate de specificul climatic (altitudinal şi latitudinal) al alimentării, de dimensiunile bazinelor hidrografice şi ale secţiunilor active ale albiilor, de specificul lito-structural al substratului geologic, ca şi de utilizarea terenurilor.

În ceea ce priveşte apele de suprafaţă, se poate constata că în Carpaţi se află obârşiile celor mai multe dintre r â u r i l e mari ale ţării, cu excepţia Dunării, chiar dacă unele dintre ele îşi au izvoarele în afara teritoriului naţional, aşa cum este cazul Siretului şi al Prutului. Datorită suprafeţei lor mai mari, Carpaţii Orientali cuprind sectoarele superioare ale celor mai multe râuri: Oltul, Mureşul, Someşul Mare, Siretul, Prutul, Tisa, Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuşul, Buzăul, Teleajenul, Prahova, Ialomiţa ş.a. În Carpaţii Meridionali se află obârşiile şi sectoarele superioare ale Dâmboviţei, Argeşului, Lotrului, Gilortului, Jiului, Sebeşului, Râului Mare, Motrului, Cernei ş.a., iar Carpaţii Occidentali asigură o bună parte a apei râurilor din vestul şi sud-vestul ţării : Barcăul, Crişul Negru, Crişul Alb, Timişul, Nera ş.a. Analiza dispoziţiei spaţial-altitudinale a bazinelor, atât la nivelul întregii reţele cât şi al unor sectoare din reţea, relevă o discordanţă relativ generală între linia altitudinilor celor mai mari şi cumpenele apelor, acestea din urmă fiind împinse mult spre interiorul munţilor de către obârşiile râurilor. Eficienţa eroziunii fluviale regresive este maximă în cazul unor râuri mari, cu bazine orientate spre vest şi sud – Someşul, Mureşul, Oltul, care au drenat integral Depresiunea Transilvaniei. O concordanţă mai accentuată se menţine în Carpaţii Orientali, regiune în care efectele de înălţare ale ultimei orogenezei au fost mai puternice, relieful este mai tânăr şi obârşiile râurilor încă n-au depăşit cumpenele.


Yüklə 0,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   15




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin