Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor



Yüklə 0,87 Mb.
səhifə3/15
tarix30.01.2018
ölçüsü0,87 Mb.
#41988
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   15

În condiţii climatice favorabile genezei apelor, atât sub aspectul cantităţii cât şi al regimului anual al precipitaţiilor, relieful montan asigură reţelei hidrografice nu numai o distribuţie etajată a alimentării ci îi imprimă şi o formă specifică. Principalele masive montane au rolul unor adevărate noduri oro-hidrografice, din ele izvorând un număr mare de râuri care se dirijează divergent către nivelurile de bază: M.Maramureşului (cu izvoarele Ceremuşului Negru, Tisei Albe şi Vişeului), M.Rodnei (cu izvoarele Someşului Mare, Bistriţei şi Izei), M.Hăghimaşului (cu izvoarele Oltului şi Bicazului), M.Parângului (cu izvoarele Lotrului, Gilortului, Jieţului, Streiului, Sebeşului şi Cibinului), M.Retezat-Godeanu (cu izvoarele Cernei, Motrului, Jiului românesc şi Râului Mare), M.Semenic (cu izvoarele Nerei, Bârzavei, Timişului ), M. Apuseni (cu izvoarele celor două Crişuri, Arieşului, Ampoiului) etc.

Excedentul de umiditate caracteristic în aria montană a generat o reţea densă (în valoare medie, 0,5 – 1,2 km/km2 ). Debitele (medii multianuale), realizate în mare măsură în aria montană, sunt în general mari (Someş, 134 m3/s; Mureş, 154 m3/s; Jiu, 29,6 m3/s; Olt, 117 m3/s etc.) şi relativ constante; totuşi regimul lor relevă o serie de diferenţieri, corespunzătoare variaţiilor spaţiale şi temporale ale condiţiilor (climatice) de alimentare. În general, valorile maxime se înregistrează primăvara şi vara, fiind determinate de topirea zăpezilor şi de precipitaţiile (cele mai bogate) din perioada mai-iulie, iar valorile minime sunt cele de iarnă, când precipitaţiile sunt mai sărace şi când o mare parte din apă este blocată în zăpadă şi gheaţă. În masivele /grupările montane înalte ponderea alimentării pluviale se reduce treptat în favoarea celei nivale, scade frecvenţa viiturilor de iarnă, topirea începe mai târziu, întârziind şi perioada debitelor maxime, astfel că proporţia scurgerii de vară devine egală sau chiar o depăşeşte pe cea de primăvară.

Spaţial, în concordanţă cu accentuarea gradului de continentalism climatic de la vest către est, în M.Banato-Olteni, ca şi pe latura vestică a M.Apuseni şi M.Oaş şi Gutâi apele mici de iarnă durează puţin, apele mari de primăvară încep devreme, din martie, debite excepţionale putându-se produce şi în plină iarnă (571 m3/s pe Arieş, în 1941, cf. A.Mustăţea, 1996), ca urmare a unor ploi frontale abundente sau a topirii rapide, uneori integrale, a zăpezii – în timp ce în Carpaţii Orientali apele mari de primăvară-vară se datorează în principal ploilor, debitele excepţionale se produc de regulă în iulie-august, apele mici de iarnă durează mult. În sectorul de la curbură circulaţia foehnală poate determina topiri rapide şi viituri chiar şi iarna. Reflectând regimul diferenţiat al precipitaţiilor, scurgerea medie specifică este mult mai abundentă în masivele şi pe versanţii cu orientare vestică (spre exemplu, 13 l/s/km2 pe versantul răsăritean al Carpaţilor Orientali, faţă de 7-10 l/s/km2 în M.Vrancei).

Volumul mediu anual de apă vehiculat anual în aria montană (aprox. 27,4 km3) reprezintă 65,2% din volumul total al ţării. Concomitent, râurile deţin cele mai importante resurse de energie hidraulică, evaluate la 4.471 MW. Sub acest aspect se remarcă, în primul rând, Dunărea (în sectorul de defileu), urmată de Olt, Bistriţa, Argeş, Lotru, Râul Mare, Sebeş, Someşul Mic, Cerna etc. Duritatea şi în general mineralizarea redusă – sub 80 G, respectiv aprox. 100 - 200g/l pe aproape toate cursurile superioare ale râurilor carpatice (cu mineralizări calcice şi magneziene mai accentuate pe segmentele care străbat sedimente mezozoice) extind utilitatea economică a acestor ape în domeniul alimentării multor aşezări urbane, fie din aria montană (acumularea de pe Tărlung, pentru Braşov), fie din afara Carpaţilor (acumulările de la Poiana Uzului, pe Uz, pentru Oneşti; de la Paltinu, pe Doftana, pentru Ploieşti; de la Cinciş, pe Cerna hunedoreană, pentru Hunedoara; de la Gura Râului, pe Cibin, pentru Sibiu; de la Gilău, pe Someşul Mic, pentru Cluj, de la Firiza, pentru Baia Mare). Raportul dintre resursele disponibile şi numărul populaţiei din bazinele respective le încadrează pe majoritatea în categoria echilibrată (spre exemplu, Mureşul, Oltul ş.a.); altele sunt excedentare (Tisa superioară, Nera-Cerna) şi numai puţine (Argeşul, Ialomiţa şi Siretul) sunt deficitare (P.Gâştescu, I.Zăvoianu, 1998). Multe râuri au servit pentru transportul lemnului prin plutărit (Vaserul, Bistriţa, Mureşul, Lotrul, Sebeşul).

L a c u r i l e naturale cele mai numeroase în aria montană sunt glaciare şi glacio-nivale şi se grupează frecvent în complexe morfo-lacustre, reprezentând elemente importante ale peisajului munţilor care în pleistocen depăşeau limita zăpezilor persistente (M.Maramureşului, M.Rodnei, M.Călimani, M. Bucegi, M.Făgăraş, M.Parâng, M.Retezat-Godeanu). Dezvoltarea largă a unor scoarţe groase de alterare, precipitaţiile abundente şi ponderea mare a versanţilor puternic înclinaţi a favorizat formarea unor cuvete lacustre datorită barajelor produse prin surpări şi alunecări de teren (L.Betiş, pe un afluent al Vaserului, Lacul Roşu, pe cursul superior al Bicazului, L.Crucii, pe cursul superior al p.Cuejdi, Bălătău, pe un afluent al Uzului, Lacul Roşu şi Lacul Negru, în M.Vrancei, L.Ighiu, pe Ampoi ş.a.). Multe dintre lacurile formate astfel au un caracter temporar. Există în Carpaţi şi un singur lac vulcanic, Sfânta Ana. Deşi dimensiunile lacurilor naturale sunt uneori destul de mari (lacul Bucura din M.Retezat are o suprafaţă de 10 ha; lacul Zănoaga, din acelaşi masiv, este adânc de 29 m etc.), volumelecele  mai  mari  de  apă  se  află  în  lacurile artificiale, amenajate pe  râuri  în  scopuri complexe:   hidroenergetice,  pentru  alimentare cu  apă, piscicultură, agrement  (complexele  hidroenergetice Porţile de Fier, cu 2550 mil. m3 la Porţile de Fier I, salba de lacuri de pe Bistriţa, începând cu Izvorul Muntelui, cu 1200 mil. m3, Vidraru, de pe Argeş, cu 465 mil. m3, Vidra, de pe Lotru, cu 340 mil. m3, Gura Apei, de pe Râul Mare, cu 210 mil. m3 ş.a.). Alte lacuri artificiale, formate în saline, cariere sau mine abandonate au dimensiuni mult mai mici (Ocna Şugatag, Coştiui, în Ţara Maramureşului ş.a.).

Dintre apele subterane, cele mai bine sunt reprezentate apele f r e a t i c e. Beneficiind de aceeaşi alimentare bogată din precipitaţii, ca şi râurile, au în acelaşi timp o contribuţie importantă şi permanentă la alimentarea acestora. Se acumulează, de regulă, în depozitele cuaternare de pe versanţi – grohotişuri, depozite deluviale, dar şi în depozitele aluviale şi aluvio-proluviale din depresiuni şi din văile râurilor principale, ultimele concentrând cele mai mari cantităţi de apă4. Depozitele purtătoare fiind detritice, predominant grosiere, deci foarte permeabile şi dispuse frecvent pe versanţi puternic înclinaţi, impun un drenaj intens; izvoarele au debite apreciabile. Umectarea puternică şi permanentă a depozitelor superficiale explică şi dinamica accentuată a versanţilor.

Mai puţin cunoscute, apele de a d â n c i m e sunt favorizate cantitativ şi diversificate sub aspectul calităţii lor de răspândirea largă a depozitelor sedimentare (calcare şi conglomerate mezozoice dispuse în structuri sinclinale, formaţiuni litologice diverse şi puternic tectonizate în flişul cretacic-  paleogen,  formaţiuni   vulcanogen sedimentare în ariile vulcanismului neogen şi depozite recente,  pliocen cuaternare (în depresiunile intramontane şi marginale).În ariile montane constituite predominant din  roci metamorfice sau eruptive compacte, apele de adâncime sunt prezente în acvifere izolate, pe plane de falii.

Extrem de interesante sunt apele subterane din carst, care interferează poziţional cu nivelurile menţionate, fiind condiţionate de prezenţa substratului carbonatic şi de amploarea modificării lui prin carstificare. Sursele climatice şi subterane de alimentare a acestor ape, echilibrul extrem de mobil al raporturilor dintre alimentarea şi scurgerea lor, dintre drenajul de suprafaţă şi cel subteran, complexitatea traseelor subterane ş.a. fac foarte dificilă identificarea şi evaluarea corectă a tuturor elementelor bilanţului hidrogeologic. În general sunt acvifere cu volum foarte variabil, adesea mare. Nu întâmplător resurgenţe carstice din aria montană au debite de peste 10 m3/s (spre exemplu, la izvoarele Cernei), alimentând în parte râuri carpatice mari (Jiul, afluenţi ai Oltului ş.a.). Sunt prezente la diferite niveluri şi parcurg trasee identificate doar parţial şi indirect în carstul din M.Apuseni, M.Aninei, aria montană mehedinţeană, Platforma Luncanilor, M.Căpăţânii, M.Piatra Craiului, Culoarul Bran-Rucăr, M.Bucegi, M.Piatra Mare, M.Hăghimaş, M.Rarău, M.Rodnei .



Unele caracteristici calitative ale apelor subterane, cum sunt chimismul şi temperatura, le conferă nu numai diferenţieri regionale, ci şi o capacitate specifică de implicare în peisajul geografic al ariilor în care sunt prezente. Peste un anumit nivel al cantităţii de substanţe chimice solvite apele subterane sunt considerate m i n e r a l e, iar când temperatura cu care apar la zi depăşeşte temperatura medie anuală a aerului sunt t e r m a l e. Ele îşi datorează aceste calităţi cantonării în arii puternic tectonizate şi constituite din complexe de roci foarte variate, contactului cu diferite emanaţii gazoase, precum şi unor trasee descendente până la mare adâncime, integrându-se astfel în mai multe tipuri hidrochimice şi termale. Cele mai răspândite ape minerale, ca arie şi volum, sunt cele carbogazoase (cu subtipuri foarte variate) generate de fenomene post-vulcanice recente în Carpaţii Orientali, unde este cunoscută aureola mofetică a catenei vulcanice Oaş-Harghita, în cadrul căreia şi până la mare distanţă de care emanaţiile de dioxid de carbon au adăugat o componentă carbogazoasă puternică unor ape mai mult sau mai puţin pure sub aspect chimic din aria cristalină şi unor ape deja mineralizate din formaţiunile de fliş şi din depozite sedimentare miocene, pliocene şi cuaternare (A.Pricăjan, 1972; Atlasul Geografic al României, 1974; Geografia României, 1978). Surse captate, multe dintre ele valorificate terapeutic, sunt la Bixad, Chiuzbaia, Vişeul de Sus, Valea Vinului, Sângeorz, Vatra Dornei, Poiana Negrii, Borca, Bicazul Ardelean, Toşorog, Bilbor, Borsec, Miercurea Ciuc, Jigodin, Sântimbru, Tuşnad, Slănic-Moldova, Malnaş, Turia-Balvanyos, Zizin, Covasna ş.a.), dar şi în M.Apuseni (Chimindia, Rapolt, Geoagiu, Boholt, Banpotoc, Călan, Teliuc). În relaţie directă cu prezenţa formaţiunilor gipsifere în substrat şi cu alterarea piritelor există ape sulfatate/sulfuroase, în special în structurile flişului din Carpaţii Orientali, uneori combinate şi cu CO2 (Breb, Botiza, Sălişte, Dragomireşti, Izvoarele Sucevei, Găineşti, Pipirig, Broşteni, Borca, Moineşti, Asău, Zemeş, Lemnia, Săcele ş.a.), dar şi în Carpaţii Meridionali ( Căciulata) şi Carpaţii Occidentali (Balta, Băile Herculane). Uneori, fie prin oxidarea piritelor, fie prin acţiunea unei cantităţi mari de CO2 asupra sulfaţilor, concentraţia este foarte mare şi apele au caracter vitriolic (Frumosu, Agârcia). Apele clorurate îşi datorează mineralizarea specifică unor formaţiuni miocene salifere primare, alteori fiind în relaţie cu structuri petrolifere (Ocna Şugatag, Slătioara, Valea Audiei, Tg.Ocna, Slănic-Moldova, Veneţia, Cozia). Circulaţia pe fracturi profunde, efectele calorice ale unor fenomene post-vulcanice ca şi radioactivitatea unor roci magmatice au generat termalizări, de la 210C-310C până la 480C-560C (Băile Herculane, Geoagiu, Vaţa, Călan, Moneasa, Ciclova Montană, Mehadica, Bala, Căciulata, Siriu, Topliţa).
1.2.5. Vegetaţia şi fauna
Ca efect direct al condiţionării climatice şi al relaţiilor interactive cu solul, cu specificul substratului geologic şi intensitatea procesului de umanizare, Carpaţilor le este caracteristic un înveliş vegetal predominant forestier. În ordinea capacităţii determinante a acestor factori, climatul actual al munţilor este în cea mai mare parte favorabil pădurii şi, în evoluţie naturală, această formaţiune vegetală ar putea fi compactă. Influenţa climatului a avut întotdeauna un rol hotărâtor atât în ceea ce priveşte structura vegetaţiei cât şi în distribuţia ei spaţială.

Reconstituirile biostratigrafice ale florei vechi, paleozoice şi mezozoice, analiza relictelor terţiare, reconstituirile florei cuaternare bazate pe analize sporopolinice şi dozimetria radiocarbonului au demonstrat că istoria vegetaţiei din actuala arie carpatică este istoria secvenţială, mai general sau mai detaliat descifrată, a climatelor care s-au succedat pe acest teritoriu, cel puţin din carbonifer-permian (Geografia României, 1983). Formaţiuni vegetale cu ferigi arborescente şi alte plante primitive de talie mare în carbonifer şi permian, urmate de conifere primitive gigantice, arbori Sequoia, palmieri ş.a., în mezozoic, demonstrează îndelungi perioade cu climat cald, tropical umed. Evoluţia florei terţiare, de la elemente şi formaţiuni forestiere de mlaştină, cu Taxodium, Salvinia, Typha, Phragmites ş.a. dar şi cu formaţiuni nemorale de Carpinus, Acer, Platanus, Ulmus, Alnus ş.a. exprimă o reducere lentă dar permanentă a temperaturii. Astfel, dacă în eocen se mai păstrau încă elemente de floră tropicală, în miocen şi apoi în pliocen condiţiile climatice temperate au eliminat masiv elementele de climă caldă, au impus elementelor mai rezistente adaptări specifice, au determinat o dinamică specifică a arealelor, cu migrări ale limitelor spre sud şi spre altitudinile mijlocii şi mici. Spre exemplu, paleoflora pliocenă din aria montană era reprezentată de conifere microterme ca Abies, Picea, Pinus strobus, uneori Pinus halepensis, ca şi de Populus latior, Fagus attenuata, Robinia regeli, Castanea vesca, Quercus roburoides ş.a., dezvoltate sub un climat musonic, asemănător celui nord-american atlantic, în care diferenţele termice şi pluviometrice sezoniere erau moderate de prezenţa încă masivă a apei în bazinele pliocene intra- şi extracarpatic. Oscilaţiile cu amplitudine din ce în ce mai mare din cursul procesului de răcire progresivă a climei, spre sfârşitul pliocenului, au fost puse în evidenţă prin rarefierea şi apoi dispariţia ultimilor Taxodium, Sequoia abietina, Gingko adiantoides, ca şi prin asociaţii complexe de foioase cu Fagus, Carpinus, Betula, Acer, Ulmus, Populus, Quercus (cu numeroase specii), Tilia, dar şi cu Alnus, Vitis, Berberis şi Viscum. În cuaternar au alternat perioade anaterme, în care esenţele termofile – stejar, tei, ulm, carpen – dominau asupra celor de climat rece – pin, mesteacăn, perioade hipsoterme, cu climat optim pentru elementele termofile şi perioade cataterme, marcate de revenirea esenţelor microterme şi apoi de înlocuirea pădurii montane cu o floră arctică-alpină şi subarctică ierboasă şi arbustivă, cu Salix herbacea, Betula nana, Dryas octopetala ş.a. Postglaciar, sub un climat arctic continental, în aria montană era extinsă o silvotundră cu pini, în care (sporadic) existau şi molizi, chiar stejari şi tei, iar în depresiuni era o vegetaţie de stepă rece, cu pelin şi chelidoniacee. A urmat o oscilaţie anatermă, în care stepa s-a restrâns, obligată de o ameliorare climatică, iar pinetele şi mestecănişurile s-au extins. Ultima răcire din tardiglaciar a reextins tundra, dar în structura ei s-au menţinut rarişti de pini. Pe la 9700 a.Chr. formaţiunea aceasta s-a retras spre nord şi a urcat în partea cea mai înaltă a munţilor, aproximativ în limitele ei actuale. Treptat, condiţiile climatice au evoluat spre încălzire, ceea ce a favorizat extinderea formaţiunilor forestiere de pini şi molizi, începând din refugiile păstrate în Carpaţii Orientali şi în Carpaţii Meridionali. Ulterior molidişurile au urcat, iar foioasele termofile au început să treacă din dealuri spre baza munţilor. Într-o perioadă de optimum climatic, cu temperaturi medii mai mari cu aproximativ 1,50C decât cele actuale, elementele termofile au atins răspândirea postglaciară maximă. Spre sfârşitul acestei perioade în aria montană au apărut pâlcuri de fag. O oscilaţie termică în sensul răcirii şi reducerii cantităţii de precipitaţii a introdus fâşii de carpen între molidişuri şi stejărişuri; pe văile montane a început să se extindă fagul. În perioada cea mai apropiată de timpurile istorice temperatura a continuat să se reducă uşor, umezeala aerului s-a accentuat, iar în aria carpatică s-au instalat făgetele. A continuat (şi a devenit mereu mai puternică) influenţa antropică asupra distribuţiei spaţiale şi chiar asupra structurii formaţiunilor vegetale.

În ansamblu, învelişul vegetal actual al Carpaţilor se distribuie în două etaje (forestier şi alpin) condiţionate climatic. Etajul forestier este cel mai dezvoltat, atât sub aspectul biodiversităţii cât şi sub cel al extinderii spaţiale. Cu limita superioară situată la altitudini variabile, în funcţie de poziţia latitudinală, orientarea versanţilor montani şi gradul de masivitate (spre exemplu, 1.900 m pe versantul sudic al Făgăraşului, 1.600 m pe versantul vestic al Pietrei Craiului, 1.370 m pe versantul nordic al Rodnei etc.) şi cu cea inferioară coborând de pe munte în Subcarpaţi şi în podişuri, pădurea se menţine încă destul de bine în unele masive (gradul de împădurire este uneori de 80% - spre exemplu, în unele sectoare ale Obcinelor Bucovinei, în M.Maramureşului ş.a.). În ansamblul montan suprafaţa forestieră s-a redus însă mult, în special în depresiuni şi în lungul marilor văi. Cauzelor naturale (doborâturi de vânt şi de zăpadă, atacuri de larve şi ciuperci) li s-au adăugat – cu o incidenţă progresivă – cele antropice, având motivaţii economice, istorice, administrative. În ordinea cronologică şi a dinamicii spaţiale, primele despăduriri au vizat extinderea păşunilor, a fâneţelor şi a terenurilor de cultură în sectoarele cele mai accesibile: depresiuni   intramontane (Ţara Bârsei Trei Scaune, Ţara Maramureşului ş.a.), sectoare mai largi ale văilor (Câmpulung Moldovenesc, Vama, Gura Humorului ş.a. pe Moldova, Topleţ, pe Cerna ş.a.), dar şi în partea înaltă a unor masive cu păşuni alpine pe suprafeţele plane, de nivelare (M.Cindrelului, M.Şureanului). Treptat, exploatarea lemnului în scopuri industriale a mărit ariile despădurite (situaţie tipică în M.Vrancei), dezvoltarea mineritului şi amenajările hidroenergetice având aceleaşi efecte (în M.Metaliferi, Depresiunea Petroşani, M. Maramureşului, M.Bistriţei, M.Giurgeului, M. Călimani, M.Aninei ş.a.). În ultimii ani, o reorientare centripetă a fluxurilor de muncitori forestieri (Dincă, I., 1996) şi reconstituiri ale proprietăţii silvice particulare au continuat exploatarea lemnului, în ritmuri care le depăşesc cu mult pe cele ale regenerării naturale.



În concordanţă cu variabilitatea altitudinală a condiţiilor climatice, în etajul forestier se succed mai multe subetaje. Subetajul pădurii de q u e r c i n e e t e r m o f i l e, cu cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto) este o prezenţă de excepţie, în ariile cele mai joase din M.Banato-Olteni (la altitudini de 300 m-400 m în M.Dognecei) şi în sud-vestul M.Zarandului, la contactul cu Câmpia Tisei. Subetajul pădurii de g o r u n (Quercus petraea) este în special caracteristic în aceeaşi extremitate sud-vestică a Carpaţilor, dar la altitudine mai mare (400 m-600 m), acoperind suprafeţe apreciabile pe versanţii Defileului Dunării, în M.Locvei, M.Zarandului, M.Codru-Moma, M.Pădurea Craiului, gorunul aflându-se pe alocuri în amestec cu unele elemente termofile arborescente, ca stejarul pufos (Quercus pubescens), mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpiniţa (Carpinus orientalis) sau arbustive, ca scumpia (Cotinus coggygria) şi liliacul sălbatic (Syringa vulgaris). În general luminoase, pădurile de quercinee au şi un strat arbustiv bogat, cu alun (Corylus avellana), porumbar (Prunus spinosa), măceş (Rosa canina), călin (Viburnum opulus), corn (Cornus mas), mur (Rubus caesius) ş.a., ca şi un covor de ierburi, cu păştiţe (Anemone nemorosa), firuţă de pădure (Poa nemoralis) ş.a., printre care multe cu flori, ca lăcrămioara (Convallaria majalis), vioreaua (Scilla bifolia), ghiocelul (Galanthus nivalis), brebenelul (Corydalis cava) ş.a. Subetajul pădurii mixte, de g o r u n şi f a g (Fagus silvatica) exprimă o tranziţie între pădurea de quercinee şi cea de fag şi ocupă areale destul de mari în Podişul Mehedinţi, în sudul M.Banato-Olteni, în vestul M.Apuseni, în defileul Oltului, în M.Perşani ş.a., în general între 600 m – 800 m. Subetajul pădurii de f a g este mult mai bine dezvoltat decât toate cele menţionate, elementul principal găsind condiţii staţionale optime pe arii întinse în Carpaţi. Făgetele încep de la altitudinea de 800 m în sectoarele de vest şi sud-vest, unde urcă în mod obişnuit până la 1300 m; pe alocuri însă, spre exemplu în bazinul Cernei, pe versantul sud-vestic al Parângului, pe versantul estic al M.Vâlcan fagul ajunge până la 1600 m, intrând în contact direct cu etajul alpin (extins însă artificial, pentru păşunat). În nordul Carpaţilor, în general nu depăşeşte 1200-1300 m, dar pe versanţii vestici ai Carpaţilor Orientali, cu un climat mai umed şi mai moderat decât cel al versanţilor estici, urcă până la 1400 m. Având această afinitate bioclimatică central-europeană – atlantică, păduri întinse de fag se află mai ales în M.Apuseni, M.Poiana Ruscăi, M.Semenic, M.Retezat-Godeanu, M.Oaş-Gutâi, M.Ţibleş ş.a. Frecvent, în partea inferioară a subetajului sunt prezente şi alte foioase, ca frasinul (Fraxinus excelsior), mesteacănul (Betula verrucosa) ş.a. Subarboretul pădurii de fag este mai sărac, datorită coronamentelor bogate şi aproape compacte, care menţin umbră. În structura asociaţiilor arbustive se remarcă prezenţa elementelor de climat mai rece, mai umed, uneori acidofile: soc roşu (Sambucus racemosa), Vaccinium sp.ş.a. În acelaşi fel sunt constituite şi asociaţiile de ierburi : horşti (Luzula spicata), trestie de pădure (Calamagrostis arundinacea), măcrişul iepurelui ş.a. Subetajul pădurii mixte de f a g şi c o n i f e r e (molid, brad, pin) are o dezvoltare aproape la fel de mare ca şi cel al fagului, acoperind arii întinse în special în munţii flişului din Carpaţii Orientali, între 1000 m - 1300 m (Obcinele Bucovinei, M.Stânişoarei, M.Tarcăului, M.Vrancei ş.a.). În Carpaţii Meridionali şi în M.Apuseni este mai îngust. Subetajul pădurii de c o n i f e r e este dominat de molid (Picea excelsa), aflat în amestec cu proporţii mai reduse de brad (Abies alba), pin (Pinus silvestris) şi zadă (Larix decidua). Este foarte bine dezvoltat în Carpaţii Orientali, unde începe în jurul altitudinii de 1300 m (uneori chiar de la altitudini mai mici) şi ajunge până la limita superioară a pădurii. În Carpaţii Meridionali şi în M.Apuseni, condiţiile climatice favorabile foioaselor până la altitudine mai mare au îngustat pădurea de conifere, care începe în aceste regiuni abia la 1400 m-1600 m. Este ceva mai extinsă în M.Cindrelului, M.Şureanului şi în M. Bihor-Gilău-Vlădeasa. Ca şi în pădurile de fag, lumina puţină din pădurile de conifere, temperaturile mai reduse, umiditatea mai accentuată şi aciditatea solurilor nu permit decât un subarboret sărac şi puternic acidofil : soc roşu, mai multe specii de Vaccinium ş.a. Solul este acoperit frecvent cu pături de muşchi din genul Polytrichum şi mulţi arbori sunt invadaţi de licheni (Usnea barbata). Datorită valorii sale economice deosebite (pentru industria cherestelei, a celulozei şi hârtiei, a instrumentelor muzicale, minerit etc), pădurea de conifere a fost şi rămâne cea mai intens exploatată.

În ansamblu, aproximativ 60% din patrimoniul forestier al ţării este situat în Carpaţi. Acolo unde pădurea a fost îndepărtată în mod sistematic, fără a fi fost introduse culturi, locul său a fost ocupat de p a j i ş t i s e c u n d a r e de graminee şi dicotiledonate, folosite fie ca fâneţe, fie ca păşuni. Cele dezvoltate în subetajul fagului, dominate de iarba câmpului (Agrostis tenuis) şi folosite mai ales ca fâneţe au valoarea economică cea mai mare (capacitate nutritivă, volum recoltat). Pajiştile secundare de păiuş (Festuca rubra) din pădurile de conifere sunt mai sărace. În pădurile şi pajiştile din acest subetaj sunt multe ferigi şi plante cu flori, ca vinariţa (Asperula odorata) - o rubiacee cu corolă campanulată, albă, trepădătoarea (Mercurialis perennis) – o euphorbiacee fără latex, cu frunze crestate care devin albastre după ce se usucă, Dentaria glandulosa – o cruciferă cu flori roşii ş.a.



Etajul alpin este structurat în două subetaje, corespunzătoare unor condiţii climatice din ce în ce mai aspre. Subetajul a l p i n i n f e r i o r (s u b a l p i n) începe în mod natural la 1850 m- 1900 m în Carpaţii Meridionali şi la 1750 m în nordul Carpaţilor Orientali. Este reprezentat printr-o vegetaţie arbustivă, formată din tufărişuri dense de jneapăn (Pinus mugo) şi ienupăr (Juniperus sibirica), cu port târâtor, adaptat temperaturilor reduse şi în special vântului, din ce în ce mai puternic. În aceste asociaţii se află şi o serie de ericacee ca afinul (Vaccinium myrtillus, V.uliginosum, ), smârdarul (Rhododendron hirsutum, Rh. ferrugineum), sălcii pitice (Salix herbacea) ş.a. În partea inferioară, spre contactul cu pădurea mai este prezent (foarte rar) un conifer relict glaciar, zâmbrul (Pinus cembra). Tufărişurile subalpine au fost şi ele intens defrişate, pentru extinderea păşunilor. În mod frecvent însă, înlăturarea protecţiei pe care o asigurau versanţilor a permis activarea puternică a proceselor denudaţionale şi degradarea unor suprafeţe întinse, efectele economice fiind absolut opuse celor intenţionate. Subetajul a l p i n s u p e r i o r începe la aproximativ 2200 m în Carpaţii Meridionali şi la 1900 m în M.Rodnei şi M.Călimani. În condiţiile climatice de la această altitudine nu mai rezistă nici arbuştii târâtori, vegetaţia naturală fiind aceea de pajişte alpină, formată în special din graminee rezistente la frig: păiuş de munte (Festuca supina), o altă specie de iarba câmpului (Agrostis rupestris), ţăpoşica (Nardus stricta). Pajiştea alpină are şi multe plante cu flori viu colorate (intensitatea pigmentaţiei fiind în relaţie cu cantitatea mai mare de radiaţie solară directă) dintre care se remarcă ghinţurile – specii ale genului Gentiana (G.lutea, G. kochiana), clopoţeii de munte (Campanula carpatica), oiţele (Anemone narcissiflora), primule ş.a. Pe roci carbonatice, în locuri greu accesibile (pe fisuri, sub pereţi abrupţi etc) cresc şi floarea-de-colţ (Leontopodium alpinum), relictul glaciar arginţica (Dryas octopetala) ş.a., plantele fiind grupate frecvent în pernuţe şi având modificări morfologice de adaptare la climatul aspru.

Sub forma unor tentacule azonale şi a unor enclave intrazonale, asociaţii forestiere (arborescente şi arbusticole) şi de pajişte , puternic influenţate de apele curgătoare şi freatice, de roca-material parental al solului şi de vecinătatea aşezărilor umane diversifică etajarea vegetală condiţionată morfo-climatic. Zăvoaie de sălcii, arini (Alnus incana), lemn câinesc (Ligustrum vulgare) şi ieburi, frecvent arenacee - coada- vulpii (Alopecurus cristatus), coada-şoricelului (Aquilaea millefolium), pir (Cinodon dactylon) ş.a. însoţesc văile râurilor ; asociaţii vegetale de mlaştină oligotrofă populează tinoavele (muşchi din genul Sphagnum, rogozuri – genul Carex, rugină – genul Juncus, roua-cerului – Drosera rotundifolia şi exemplare pitice de pin, molid, mesteacăn, arin) ; în bahnele (eutrofe) din depresiuni se grupează asociaţii acvatice de lintiţă (Lemna minor), bumbăcăriţă (Eriophorum latifolium), alge, urmate spre margini de stuf (Phragmites communis), papură (Typha latifolia), isma broaştei (Alisma plantago) şi apoi de o lizieră de rogoz şi coada-calului (Equisetum palustre) ; afinităţile silicicole diferenţiază chiar specii ale aceluiaşi gen – spre exemplu, specia ferrugineum a bujorului-de-munte, iar flora calcifilă (Cypripedium calceolus, Larix decidua ş.a., pe lângă cele menţionate) urmăreşte substratul carbonatic în diferite etaje de vegetaţie ; în apropierea aşezărilor umane şi în lungul drumurilor este o multitudine de plante ruderale şi segetale, dependent nitrofile.

Ca şi vegetaţia forestieră, fauna carpatică s-a conservat mai bine decât cea de deal şi câmpie, în primul rând datorită unui complex de factori naturali favorizanţi, în sensul resurselor de hrană şi al condiţiilor de adăpost. Unele specii dispărute din ariile mai joase şi-au găsit refugiu şi au rezistat în masivele montane, mai greu accesibile unor predatori naturali sau pentru vânătoare.

În fauna p ă d u r i l o r de f o i o a s e, cu o viaţă extrem de activă începând de la nivelul solului şi al litierelor, sunt reprezentative o serie de mamifere ca mistreţul (Sus scrofa), viezurele (Meles meles), căpriorul (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris), iepurele (Lepus europaeus). Dintre rozătoarele arboricole a fost în trecut mult mai numeros (aşa după cum atestă toponimele) pârşul mare (Glis glis). În p ă d u r e a de c o n i f e r e elementele definitorii sunt, în primul rând, mamiferele mari de interes cinegetic: cerbul (Cervus elaphus), aflat în toate regiunile carpatice, deşi în M.Apuseni a trebuit să fie recolonizat şi ursul brun (Ursus arctos), comun în Carpaţii Orientali şi Meridionali, dar numai în câteva exemplare în M.Bihorului şi dispărut în M.Banato-Olteni. Râsul (Lynx lynx) a rămas în general într-un număr mic de exemplare, iar în M.Apuseni şi M.Banato-Olteni este extrem de rar. În pădurile de conifere se află multe veveriţe (Sciurus vulgaris) şi predatorii lor naturali jderul de pădure (Martes martes) şi jderul de piatră (Martes foina). Datorită vânătorii abuzive au dispărut bourul (Bos primigenius) şi zimbrul (Byson bonassus). Reintroducerea acestuia din urmă în rezervaţii succesiv eşuate (Haţeg, Poiana Braşov) are rezultate mai încurajatoare în rezervaţia de la Vânătorii Neamţului, existând astfel perspectiva repopulării.

În e t a j u l a l p i n, cel mai interesant element este capra neagră (Rupicapra rupicapra), considerată relict glaciar, care s-a menţinut în cârduri de 5-20 exemplare în M.Retezat-Godeanu, M.Parâng, M.Făgăraş. Cercetări recente asupra dinamicii spaţiale a unor efective de capră neagră din Carpaţii Meridionali (C.Drugescu, D.Călin, 1998) indică reinstalări în habitatele iniţiale preglaciare, care se aflau la altitudini mai reduse, în domeniul pădurilor de foioase. Adaptându-se climatului foarte rece din perioadele glaciare, animalele au preferat în postglaciar ariile alpine, pentru condiţiile lor favorabile de hrană şi linişte. Presiunea umană din ultimele decenii ale secolului trecut asupra acestor arii le-a determinat să coboare, în habitate stabile, până la 900 m în culmea Buila-Vânturariţa, 300 m în culmea Basarab, ambele în M.Căpăţânii, 400 m în M.Cozia ş.a. În ultimele decenii ale secolului trecut capra neagră a fost reintrodusă în M.Rodnei, M.Ceahlău şi cheile Bicazului, M.Vrancei, M.Buzăului. Din aceeaşi perioadă s-au reintrodus marmote alpine, aduse din Alpii Elveţiei, în M.Făgăraş, în Pietrosul Rodnei şi în rezervaţia Gemenele din Parcul Naţional Retezat. În M. Ciucaş a fost introdusă capra de stâncă (Capra ibex), din Alpi şi foarte recent, pe Olt, au fost reintroduse familii de castori (Castor fiber).

Evoluţia efectivelor de interes cinegetic a fost puternic marcată de efectele negative ale unor evenimente politico-militare de mare anvergură (războaiele mondiale din secolul trecut şi în special cel de al doilea), ale unor strategii de protecţie cu caracter excesiv, ca şi ale unor experimente hazardate, cu consecinţe pe termen lung. În perioada actuală se urmăreşte reconstituirea densităţilor optime şi revigorarea biologică, grav afectată prin protecţie neraţională, abuziv/selectivă, a unui fond faunistic de o capacitate naturală excepţională. Spre exemplu, de la efective reduse sever în timpul celui de al doilea război şi în anii imediat următori (sub 1000 urşi, 1300 capre negre şi 2800 cerbi, în 1948), prin măsuri de protecţie se realizaseră în anii ’80 efective de aproximativ 3000 urşi, 7300 capre negre şi 40.000 cerbi. Chiar şi în condiţiile în care infracţiuni numeroase stânjenesc orientarea raţională menţionată, treptat fauna carpatică se redresează, menţinându-se printre cele mai bogate din Europa. Pe seama importului de exemplare viguroase din pădurile carpatice montane se repopulează, adesea lent şi dificil, sectoare din Pirinei, din Alpi etc.



Avifauna este răspândită în munţi în aceeaşi relaţie sistemică de nutriţie/habitat. Spre exemplu, în p ă d u r i l e de f o i o a s e se află multe păsări cântătoare – mierla (Turdus merula), sturzul cântător (Turdus philomelos), privighetori (Luscinia luscinia, Luscinia megarhyincos), grauri (Sturnus vulgaris), cânepari şi sticleţi (specii ale genului Carduelis), piţigoi (specii ale genului Parus), ciocănitori (specii ale genurilor Dendrocopus şi Picus), dumbrăvenci (Coracias garrulus) ş.a., multe dintre ele insectivore şi astfel sanogene pentru asociaţiile forestiere. În p ă d u r i l e de c o n i f e r e sunt foarte răspândite forfecuţele (specii ale genului Loxia), care se hrănesc cu seminţe din conuri. Cele mai valoroase păsări în aceste păduri sunt însă cele din familia tetraonidelor (cu efective reduse, în special în M.Maramureşului, M.Rodnei şi Obcinele Bucovinei, motiv pentru care se află în regim de protecţie): cocoşul-de-munte (Tetrao urogallus), cocoşul-de-mesteacăn (Lyrurus tetrix), al cărui areal este extins până în tufărişurile subalpine), găinuşa-de-alun (Tetrastes bonassia). Grav ameninţată cu dispariţia este acvila de munte (Aquila chrisaëtos). Au dispărut din avifauna carpatică două răpitoare mari, frecvente altădată şi excepţional de interesante - vulturul bărbos (Gypaëtus barbatus aureus) şi vulturul pleşuv (Gyps fulvus). În tufărişurile s u b a l p i n e şi în pajiştile a l p i n e cuibăresc brumăriţe (specii ale genului Prunella), fâse-de-munte (Anthus spinoletta), ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris), iar din păduri urcă codroşi, corbi, vânturei. O pasăre ubicuă la munte este gaiţa (Garullus glandarius). În ierni grele, forfecuţe, alunari, codroşi şi alte păsări din ariile înalte coboară până în făgete, stejărişuri şi chiar în aşezările umane din depresiunile intramontane sau din Subcarpaţi.

Ichtiofauna este adaptată în mod diferenţiat condiţiilor climatice care determină caracteristicile fizice ale apelor de munte (în primul rând temperatura acestora) şi capacitatea lor nutritivă. În sectoarele de râu din a r i i l e m a r g i n a l e, la contactul cu unităţile naturale mai joase este caracteristică mreana (Barbus barbus), în asociaţie cu zglăvocul (Cotus gobio) şi boişteanul (Phoxinus phoxinus). Între 700 m-1000 m, pe tronsoanele de râu din păduri de f o i o a s e trăieşte scobarul (Chondrostoma nasus), la nivelul pădurii de c o n i f e r e în râuri sunt lipani (Thymallus thimallus) şi cleni (Leuciscus cephalus), iar în apele reci, limpezi, puternic oxigenate de la o b â r ş i i trăieşte cel mai valoros dintre peştii râurilor carpatice, păstrăvul (Salmo trutta fario), în ultimele decenii introdus şi în crescătorii. De asemenea, au mai fost introduse pe râurile de munte unele genuri exotice, păstrăvul-curcubeu (Salmo irideus) şi fântânelul (Salichinus fontinalis). Un salmonid autohton, de talie mare şi carnivor feroce, extrem de bine adaptat habitatului său, foarte rezistent şi abil este lostriţa (Hucho hucho), devenită şi subiect al unor legende şi mituri populare. Astăzi a devenit extrem de rară, menţinându-se, în număr mic, numai pe Bistriţa Aurie şi în bazinul superior al Vişeului. Antropizarea intensă a spaţiului montan, în special în ariile cu locuire mai densă, cu activităţi industriale diverse ş.a., a determinat modificarea unor caracteristici ale apelor şi a impus astfel schimbări ale distribuţiei spaţiale a speciilor de peşti. Spre exemplu, deversările de ape industriale, mai calde, au favorizat dezvoltarea mai intensă a unor alge care constituie hrana de bază a scobarului. Astfel arealul său s-a extins în altitudine, în detrimentul lipanului. Alteori, deversările de ape uzate, în special din industrie (extractivă, chimică, a neferoaselor ş.a.) poluează râurile, iar produşii toxici respectivi (cianuri, ioni de metale grele ş.a.) distrug un număr mare de exemplare adulte şi puiet sau se stochează în organismele lor, producând degenerescenţă, transmiţându-se consumatorilor ş.a.m.d.
      1.2.6. Solurile
În cea mai mare parte învelişul de soluri al Carpaţilor este determinat de etajarea climato-vegetală, condiţionată de altitudine. Multe alte aspecte ale pedogenezei şi solurilor rezultate sunt însă destul de puternic influenţate de specificul topoclimatic impus de orientarea versanţilor, de specificul litologic al materialului parental, de distribuţia spaţială şi dinamica apelor de suprafaţă şi subterane, de caracteristicile proceselor geomorfologice, de ponderea intervenţiilor antropice în structura utilizării terenurilor ş.a.

În depresiunile intramontane largi, în care vegetaţia iniţială de pădure de foioase şi de amestec foioase-conifere a fost (aproape) integral înlocuită, s-au format a r g i l u v i s o l u r i – brun-roşcate, brune luvice, brune argilo-iluviale.

               Pe  versanţii  montani  şi  culmile  de  până  la  1000 m - 1200 m,  în  general  sub păduri de foioase  şi  de  amestec  fag - conifere, până în baza subetajului dominat de molid, predomină c a m b i s o l u r i l e reprezentate prin soluri brune mezobazice (iar pe rocile bogate în carbonaţi chiar soluri brune eubazice şi terra rossa) şi soluri brune acide (formate pe roci cristaline acide, pe gresii cuarţitice etc.). Sunt soluri cu o cantitate redusă de materie organică acumulată în orizontul superior, dar cu un grad de saturaţie în cationi schimbabili destul de mare (peste 55% în cazul solurilor brune eu/mezobazice). Ţinându-se seama de ponderea suprafeţelor care le revin în aria montană şi de caracteristicile menţionate, aceste soluri sunt considerate componentul esenţial al potenţialului pedologic al Carpaţilor. Cu adaos de fertilizanţi organici şi chimici, fertilitatea lor naturală permite utilizări diverse, nu numai pentru păduri şi fâneţe, ci şi pentru plante de cultură mai puţin pretenţioase: cartof,  in,  secară,  ovăz,  trifoi  etc. Sub  pădurea de conifere, până sub molidişurile de limită, pe litieră puternic acidă, amestecată cu afinişuri şi muşchi, sunt caracteristice s p o d o s o l u r i l e, reprezentate prin soluri brune podzolice, podzoluri feriiluviale şi humicoferiiluviale. Sub aspect pedogenetic, acestea sunt solurile cele mai evoluate, mai acide, cu un grad de saturaţie în cationi schimbabili foarte redus, cu fenomene de migrare masivă a materiei organice din orizontul superior, care rămâne astfel foarte sărac (complexul humic se încadrează în categoriile moder/mohr). Aceasta îl face total impropriu pentru culturi, singurele utilizări bio-vegetale fiind cele forestiere şi de pajişte (fâneţe). În etajul alpin predomină u m b r i s o l u r i l e, reprezentate prin soluri humico-silicatice care se formează în condiţiile unei pedogeneze foarte lente, cu descompunerea numai incipientă a materiei organice. Humusul care se acumulează este puternic acid (mohr), solurile sunt foarte sărace, potrivite numai asociaţiilor ierboase rezistente ale pajiştii alpine. Utilizarea optimă este pentru păşune.

Printre efectele de diversificare introduse în această etajare morfo-bio-climatică a pedogenezei de către factorii menţionaţi, extrem de puternice şi de interesante sunt cele datorate materialului parental. Ele se realizează, cu diferenţierile impuse de regimul climato-hidric, înclinarea terenului, grosimea scoarţei de alterare ş.a., pretutindeni unde o serie de roci sunt dominante în substrat. Spre exemplu, pe un palier altitudinal care începe din aria montană joasă Banato-Olteană şi până la cele mai mari altitudini unde există aflorimente carbonatice, s-au format soluri roşii, r e n d z i n e, pseudorendzine (cu variante cambice, litice etc.). Foarte caracteristică este şi prezenţa andosolurilor, formate pe roci vulcanice, cu variante evolutive extrem de interesante, datorite atât ponderii variabile a unor minerale vitrice melanocrate, care induc caractere tipice sau andice (E.Rusu, 1998, 1999), cât şi condiţiilor topoclimatice, care induc tranziţii spre soluri cambice - brune acide şi brune eu-mezobazice (Angela Lupaşcu, C.Rusu, Carmen Donisă, 1998). Fără să aibă o pondere prea mare în aria montană, dependenţa de substratul bogat în săruri a creat soluri h a l o m o r f e (spre exemplu pe aflorimentele formaţiunilor salifere miocene), iar pe substrat predominant argilos s-au format vertisoluri. Învelişul de sol al Carpaţilor a mai fost complicat şi de ponderea destul de mare a versanţilor puternic înclinaţi, sculptaţi în roci dure şi care au condiţionat formarea r e g o s o l u r i l o r şi l i t o s o l u r i l o r , slab evoluate, cu o cantitate mare de schelet, extrem de mobile. În şesuri sunt caracteristice solurile a l u v i a l e, a căror geneză este frecvent întreruptă şi reluată pe secvenţe succesive de aluviuni, iar în relaţie cu excesul de umiditate s-au format soluri h i d r o m o r f e , marcate de procese de gleizare şi pseudogleizare. Efectul combinat al drenajului deficitar şi temperaturii a generat solurile o r g a n i c e (turboase), cu variante caracteristice turbăriilor oligotrofe (tinoavelor) şi celor eutrofe (bahnelor).


1.3. Caracteristici social-economice
1.3.1. Premisele generale şi evoluţia procesului de umanizare
Altitudinile mijlocii, fragmentarea avansată (care a creat numeroase grupe montane şi masive, separate de văi largi şi depresiuni interne), existenţa a numeroase pasuri de culme situate la înălţimi accesibile, dezvoltarea largă a suprafeţelor de nivelare, resursele naturale variate (păduri, pajişti, ape, soluri cultivabile, ca şi cărbuni, zăcăminte metalifere, diverse roci utile) au constituit premisele unuia dintre cele mai avansate procese de umanizare din toate sistemele montane europene, remarcabil nu doar prin vechime, ci şi prin intensitate şi continuitate.

Cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul Carpaţilor româneşti (Istoria României, 1960) datează din paleolitic şi au fost identificate, în cea mai mare parte, în nivelul cavernicol. Vetre de foc (uneori duble), oase de animale, unelte şi arme din silex, vestigii de schelete umane, totul acumulat în strate groase de până la 1m – 1,5 m, denotă o locuire permanentă, în grupuri destul de mari, care utilizau pentru vânat, pescuit şi cules o arie montană destul de întinsă în jurul peşterilor Cioclovina şi Ohaba-Ponor din carstul Luncanilor, Nandru, din partea de est a M.Poiana Ruscăi, Peştera Hoţilor de la Băile Herculane, peştera Muierilor de la Baia-de-Fier, din sudul M. Căpăţânii, peştera de la Râşnov, peşteri din culoarul înalt Bran-Rucăr. Au existat însă şi aşezări paleolitice la zi, pe terasele mijlocii („la Podiş”) şi apoi pe cele inferioare ale Bistriţei, pe Bistricioara („la Lutărie”), în Ţara Oaşului, sau în arii mai înalte din Ceahlău (Cremeniş, La Scaune), la Sita Buzăului (pe Gâlma), la Iosăşel, în Depresiunea Gurahonţ.

În neolitic, ameliorarea condiţiilor climatice şi înălţarea limitelor etajelor de vegetaţie, faună şi sol au permis o diversificare accentuată a activităţilor economice, culesului, vânătorii, pescuitului şi meşteşugăriei uneltelor şi armelor primitive adăugându-li se agricultura, în depresiuni şi pe văi. Reţeaua densă de aşezări indică o populare aproape generală a ariei carpatice, cu o densitate mai mare în Ţara Bârsei - Trei Scaune (aşezările de la Reci, Ariuşd, Cosmeni ş.a.), la contactul M.Poiana Ruscăi cu Depresiunea Transilvaniei (Nandru Vale, Deva ), în partea estică a M.Apuseni (Cheile Turzii) şi în sudul M.Banato-Olteni (Băile Herculane). Multe dintre cele mai bogate culturi materiale neolitice (Turdaş-Vinča, Criş-Starčevo, Tisa, Boian, Cucuteni, Decea Mureşului) s-au dezvoltat pe ambii versanţi ai Carpaţilor, dovedind o circulaţie umană şi materială intensă, ca şi accesibilitatea ariei montane, capacitatea ei de a atrage şi a menţine o populaţie activă.

În epoca bronzului s-a păstrat întreaga reţea de aşezări preexistente şi au evoluat culturi materiale al căror nucleu a fost chiar în interiorul Carpaţilor – Schneckenberg şi Noua, ambele avându-şi centrele în imediata apropiere a Braşovului de astăzi.

În perioada geto-dacă s-a produs nu numai o amplificare a procesului de umanizare în aria montană, dar şi o consacrare a importanţei munţilor în viaţa populaţiei autohtone, în Carpaţi conturându-se şi c e n t r u l p o l i t i c o – m i l i t a r al s t a t u l u i d a c, Sarmizegetusa, înconjurată de o adevărată centură de aşezări întărite, în nord-vestul M.Şureanu (Blidaru, Costeşti, Luncani ş.a.). Numeroase alte aşezări dace fortificate au îmbrăcat întreaga coroană carpatică, începând din M.Apuseni : Porolissum (lângă Moigrad, în extremitatea nord-estică a M.Meseşului), Germisara (Geoagiu), Roşia, Baia-de-Criş, Dierna (fosta Orşova) în M.Banato-Olteni, cetatea de la Bobaiţa, din Podişul Mehedinţi, aşezarea de la Tilişca, din M.Cibinului, Cumidava lângă Râşnov, Covasna şi alte aşezări de pe rama Ţării Bârsei, din Depresiunea Ciucului, până pe versantul estic al Carpaţilor Orientali – Titelca, lângă Târgul Ocna, aşezarea de la Bâtca Doamnei (probabil Petrodava) ş.a. Cu toate deformările produse de absenţa scrierii autohtone şi de preluarea în pronunţii şi grafii străine, din perioada geto-dacă s-au transmis şi durează până în zilele noastre numele principalelor râuri carpatice : Marisia (Mureş), Alutus (Olt), Samus (Someş), Tibisis (Timiş), Crisius (Criş). Din perioada statului dac se cunoaşte şi valorificarea superioară a unor resurse minerale ale ariei montane – dezvoltarea mineritului în M.Poiana Ruscăi şi M.Apuseni, însoţită de metalurgia fierului şi aurului.

Expansiunea romană şi procesul de romanizare au avut drept consecinţă o dezvoltare economică şi culturală excepţională în toată aria montană. Multe aşezări preexistente au primit funcţii noi, au fost dotate la nivel urban şi au devenit oraşe, s-au construit fortificaţii şi aşezări întărite cu funcţie de pază şi apărare (castrum), în special în faţa pasurilor – Angustia (în faţa pasului Oituz), Caput Stenarum (Turnul Roşu), Pons Vetus (Boiţa) şi Pons Aluti (pe valea Oltului şi la ieşirea lui din defileul de la Cozia), Bumbeşti (la ieşirea Jiului din munte), Micia (la intrarea Mureşului în defileu), Ampelum (Zlatna) ş.a. În Ţara Haţegului a fost construită Colonia Ulpia Trajana, cel mai important oraş roman din Dacia. Administraţia romană a organizat viaţa economică internă şi a stimulat circulaţia şi schimbul de produse dintr-o parte în cealaltă a munţilor, prin construirea unui sistem de drumuri bine întreţinute şi îndeaproape controlate.

În urma retragerii administraţiei romane, văile şi depresiunile intramontane au constituit arii de adăpost pentru populaţia autohtonă romanizată din ţinuturile extracarpatice, car se refugia din calea marilor migraţii. Densitatea excepţională a locuirii în Carpaţi este atestată de înălţarea plafonului culturilor pe versanţii montani, în M.Bârgăului, M.Rodnei, culoarul Bran-Rucăr etc., pe terase vizibile şi astăzi, deşi au fost reacoperite de pădure. Cercetările arheologice au evidenţiat continuitatea locuirii autohtone, în toată reţeaua de aşezări din perioada romanizării, şi după ce legiunile romane au părăsit Dacia, la Porolissum, Ampelum, Micia, Ulpia Trajana ş.a. În această perioadă de formare a poporului român, s-au consolidat uniunile de obşti săteşti libere, anterioare formării statelor feudale româneşti, în Ţara Haţegului, Ţara Loviştei, Ţara Bârsei, Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului ş.a. Din aceste ţinuturi de veche şi densă locuire au pornit din nou, în perioadele de stabilitate politică, curenţi de populaţie spre exterior, contribuind masiv la reconstituirea gradului de populare a zonelor deschise, de podiş şi câmpie, aflate în calea multor valuri de migraţie.

Limitele administrative ale statelor feudale româneşti, indiferent de dominaţia temporară succesivă a statelor ungar, austriac şi austro-ungar asupra unei părţi din Carpaţi, nu au reprezentat bariere pentru circulaţia populaţiei şi a produselor, munţii îndeplinind rolul unui element de legătură între regiuni complementare din punct de vedere economic, locuite de acelaşi popor, cu aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii de viaţă şi de muncă. Circulaţia activă prin trecătorile carpatice şi pe văile transcarpatice (Bran, Oituz, Tihuţa, Prislop, valea Mureşului, valea Oltului) a însemnat deplasarea, secole de-a rândul, a negustorilor din oraşele ardelene (negoţul fiind protejat şi stimulat prin privilegii acordate de către domnitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti), care transportau unelte gospodăreşti, arme, postavuri şi îmbrăcăminte, harnaşamente, mobilier, ceasornice, ca şi a celor din Ţara Românească şi Moldova, care duceau peste munţi vite, piei, lână, ceară şi miere, brânzeturi, vinuri, cereale, blănuri etc. De asemenea, au circulat permanent negustori de sare, păcură, var, olărie, mărfuri de pe urma cărora au rămas denumirile drumurilor pe care umblau – al sării, al păcurii ş.a., consemnate în documente medievale. Au călătorit frecvent pe drumurile munţilor spre ţinuturile extracarpatice meşteri pietrari, silitrari, armurieri etc.

Viaţa Carpaţilor ar pierde însă o parte însemnată din esenţa ei dacă nu s-ar ţine seama de deplasarea transhumantă a păstorilor ardeleni, între păşunile de vară de pe platformele înalte ale munţilor, şi cele de iarnă, din Câmpia Română, lunca Dunării, Dobrogea şi Câmpia colinară a Jijiei, într-un continuu flux sezonier. A mai însemnat această circulaţie transcarpatică şi drumurile ascunse ale bejenarilor români din Ardeal, care, sub povara asupririi sociale, a împilării naţionale şi a oprimării religioase, au plecat adesea din locurile lor de baştină, au trecut munţii şi au întemeiat de cealaltă parte sate ale căror nume le repetă frecvent pe cele ale satelor de origine (Voşlăbeni-Ciuc – Oşlobeni-Neamţ, Lisa-Făgăraş – Lisa- Prahova, Berivoiu-Făgăraş – Berevoieşti-Argeş, Vaidei-Orăştie – Vaideeni-Vâlcea ş.a.). Începând din nordul Moldovei şi până în Oltenia se ţin lanţ pe sub munte satele în care trăiesc urmaşii celor pe care primele catagrafii din Ţara Românească şi Moldova îi consemnau ca „ungureni” sau „mocani”. Însuşi legendarul „descălecat” al voievozilor Dragoş şi Bogdan din Maramureş se încadrează în aceşti vechi curenţi de populaţie românească originară din Transilvania.



În urma acestui îndelungat, unitar şi continuu proces de umanizare, în Carpaţii Româneşti se locuieşte în mod permanent, de la poala munţilor şi până la peste 1500 m, terenurile de folosinţă aferente urcând până pe culmi. Spre aria înaltă, până mai sus de 2000 m, sunt răspândite aşezări temporare, dintre care cu cele mai vechi tradiţii sunt stânele, grupate uneori în mici cătune. De asemenea, de primăvara până spre toamnă, se petrec sărbători ale munţilor (nedei) – forme de viaţă comunitară de veche tradiţie dacă – la care se adună şi acum nu numai munteni, ci şi locuitorii altor ţinuturi, intra- şi extracarpatice, vânzând şi schimbând produse, sărbătorind împreună mari sărbători creştine (Sf.Ilie, Sf.Maria Mare ş.a.) sau soroace de seamă ale vieţii agro-pastorale : „Sâmbra oilor” din Maramureş, „Sărbătoarea Junilor” în Postăvarul, nedeile din Cibin şi Făgăraş, „Sărbătoarea liliacului” din Mehedinţi, „Târgul de fete” de pe muntele Găina, din Apuseni etc.

În perioadele modernă şi contemporană în Carpaţi s-au manifestat noi forme ale procesului de umanizare, generate de dezvoltarea economică şi socială de ansamblu a ţării. Astfel, e x p l o a t a r e a unor r e s u r s e m i n e r a l e (combustibili, minereuri metalifere, substanţe nemetalifere utile) a atras multă forţă de muncă în bazinul carbonifer Petroşani, la exploatările de neferoase de la Bălan, din sudul M. Banato-Olteni, din M.Apuseni, din jurul Băii Mari ş.a. Va l o r i f i c a r e a p o t e n ţ i a l u l u i h i d r o e n e r g e t i c al ariei montane a avut efecte similare, deoarece pentru realizarea amenajărilor respective a fost necesară, de asemenea, o importantă forţă de muncă. De drept temporară, populaţia angajată a rămas de fapt mulţi ani în zonele de lucru, s-au petrecut specializări profesionale ale mai multor generaţii din aceleaşi familii, precum şi ataşamente profesionale, care au determinat reangajări pe alte şantiere hidroenergetice, menţinând astfel în aria montană, pe termen lung, un palier profesional specializat de dimensiuni destul de mari. S-a locuit astfel succesiv în „colonii” (cu reţele de drumuri, servicii comerciale, sanitare, de învăţământ) ale marilor şantiere de pe Bistriţa, Argeş, Sebeş, Someşul Mic (colonia Tarniţa), Lotru ş.a. Pe şantierele mai recente, aşezările muncitorilor constructori au fost concepute astfel încât clădirile principale şi anexele lor să poată fi menţinute şi utilizate şi după finalizarea lucrărilor. Spre exemplu, pe valea Lotrului, Voineasa şi apoi Vidra s-au transformat în staţiuni climatice. În alte situaţii evoluţia procesului de umanizare s-a manifestat printr-un puternic dinamism al oraşelor preexistente, datorită impulsionării i n d u s t r i e i de t r a n s f o r m a r e, tipic fiind cazul Braşovului, a cărui populaţie a crescut între 1932 şi 1982 de 5,5 ori. Acelaşi impuls industrial a accelerat şi procesul de urbanizare al unor aşezări rurale, ca Brezoi (devenit oraş datorită industriei lemnului), Săcele şi Cugir (în care au fost dezvoltate unităţi ale industriei construcţiilor de maşini), Vlăhiţa (cu industrie siderurgică), Bicaz (cu industria materialelor de costrucţie) ş.a. C o n s t r u i r e a a numeroase c ă i de c o m u n i c a ţ i e , în special drumuri forestiere şi şosele transcarpatice, a necesitat şi a reţinut în aria montană forţă de muncă originară din diferite regiuni ale ţării, iar după finalizarea lucrărilor a atras alte efective mari, pentru lucrări de exploatare forestieră, sau sub forma unor fluxuri turistice. Au avut efecte asupra procesului de umanizare construirea drumului transfăgărăşan (cu tunel rutier la cota 2055 m), între văile Capra şi Bâlea, şoseaua Tulnici-Lepşa-Ojdula, din M.Vrancei spre Ţara Bârsei-Trei Scaune, şoseaua Câmpulung Moldovenesc-Suceviţa, peste Obcinele Bucovinei, şoseaua Baia-de-Aramă – Băile Herculane, peste M.Mehedinţi etc. S-au realizat, de asemenea, cu lucrări dificile şi cu multă forţă de muncă, tronsoane de cale ferată: Salva-Vişeu, Bumbeşti-Livezeni, Piatra-Neamţ – Bicaz-Chei, Deva-Brad, tendinţa generală fiind aceea a legării capetelor de linie, în vederea aceleeaşi ameliorări a circulaţiei transcarpatice. A avut însă efecte opuse asupra circulaţiei localnicilor şi asupra atracţiei pentru populaţia din alte zone dezafectarea aproape integrală a reţelei de căi ferate înguste forestiere, care asigurau un trafic mai eficient decât cel rutier, atât sub aspectul economic al costurilor, cât şi sub cel al beneficiului ca mijloc de transport necesar populaţiei rurale din multe aşezări montane, rămase astăzi departe de reţeaua de comunicaţii. Treptat, dispar ultimele tronsoane care mai erau funcţionale cu câţiva ani în urmă: Comandău-Covasna, în Munţii Vrancei, Caşin-Scutaru, pe cursul superior al Caşinului, cele de pe valea Asăului, de pe valea Râşcăi ş.a. În fine, dezvoltarea t u r i s m u l u i a impulsionat atracţia forţei de muncă necesare construirii unor cabane, hoteluri alpine, refugii, reţele utilitare şi amenajări sportive (apă, canalizare, curent electric, gaz natural, piste de schi, instalaţii de teleferic ş.a.) şi modernizării unor amenajări mai vechi. De asemenea, fenomenul a determinat şi sedentarizarea/creşterea numerică a personalului de serviciu în staţiuni montane fie complet noi (Cheia, Durău), fie modernizate (Păltiniş, Poiana Braşovului, Stâna-de- Vale, Sinaia, Predeal), în final atrăgând fluxuri turistice importante, în special interne. Tranziţia economică a ultimului deceniu a degradat însă în bună măsură o parte a bazelor de cazare foste proprietăţi ale statului, privatizările nu au încă randamentele turistice aşteptate, multe disparităţi calitative ale serviciilor menţin încă subutilizat un fond turistic carpatic important. O formă recentă de organizare turistică, bazată pe iniţiativa privată, frecvent de tip familial dar asociată sub egida A.N.T.R.E.C., a realizat servicii şi beneficii turistice de nivel european, în special în Ţara Oaşului, în Ţara Maramureşului, în Culoarul Bran-Rucăr, în Bucovina montană şi tinde spre acest nivel în Sălaj.


Yüklə 0,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   15




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin