Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

A ş e z ă r i l e sunt situate mai ales pe versanţii externi, la contactul cu aria depresionară. Rareori au avansat pe unele văi mai largi din interior (spre exemplu, în partea de sud a M.Baraolt). Populaţia este majoritar secuiască. Ocupaţiile tradiţional montane – exploatarea şi prelucrarea meşteşugărească a lemnului, creşterea animalelor şi chiar cultura pomilor (meri) pe versanţii sudici – sunt devansate de valorificarea apelor minerale, deşi – cu excepţia Tuşnadului – staţiunile balneare sunt modeste, echipate pentru fluxuri locale de mici dimensiuni (Malnaş-Băi, Bodoc, Balvanyos (Bolovăniş), Turia, Şugaş.

2.1.5.3.  Munţii vulcanici

F o r m a r e a catenei vulcanice neogene Oaş – Harghita a fost sincronă cutărilor flişului de pe latura estică a Carpaţilor Orientali, tectogeneza miocenă care a pus în loc moldavidele antrenând şi un mag matism intens, pe latura internă a regiunii. Acesta s-a desfăşurat în etape, de la începutul miocenului până în pleistocenul mediu. Deoarece vulcanismul prin care s-au format munţii este unul tipic de subducţie iar subducţia căreia i se datorează întreaga regiune a Carpaţilor Orientali continuă (aşa cum demonstrează seismicitatea puternică din sectorul vrâncean), este foarte probabil ca şi evoluţia catenei vulcanice să continue. De altfel manifestările vulcanice secundare (postvulcanice) sunt foarte active (emanaţiile de gaze în aureola mofetică) iar în derularea fenomenelor vulcanice s-au succedat, aşa cum demonstrează studiile petrografice, întreruperi mult mai îndelungate decât cele câteva sute de mii de ani care s-au scurs de la ultimele erupţii. Primele manifestări magmatice s-au produs în partea centrală a catenei de azi (M.Ţibleş-Bârgău), având un caracter tipic subvulcanic. Din badenian ele s-au propagat spre nord-vest, în segmentul Oaş-Gutâi, iar din sarmaţian şi spre sud-est, în segmentul Călimani-Gurghiu-Harghita, care este astfel cel mai recent. În conformitate cu tipul de procese şi fenomene generatoare, ca şi cu vârsta  c o m p l e x e l o r  m o r f o l o g i c e rezultate, acestea prezintă aspecte destul de diferite, care variază de la ansambluri structurale (subvulcanice) reziduale până la ansambluri complexe de aparate vulcanice subaeriene, relieful cel mai bine păstrat aflându-se, desigur, în segmentul sud-estic, cu altitudine maximă (2.102 m în caldeira Călimanilor). Formarea catenei vulcanice a redus mult suprafaţa depresiunii intracarpatice a Transilvaniei, din care au fost separate o serie de depresiuni de baraj, care în pliocen-cuaternar au fost colmatate cu material terigen aluvio-proluvial. În felul acesta s-a format cea mai mare parte din ulucul depresionar central  al Carpaţilor  Orientali. Diferenţierile  de vârstă, şi  specific genetic,  morfologie, altitudine, poziţielatitudinală şi consecinţele acestora la nivelul r e s u r s e l o r m i ne r a l e, condiţiilor c l i m a t i c e, reliefului, u m a n i z ă r i i , u t i l i z ă r i i t e r e n u r i l o r etc., conturează segmentele Oaş-Gutâi, Ţibleş-Bârgău şi Călimani-Harghita.

Munţii Oaş-Gutâi sunt cuprinşi între depresiunea (Ţara) Maramureşului, în nord-est şi depresiunea Panonică (Câmpia Someşului şi depresiunea Baia-Mare), în sud-vest, spre ambele terminându-se prin abrupturi de peste 400 m. În est, înşeuarea dintre vârfurile Neteda şi Văratic, la izvoarele Lăpuşului, îi separă de M.Ţibleşului.

V u l c a n i s m u l care i-a generat a avut o evoluţie complicată, desfăşurată în trei cicluri magmatice. În primul, badenian, o formaţiune vulcanogen-sedimentară, predominant riolitică s-a acumulat în mediu marin, aşa cum demonstrează aflorimentele de la Oraşul Nou, în vestul M.Oaş. În doilea ciclu (sarmaţian-meoţian), când au fost puse în loc, în condiţii subaeriene, lave andezitice şi dacitice, o mineralogeneză specifică a produs mineralizaţii polimetalice bogate. În ciclul al treilea (ponţian-dacian), efuziile andezitice caracteristice n-au mai produs mineralizaţii. Atât formaţiunea vulcanogen-sedimentară cât şi lavele acoperă un substrat sedimentar (paleogen-miocen-pliocen), în mare parte cutat, comun nordului Depresiunii Transilvaniei şi Ţării Maramureşului. Între fazele eruptive s-au scurs perioade apreciabile de timp, în care aparatele vulcanice mai vechi au fost parţial erodate, iar fragmentele rămase au fost acoperite (parţial sau total) de lave mai noi. A rezultat astfel o structură destul de complicată a munţilor.

Cele mai bine păstrate forme de r e l i e f vulcanic sunt cele create de erupţiile mai recente, pliocen-superioare. De atunci datează cele două caldeire, destul de scunde (nu depăşesc 1.292 m) şi slab marcate, Săpânţa, în nord, cu un diametru de peste 6 km, drenată spre Tisa de râul Săpânţa şi Mara, cu o formă alungită est-vest şi dimensiuni de 4/8 km, drenată spre Iza de râul Mara. În morfologie, forma cea mai caracteristică este un platou vulcanic, destul de monoton, cu altitudine mai mică în nord-vest, în M.Oaşului (824 m în vârful Piatra Vîscului) şi mai accentuată în sud-est, în M.Gutâiului, care încep la est de pasul Huta (1.443 m în M.Gutin). Platoul este secţionat de văi adânci, uneori cu aspect de defileu (defileul Tătarului, pe Valea Runcului, în Gutâi), cu versanţii puternic înclinaţi. Uneori apele au îndepărtat complet cuvertura vulcanică, ajungând până la substratul sedimentar şi formând mici depresiuni de eroziune, ca depresiunea Firiza (unde aflorează paleogenul) şi Chiuzbaia (în care aflorează ponţianul). Platoul este dominat de o serie de înălţimi care au fost interpretate ca forme de relief vulcanic rezidual – fragmente de conuri, necks, dykes etc. Astfel, cele mai înalte vârfuri sunt considerate vechi mulaje ale coşurilor vulcanice (necks) – Gutinul, Ignişul (1.307 m). Un excepţional dyke degajat prin eroziune este Creasta Cocoşului (1.428 m). Alte forme de pe platou sunt negative, prezentându-se ca nişte cratere mici, de explozie (maar), parţial colmatate şi adăpostind mlaştini. În alte câteva forme negative de pe versanţii din jurul Gutinului se află mici lacuri (iezere) – Iezerul Mare, Iezerul Mic, Tăul lui Dumitru ş.a., interpretate ca periglaciare (Posea Gr, 1962), dar în geneza cărora nu sunt excluse nici procese de alunecare.

C l i m a este umedă şi relativ caldă, datorită poziţiei vestice şi altitudinilor mici. Temperaturile medii anuale se menţin între 4⁰C – 6⁰C, iar precipitaţiile medii au valori de 1.200 mm – 1.400 m, care se regăsesc în debitele r â u r i l o r, frecvent destul de mari, uneori producând inundaţii, fie în aria intramontană (în depresiunea Oaşului), fie în ariile limitrofe (Câmpia Someşului, depresiunea Baia Mare). Pentru regularizarea acestor debite (şi pentru alte utilizări) au fost amenajate lacurile de la Călineşti, Firiza ş.a. În condiţiile climatice menţionate, v e g e t a ţ i a forestieră este dominată de foioase (fag), mai sus de 1.100 m apărând şi păduri de amestec fag-conifere. Molidişurile pure sunt foarte rare (spre exemplu pe Gutin), provenind, se pare, din plantaţii. În schimb, pe versanţii sudici şi vestici, spre depresiunea Baia Mare şi Câmpia Someşului, sunt caracteristice pădurile de gorun şi chiar de stejar pedunculat. În acest sector este prezent şi cel mai nordic arboret de castan comestibil din ţară (plantat, dar în mod clar favorizat de blândeţea condiţiilor climatice).

Pe lângă exploatarea forestieră şi creşterea animalelor, o intensă activitate de extracţie şi prelucrare industrială este determinată de faptul că M.Oaş-Gutâi sunt zona cu cele mai bogate zăcăminte de sulfuri polimetalice din ţară, cărora li se adaugă şi filoane auro-argintifere (de importanţă mai redusă faţă de cele din M.Apuseni). Cele mai ample exploatări (sulfuri de Pb, Zn, Cu) se fac la Nistru, Ilba şi Hondol (nord-vest de Baia Mare), la Herja, Baia-Sprie, Cavnic şi Strâmbu-Băiuţ (pe versantul sud-vestic al Gutinului). Dintre zăcămintele auro-argintifere, mai importante sunt cele exploatate la Săsar, Şuior şi Jereapăn. La Baia-Sprie şi Tăuţii-de-Sus sunt flotaţii, iar la Ferneziu se rafinează Pb. Mineralizarea carbo-gazoasă a apelor din aureola mofetică se combină cu ioni de cloruri, sulfaţi ş.a. (spre exemplu izvoarele de la băile Turţ, în M.Oaşului ş.a.). Probleme destul de dificile în exploatarea şi valorificarea apelor din sectorul de contact cu depresiunea Baia Mare (ca şi în ceea ce priveşte calitatea aerului) sunt determinate de poluarea industrială avansată.

Depresiunea (Ţara) Oaşului se află între M.Oaşului, în nord-vest şi M.Gutâiului, în sud-est, comunicând în nord-est cu Ţara Maramureşului, prin pasul Huta şi cu Câmpia Someşului, prin „porţile” deschise de cele două râuri oşene – Tur (poarta de la Călineşti) şi Talna (poarta de la Oraşul Nou). G e n e t i c, este o depresiune de natură erozivă, creată de Tur şi Talna, prin îndepărtarea cuverturii celei mai recente, de lave pliocene (probabil mai subţire în acest sector) şi prin scoaterea la zi a unor sedimente friabile sarmaţiene şi panoniene (în special nisipuri şi marno-argile, foarte asemănătoare celor din Dealurile Vestice). Această evoluţie epigenetică este dovedită şi de martorii de eroziune formaţi din material vulcanic (Belavara, Măguricea), prezenţi în partea central-vestică a depresiunii.

În depozitele sedimentare apele mai întâi au sculptat iar ulterior au acumulat în partea centrală, creând un r e l i e f amfiteatric, cu dispunere concentrică pe trei niveluri. Cel mai înalt, cu înclinare mai accentuată spre interior, cu aspect colinar şi chiar deluros, interpretat ca un piemont de eroziune, a fost modelat atât în sedimentar cât şi în formaţiunea vulcanogen-sedimentară. Al doilea nivel, cel mai larg, este format dintr-un ansamblu de glacisuri de acumulare piemontană, foarte asemănătoare celor din Ţara Făgăraşului. În partea centrală a depresiunii, nivelul cel mai coborât este constituit din luncile largi ale râurilor Tur şi Talna, care indică o subsidenţă recentă şi activă (cu drenaj deficitar şi freatic aproape de suprafaţă), asemănătoare celei din Câmpia vecină a Someşului şi aflată la aceeaşi altitudine mică (200 m).

În Ţara Oaşului c l i m a este temperată, de nuanţă central-europeană, blândă şi umedă, cu precipitaţii bogate (750 mm – 900 mm/an). Umiditatea excedentară a creat în zona joasă şi mlaştini, azi în majoritate drenate, iar amenajările menţionate au permis controlul debitelor celor două râuri principale. În condiţii naturale, depresiunea se situează la nivelul p ă d u r i i de gorun, pe alocuri în amestec cu stejarul, dar pădurea a fost aproape complet îndepărtată, rămânând sub forma unor pâlcuri sau arbori izolaţi, cu aspect de parc.

U m a n i z a r e a este extrem de veche şi de o remarcabilă continuitate, cu valori mari ale densităţii populaţiei şi un bilanţ natural permanent pozitiv, chiar pe fondul unor deficite migratorii temporare. Satele sunt mari şi numeroase, grupate mai ales pe contactul dintre piemontul de eroziune şi glacisurile de acumulare. Cu excepţia colonizării de la Oraşul Nou (unde în proporţie de 90% populaţia este maghiară), Ţara Oaşului este locuită de români Populaţia păstrează extrem de bine vechile tradiţii româneşti – port, tip de casă, obiceiuri. Ocupaţiile agricole străvechi includ şi o pondere însemnată a culturilor de câmp, clima fiind favorabilă atât plantelor furajere , cartofului, inului, cât şi cerealelor. În ariile marginale sunt condiţii foarte bune şi pentru pomicultură, rodind bine nu numai mărul şi prunul, ci chiar nucul şi castanul dulce. În centrul urban Negreşti-Oaş există unităţi ale industriei textile (prelucrarea inului, ţesătorie) şi mecanice (utilaj minier), la Bixad se produce cherestea iar la Vama, ceramică. La Racşa se extrage bentonită şi s-au propus pentru exploatare mici iviri de lignit ponţian, la Târşolţ şi la Cămârzana. Dintre numeroasele izvoare minerale (bicarbonatate-clorosodice-carbogazoase, feruginoase-bicarbonatate ş.a.) sunt mai intens valorificate cele de la Bixad, Tarna Mare şi Valea Măriei. Potenţialul turistic deosebit al depresiunii este accesibil atât la nivelul capacităţilor de cazare (motelul de pe malul lacului Călineşti şi foarte multe locuri în regim de pensiuni private sau în gospodăriile ţărăneşti), cât şi prin intermediul drumurilor dinspre câmpia Someşului (şoseaua prin poarta de la Călineşti şi apoi peste pasul Huta, spre Sighet şi Vişeu şi calea ferată - iniţial îngustă, prin poarta de la Oraşul Nou).

Munţii Ţibleşului şi Munţii Bârgăului ilustrează perfect principiul unităţii (omogenităţii), cel puţin naturale, chiar în cazul lipsei de coerenţă teritorială. Deşi manifestarea fenomenelor vulcanice neogene a fost întreruptă spaţial de către puternicul horst cristalin al Rodnei, masivele rezultate prezintă similitudini esenţiale ale peisajului natural, creat de specificul fenomenelor magmatice, de relieful caracteristic şi de particularităţile cuverturii fito-pedo-climatice. P o z i ţ i o n a l, M.Ţibleşului sunt situaţi între izvoarele Lăpuşului (pasul Neteda), în vest şi valea Sălăuţei-pasul Şetref-Valea Carelor, în est, dincolo de care se află M.Rodnei. M.Bârgăului domină spre nord, vest şi est arii depresionare, respectiv Ţara Maramureşului, Depresiunea Transilvaniei, Ţara Dornelor. Spre nord-est valea Coşnei îi separă de M.Bistriţei Aurii, spre nord-vest valea Someşului Mare îi separă de M.Rodnei, iar spre sud valea Bistriţei ardelene marchează vecinătatea lor cu M.Călimani.

Sub aspect g e o l o g i c, cea mai mare parte a ambelor masive este formată din depozitele sedimentare de vârstă cretacic superior-paleogen (eocen şi oligocen) ale klippelor transilvane şi flişului transcarpatic, reprezentate îndeosebi prin marne şi marnocalcare, gresii cu intercalaţii de marnoargile şi de şisturi bituminoase, gresii calcaroase, cutate puternic în anticlinale şi sinclinale orientate vest-est. Uneori, cutările au generat solzi – spre exemplu cuta-solz „de Bârgău”, în care cristalinul şariază chiar sedimentarul acvitanian. Adesea flancul nordic al cutelor îl şariază pe cel sudic. Absolut specific acestor două masive este faptul că o mulţime de corpuri subvulcanice diferite (stock, neck, dyke, sill), andezitice şi dioritice, au străpuns sedimentarul de fliş. Corpurile subvulcanice principale din M.Ţibleş au fost interpretate ca apofize ale unui puternic lacolit. În nici una dintre secvenţele de intruziune (acvitanian-badenian, sarmaţian şi pannonian-cuaternar (D.Rădulescu, M.Borcoş, 1968) nu s-au produs fenomene magmatice submerse sau vulcanice, subaeriene, ceea ce explică absenţa formaţiunii vulcanogen-sedimentare şi a lavelor.

Domină un r e l i e f de eroziune selectivă. Fără excepţie, cele mai mari altitudini corespund corpurilor subvulcanice, întotdeauna mai rezistente decât sedimentarul de fliş (vârfurile Ţibleş, 1.839 m şi Hudin, 1.611 m, în M.Ţibleş, Heniul Mare, 1.611 m şi Miroslava, 1.625 m, în M.Bârgău). Înălţimile de pe substratul vulcanic au un profil semeţ, cu versanţii abrupţi şi forme frecvent conice sau de căpăţână de zahăr. Aceasta este însă numai o convergenţă morfologică, formele respective fiind reziduale şi nu (conuri) vulcanice. Pe rocile sedimentare ale flişului relieful este mult mai scund, mai şters, cu altitudini de 900 m – 1.300 m, marcat numai pe alocuri de unele suprafeţe structurale pe orizonturi de gresie mai dură. Diferenţele litologice se reflectă şi în morfologia văilor, de-a lungul cărora alternează mici chei/defilee în andezite (de exemplu cheile de la Colibiţa pe Bistriţa ardeleană şi alte segmente înguste pe Ilva, pe Leşu, pe Iliuţa ş.a.) şi mici depresiuni (lărgiri) în sedimentarul paleogen (Ilva Mare, Măgura Ilvei, Poiana Ilvei, pe Iliuţa, Colibiţa, pe Bistriţa ardeleană ş.a.). În depresiuni râurile sunt însoţite de terase. Evoluţia subaeriană mai îndelungată faţă de celelalte sectoare ale catenei vulcanice a permis formarea suprafeţei de nivelare Mestecăniş (I.Sârcu, 1961), în care se înscriu majoritatea interfluviilor cu altitudinea de 1.000 m – 1.300 m, dominată de înălţimile pe substrat subvulcanic, care sunt martori de eroziune.

C l i m a t i c, M.Ţibleşului şi M.Bârgăului, situaţi pe faţada vestică a Carpaţilor Orientali, au un climat moderat, cu precipitaţii bogate (care în M.Ţibleşului, la altitudinea de 1.800 m ajung la valoarea medie anuală de 1.400 mm). Influenţele vest- şi central-europene se resimt şi în structura v e g e t a ţ i e i, marcată de urcarea pădurii de fag până la altitudini destul de mari (în amestec cu molidul până la 1.300 m – 1.400 m), ceea ce reduce subetajul coniferelor la câteva insule de molid, în jurul vârfurilor celor mai înalte. Datorită condiţiilor morfoclimatice, numai în M.Ţibleşului sunt şi arii (restrânse) de pajişte subalpină.

Singurele diferenţe menţionabile între cele două arii montane privesc u m a n i z a r e a lor. M.Ţibleşului au rămas împăduriţi în cea mai mare parte, fiind puţin populaţi, cu sate doar pe văile marginale (Dealul Ştefăniţei, Fiad, Romuli, pe Sălăuţa) sau pe contactele cu depresiunile limitrofe (Poiana Botizii, Groşii Ţibleşului, Suplai). M.Bârgăului sunt foarte bine populaţi, cu numeroase sate mari, de vale (pe Iliuţa, Leşu, Bârgău, Bistriţa), dar şi cu o largă dispersie a gospodăriilor, izolate pe versanţi şi pe culmi, uneori până mai sus de 1.300 m (spre exemplu în jurul depresiunii Colibiţa, sau în bazinul superior al pârâului Tiha). Culturi agricole (cartof, plante furajere, secară), alternând cu păşuni şi fâneţe, se practică până la peste 1.000 m, pe vechi terase antropice, şi generează un peisaj asemănător celui din Ţara Moţilor. Pe baza exploatării lemnului funcţionează multe fabrici de cherestea, la Lunca Ilvei, Ilva Mică, Bistriţa Bârgăului, Susenii Bârgăului, ca şi fabrica de hârtie de la Prundul Bârgăului. Sulfuri complexe (din mineralizaţiile hidrotermale produse de fenomenele magmatice) se exploatează la Văratec, în M.Ţibleş şi la Colibiţa, în M.Bârgău, iar în lungul căilor ferate sunt şi mari cariere de andezit (Măgura Ilvei ş.a.). Într-o mică staţiune balneară, la Colibiţa, se valorifică izvoarele minerale. Turismul este favorizat de posibilităţile de comunicaţie (drumul naţional Bistriţa – Vatra Dornei, prin pasul Tihuţa) şi calea ferată IlvaMică-Vatra Dornei), ca şi de capacităţile de cazare (hoteluri, pensiuni agro-turistice). În schimb, M.Ţibleşului rămân încă o rezervă potenţială, fiind foarte puţin vizitaţi şi cunoscuţi.

Munţii Călimani-Gurghiu-Harghita constituie sectorul cele mai recent, cel mai înalt, cu cele mai tipice caractere vulcanice, desfăşurându-se cu o continuitate perfectă pe 150 km, de la valea Bistriţei ardelene, în NNV, până la valea Oltului, în SSE, în conformitate cu un sistem de fracturi crustale profunde care au facilitat ascensiunea lavelor.

Primele e r u p ţ i i v u l c a n i c e (sarmaţian superior-ponţian) au generat dacitele de la Drăgoiasa, care aflorează numai pe suprafeţe mici, în partea de est a M.Călimani. După o întrerupere, magmatismul a reînceput în pliocenul superior, când a fost pusă în loc o masă imensă de material vulcanogen-sedimentar, reprezentată mai ales prin brecii şi aglomerate vulcanice, depusă în cea mai mare parte subacvatic şi care formează baza edificiului vulcanic. După o fază de înălţare, în consecinţa căreia formaţiunea vulcanogen-sedimentară a fost puternic erodată şi nivelată, erupţiile au continuat în pleistocenul mediu, când s-a edificat suprastructura vulcanică, formată din curgeri de lave în alternanţă cu aglomerate şi tufuri. S-au format astfel strato-vulcani predominant andezitici, în final chiar cu lave de tipul andezitelor bazaltoide şi bazaltelor (ca în sectorul Sărmaş), care acoperă parţial formaţiunea vulcanogen-sedimentară, mai veche, aceasta rămânând la zi în zonele marginale, în special în cea vestică. În faza finală, vulcanismul a avut un caracter exploziv, generând conuri de piroclastite (Sfânta Ana şi Mohoş, formate din piatră ponce). Vârsta recentă a edificiului vulcanic este demonstrată de identificarea unui orizont de tuf în terasa de 20 m a Mureşului.

Una dintre caracteristicile principale ale r e l i e f u l u i M. Călimani-Gurghiu-Harghita constă în profilul lor asimetric, cu versanţi prelungi spre Depresiunea Transilvaniei şi cu versanţi mai scurţi şi abrupţi spre depresiunile de baraj vulcanic din est. Asimetria se datorează faptului că suprastructura este poziţionată doar peste partea estică şi sud-estică a infrastructurii vulcanice, subsidenţa pliocen-pleistocenă a depresiunilor Drăgoiasa-Giurgeu-Ciuc contribuind la accentuarea acestei poziţii. Elementele morfologice principale sunt platourile şi conurile vulcanice.

Primele se dezvoltă atât pe lave, în partea superioară (unde s-au format prin îngemănarea curgerilor provenind din conurile vecine), cât şi pe formaţiunea vulcanogen-sedimentară, în ariile periferice (mai ales spre Depresiunea Transilvaniei). Platourile de pe lave sunt de fapt structurale, înalte, urcând de la periferie spre axul catenei, de la 900 m – 1.000 m la 1.300 m – 1.400 m. Frapează prin platitudinea interfluviilor, care n-au coborât probabil prea mult sub suprafaţa iniţială, datorită caracterului recent al ultimelor erupţii.. Cel mai larg şi mai înalt (1.400 m – 1.600 m) dintre acestea este cel al M.Călimani, dezvoltat în partea central-vestică a masivului, platitudinea sa generând toponime explicite, ca Şesul Paltinului, Dealul Şesului, Poiana Câmpului. Încercările mai vechi de identificare a unor trepte de relief ciclic, bazate pe o antedatare a genezei sectorului faţă de perioada reală a formării sale, au fost corijate de informaţia geologică ulterioară, care a precizat vârsta pleistocenă a ultimelor erupţii, incompatibilă cu durata utilă genezei unei suprafeţe de nivelare. Pe alocuri platourile prezintă proeminenţe, interpretate, conform constituţiei lor litologice, drept corpuri subvulcanice (necks, dykes) sau conuri vulcanice secundare. În contrast puternic, versanţii văilor sunt foarte înclinaţi, râurile secţionând adânc platourile. În special pe versanţii sculptaţi în formaţiunea vulcanogen-sedimentară s-au format complexe morfologice specifice, de dezagregare ruiniformă (asemănătoare celor de pe conglomeratele sedimentare - de tip sfinx, babe, turnuri ş.a.), aşa cum sunt cei „doisprezece apostoli” din Călimani, cu aspect de siluete umane petrificate. Evoluţia avansată a văilor în sectoarele mai puţin rezistente ale formaţiunii vulcanogen-sedimentare a ajuns până la stadiul formării unor mici depresiuni de eroziune diferenţială, aşa cum este cea a Vârşagului, din bazinul superior al Târnavei Mari, unde sunt bine dezvoltate şi terasele inferioare ale râurilor. Depresiunea are, în acelaşi timp, şi un caracter subsecvent, valea principală fiind orientată transversal faţă de înclinarea stratelor de aglomerate vulcanice.

Conurile vulcanice sunt formele de relief dominante, iar vârsta lor mai recentă faţă de cea a platourilor le-a conservat forme mai clare, mai puţin afectate de eroziune. Lor le corespund altitudinile maxime (2.102 m în Pietrosul Călimanilor). Au diametre mari, unele de 10 km – 30 km, versanţii mai puternic înclinaţi şi o morfologie de ansamblu mai apropiată de cea iniţială, faţă de aria platourilor. În sensul acesta, văile (cu orientare divergentă tipică pe versanţii conurilor – spre exemplu pe Fâncelul, din nordul M.Gurghiu ş.a.) ar putea fi interpretate ca derivând din barrancos. În acelaşi fel, între văi, fragmentele versanţilor principali derivate din suprafaţa iniţială, mai bine păstrate acolo unde lavele sunt mai dure, pot fi asimilate unor planeze, ca acelea de pe versantul vestic al conului Harghita (W.Schreiber, 1980). În majoritate conurile au cratere, de dimensiuni variabile, unele fiind veritabile caldeire, aşa cum este marea caldeiră a Călimanilor. Caracterul său definitoriu este demonstrat de îmbucarea, în partea sa estică, a conului vulcanic mai tânăr al Dumitrelului, cu propriul său crater, mai mic, drenat de pârâul Calului. În partea centrală a acestei caldeire eroziunea a degajat o serie de corpuri subvulcanice (necks), ca Pietricelul, în sud-vest (1.991 m) şi Vârful Haitei, în vest (1.854 m). Unele cercetări geomorfologice (L.Someşan, 1948) semnalează în partea înaltă a Călimanilor îngemănarea a două caldeire, pe lângă cea principală, drenată spre nord-est de Neagra Şarului, existând o a doua, spre vest, cu forme mai puţin clare, drenată spre nord de Dornişoara. Un alt con care culminează cu caldeiră este Fâncelul (1.684 m), din nordul M.Gurghiului, caldeira fiind drenată spre sud-vest de afluenţii de pe dreapta ai pârâului Gurghiu. Tot o caldeiră pare să fie şi craterul Harghitei Mari (1.800 m), din centrul sectorului nordic al M.Harghita, în ea fiind îmbucate, în sud-vest, două conuri mai tinere şi mai scunde (W.Schreiber, 1980). Conurile vulcanice din partea central-sudică a sectorului Călimani-GurghiuHarghita au, de regulă, cratere simple, mai mici, aproape toate drenate. Acestea sunt numeroase (numai în Harghita W.Schreiber semnalează zece), dintre care cele mai importante sunt Saca (1.776 m), în partea centrală a M.Gurghiu, cu un crater clar conturat, cu diametrul de 6-7 km, drenat spre nord de un afluent de pe stânga al pârâului Gurghiu, Şumuleu (1.577 m) şi Amza (1.694 m), în Gurghiul sudic, ultimul având două cratere, unul drenat spre nord-est iar celălalt spre sud-vest, Ostoroş (1.384 m) şi Arotaş (1.390 m), în partea nordică a Harghitei, Luci (1.390 m) şi Cucu (1.558 m), în Harghita centrală, ultimul cu un crater aproape întreg, drenat totuşi spre est de Pârâul Mare, un afluent de pe dreapta al Oltului, Pilişca (1.374 m), în partea sudică a Harghitei, cu un crater foarte mic. Singurul con vulcanic care are două cratere încă întregi este M.Ciomatul (1.301 m), situat la sud-est de defileul Oltului de la Tuşnad. În craterul mai adânc, din vest, s-au acumulat apele lacului Sfânta Ana, iar în cel estic, mai puţin adânc, s-a format mlaştina (turbăria) Mohoş. Geneza ambelor a fost pusă pe seama unor explozii vulcanice, ele fiind încadrate în tipul maar (I.Sârcu, 1971). Caracterul recent al fenomenelor explică şi faptul că n-au fost încă ştirbite prin evoluţia regresivă a văilor. O variantă morfologică este reprezentată de conurile vulcanice fără crater, aş cum este cazul Borzontului (1.496 m), în partea sudică a Gurghiului. Între conurile vulcanice, în special când sunt mai îndepărtate, altitudinea catenei scade şi se formează înşeuări, spre care s-au orientat viguros obârşiile râurilor principale. Dintre acestea, unele sunt foarte bine marcate, constituind pasuri transcarpatice importante – cea de la izvoarele Gurghiului, la 1.125 m, separând Gurghiul nordic de cel central, pasul Bucin, la 1.287 m, între conurile Saca şi Borzont, separând Gurghiul central de cel sudic, pasul Şicasău, la 1.000 m, între Amza şi Ostoroş, separând Gurghiul de Harghita şi pasul Vlăhiţa, la 985 m, între conurile Arotaş şi Luci, separând părţile nordică şi centrală ale Harghitei. Se consideră că acolo unde aceste distanţe între conurile vecine au fost mari şi înşeuările joase, râurile au putut avansa regresiv mai rapid, formând defileele Topliţa-Deda şi Tuşnad. În ceea ce priveşte defileul Mureşului, captarea şi drenajul lacului pleistocen de către un râu transilvan care înainta prin înşeuarea dintre Călimani şi Fâncel au fost considerate cauze clare (H.Wachner, 1929 ş.a.). În acelaşi fel, Oltul ar fi avansat prin înşeuarea dintre Pilişca şi Ciomatul (I.Popescu-Voiteşti, 1935). Conform altor opinii (N.Orghidan, 1929, Tr.Naum, 1969) sectoarele respective sunt antecedente, drenajul şi colmatarea bazinelor lacustre respective încheindu-se la sfârşitul punerii în loc a formaţiunii vulcanogen-sedimentare, ceea ce atestă preexistenţa văilor faţă de formarea suprastructurii vulcanice. Printre argumentele acestei ipoteze a fost invocată prezenţa teraselor de 10 m, 20 m, 40 m ale Mureşului în lungul întregului defileu (L.Sawicki, 1912, H.Wachner, 1929), traseul acesta al văii putând fi chiar mai vechi, aşa cum atestă terasa de 70-80 m din depresiunea Giurgeului.

În morfologia acestui sector al catenei vulcanice au fost menţionate şi forme de relief subteran, sub forma unor cavităţi identificate în Negoiul Românesc (M.Călimani), cu ocazia decopertărilor practicate în vederea exploatării sulfului. Geneza lor a fost explicată în mod diferit, fără ca ipotezele respective să se excludă (reciproc) integral. Prima (Tr.Naum, E.Butnaru, 1969) presupunea efectul circulaţiei subterane a unor lave foarte fluide pe sub niveluri de lavă mai vâscoasă. Cea de a doua acordă credit mai mare efectelor erozive ale unor ape de condensare, care s-ar fi concentrat pe trasee marcate de deplasarea subterană şi răcirea treptată a unor lave cu un conţinut important de gaze. Concreţionările succesive creaseră în aceste cavităţi o micromorfologie convergentă endocarstului propriu-zis, fapt care a sugerat definirea lor ca vulcano-carstice. Continuarea decopertărilor le-a distrus complet.