Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

C l i m a este marcată în primul rând prin însemnate diferenţieri termice verticale, generate de desfăşurarea masivului pe un ecart altitudinal mare. Media termică anuală, care la Dobreşti, pe valea Ialomiţei (la altitudinea de 900 m) este de 6,2⁰ C coboară la Scropoasa, amont de cheile Orzei (1.101 m) la 4,1⁰ C, iar al vârful Omul (2.504 m) devine negativă (-2,5⁰ C). Inversiunile termice de vale, mult mai frecvente pe valea Prahovei, închisă spre sud-est de defileul de la Posada, fac ca aici temperaturile să fie sensibil mai reduse şi fenomenele hidrometeorologice de inversiune mult mai accentuate şi mai durabile decât pe valea Ialomiţei. La Sinaia, aflată la aceeaşi altitudine cu Dobreştii, media termică anuală este de numai 3,7⁰ C, iar numărul mediu anual de zile cu ceaţă este de 174, faţă de numai 44 la Scropoasa, ceea ce demonstrează marja destul de însemnată de subiectivism din voga climatică a staţiunilor de pe valea Prahovei. Platoul înalt are un climat alpin ; la 1.800 m temperaturile medii sunt negative timp de 200 zile pe an, frigul combinat cu vântul puternic alungând pădurea numai în locuri adăpostite. Distribuţia precipitaţiilor este atipică faţă de legea gradientului vertical, diferenţierile fiind mult mai reduse decât cele normale. Astfel, în sezonul rece partea înaltă este mai uscată, rămânând frecvent deasupra plafonului norilor stratiformi. La Dobreşti precipitaţiile medii anuale sunt de 1.101 mm, iar la vârful Omul, cu 1.600 m mai sus, sunt de numai 1.134 mm. Efectul de „umbră” produs de culmea M.Făgăraş este încă accentuat de foehnizarea impusă la coborârea abruptului estic, ceea ce face ca versantul prahovean să fie şi el mai uscat (971 mm la Sinaia) decât cel brănean. În ansamblu însă zăpada este abundentă, stratul durând în medie 5-6 luni pe an.

H i d r o g r a f i c, Bucegii sunt un castel de ape, din care râurile se dirijează divergent spre exterior, fără ca reţeaua să fie prea densă. Cel mai mare şi mai activ este Ialomiţa. Pentru toate, alimentarea subterană este foarte importantă, o mare parte din precipitaţii şi apele din topirea zăpezii infiltrându-se în calcare şi în grohotişurile formate pe conglomerate şi generând izvoare puternice (spre exemplu la baza mantalelor de grohotişuri de pe abruptul prahovean).

V e g e t a ţ i a este foarte bogată şi foarte interesantă. Cercetările de botanică sistematică (Al.Beldie, 1967) au indicat prezenţa a 1185 plante vasculare şi a 68 % din endemismele carpatice (fapt care înrudeşte Bucegii cu Ceahlăul). Pădurea ocupă aproape o jumătate din suprafaţă, dezvoltându-se pe versanţii exteriori şi înaintând pe valea Ialomiţei spre nord până la 1.750 m – 1.850 m. În mod excepţional, pe versanţii sudici, la adăpost de vânt, poate urca până la 1.960 m, situaţie care nu se regăseşte nicăieri în Carpaţii Orientali. De la bază până la 1.400 m – 1.500 m pădurea de foioase cu gorun şi fag, apoi fag, este urmată de molid, brad şi fag, fagul urcând mai sus decât în nordul Carpaţilor Orientali. Până la limita superioară urmează o fâşie îngustă de conifere (molid, cu o proporţie mare de zadă şi , mai sus de 1.700 m, exemplare de zâmbru). Subetajul subalpin a fost în mod natural foarte larg dezvoltat, cu jnepenişuri întinse, care au generat şi oronimele Jepii Mari, Jepii Mici ş.a., până mai sus de 2.000 m. În aceleaşi asociaţii vegetează afinul, ienupărul, bujorul-de-munte. Suprafaţa jnepenişurilor s-a redus însă mult, prin defrişarea veche, pentru păşuni. În altitudine urmează subetajul pajiştilor alpine, formate din rogoz (specii de Carex), păruşcă (Festuca glacialis), ţăpoşică (Nardus stricta), Loiseleuria procumbens (o ericacee măruntă), Salix herbacea ş.a. În pajişti şi pe stâncării cresc multe plante cu flori viu colorate, ca Papaver pyrenaicum, Gentiana lutea, Dianthus kitaibelii ş.a. Pe un fragment de platou neted din M.Lăptici, la 1.470 m, este şi un tinov cu Sphagnum, înconjurat de bumbăcăriţă (Eriophorum latoifolium), rugină (Juncus effusus), plante carnivore. Datorită bogăţiei floristice şi valorii ştiinţifice a plantelor rare, relicte ş.a., a complexelor geologice şi geomorfologice, ca şi valenţelor estetice ale întregului peisaj geografic, partea înaltă a Bucegilor se află în regim de parc naţional. Pe o suprafaţă totală de 6.680 ha, cu formă de potcoavă deschisă spre sud, incluzând Omul şi partea înaltă a culmilor care coboară în jurul său, desfăşurată de la 1.000 m – 1.110 m pe versantul prahovean şi de la 1.650 m pe versantul brănean, până la 2.500 m, sunt protejate pădurile, asociaţiile vegetale subalpine şi alpine, relieful de facies petrografic, cascadele, peşterile, relieful glaciar ş.a. O suprafaţă de 200 ha, pe versantul sudic al Caraimanului şi pe valea Jepilor (cu vegetaţie specifică, pe brîne) a fost declarată zonă ştiinţifică cu regim de protecţie absolută.

Viaţa e c o n o m i c ă a fost multă vreme dominată de păstoritul de pe platoul înalt. Din secolul XVIII (1789) s-a amenajat drumul transcarpatic pe valea Prahovei, iar cu aproape un secol mai târziu (1879) a fost introdusă în circulaţie magistrala feroviară din capitală spre Transilvania, prin pasul Predeal. Atunci a început industrializarea şi urbanizarea văii Prahovei, ca şi valorificarea ei climatică şi turistică (în cea mai mare parte bazată pe potenţialul munţilor din jur, în special al Bucegilor), amenajându-se primele staţiuni, Sinaia, Buşteni şi Poiana Ţapului. Pe valea Ialomiţei, rămasă fără drum transcarpatic, dezvoltarea modernă a fost mai lentă, limitându-se la exploatarea lemnului şi construirea hidrocentralei de la Dobreşti, cu lacul de acumulare Scropoasa, în 1929. În perioada postbelică s-au mai construit hidrocentralele de la Moroieni şi de la Scropoasa, cu lacul de acumulare Bolboci. Bucegii sunt munţii cu cea mai intensă solicitare turistică din ţară, datorită proximităţii capitalei şi accesibilizării lor prin căi de comunicaţie moderne (drumul naţional şi magistrala feroviară pe valea Prahovei, şoseaua prin pasul Sinaia, până la 2.400 m pe Coştila, şoseaua de pe valea Ialomiţei până în cheile Urşilor), ca şi prin amenajări şi echipamente speciale (linii de teleferic Sinaia – Vârful-cu-Dor, Buşteni – Babele – Peştera), instalaţii de teleschi (Vârful-cu-Dor ş.a.) şi capacităţi moderne de cazare (cabane, hoteluri alpine etc.).

Munţii Leaota sunt consideraţi uneori în literatura de specialitate (Al.Roşu, 1973) ca parte a unui grup unitar Bucegi-Leaota. Caracteristicile lor geografice sunt însă destul de diferite de cele ale Bucegilor şi juxtapunerea morfologică nu poate anula această realitate. O înşeuare înaltă (Bucşa, 1.750 m) la izvoarele Brăteiului marchează contactul celor două masive. Leaota se prezintă sub forma unui bloc lipsit de personalitate, care se întinde spre est până la văile Brăteiului şi Ialomiţei, spre vest până la valea Dâmboviţei, spre sud domină Subcarpaţii iar spre nord-vest se înalţă cu aprox. 500 m deasupra Culoarului Bran-Rucăr. În constituţia lor g e o l o g i c ă predomină rocile cristaline (şisturi cloritoase ş.a.) din seria de epizonă Lereşti-Tămaş. Subordonat, în partea centrală sunt şi roci mai dure(gnaise, micaşisturi) din seria de mezo-katazonă Voineşti. Pe o arie restrânsă, în est – sud-est, aflorează şi conglomerate cretacice, în poziţie sinclinală şi la altitudine mică. Au un r e l i e f greoi, masiv, monoton. Văile râurilor au conturat o serie de culmi radiare care se orientează divergent din nodul orografic Leaota (2.133 m), spre nord, vest, sud-vest şi sud-est. Interfluviile au înfăţişarea unor plaiuri înalte, larg ondulate, monotone, contrastând cu văile înguste, puternic adâncite, cu versanţii abrupţi. Nu au relief glaciar, ci doar nişte nişe de nivaţie. P r e c i p i t a ţ i i l e bogate şi constituţia litologică puţin favorabilă infiltraţiei au favorizat formarea unei r e ţ e l e h i d r o g r a f i c e deosebit de dense (1,1 km/km²), mai ales prin comparaţie cu Bucegii. Leaota este destul de bine împădurită, în special pe versanţi. La bază, pădurea începe cu fag, urmat până la 1.400 m – 1.500 m de o pădure de amestec fag-molid, deasupra căreia se află o bandă îngustă de molidiş. Plaiurile înalte se înscriu în subetajul subalpin, pajiştea fiind însă mult extinsă, atât prin defrişarea jnepenişurilor cât şi prin despădurire. Activităţile economice tradiţionale, neschimbate nici în perioada actuală, constau în păstorit (practicat în special de sătenii din Bran) şi exploatarea lemnului (mai ales de către musceleni).

Munţii Bârsei includ două masive destul de asemănătoare, situate între pasul Predeal şi Ţara Bârsei-Trei Scaune, individualizate spaţial prin valea îngustă a Timişului – Postăvarul, spre vest şi Piatra Mare, spre est.

Constituţia lor g e o l o g i c ă o continuă spre nord-est pe cea a Bucegilor, la care se adaugă şi unele elemente de asemănare cu Perşanii. Sunt formaţi din roci sedimentare de vârstă triasică şi jurasică (predominând calcarele), dar şi din fliş cretacic (conglomerate, marne, gresii). Întregul ansamblu sedimentar este foarte puternic şi complicat cutat, cu falieri şi mici şariaje, orientate de la nord-vest spre sud-est. Calcarele triasice şi jurasice aflorează în general de sub masa de fliş cretacic, în axele unor structuri anticlinale.

R e l i e f u l cel mai înalt s-a păstrat pe calcare, sub forma unor culmi orientate conform liniilor structurale, Cristianul Mare (1.799 m) în Postăvarul şi Piatra Mare (1.842 m). Versanţii calcaroşi sunt acoperiţi cu lapiezuri iar pe unele văi s-au format chei, cu profil longitudinal de talveg în trepte, uneori foarte spectaculoase (spre exemplu, Prăpastia Ursului şi cascada de la Şapte Scări, pe versantul nordic al Pietrei Mari, sau cheile Râşnoavei, în Postăvarul). Deşi puţin caracteristic, endocarstul este destul de interesant, în Piatra Mare existând o peşteră cu gheaţă, iar peştera Fundata din valea Râşnoavei parcurgând în 1949 un episod de explozie hidraulică, prin care un volum apreciabil de apă acumulat în galeria de resurgenţă, temporar colmatată, a expulzat brusc materialul obstruant. Pe conglomeratele, gresiile şi marnele cretacice care predomină în ariile marginale s-a format un relief mai scund, lipsit de originalitate. În partea de vest şi nord-vest a Postăvarului s-a dezvoltat larg o treaptă de relief deosebit de netedă, cu altitudine de aprox. 1.000 m, interpretată ca fragment al suprafeţei de nivelare Poiana Mărului. Acest nivel secţionează fără denivelări sedimentarul de vârstă triasică şi jurasică şi suportă, pe alocuri, depozite de vârstă pleistocen inferior, fapt care confirmă geneza şi perioada formării lui. Un fragment din această treaptă, M.Tâmpa, avansează ca un pinten spre Ţara Bârsei, dominând Braşovul.

Deşi nu sunt prea înalţi, M.Bârsei primesc o cantitate medie de p r e c i p i t a ţ i i comparabilă cu cea din Bucegi (1.100 mm), deoarece, la fel ca Perşanii, nu sunt ecranaţi spre vest. Astfel, sunt în cea mai mare parte acoperiţi de p ă d u r e, începând cu cea de gorun (de la contactul cu Ţara Bârsei, spre exemplu pe Tâmpa), urmată de făgete, apoi de amestecul fag-molid şi de molidişuri, în partea cea mai înaltă. Numai pe suprafeţe foarte mici, în special în Piatra Mare, s-a putut dezvolta o vegetaţie subalpină. Ca şi în alţi munţi, pajiştile au fost mult extinse prin defrişare şi mai ales prin despădurire, pentru păşunat.

În ordinea importanţei activităţilor economice specifice, M.Postăvarul şi Piatra Mare constituie o zonă turistică aproape la fel de intens fragmentată ca şi Bucegii. Între staţiunile climatice, Poiana Braşov (dezvoltată pe treapta de 1.000 m din M.Tâmpa) a fost mult timp cea mai modernă staţiune turistică din ţară şi s-a dezvoltat continuu, extinzându-şi atât capacitatea fizică de cazare, cât şi nivelul calitativ al unor servicii turistice din ce în ce mai diversificate. Alte staţiuni s-au dezvoltat pe valea Timişului (Timişul-de-Sus şi Timişul-de-Jos), specializate în tabere pentru copii. Cetatea ţărănească de la Râşnov (în extremitatea vestică a treptei de la Poiana Braşov), sectoarele de chei, peşterile mici de la Pietrele-lui-Solomon, în Postăvarul, cabane şi hoteluri, linii de teleferic pe Postăvarul şi Tâmpa, drumuri de acces turistic foarte pitoreşti (Braşov – Poiana Braşov) accentuează atractivitatea acestor munţi. Subordonat, exploatarea unor roci utilizate ca materii prime în industria materialelor de construcţie (calcar, pentru var, din D.Şprenghi şi D.Melcilor, argile liasice, de la Cristian, pentru fabricarea cărămizilor refractare, în trecut şi huilă liasică, de la Cristian, dintr-un mic zăcământ azi epuizat) continuă să asigure nişte locuri de muncă, dar majoritatea populaţiei active în aria montană este ocupată în servicii turistice, care vor constitui perspectiva economică cea mai rentabilă.

Piatra Craiului ocupă o arie restrânsă (18 km pe direcţie nord-est – sud-vest), dar este un masiv montan foarte personalizat, cel mai frumos dintre munţii calcaroşi ai Carpaţilor Orientali. Spre nord, nord-vest şi vest limitele sale coincid cu cele ale grupării Bucegilor, iar spre interior se înalţă cu aproape 900 m deasupra Culoarului Bran-Rucăr, către care trecerea este treptată. O r o g r a f i c se prezintă sub forma a două culmi paralele, foarte diferite, una vestică, înaltă, cu un profil semeţ, cu versanţi abrupţi (în special cel vestic, numit şi WestWand-ul Pietrei Craiului), culminând la 2.239 m în vârful La Om, sau Piscul Baciului, şi una estică, mult mai scundă (1.586 m) şi cu forme domoale. Între cele două culmi este un culoar cu orientare NNE-SSV.

Sub aspectul structurii g e o l o g i c e, Piatra Craiului seamănă mult cu Bucegii, fiind un mare sinclinal cu un culoar în ax, pe fundament format din acelaşi cristalin epimetamorfic de Lereşti-Tămaş, care aflorează în extremităţile vestică şi estică ale masivului. Acesta este acoperit de calcare masive, de vârstă jurasic superior, mai groase decât în Bucegi (până la 1.200 m), care formează cele două flancuri ale sinclinalului, fiind însă redresate până la verticală în cel vestic şi mult mai slab înclinate în cel estic. În partea centrală sinclinalul este alcătuit din conglomerate de vârstă cretacic mediu, mai subţiri decât în M.Bucegi (600 m – 700 m).

În r e l i e f se impune culmea principală, vestică, care are aspectul unei creste structurale clasice (hog-back), poate cea mai frumoasă din Carpaţii româneşti, cu versanţi a căror înclinare depăşeşte 50⁰. Aceasta prezintă din loc în loc câteva curmături (înşeuări) mai scunde, dar se menţine pe o lungime de 8 km la altitudini de peste 2.000 m. Aspectul impresionant al culmii vestice, în special al versantului vestic, este rezultatul poziţiei stratelor şi durităţii calcarelor (care au format un complex structural-litologic deosebit de rezistent la modelarea externă), ca şi al amplitudinii locale ale celor mai recente mişcări de înălţare. Culmea principală este atacată totuşi de procese viguroase de dezagregare gelivă, favorizată atât de condiţiile climatice de la această altitudine, cât şi de unele fisuri, diaclaze etc. Înclinarea puternică favorizează formarea unor torenţi de pietre deosebit de activi, care determină acumularea la baza versanţilor a unor trene groase de grohotiş mobil (asemănătoare celor de pe versantul vestic al Hăghimaşului). Sub WestWand torenţii de pietre şi avalanşele opresc pădurea la plafonul de 1.600 m. Mai jos, sub pădure, grohotişurile sunt mai vechi, stabilizate, formate în două generaţii, în condiţiile periglaciare din pleistocen (Valeria Micalevich-Velcea, 1961). Dezagregarea produce în lungul crestei un relief subordonat ruiniform (ace, colţi, turnuri, hornuri, piramide). Pe stratele mai dure de calcar s-au format brâne. Relieful carstic este reprezentat prin lapiezuri, câteva doline şi văi în chei (de origine fluvio-carstică). Râurile cu izvoare în culmea principală curg un timp în lungul ulucului central, văile fiind longitudinale şi apoi se angajează în chei, la traversarea culmii estice – Prăpăstiile Zărneştilor, pe valea Cheii (în nord-est) şi cheile de pe cursul superior al Dâmbovicioarei (în sud). Endocarstul (probabil bogat şi profund) este puţin cunoscut, datorită accesibilităţii extrem de reduse a galeriilor subterane. Pe versantul estic al culmii principale au fost identificate 6 avenuri, dintre care cel mai adânc este avenul din Grind (120 m). Pe conglomeratele din culoarul central s-a dezvoltat un relief mai scund, iar culmea estică are şi ea o altitudine modestă (în general, 1350 m – 1.450 m) şi versanţi calmi, datorită înclinării mult mai reduse a stratelor în acest flanc al sinclinalului. Condiţiile morfologice (suprafaţa restrânsă, înclinarea puternică) n-au fost favorabile acumulării zăpezii, astfel încât nu există relief glaciar.

C l i m a t i c, versantul vestic este cel mai umed din tot masivul, datorită expoziţiei sale extrem de favorabile şi altitudinii culmii principale. Aparenta ariditate este sugerată de absenţa vegetaţiei în covor continuu pe stâncăriile care ocupă suprafeţe mari în această culme. P ă d u r e a de fag dinspre baza culmii principale este urmată de amestecul fag-molid, până la 1.400 m şi apoi de o fâşie îngustă de molidişuri atacată de forţa mecanică a torenţilor de pietre şi a avalanşelor. Culoarul central şi culmea estică sunt în mare parte despădurite şi acoperite cu pajişti secundare de graminee. Jnepenişurile urcă, pe arii mici, între 1.700 m – 1.900 m, deasupra lor dezvoltându-se o vegetaţie sărăcăcioasă, cu smocuri de Festuca supina, Poa alpina şi plante cu flori, unele endemice (Dianthus callizonus – garofiţa Pietrei Craiului). În Piatra Craiului nu sunt aşezări permanente, chiar cele temporare (stâne) sunt puţine, turismul este practicat numai de către persoane experimentate şi motivate pentru natura montană, iar dotările turistice sunt incomparabil mai austere decât în Bucegi sau M.Bârsei. Reprezintă o rezervă (turistică) naturală încă bine păstrată.

Culoarul înalt Bran-Rucăr⁸ constituie o arie importantă de discontinuitate în cadrul grupării montane a Bucegilor. Calificativul/denumirea de platou care i se dă destul de frecvent este impropriu, întrucât nu are nimic din netezimea specifică unei asemenea forme, ci are aspectul unei arii mai joase, puternic fragmentate, situate între munţi. Este orientat nord-est – sud-vest, fiind dominat dinspre nord-vest de M.Piatra Craiului, dinspre sud-est de M.Bucegi şi M.Leaota şi domină spre nord-est golful depresionar Zărneşti al Ţării Bârsei. În sud-vest este conturat de valea Râuşorului, afluent de pe dreapta al Dâmboviţei.

Substratul g e o l o g i c are o structură destul de complicată. Fundamentul cristalin epimetamorfic este acoperit în cea mai mare parte de calcare jurasice, care au fost exondate, parţial îndepărtate şi afectate de un sistem complex de falii. Aria reintrând în regim de sedimentare marină în cretacicul inferior şi mediu, gresii, marne-argile şi conglomerate, mai groase în fostele sectoare depresionare de pe calcare, aflorează frecvent.

R e l i e f u l, fragmentat, are altitudinea obişnuită a interfluviilor de 1.100 m – 1.200 m, cu tendinţă generală de coborâre din partea centrală (pasul Bran, 1.343 m) spre nord-est şi sud-vest. Este atacat atât de râurile din bazinul Oltului (spre exemplu pârâul Turcului, afluent al Bârsei), cât şi de Dâmboviţa şi afluenţii săi. Este considerat ca fragment mai înalt al suprafeţei de nivelare Poiana Mărului. Peste nivelul general se înalţă câţiva martori de eroziune, în general pe calcare şi gresii, sedimentarul mai moale, de vârstă cretacică , fiind modelat sub forma unor mici lărgiri depresionare, de natură tectono-erozivă ale văilor (Podul Dâmboviţei şi Rucăr). Este deosebit de interesant relieful carstic, în special cheile săpate în calcare de afluenţii Dâmboviţei, pe segmentele dintre depresiuni. Cele mai spectaculoase chei sunt cele ale afluenţilor de pe stânga ai Dâmboviţei, valea Cheii (cu cheile Crovului) şi valea Ghimbavului (cu chei aproape inaccesibile), ale Dâmbovicioarei, amont de depresiunea Podul Dâmboviţei, unde confluează cu Dâmboviţa şi ale Dâmboviţei înseşi, între depresiunile Podul Dâmboviţei şi Rucăr (obligând şoseaua Braşov – Câmpulung-Muscel să urce pe interfluviul de pe dreapta văii). Există şi un mare număr de peşteri , puţin cunoscute, dintre care cea mai mare şi mai bine cercetată este peştera Dâmbovicioarei. În general, partea sud-vestică a culoarului are un relief mai accidentat decât cea nord-estică, contrastul respectiv sugerând şi numele de platou (al Branului).

C l i m a este montană, totuşi mai blândă decât în munţii din jur, ca urmare a foehnizării maselor de aer care se deplasează dinspre vest. Precipitaţiile se menţin totuşi la 1.000 mm/an. V e g e t a ţ i a naturală este reprezentată prin resturi ale pădurilor de fag şi de amestec fag-molid-brad-pin, rămase pe înălţimi şi în văile înguste şi umbrite, după despădurirea iniţiată din timpuri vechi.

Culoarul Bran-Rucăr este foarte bine p o p u l a t. În partea nord-estică predomină aşezările de plai, cu gospodării risipite în fâneţe şi păşuni , organizate după tipul ocol întărit (închis), caracteristice ariilor specializate în creşterea animalelor, dar cu o populaţie destul de numeroasă (960 locuitori la Moeciul-de-Sus). În partea sud-vestică aşezările sunt mai concentrate, în cele două depresiuni. Pe lângă creşterea animalelor şi exploatarea lemnului din pădurile de pe munţii din jur, clima permite şi unele culturi rezistente la temperaturi mai coborâte, pe parcele mici, iar în depresiunile Podul Dâmboviţei şi Rucăr sunt condiţii favorabile şi livezilor de măr. În ultimii ani, populaţia se orientează din ce în ce mai mult către calificare profesională şi echiparea gospodăriilor pentru servicii turistice, din ce în ce mai rentabile, întregul culoar fiind sectorul-pilot al A.N.T.R.E.C.

2.2. Regiunea Carpaţilor Meridionali

Carpaţii Meridionali se desfăşoară la vest de valea Dâmboviţei, şaua Tămaşului, valea Bârsei şi valea Şercaiei. Limitele lor de nord şi de sud, spre Depresiunea Transilvaniei, culoarul Bistrei şi Subcarpaţii Getici păstrează un caracter adesea tranşant, morfotectonic, condiţionat de caracteristicile substratului geologic, care învecinează munţilor două arii depresionare individualizate postlarramic. Aceste limite se prezintă frecvent sub forma unor abrupturi cu ecart altitudinal de aproape 2.000 m. Spre vest şi nord-vest limita este cel mai frecvent considerată în lungul culoarului Timiş-Cerna, deşi aspecte importante ale complexului de condiţii naturale şi ale umanizării au generat o unitate a M.Banato-Olteni (sector al Carpaţilor Occidentali) care include şi munţii mici-mijlocii de la est de acest culoar. Este motivul pentru care opinia respectivă (V.Mihăilescu, 1963, I.Sîrcu, 1971) este îndreptăţită şi recomandabilă.
     2.2.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Meridionali
              Carpaţii Meridionali se disting prin predominarea netă a rocilor vechi, metamorfice, cu intruziuni magmatice sin- şi tardicinematice, prin răspândirea redusă a rocilor sedimentare şi prin încheierea mult mai timpurie a mişcărilor plicative.

Principalele unităţi geo- şi morfotectonice au fost puse în loc prin fenomenele complexe şi ample de tectogeneză şi orogeneză dacidică (mezo-eocretacică - austrică, mediteraneană, laramică), care au creat succesiv unităţile supragetică şi getică (dacide mediane), unitatea de Severin (aparţinând dacidelor externe) şi autohtonul danubian (dacidele marginale). În consecinţa condiţiilor tectogenetice specifice diferitelor etape, pe durata expansiunii mezocretacice unităţile getică şi danubiană se deplasau divergent, fiind separate printr-o arie de rifting – fosa de Severin, în care s-au acumulat depozite tipice de fliş. Într-o etapă mai târzie, eocretacică, unităţile supragetice (individualizate din mezocretacic) au joncţionat cu cea getică. Sincron, aceasta a fost antrenată într-o mişcare convergentă cu unitatea danubiană, datorită subducţiei care începuse în fosa interpusă (de Severin). În consecinţă directă, unitatea getică a înaintat peste flişul de Severin, deplasarea aceasta continuând şi antrenând părţi apreciabile din fliş. Întregul ansamblu a glisat peste o masă de ofiolite, detaşate din crusta oceanică a fosei de Severin şi antrenate astfel într-o obducţie secundară, sincronă subducţiei principale. Spre sfârşitul cretacicului, unitatea getică, solidară cu unităţile supragetice, a intrat în coliziune cu unitatea danubiană pe care a şariat-o. Astfel, unitatea getică iniţială a devenit o imensă pânză de şariaj, pentru care unitatea danubiană este autohton. Între acestea două, flişul de Severin şi fragmentele de crustă oceanică obdusă constituie pânza (paraautohtonul de Severin). De la sfârşitul cretacicului, aria Carpaţilor Meridionali a fost afectată numai de fenomene casante, de deplasări verticale ale blocurilor rezultate şi de sedimentare în bazinele-graben, fiind apoi antrenată în înălţarea generală a edificiului carpatic, determinată de orogeneza valahă (romanian-pleistocenă).

Ţinând seama de istoria geologică veche, premezozoică, a ariei labile pe care s-au format Carpaţii de astăzi, de variaţiile ulterioare ale regimului tectonic, cu alternanţele sale de secvenţe plicative, casante, de acumulare amplă în condiţii de sedimentare diferite, de magmatism ş.a., de alternanţele paroxismelor orogenetice cu perioadele îndelungi de calm tectonic şi evoluţie subaeriană, masa de roci care constituie ramura meridională a Carpaţilor este foarte variată, atât ca vârstă, cât şi în ceea ce priveşte caracteristicile chimico-mineralogice şi fizico-mecanice, determinate de originea iniţială (terigenă sau magmatică) şi de condiţiile în care s-au produs fenomenele de metamorfism sau de meteorizare. Astfel, între rocile cele mai puternic metamorfozate se regăsesc frecvent gnaise (cuarţitice, cuarţo-feldspatice, oculare, rubanate, granitice ş.a.), micaşisturi, amfibolite, mai rar calcare cristaline, iar între cele epimetamorfice – şisturi clorit-albit-epidotice, amfibolice, cuarţitice cu sericit sau grafit, calcare cristaline ş.a. Depozite sedimentare variate (calcare, conglomerate, gresii, şisturi argiloase cu cărbuni, grezo-argile şi argile grezoase în facies de fliş, gresii calcaroase, silicioase, marno-calcare ş.a.) cu grosimi foarte variabile şi de vârste diferite (din carboniferul superior până în cretacicul superior, iar în ariile de scufundare tectonică până în pliocen) acoperă parţial fundamentul cristalin. Atât cristalinul cât şi sedimentarul mai vechi au fost străpunse pe alocuri de corpuri intrusive acide (granitice, granodioritice – granitele de Bârsa Fierului, Parâng, de Latoriţa, de Tismana, de Retezat ş.a.), care au antrenat şi ele fenomene de metamorfism de contact, conferind în acelaşi timp structurilor intruse o rezistenţă deosebită pe parcursul modelării externe.