Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

Ca şi M.Stânişoarei, Ceahlăul este bine populat. Urme de locuire, chiar la zi, datează de la finele paleoliticului. Ulterior populaţia n-a părăsit niciodată masivul, ideal prin resursele naturale de bază şi calităţile de cetate naturală. Şi azi satele se înlănţuie atât pe văile limitrofe, cât şi pe cele din interior (valea Schitului, valea Bistrei). Modificări importante ale sitului multor aşezări şi ale utilizării terenurilor s-au produs prin amenajarea lacului de acumulare. Ocupaţiile de bază sunt cele tipic montane, exploatarea lemnului şi creşterea animalelor. În parte, populaţia activă a fost atrasă şi spre oraşul Bicaz, dezvoltat ca centru al industriei materialelor de construcţie, extrem de poluantă timp de mai multe decenii, preluată şi retehnologizată acum de către acţionarul principal, concernul european Lafarge. Ceahlăul este deosebit de atrăgător sub aspect turistic, având un peisaj frumos şi fiind relativ accesibil. Amenajările din staţiunea climatică Durău, intensificarea vieţii monastice în schitul Durău (comunitatea monahală, Centrul ecumenic – bază a învăţământului seminarial şi superior teologic ortodox) şi pe platoul înalt, ca şi revitalizarea sărbătorilor tradiţionale ale muntelui au amplificat şi diversificat în ultimii ani fluxurile de turism laic şi religios.

Munţii Tarcău se află la sud de valea Bicazului. Spre vest valea Dămucului şi Valea Rece, iar spre sud-vest şi sud valea Trotuşului, îi separă de M.Hăghimaş şi M.Ciucului. În extremitatea sud-estică domină depresiunea marginală Comăneşti, iar spre est sectorul depresionar subcarpatic Tazlău, între Piatra Neamţ şi Târgul Ocna.

Substratul g e o l o g i c este constituit din toate unităţile tectonice ale flişului, etalate şi parţial suprapuse de la vest spre est. În general formaţiunile cretacice sunt caracteristice în partea de vest, ariile centrală şi de est fiind predominant paleogene. Litologic, cretacicul este reprezentat prin succesiuni de roci în general moi (strate de Bistra, de Plăieşu, de Palanca, constituite din suite ritmice de gresii slab rezistente, calcare în strate subţiri, cu intercalaţii de şisturi argiloase negre, iar spre est, dar subordonat – complexele sferosideritic, al şisturilor negre şi gresiilor glauconitice, marnocalcare). Paleogenul este în cea mai mare parte grezos şi calcaros (gresii şi calcare eocene, de Tarcău şi de Doamna, gresii oligocene de Fusaru şi de Kliwa). Tectonic, partea vestică corespunde flişului unităţilor de Ceahlău, Teleajen şi Audia, partea central-estică – flişului de Tarcău, iar în extremităţile de nord-est şi sud-est flişul de Vrancea apare în semifereastra Bistriţei şi sub forma unor klippe de rabotaj. Structurile de detaliu corespund unor sisteme de sinclinale, anticlinale şi solzi, cu aceeaşi orientare generală NNV-SSE.

O r o g r a f i c, în partea vestică se află culmea principală – Grinduşul (1.664 m), dublată spre vest, către valea Dămucului de o culme secundară, sugestiv numită Muntele Lung. În est, culmea Goşmanul (Gocimanul), cu altitudinea de 1.442 m în vârful Geamăna, se prelungeşte la sud de şeaua Moineşti în culmea mai scundă Berzunţi (982 m în vârful Măgura). Culmea Preotesele (1.330 m), în sud şi Munceii Uture, în est, se dispun transversal, prima în lungul cumpenei de ape Tarcău-Asău, ceilalţi ca nişte contraforturi, pe dreapta Tazlăului Mare. R e l i e f u l este predominant structural şi litologic – culmi longitudinale corespunzând anticlinalelor (Grinduşul, cu altitudinile maxime conservate şi litologic, Goşmanul) şi văi formate pe sinclinale (Tarcăul, Asăul, Tazlăul Sărat ş.a.). Rocile mai dure sau în bancuri groase (gresiile de Kliwa şi de Tarcău) contribuie la păstrarea altitudinilor mai mari în Grinduş şi Goşmanu (gresia de Tarcău) şi în Berzunţi (gresia de Kliwa). În schimb, rocile slabe ale cretacicului inferior au dat altitudini modeste, în Muntele Lung, iar faciesurile puţin rezistente ale oligocenului din est au permis reţelei de văi să coboare altitudinea culmilor secundare ale Goşmanului la 800 m –1.000 m. De asemenea, văile unor afluenţi viguroşi ai Tarcăului şi Trotuşului au avansat mult la obârşii, încât cumpenele de ape spre bazinele Dămucului şi Trotuşului sunt foarte sinuoase. Pe seama aceloraşi faciesuri moi şi alternante litologic, s-au amplificat şi deplasări în masă de mari proporţii, realizând baraje naturale (pe pâraiele Doamna, Calu ş.a.). La 1.200 m – 1.300 m interfluviile montane se înscriu în suprafaţa de nivelare Mestecăniş.

C l i m a t i c, Munţii Tarcăului au temperaturi medii anuale între 6⁰-7⁰ C în ariile marginale, în special la contactul cu depresiunea subcarpatică şi 2⁰ C mai sus de 1.500 m. Valoarea medie anuală a precipitaţiilor este de aprox. 1.000 mm în partea înaltă şi de 600 mm – 650 mm pe văi şi pe contactul extern. Influenţele climatice continentale se resimt în special pe rama estică, rămasă şi în „umbră” de precipitaţii. Faţă de dinamica aerului destul de activă în partea înaltă, se produc şi inversiuni de temperatură favorizate de frecvenţa calmului atmosferic, atât pe valea Tarcăului cât şi pe valea limitrofă a Trotuşului, unde minima absolută a coborât până la -30⁰ C (Brusturoasa).

A p e l e se distribuie într-o reţea relativ densă (în medie 0,49-0,53 km/km²). Aţa, Brateş, Bolovăniş, Asău, Nechit, Calul, Iapa ş.a. se orientează către Tarcău, Trotuş şi Bistriţa. În substratul integral sedimentar şi frecvent fisurat se află acvifere importante, unele mineralizate (ape oligominerale, la Tarcău, iodurate, la Calul şi Iapa, clorurate, în bazinul Tazlăului Sărat şi chiar vitriolice, la Agârcia, Zemeş-Măgireşti ş.a., datorate solvirii sulfaţilor şi oxidării unor ape de zăcământ – A.Pricăjan, 1972).

V e g e t a ţ i a este predominant forestieră, cu molidişuri în partea înaltă din Grinduş, ca şi în aria montană dinspre Dămuc şi Valea Rece-Trotuş. În Goşmanul (cu mici excepţii, spre valea Tarcăului) se întinde o pădure de amestec fag-ulm-paltin de munte-conifere. Pe versantul estic al Goşmanului sunt şi pinete. În Berzunţi, condiţiile climatice induse de altitudine şi poziţie sunt favorabile numai pădurii de foioase, cu subetaje de fag, fag-carpen-gorun şi gorun, spre ariile depresionare vecine. În extremitatea sud-estică, exprimând specificul termic favorizat de influenţele climatice continentale şi de foehnizare, este prezent şi Fagus thaurica. Pe versatul stâng al pârâului Goşmanul, între 700 m – 1.300 m, se află în regim de rezervaţie naturală (pe 173 ha) o pădure de amestec, cu fagi şi molizi de aprox. 260 ani (înalţi de peste 60 m, cu diametre de 1,5 m), ulm, paltin alun, scoruş ş.a. În concordanţă cu substratul mineral, condiţiile climatice şi de vegetaţie, s o l u r i l e cambice se prezintă ca argiluvisoluri, soluri brune luvice şi soluri brune eu-mezobazice, iar cele spodice, ca soluri brune acide şi brune podzolice.

A ş e z ă r i l e sunt mai numeroase pe văile limitrofe şi pe contactul cu depresiunea subcarpatică, dar există şi pe valea Tarcăului, unele fiind formate în legătură cu exploatarea şi prelucrarea lemnului. Din oligocenul unităţii de Vrancea se extrage petrol, în bazinul Tazlăului Sărat şi mai ales în interfluviul Asău-Tazlăul Sărat (Piatra Crăpată, Zemeş). Se mai exploatează gresii silicioase şi mai ales lemn, care se prelucrează în unităţile de la Tarcău şi Comăneşti. În toate gospodăriile ţărăneşti se cresc animale, iar pe contactul cu ariile depresionare sunt şi culturi specifice.

Munţii Ciucului sunt cuprinşi între valea Trotuşului, care-i conturează spre nord-est şi nord-vest, în vest domină depresiunea Ciuc iar spre sud se întind până la valea Uzului.

Constituţia g e o l o g i c ă diferă faţă de cea a sectoarelor de fliş situate la nord, prin absenţa totală a unităţii de Vrancea, complet acoperită de către cea de Tarcău. Munţii au un r e l i e f scund, asemănător celui din M.Stânişoarei, în cel mai înalt vârf – Gura Muntelui, la nord de valea Uzului – ajungând la 1.553 m. Sunt străbătuţi de o reţea de văi cu orientare generală de la vest la est, formată de afluenţi de pe dreapta ai Trotuşului. Văile au depăşit la obârşii linia înălţimilor maxime şi sunt foarte rar (şi numai parţial) adaptate la structură (datorită unui efect de înălţare mai slab al orogenezei valahe), culmile dirijându-se exclusiv de la sud-vest spre nord-est, în contrast puternic cu situaţia din M.Tarcăului. Cele mai înalte vârfuri sunt susţinute de formaţiunea de Tarcău (Gura Muntelui, Cărunta – 1.517 m), de unele strate mai dure din formaţiunea de Sinaia, sau de gresia de Cotumba din unitatea de Teleajen. În şisturile negre ale unităţii de Audia a fost sculptată depresiunea de eroziune selectivă de la Poiana Uzului, acum acoperită de apele lacului de acumulare.

În ceea ce priveşte specificul u m a n i z ă r i i, se remarcă diferenţe clare între tipurile de aşezări şi modul de utilizare a terenului. În partea vestică, locuită şi folosită de secuii din depresiunea Ciuc şi de pe valea superioară a Trotuşului, pădurea de molid a fost defrişată intens, se mai păstrează numai în pâlcuri, iar gospodăriile şi hodăile sunt risipite în fâneţe. În partea estică, pădurea de amestec a fost păstrată mai mult timp, iar satele nu ies din lungul văilor. În toată aria însă ocupaţiile sunt cele tradiţionale, cu o pondere mai mare a creşterii animalelor în partea vestică şi a exploatării lemnului în cea estică.

Munţii Oituzului, în cele mai multe opţiuni sunt consideraţi ca făcând corp comun cu M.Ciucului, fiind prezentaţi nediferenţiat de aceştia, sub numele de M.Trotuşului. În realitate au o personalitate suficient de clară, ceea ce impune prezentarea lor independentă. La nord, valea Uzului îi separă de M.Ciucului, spre nord-est domină depresiunea Comăneşti, în sud-est valea Oituzului şi pasul Oituz îi despart de M.Vrancei, iar spre sud-vest şi vest domină alte două sectoare depresionare, Plăieşi (Cason) şi compartimentul nord-estic al depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune.

Individualitatea geografică a acestor munţi se conturează de la nivelul constituţiei lor g e o l o g i c e, diferită faţă de cea a sectoarelor precedente al flişului prin dezvoltarea largă a unităţii de Vrancea, care apare la zi de sub unitatea de Tarcău, în semifereastra Caşin-Oituz (datorită unei înălţări recente mai puternice decât în M.Ciucului). Mai mult, spre deosebire de alte semiferestre ale acestei unităţi, în M.Oituzului flişul de Vrancea are şi sedimentar miocen salifer.

Ca efect m o r f o l o g i c direct al înălţării menţionate, reţeaua de văi, deşi în ansamblu este tot transversală, prezintă un grad de adaptare la structură mult mai avansat, cu sectoare longitudinale mai mari şi mai largi, aşa cum este valea Pârâului Roşu, cel mai important afluent de pe dreapta al Uzului, orientată pe o structură sinclinală alcătuită din oligocen friabil. Acelaşi efect direcţional longitudinal se constată şi la nivelul culmilor, Nemira-Şandru (1.649 m) urmărind pe 15 km axul unui sinclinal înălţat, constituit din gresie masivă de Tarcău, ca o replică litologică mai sudică a Grinduşului. La vest şi la est culmea centrală este înconjurată de culmi mai scunde, care coboară spre valea Trotuşului şi spre Ţara Bârsei-Trei Scaune. În literatura de specialitate (V.Mihăilescu, 1963) partea superioară a acestor culmi (800 m – 1.000 m) este considerată fragment al suprafeţei de nivelare Mestecăniş, în timp ce aria de la 1.300 m – 1.450 m din culmea centrală ar aparţine suprafeţei miocene Cerbul. Alţi geografi (I.Sîrcu, 1971) au considerat că toate culmile periferice se înscriu în suprafaţa Mestecăniş. Prin modelare selectivă s-au format depresiuni, cea mai importantă fiind Hârja, pe Oituz, sculptată în sedimentarul miocen friabil al unităţii de Vrancea. Acelaşi efect selectiv se constată în sectoarele cu roci dure, în care văile au aspect de defileu, cu versanţi abrupţi, aşa cum este cel de pe cursul inferior al Slănicului. Procesele de versant sunt foarte active, uneori alunecările de teren producând baraje (şi lacuri) pe văi (spre exemplu, lacul Bălătău s-a acumulat în spatele unui baraj de alunecare pe Izvorul Negru, un afluent de pe dreapta al Uzului).

Din p ă d u r i l e de conifere, dar mai ales din cele de amestec fag-conifere şi din cele de pe versantul estic, de fag şi fag-carpen, din bazinul Oituzului şi de la confluenţa Caşin-Oituz se exploatează lemn. Se cresc animale, dar p o p u l a ţ i a activă a mai fost antrenată şi în exploatările de petrol şi gaze de pe valea Slănicului şi de gresie de Kliwa (în cariere). La Târgu Ocna se exploatează sare acvitaniană şi numeroase izvoare minerale clorurate şi sulfatate sunt valorificate terapeutic în staţiunile balneare de la Slănic-Moldova şi Târgul Ocna.

Depresiunea Comăneşti este cea mai importantă arie depresionară şi singura de origine tectonică din munţii flişului. Este dezvoltată în lungul Trotuşului şi cuprinsă între culmea Berzunţi, la nord-est şi M.Ciucului şi ai Oituzului, la sud-vest.

Genetic a rezultat din prăbuşirea unui sector al flişului din unităţile de Tarcău şi de Vrancea, ,în sarmaţian, formându-se astfel un golf în care s-au d e p u s sedimente de tip m o l a s ă, de vârstă sarmaţiană şi meoţiană, după care aria aceasta a fost exondată şi uşor cutată.

Pe substratul slab rezistent (nisipuri, argile, gresii) s-a format un r e l i e f deluros, cu altitudini mult mai mici decât cele ale munţilor din jur (500 m- 550 m pe interfluvii), iar Trotuşul şi afluenţii săi au creat un sistem bogat de terase (7 niveluri, dintre care cele de 10-15 m şi 80 m – prima locuită – sunt cele mai dezvoltate, optime pentru culturi şi aşezări). O problemă mult discutată a reliefului depresiunii a fost cea a genezei înşeuării de la Moineşti, interpretată iniţial ca vestigiu al unui vechi curs al Trotuşului. Constatarea că pietrişurile din şa au caracteristicile modelării marine s-a convenit că aria este un vechi culoar de legătură între golful format prin prăbuşirea parţială a flişului şi marea sarmatică de la est. Un element morfologic interesant este şi tronsonul de defileu (Cireşoaia) prin care, aval de Dofteana, Trotuşul ies în depresiunea subcarpatică.

Depresiunea Comăneşti este dens populată, cu sate foarte mari şi numeroase (40 de aşezări), situate frecvent pe terase de confluenţă. Locuitorii practică atât cultura plantelor (porumb, cartof, plante furajere, legume, pomi fructiferi şi chiar viţă-de-vie, pe parcele mici) şi creşterea animalelor, cât şi exploatarea unor resurse minerale. Aici se află singurul bazin carbonifer al Moldovei, cu un cărbune brun (2.900 – 6.000 kcal/kg), valorificat în termocentralele de la Comăneşti şi Dărmăneşti (cu putere de 32 MW şi producţie anuală maximă de 200.000.000 kw/h energie electrică şi 250.000 Gcal energie termică). Lemnul exploatat din pădurile montane învecinate este prelucrat în unităţile de la Comăneşti (cherestea, plăci fibrolemnoase, placaj, mobilă), Dărmăneşti şi Dofteana. Depresiunea comunică spre exterior pe valea Trotuşului şi prin şeaua de la Moineşti.

Depresiunea Casonului este o arie depresionară de mici dimensiuni, situată între M.Ciucului, în nord, M.Oituzului, în est şi M.Bodocului, în sud-vest, fiind drenată integral de pârâul Cason. Este formată prin eroziune selectivă, în ş i s t u r i l e n e g r e ale unităţii de Audia. R e l i e f u l este deluros, larg ondulat, cu văi largi, adesea înmlăştinite. Prin contrast, rocile paleogene, mai dure, au determinat îngustarea sub forma unui defileu frumos, cu meandre adâncite a văii Casonului, la ieşirea în Ţara Bârsei-Trei Scaune. Altitudinea destul de mare pentru o arie depresionară (800 m) şi poziţia internă induc un c l i m a t aspru, pe fondul unor inversiuni termice frecvente. Este totuşi dens p o p u l a t ă, cu sate mari, locuite de secui, antrenaţi în ocupaţii tipic montane.

Munţii Vrancei domină spre vest Ţara Bârsei- Trei Scaune, în lungul unui abrupt de falie, pe linia Breţcu-Covasna. În sud-vest culoarul larg al văii Bâsca Mare îi separă de M.Buzăului. Singura limită mai puţi clară este spre sud-est şi est, unde Subcarpaţii Vrancei nu mai au o morfologie depresionară clară şi unitară ca în Subcarpaţii Moldovei. Contactul se poate urmări pe o linie Lopătari-Nereju-Tulnici-Grozeşti. În nord-vest pasul Oituz şi valea Oituzului îi separă de M.Oituzului.

Munţii Vrancei sunt constituiţi din flişul p a l e o g e n al unităţilor de Tarcău şi de Vrancea, care aflorează în semiferestre mari. În unitatea de Tarcău cele mai reprezentative sunt gresiile eocene de Tarcău, masive, rezistente, frecvent aflate în axele unor anticlinale. În flişul de Vrancea este larg dezvoltat sedimentarul oligocen, mai variat sub aspect litologic(gresie de Kliwa, dar şi roci moi – şisturi disodilice, marne bituminoase ş.a.). Ca direcţie a structurilor componente, M.Vrancei sunt primul sector al flişului în care configuraţia marginii continentale a impus schimbarea direcţiei liniilor structurale, acestea orientându-se aici de la nord spre sud.

O r o g r a f i c, se prezintă ca o culme principală orientată nord-sud, ale cărei altitudini cresc de la sud şi de la nord către centru, de la 1.000 m - 1.100 m, până în vârfurile Muşat – 1.503 m, Goru – 1.784 m şi Lăcăuţi – 1.777 m. Din culmea principală se desprind culmi radiare spre nord-est – Măgura Caşinului (1.165 m, între Oituz şi Caşin) şi Zboina Neagră (1.350 m, între Caşin şi Putna), spre est – Coza (1.629 m, între Putna şi Năruja) şi Zboina Frumoasă (1.657 m, între Năruja şi Zăbala), spre sud-est Furu (1.415 m, între Zăbala, Bâsca Mică şi izvoarele Râmnicului Sărat), iar spre est Penteleul (1.772 m, probabil terminaţia sudică a culmii principale, afectată de tectonică şi pe cale de a fi detaşată prin eroziune fluvială regresivă). Spre vest, Munceii Breţcului sunt un ansamblu de culmi secundare cu altitudine în jur de 1.000 m, orientate transversal şi separate de afluenţii de pe stânga ai Râului Negru.

R e l i e f u l s-a format, în cea mai mare parte, prin acţiunea apelor curgătoare din bazinele Trotuşului, Putnei şi Buzăului care, sub impulsul probabil destul de puternic al mişcărilor de înălţare recente, au atacat flişul fără să fie împiedicate de orientarea liniilor structurale. În cadrul reţelei de văi predomină orientarea transversală, cu scurte tronsoane adaptate la structură (spre exemplu, cursurile superioare ale râurilor Bâsca Mare şi Bâsca Mică). Obârşiile râurilor se află dincolo de linia altitudinilor maxime din bazinele respective, ceea ce a indus ipoteza antecedenţei reţelei, presupunându-se chiar (N.Orghidan, 1929) că, înainte de formarea în pliocen-pleistocen a depresiunii de prăbuşire tectonică Ţara Bârsei-Trei Scaune, văile ar fi fost mult mai lungi, râurile având izvoarele undeva mult mai departe spre nord-vest, dar fiind ulterior decapitate prin prăbuşirea tectonică menţionată şi remanierea colectorilor din aria internă. Aceleaşi procese complexe au produs şi captări, aşa cum Bâsca Mare ar fi captat cursul superior al Bâscăi Mici. Relieful de eroziune selectivă este determinat frecvent de stratele de gresie eocenă de Tarcău, pe care se păstrează, spre exemplu, culmea Lăcăuţi, cu structură de hog-back având abruptul orientat spre est, sau Penteleul, pe structură de sinclinal înălţat. Aceleaşi efecte morfologice sunt determinate şi de gresia oligocenă de Kliwa, care susţine Gorul, Zboina Frumoasă ş.a. În general, pe unitatea de Tarcău relieful este mai masiv, mai greoi, în timp ce pe flişul de Vrancea, mai variat litologic, există înălţimi asimetrice, profiluri mai bine conturate, fără ca altitudinile să fie prea mari. La traversarea rocilor dure s-au format defilee, cu secţiune îngustă şi trepte în talveg, aşa cum este defileul săpat de Bâsca Mare în gresie de Tarcău, la sud-vest de Penteleu. În roci moi au fost sculptate depresiuni de eroziune selectivă, aşa cum este cea de la Comandău, în bazinul superior al Bâscăi Mari, unde râul şi-a lărgit valea în marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu. Aceleaşi roci au favorizat şi formarea curmăturilor sau a înşeuărilor, cum sunt cele dintre izvoarele Putnei, Zăbalei şi Bâscăi Mici. Încă neclară este problema suprafeţelor de nivelare, mai numeroase după unele opinii (N.Al.Rădulescu, 1937, A.Nordon, 1931), numai două după altele (I.Sîrcu, 1971), Siriu (Cerbul) la 1.500 m, dominată de vârfurile înalte care ar fi martori de eroziune şi Poiana Mărului (Mestecăniş) la 1.000 m - 1.100 m, dezvoltată mai ales în Munceii Breţcului.

Altitudinea modestă şi poziţia (externă şi în apropierea curburii) n-au putut asigura condiţii climatice favorabile glaciaţiilor cuaternare. În Penteleu există două cuvete naturale cu tinov - Lacul Roşu şi lac - Lacul Negru, cărora li s-a atribuit o origine nivală. Cuvetele lor ar putea fi însă generate de alunecări de teren. De altfel, în evoluţia actuală a reliefului, alături de eroziunea fluvială, procesele de deplasare în masă sunt cele mai răspândite, ajungându-se frecvent la formarea unor creste de intersecţie a versanţilor şi a unui microrelief specific de padine, trepte, valuri ş.a.

Din punct de vedere c l i m a t i c, în M.Vrancei se cumulează deja condiţii favorabile unor temperaturi mai mari, valorile medii anuale depăşindu-le pe cele din nordul Carpaţilor Orientali, la altitudini similare (1,4⁰ C la Lăcăuţi, 3⁰ C la 1.200 m, 6⁰ C la periferia externă ). Precipitaţiile sunt mai bogate pe versantul vestic, unde pot depăşi valoarea medie de 1.100 mm, coborând pe versantul estic la 700 mm. Aria munceilor Breţcului este atinsă de inversiunile termice caracteristice în Ţara Bârsei-Trei Scaune, ca şi depresiunea Comandău, sau unele arii adăpostite de la obârşiile râurilor (spre exemplu la izvoarele Slănicului). Cea mai mare parte a M. Vrancei este acoperită de v e g e t a ţ i e forestieră, sub forma unei păduri de amestec molid-fag, cu inversiuni determinate climatic. Molidişuri pure apar doar la altitudini de peste 1.300 m. Pe versantul estic sunt şi pinete, plantate. Pe Gorul, Lăcăuţi şi Penteleu sunt areale mici de jneapăn, vegetaţia subalpină fiind înlocuită cu pajişti secundare, extinse şi pe seama pădurii, pentru păşunat. În depresiunea Comandău şi în Penteleu, în sectoare slab drenate, sunt mlaştini oligotrofe, iar pe versantul sud-vestic al Penteleului, spre Bâsca Mare, mlaştinile au caracter eutrof. Pe versantul estic al acestei culmi, între 800 m – 1.300 m, în regim de codru secular se află pădurea Milea-Viforâta (550 ha), cu fagi şi molizi de peste 300 – 400 ani şi cu arborete de brad, molid şi pin de 80 – 100 ani, cu exemplare înalte de 40-50 m şi diametre de 0,8-1 m, cu orhidee rare şi endemisme, iar în zona Lacului Roşu cu plante carnivore.

Munţii Vrancei sunt relativ puţin populaţi, în contrast puternic cu depresiunile învecinate. Sunt numai câteva a ş e z ă r i de vale, destul de noi, cum este Comandău. Sub aspect economic, după oieritul care a avut o tradiţie seculară, exploatarea forestieră a devenit activitatea cea mai intensă, în unele perioade excesivă. Prin replantări pădurea s-a refăcut însă în bună măsură. Creşterea oilor continuă, mai ales de către breţcani şi bârsani, care au numeroase stâne în special în Penteleu. În deceniile trecute s-a identificat şi un zăcământ de petrol, la Ghelinţa, azi în exploatare. O reţea de drumuri forestiere şi câteva (din ce în ce mai puţine) tronsoane de cale ferată îngustă (Covasna-Comandău, până în anii trecuţi Caşin-Scutaru), dar mai ales şoseaua Tulnici-Lepşa-Ojdula asigură accesul în munţi şi traversarea lor. Peisajul culmilor şi al văilor, pădurea şi fauna bogată de interes cinegetic (urs, cerb, căprior, mistreţ ş.a.) constituie un potenţial turistic natural deosebit, insuficient susţinut însă prin capacităţi de cazare. Sunt multe case de vânătoare, după aparenţe excelent echipate, dar într-un regim de proprietate şi de exploatare opac, ca şi multe cabane forestiere (numai în Penteleu, spre exemplu, Vadul Oii, Secuiul, Muşa, Fagul Alb, Gura Bâsculiţa), utile scopului lor dar nestimulative pentru un flux turistic rentabil.

Munţii Buzăului sunt situaţi la sud-vest de M.Vrancei, de care îi despart valea Bâscăi Mari, până la Varlaam şi apoi valea Slănicului, până la Lopătari. Spre nord-vest domină cu 600 m - 800 m depresiunea Întorsurii Buzăului, iar spre vest valea superioară a Buzăului, pasul Boncuţa, pasul Tabla Buţii, valea Telejenelului, până la confluenţă şi valea Teleajenului, până la Măneciu, îi despart de M.Ciucaşului. Spre sud-est, contactul cu Subcarpaţii se poate urmări de la Lopătari, pe la Găvanele, Nehoiu, Chiojdu, Măneciu-Ungureni.