Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor
Yüklə 0,87 Mb.
|
| Partea a III-a
Subcarpaţii 1. Caracteristici geografice generale Ca unitate geografică, Subcarpaţii constituie a doua subprovincie formată pe substrat de orogen, însoţind la exterior Carpaţii, ca un nou val montan în curs de formare. În cadrul lor se îmbină în mod original caracteristici genetice (tectono-structurale) de tip carpatic, cu date morfologice, climatice, de vegetaţie şi soluri ale unităţilor extracarpatice. Potenţialul natural complex, rezultat din această îmbinare, a asigurat procesului de umanizare o ofertă diversificată, cu accesibilitate sensibil mai mare decât în aria montană, asemănătoare ariilor extracarpatice (terenuri plane sau slab înclinate mai largi, favorabile vetrelor şi culturilor agricole, temperaturi mai ridicate şi sezoane reci mai scurte, soluri mai fertile ş.a.), dar fără să piardă capacitatea de adăpost specifică munţilor şi unele resurse naturale extrem de importante (lemn, piatră, debite permanente, păşuni şi fâneţe), aflate atât în aria proprie, cât şi în cea montană învecinată. 1.1. Poziţia geografică şi limitele spaţiale 1.1.1. Poziţia şi raporturile complexe cu unităţile geografice învecinate În funcţie de caracteristicile generale ale procesului lor de formare, Subcarpaţii au poziţia unei trepte între Carpaţi şi unităţile de platformă extracarpatice. Evoluţia raporturilor genetice şi poziţionale cu aceste două unităţi total diferite şi mai ales cu munţii, a imprimat Subcarpaţilor caracteristici variabile de la un sector la altul. Aportul de material din aria montană, pe seama căruia s-a constituit în cea mai mare măsură edificiul subcarpatic, a fost esenţial dar procesul a parcurs etape diferenţiate, atât în ceea ce priveşte amplitudinea, cât şi natura litologică a depozitelor. De asemenea, au fost extrem de importante condiţiile tectonice şi morfologia preexistentă a ariei de depunere, cât şi specificul sectoarelor marginale, de contact, ale unităţilor de platformă. Toate aceste aspecte se regăsesc în raporturile actuale ale diferitelor sectoare subcarpatice cu munţii şi cu unităţile de podiş şi de câmpie, începând de la claritatea sau dificultatea identificării limitelor şi până la specificul habitatului uman şi al utilizării terenurilor. 1.1.2. Limitele spaţiale Limitele de nord şi sud-vest, a căror motivaţie de natură tectono-structurală este clară, sunt văile Moldovei şi Motrului, dincolo de care structurile subcarpatice fie au o apariţie nesemnificativă, fără consecinţe morfologice ori de altă natură (la nord de valea Moldovei), fie dispar complet la mare adâncime, sub o cuvertură piemontană groasă, munţii venind în contact direct cu o unitate geografică de platformă (Podişul Piemontan Getic, la sud-vest de valea Motrului). Pe limita cu Carpaţii, în general clară prin diferenţiere altitudinală, câteva combinaţii complexe ale dispozitivelor structurale şi ale reliefului rezultat produc segmentele mai puţin clare (prezentate), între văile Moldovei şi Râşcăi, între Slănicul Buzăului şi Dâmboviţa, ca şi între Topolog şi Bistriţa vâlceană. În ceea ce priveşte limita externă, Subcarpaţii, care nu mai au caracteristici altitudinale montane decât prin excepţie, se diferenţiază mai puţin clar, adesea trecerea fiind gradată. Uneori, aspectul acesta se datorează absenţei structurilor anticlinale în marginea Subcarpaţilor (ca în sectorul nemţean al Subcarpaţilor Moldovei, unde limita faţă de subunitatea piemontană a Podişului Moldovei trebuie urmărită pe la baza flancurilor vestice al dealurilor Boiştea, Corni, Stânca, Mărgineni, Bârjoveni şi Runcu, dealuri sculptate în acumulări fluvio-deltaice, fără relaţie molasa din avanfosă şi structura sa cutată. Alteori, depozitele monoclinale marginale (romaniene) supuse unei redresări puternice, tipic subcarpatice (ca în Subcarpaţii Vrancei) au generat convergenţe morfologice cu sectorul piemontan al Câmpiei Române, spre care trecerea se face treptat. Există însă şi pe limita externă segmente de contact clar, ca în lungul culmii Istriţa (749 m), care domină Câmpia Română cu mai mult de 500 m, sau al culmii Pietricica Bacăului (740 m), care se înalţă brusc deasupra culoarului Siretului, ori al versantului nordic, cu caracter de cuestă al Podişului Piemontan Getic, care domină depresiunile subcarpatice. 1.2. Caracteristicile naturale 1.2.1. Geneza şi evoluţia geologică a Subcarpaţilor. Consecinţe Din punct de vedere geologic Subcarpaţii se suprapun unei mari depresiuni premontane, de subsidenţă activă, individualizată ca efect al înălţării unităţilor flişului extern, la începutul miocenului, între aria carpatică şi marginea unităţilor de vorland. În această depresiune, cu lărgime care variază de la câteva sute de metri (în Bucovina) la 30-35 km (în sectorul de la curbură şi în nordul Munteniei) s-au acumulat depozite de tip molasă, groase de multe mii de metri, începând din sarmaţianul inferior. În sectorul nordic, procesul de sedimentare s-a încheiat odată cu prima parte a sarmaţianului, când orogeneza moldavică a antrenat nu numai unităţile tectonice ale flişului, ci a împins şi molasa sarmatică peste unităţile de vorland. Din sectorul de curbură spre sud – sud-vest, sedimentarea a fost reluată, continuând şi în pliocen, ceea ce a generat în Subcarpaţi două niveluri crono-stratigrafice de molasă, unul inferior, acvitanian-sarmaţian şi altul superior, sarmato-pliocen. Sursa materialelor depuse în acest bazin de sedimentare a fost dublă în miocenul timpuriu (aria carpatică şi unităţile de vorland) şi unică (carpatică) în perioada mio-pliocenă. Rocile caracteristice sunt atât pelitice, argile, marne, marno-argile cât şi psamito-psefitice, nisipuri gresii, conglomerate cu elemente fine, dar şi grosiere, în general slab cimentate, uneori fragmente de formaţiuni paleogene carpatice (gresii de Lucăceşti, de Kliwa, disodile, menilite) interpretate ca lame tectonice sau blocuri însedimentate în molasă, dar şi calcare, evaporite (două formaţiuni salifere), cărbuni, tufuri, niveluri de cinerite, ansamblul dovedind condiţii de sedimentare foarte diferite, marine, salmastre, lacustre, fluvio-lacustre. Deşi cu efecte atenuate în unitatea aceasta, tectogenezele mio-pliocene au determinat totuşi formarea unităţii (pânzei) subcarpatice, care în detaliu prezintă şi ea cutări, datorate aceloraşi mişcări moldavice, ca şi contacte de tip tectonic (digitaţia de Măgireşti-Perchiu, solzul Valea-Mare din Pietricica Bacăului, suprapuneri ale conglomeratelor burdigaliene peste depozite mai noi, la est de culmea Pleşului). În rest predomină structuri cutate normale, culcate şi – ca efect al orogenezei valahe – cute diapire, foarte variate, în sectorul de la curbură şi în nordul Munteniei şi redresări puternice ale prundişurilor monoclinale romanian-pleistocene de Cândeşti. În consecinţa acestui proces genetic complex, Subcarpaţii cumulează resurse minerale specifice – sare, petrol, gaze naturale, lignit, gips, săruri de potasiu etc. De asemenea, sunt domeniul unor corespondenţe morfo-structurale şi litologice apreciabile, care imprimă nota dominantă a peisajului natural. 1.2.2. Relieful Relieful cel mai înalt al Subcarpaţilor constă într-un ansamblu de coline, dealuri şi muncei, cu energie medie destul de accentuată, rezultând din adâncirea văilor cu 200-300 m faţă de interfluvii şi valori ale înclinării terenului care depăşesc uneori 350. Altitudinile cele mai obişnuite ale culmilor sunt de 500 m – 600 m, în mod excepţional ajungând la 1.218 în Muscelele Argeşului. Deşi aceste înălţimi sunt cele care se impun în peisajul subcarpatic, suprafeţele cele mai mari revin depresiunilor, adesea înşirate în aliniamente, de regulă închise spre exterior, cu altitudini mult mai mici şi cu o gamă largă de forme de relief acumulativ şi acumulativ-sculptural (şesuri, terase) create de râuri. Între categoriile morfogenetice predomină relieful structural, cu numeroase adaptări, care în condiţiile unui substrat prin excelenţă friabil se explică numai prin efectele clare ale unor mişcări neotectonice accentuate şi prin vârsta recentă a reliefului. Formele structurale sunt orientate fie longitudinal, paralel cu direcţia cutărilor, fie perpendicular pe direcţia de înclinare a stratelor, în sectoarele de monoclin. Culmile subcarpatice corespund cel mai frecvent unor structuri anticlinale (Pleşul, Pietricica Bacăului, Istriţa, Măţăul, Măgura Slătioarei), frecvent situate spre exteriorul ariei subcarpatice. Formarea şi menţinerea lor proeminentă se explică prin înălţări locale puternice, cuaternare (ca în Pietricica Bacăului). Mai rar culmile subcarpatice sunt sinclinale înălţate, sau hog-backs pe flanc de sinclinal, ca Răiuţul şi Răchitaşul, în Subcarpaţii Vrancei. Alteori culmile corespund unor fronturi de cuestă dezvoltate pe monoclin, ca Măgura Odobeştilor, pe pietrişuri de Cândeşti, sau Muscelele Argeşului – pe conglomerate, gresii şi tufuri burdigalian-helveţiene. Depresiunile subcarpatice se dezvoltă de regulă pe structuri de sinclinale sau sinclinorii, fiind şi ele cel mai frecvent conforme, şi formând uluce cvasi-continui (Neamţ – Cracău-Bistriţa – Tazlău-Caşin etc.). Mişcări de subsidenţă cuaternare au accentuat orientarea longitudinală a reţelei hidrografice în depresiuni, deşi după unele opinii ea a fost iniţial transversală. În lungul văilor subsecvente de pe monoclin, depresiunile păstrează şi ele acelaşi caracter, asimetriile fiind foarte evidente (spre exemplu, depresiunea Dumitreşti de pe Râmnicul Sărat). Relieful fluvio-denudaţional este foarte bogat şi variat, rezultând dintr-o evoluţie destul de rapidă a versanţilor şi a văilor, mai ales în condiţiile absenţei vegetaţiei naturale climato-zonale. În literatura de specialitate (Emm.de Martonne, 1902, C.Martiniuc, 1968, V.Mihăilescu, 1966, P.Coteţ, 1973) s-a presupus continuitatea iniţială a cuverturii de pietrişuri piemontane peste întreaga arie subcarpatică, supoziţia fiind susţinută de faptul că şi în perioada actuală mai sunt sectoare în care pietrişurile de Cândeşti avansează din partea nordică a Podişului Piemontan getic până în marginea Carpaţilor, la contactul cu Podişul Mehedinţi. Alteori (V.Tufescu, 1966) s-a considerat că această cuvertură ar fi acoperit numai depresiunile subcarpatice, că a fost în bună măsură îndepărtată prin eroziunea activată puternic datorită celor mai recente mişcări de înălţare, că a fost parţial cutată şi păstrată sub formă de petece, în sinclinale. Prezenţa unor interfluvii plane, la altitudini aproximativ egale a fost interpretată ca efect al evoluţiei sacadate a reliefului, capabilă să creeze două-patru suprafeţe de nivelare în Subcarpaţii Moldovei (M.David, 1931), în Vrancea (N.Rădulescu, 1937) şi Subcarpaţii Prahovei (N.Popp, 1939). Geneza lor rămâne discutabilă, conform unor opinii ulterioare ele fiind nişte peneplene parţiale sau nişte fragmente ale unor mari glacisuri eroziv-acumulative (Gh.Lupaşcu, 1996). Râurile au construit sisteme bogate de terase, până la douăsprezece pe Putna, cu altitudini relative până la 290 m. Tectonica recentă a determinat deformări importante în profilul longitudinal al teraselor, în special din sectorul vrâncean spre sud – sud-vest. În relaţie cu efectele deformante ale diapirismului, blocuri de roci mai rezistente au fost împinse de sub depozite mai noi şi mai slabe la suprafaţă, constituind un relief proeminent, de modelare selectivă. De asemenea, emanaţiile puternice de gaze naturale, străbătând depozite fine şi îmbibate cu apă, au creat microforme cu aspect de pseudo-vulcani (vulcani noroioşi). O bună parte din morfogeneza actuală este dominată de dinamica versanţilor, procesele de eroziune torenţială, alunecările masive de teren ş.a. fiind favorizate de substratul puţin rezistent, format din materiale cu caracteristici fizico-mecanice diferite, şi de energia accentuată a reliefului. 1.2.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice C l i m a este determinată de etajarea morfologică şi influenţată de poziţia geografico-matematică şi de caracteristicile locale ale suprafeţei active (cuvertură forestieră, culturi, suprafeţe acvatice ş.a.). În general este o climă temperată, destul de moderată. Temperaturile medii anuale cresc de la nord spre sud, de la 8,20 C (la Târgul Neamţ) la 10,20 C (la Târgul Jiu), dar pe înălţimi sunt de numai 50 C-70 C. Valorile mediilor termice ale lunilor extreme cresc în acelaşi sens (-3,80 C la Târgul Neamţ ; -1,90 C la Câmpina ; 17,50 C şi – respectiv – 210 C), cu diferenţieri pozitive în sectorul de la curbură, datorate cuplării efectelor foehnizării cu cele ale continentalismului.. Precipitaţiile medii au valori de 600 mm – 800 mm/an, coborând însă sub 600 mm în depresiunile deschise spre est din Subcarpaţii Moldovei şi pe latura externă a Subcarpaţilor Vrancei (sub acelaşi efect de foehn). Stagnarea maselor de aer mai rece în partea joasă a depresiunilor provoacă toată gama fenomenelor hidro-meteorologice asociate inversiunilor termice şi introduce dificultăţi apreciabile în dispersia noxelor industriale. R e ţ e a u a h i d r o g r a f i c ă este densă. Râurile principale sunt de origine carpatică (Bistriţa, Trotuşul, Buzăul, Prahova, Oltul, Gilortul, Jiul etc). Debitele sunt în general mari, dar sub efectele combinate de foehn şi continentalism climatic de la curbură pot înregistra oscilaţii excepţionale. Spre exemplu, Buzăul are un debit mediu de 31,2 m3/s dar la viitura din 1975 a ajuns la 2.200 m3/s. Datorită substratului permeabil, mai ales în depresiuni râurile pierd o parte din debit prin infiltrare, putând chiar să sece în sezonul cald, mai ale în sectorul de curbură (fenomenul determinând şi formarea unor hidronime specifice – Putna Seacă, Suşiţa). Procesele active de versant încarcă râurile cu debite solide excepţionale (peste 25 t/ha/an în sectorul de curbură). Intrată în exploatare în 1989, acumularea de la Cândeşti, pe Buzău, a fost colmatată în proporţie de 60 % la viitura din decembrie 1991. Râurile care traversează masivele de sare au o mineralizare apreciabilă, care a sugerat şi hidronimele Tazlăul Sărat, Râmnicul Sărat, Cricovul Sărat, Slănic, Sărata, Sărăţel ş.a. Numeroase izvoare minerale au chimismul substratului salifer, gipsifer ş.a. pe care-l drenează, fiind clorosodice (la Bălţăteşti, Oglinzi, Lopătari, Slănic-Prahova, Sărata-Monteoru, Ocnele-Mari ş.a., sulfuroase/iodurate (Pucioasa, Bughea, Brădet, Govora), feruginoase, uneori hipotermale (Săcel). V e g e t a ţ i a naturală din Subcarpaţi este forestieră, pădurile cele mai răspândite fiind cele de fag, care îmbracă suprafeţe destul de mari pe versanţi, pe interfluviile mai înalte şi în general spre contactul cu munţii, începând de la altitudinile medii de 500 m în nord şi 700 m în sud şi coborând mai mult în cazul orientării nordice, care accentuează umbrirea. Pe înălţimile din nordul Subcarpaţilor Moldovei coboară, în amestec cu fagul, conifere (spre exemplu în culmea Pleşului). În depresiuni climatul local mai cald şi mai uscat a favorizat pădurea de quercinee, cu gorun în ariile marginale şi stejar în ariile centrale, chiar cer (Quercus cerris) în depresiunile subcarpatice din Oltenia. Despădurirea timpurie a determinat însă înlocuirea unei mari părţi din arealul forestier iniţial cu o vegetaţie ierboasă xerofilă (în sectoarele joase şi în cele situate spre exterior) şi mezohigrofilă (pe versanţii slab înclinaţi şi în sectoarele dinspre munte) de pajişti, stepice şi silvo-stepice. În general, la sud de paralela 460 lat.N elementele vegetale termofile (liliac, scumpie, castan dulce, mojdrean, cărpiniţă ş.a.) sunt din ce în ce mai numeroase. Procesele p e d o g e n e t i c e au premise mult mai variate decât în aria montană. Materialul mineral are o granulometrie mai fină, materialul organic este mai divers, complexul de condiţii climatice este favorabil unui ritm mai alert al transformărilor fizice şi biochimice. În consecinţă, solurile caracteristice au o fertilitate mai mare iar distribuţia lor spaţială este mozaicată. Pe versanţii mai puternic înclinaţi predomină cambisolurile, reprezentate prin soluri brune mezo- şi eubazice, uneori chiar soluri brune acide, iar pe interfluvii şi pe terasele mai înalte s-au format argiluvisoluri (în special soluri brune luvice). În ariile centrale ale depresiunilor cu un climat mai uscat (spre exemplu depresiunea Cracău-Bistriţa), ca şi pe latura externă a Subcarpaţilor în sectorul de la curbură, există chiar molisoluri (soluri cenuşii şi cernoziomuri argiloiluviale). Datorită proceselor de versant foarte active, sunt destul de răspândite regosolurile şi erodisolurile. Remarcabil în Subcarpaţi este faptul că succesiunea relativ rapidă şi alternanţa unor elemente de forme de relief introduce în pedogeneză o înclinare a terenului extrem de variabilă, fapt care se reflectă nu numai în tipologia genetică, ci şi în grosimea orizonturilor şi profilelor, care variază corespunzător. În toată aria subcarpatică se pot constata toposecvenţe extrem de complexe, în cadrul cărora succesiunile menţionate se realizează pe un ecart altitudinal modest, sub 300 m şi la distanţe liniare de 10, 8 sau chiar numai 5 km. Diferenţierile microclimatice, în special cele determinate de expoziţia versanţilor, stimulează argiloiluvierea pe arealele orientate spre nord, nord-vest şi vest şi evoluţia spre molizare pe cele expuse spre sud, sud-vest şi sud-est. O pondere destul de mare în pedogeneza subcarpatică revine şi utilizării agricole milenare a terenurilor, care a condiţionat acumularea şi menţinerea unei cantităţi apreciabile de humus în sol. Astfel, formarea pe arii destul de întinse a unor cernoziomuri cambice şi argiloiluviale, ca şi caracterele molice ale argiluvisolurilor au o componentă antropică importantă. 1.3.Caracteristici social-economice 1.3.1. Particularităţile umanizării Potenţialul natural variat, derivat din poziţia geografică intermediară a Subcarpaţilor şi marcat de complementaritatea resurselor, accesibilitatea mult mai mare decât în aria montană şi condiţiile de adăpost mai sigure decât în câmpie au stimulat o populare timpurie şi foarte avansată. Începând din paleolitic şi parcurgând o perioadă de veritabilă explozie demografică în neolitic, locuirea preistorică a generat o reţea densă de aşezări, în care locuirea a avut o remarcabilă continuitate şi în epocile metalelor şi geto-dacă. În perioada migraţiilor Subcarpaţii au fost o arie de adăpost, în care s-au menţinut incontestabil locuitorii autohtoni romanizaţi, dar în care s-a refugiat şi o parte a populaţiei din podişuri şi câmpie – sectoare mult mai expuse şi astfel măturate de valuri succesive de ucideri, jafuri, incendii. Locuirea densă şi permanentă a stimulat apariţia timpurie a unor nuclee de organizare feudală, primele cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti Câmpulung-Muscel şi Curtea-de-Argeş menţinându-şi funcţiile uneori aproape 50 de ani, durată de stabilitate absolut neobişnuită în istoria medievală a ţărilor române. Această umanizare puternică, armonizată timp de milenii cu specificul condiţiilor naturale, explică şi bogăţia tradiţiilor etno-folclorice, nealterate, în cadrul unora dintre cele mai interesante vetre etnografice ale României – Muscelul, Vâlcea, Gorjul, Vrancea. Din perioada feudală dăinuiesc în Subcarpaţi şi câteva dintre valorile excepţionale ale patrimoniului cultural-religios naţional, ca mânăstirea Neamţ, sau mânăstirile din nordul Olteniei, în special Horezul (Hurezi) şi Polovragii. 1.3.2. Populaţia şi reţeaua de aşezări umane Subcarpaţii sunt şi astăzi o unitate geografică bine populată, cu aprox. 1.500.000 locuitori, distribuiţi în număr de peste 100 loc./km2 (pe alocuri chiar 250 loc./km2) şi cu densităţi subzistenţiale mari, în special în Subcarpaţii Vrancei şi în Muscelele Argeşului. În diferite perioade istorice, populaţiei locale i s-a adăugat un procent însemnat de plecaţi cu motivaţie politică şi economică-socială din Transilvania. Aşezările rurale, predominante, sunt foarte numeroase şi variate ca dimensiuni, vârstă, morfologie şi sit. În general sunt mici şi mijlocii şi se distribuie într-o reţea cu densitate mijlocie, de 5-6 sate/100 km2, uneori mare, de peste 15 sate/100 km2 - între Râmnicul Sărat şi Buzău (V.Nimigeanu, 1996). Cele mai multe sunt situate în depresiuni, dar uneori urcă pe culmi până spre vârf, foarte caracteristice în sensul acesta fiind satele din podgoria de pe culmea Istriţa. În Subcarpaţi satele au fizionomie foarte diferită, de la cele adunate, în depresiunile mai largi, cu suprafeţe cultivabile mai mari, până la cele liniare în lungul văilor şi cele risipite în podgorii sau pe contactul cu munţii. Funcţionalitatea predominantă este cea agrară, dar frecvent aceasta s-a combinat cu funcţii industriale şi de servicii, uneori adăugându-se şi o componentă de comunicaţii (intersecţii de căi ferate şi şosele). Nivelul urbanizării este, oarecum surprinzător, relativ redus. Oraşele sunt destul de numeroase (peste 30) dar, ca şi satele, de dimensiuni mici şi mijlocii. Resursele naturale variate din Subcarpaţi au susţinut destul de bine evoluţia unor funcţii industrial-urbane, dar rolul urbigen al contactelor şi intersecţiilor naturale a fost mai puternic, astfel încât oraşele mari nu se află în aria Subcarpatică propriu-zisă, ci flancheză Subcarpaţii, atât spre munte (Piatra Neamţ), cât şi spre podişuri şi câmpii (Bacău, Focşani, Ploieşti, Târgovişte). Sectorul cel mai slab urbanizat este cel vrâncean. 1.3.3 Activităţile economice Componenta cea mai veche a activităţilor economice din aria subcarpatică este, desigur, agricultura. Adaptată reliefului puternic fragmentat şi înclinării adesea mari, ea a beneficiat concomitent de favorabilitatea climato-pedologică astfel încât, fără să aibă productivitatea culturilor mari din câmpie, este în schimb diversificată, uneori şi puternic specializată, în funcţie de acelaşi specific al ofertei naturale. Culturile de câmp sunt omniprezente, având frecvenţa maximă pe terase, unde pedogeneza climato-zonală a fost cea mai stabilă şi s-au format solurile cele mai fertile. Totuşi, ca pondere şi specializare a terenurilor cultivate, aceste culturi sunt depăşite de livezi (în special în Muscelele Argeşului şi în Subcarpaţii Munteniei Central-Estice unde, pe alocuri, ocupă 40 % din terenul agricol) şi de vii (în special pe versantul extern al Subcarpaţilor Vrancei - unde s-a dezvoltat podgoria putneană şi unde unele comune, spre exemplu Jariştea, au vie pe aproape 60 % din terenul agricol - şi în culmea Istriţa). Creşterea animalelor se bazează pe folosirea păşunilor şi a fâneţelor, parţial aflate în aria carpatică (în cazul comunelor situate pe contactul cu munţii), remarcându-se specializări în ovine (în Subcarpaţii Vrancei) sau bovine (în Subcarpaţii Moldovei şi Muscelele Argeşului). Mult mai târziu, în perioada modernă, a început şi activitatea industrială. Ca şi în Carpaţi, elementele structurale şi funcţionale iniţiale au fost resursele naturale specifice şi unele tradiţii meşteşugăreşti. În cadrul potenţialului transformabil se remarcă resursele energetice minerale şi hidraulice, evaporitele (în primul rând sarea), rocile de construcţie, lemnul şi materiile prime agricole (lână, in, cânepă, lapte, carne, fructe). Între meşteşugurile tradiţionale au primat cele legate de prelucrarea artizanală a lemnului (tâmplărie, dogărie ş.a.), a pieilor şi blănurilor (cojocărie), a firelor naturale (ţesutul şi broderiile populare), a laptelui. Pe seama resurselor naturale specifice (cele de cărbune pliocen din bazinele Filipeştii-de-Pădure - Ceptura - Şotînga, Schitul Goleşti, Berbeşti-Băbeni-Alunul - în bună parte în conservare - fiind extrase şi trimise, în cea mai mare parte, pentru utilizare în alte zone din ţară) funcţionează termocentrale cu cărbune, păcură (structuri petrolifere la Câmpeni, Tescani, Mărgineni, Boldeşti, Băicoi-Ţintea, Moreni-Gura Ocniţei, Ceptura-Urlaţi, Ochiuri, Berca-Arbănaşi, Negoieşti, Colibaşi, Tămăşeşti) şi gaz natural (Borzeşti, Govora), hidrocentrale pe Bistriţa, Buzău, Argeş şi Olt, rafinării de petrol şi unităţi ale industriei petrochimice (Borzeşti, Curtea-de-Argeş – unde s-au produs proteine furajere), combinate de îngrăşăminte chimice şi fibre sintetice (Săvineşti, Câmpulung-Muscel), fabrici de cauciuc şi anvelope (Borzeşti şi Floreşti), de ciment şi azbociment (Câmpulung-Muscel, Fieni, Bârseşti), de ipsos, pe baza gipsului de la Lăculeţe (Fieni), de var (Fieni, Măgura, Câmpulung-Muscel, Govora), de sticlă, pe baza nisipului rezultat din dezagregarea gresiei de Kliwa de la Vălenii-de-Munte şi Crivineni (Scăieni), de faianţă (Târgul-Jiu), porţelan (Curtea-de-Argeş – cu producţie în mare parte exportată), ceramică brută (Piatra-Neamţ, Sătuc, Curtea-de-Argeş, Pucioasa), de cherestea, plăci aglomerate şi fibro-lemnoase, mobilă (Vânătorii Neamţului, Dumbrava Roşie, Roznov, Oneşti, Verneşti, Curtea-de-Argeş, Râmnicul-Vâlcea, Târgul-Jiu), de prelucrare a inului şi cânepii (Păuleşti, Pucioasa), a lânii (Buhuşi). De asemenea, se prelucrează materii prime agricole, pe seama cărora funcţionează fabrici de produse lactate (Câmpulung-Muscel), conserve de fructe (Vălenii-de-Munte, Valea Iaşului, Râureni), vinificaţie (Coteşti, Odobeşti, Tohani). Cele mai noi ramuri – electrotehnica (Curtea-de-Argeş) şi construcţiile de maşini (Borzeşti, Câmpina, Moreni, Câmpulung-Muscel, Târgul-Jiu) - au fost iniţiate pentru diversificarea funcţiei industriale, dar mai ales pentru asigurarea utilajelor şi echipamentelor necesare altor ramuri industriale din ariile respective (utilaj petrolier, pentru industria chimică etc.). Potenţialul turistic natural şi antropo-cultural este extrem de bogat, într-o oarecare măsură beneficiind şi de regimul de protecţie specific rezervaţiilor naturale sau obiectivelor culturale cu valoare patrimonială. Printre aceste elemente de sprijin al dezvoltării de perspectivă a turismului în Subcarpaţi pot fi amintite : vulcanii noroioşi de la Pâclele, focurile vii de la Andreiaşu şi Lopătari, „sarea-lui-Buzău”, arborete de stejari termofili, de castan dulce, asociaţii de plante halofile, vetre arheologice neolitice, monumente medievale de cult – mânăstirile Văratec, Viforâta, Negru-Vodă, Curtea-de Argeş, Surpatele, Mânăstirea-dintr-un-Lemn, Govora, Polovragi, Horezu, Tismana ş.a. şi de arhitectură laică (culele de la Măldăreşti, satele-muzeu de la Bujoreni şi Curtişoara), casele memoriale George Enescu (Tescani) şi Brâncuşi (Hobiţa) ş.a.m.d. În acelaşi sens al dezvoltării turismului, un număr de staţiuni balneare şi climatice sunt răspândite în toţi Subcarpaţii dar, cu excepţia celor de pe valea Oltului, sunt de capacitate redusă : Bălţăteşti, Slănic-Prahova, Pucioasa, Bughea, Brădet, Govora, Călimăneşti, Olăneşti, Ocnele Mari, Săcel. 2. Regiunile geografice ale Subcarpaţilor11
Motivaţia morfostructurală defineşte astfel mai multe regiuni subcarpatice, uneori conturate prin limite clare, alteori fiind separate prin sectoare de tranziţie, care îmbină în mod original caracteristici ale unităţilor vecine. Fără exagerări deterministe, dar şi fără neglijarea efectelor esenţiale ale complexelor de relief structural şi ale resurselor asupra accesibilităţii naturale şi a procesului de umanizare, se poate constata că unităţile definite astfel au o personalitate geografică distinctă. De la valea Moldovei spre sud se succed Subcarpaţii Moldovei, cei ai Vrancei, ai Munteniei central-estice, Muscelele Argeşului şi Subcarpaţii Olteniei. 2.1. Subcarpaţii Moldovei
Sub un c l i m a t în care influenţele componentei catabatice a circulaţiei atlantice sunt frecvent combinate cu accesul larg al maselor de aer continental, cu evoluţia retrogradă a unor cicloni de origine mediteraneană şi cu efectul circulaţiei convective locale, v e g e t a ţ i a forestieră este reprezentată în partea nord-vestică prin păduri de amestec conifere-fag, sub litiera cărora s-au format cambisoluri şi prin păduri de stejar şi chiar ochiuri de silvostepă (cu Festuca sulcata, Festuca vallesiaca) în ariile centrale, cele mai uscate, ale depresiunilor Cracău-Bistriţa, Tazlău-Caşin, ca şi pe valea Tazlăului Sărat, unde s-au format molisoluri (soluri cenuşii şi cernoziomuri argilo-iluviale). Pe depozitele marno-argiloase au evoluat pseudorendzine iar pe ariile cu aflorimente salifere sunt caracteristice solurile halomorfe. Subcarpaţii Moldovei sunt o arie de p o p u l a r e densă, din timpuri vechi, pădurea fiind îndepărtată pe mai mult de jumătate din suprafaţa iniţială. A g r i c u l t u r a , deşi omniprezentă, este foarte inegal dezvoltată. Cele mai bune rezultate (la culturi de câmp, legume, livadă) se realizează în depresiunile Cracău-Bistriţa şi Caşin. Pe terenurile foarte fragmentate şi solurile sărace din depresiunea Tazlău culturile sunt mai puţin productive. În activitatea I n d u s t r i a l ă, extracţia unor mici cantităţi de petrol şi gaze (la Câmpeni, Tescani, Mărgineni ş.a.) este dublată de exploatarea (locală) a gipsului. Cea mai importantă ramură industrială rămâne însă cea chimică, reprezentată prin combinatele de la Săvineşti (fire şi fibre sintetice), Roznov (îngrăşăminte azotoase) şi Borzeşti-Oneşti (produse cloro-sodice, cauciuc sintetic, pesticide, rafinarea petrolului). La Bălţăteşti şi Oglinzi sunt valorificate balnear apele minerale clorurate. 2.2. Subcarpaţii Vrancei La sud de valea Trotuşului, începând cu interfluviul Suşiţa-Zăbrăuţ, până la valea Slănicului de Buzău, structurile subcarpatice prezintă o complicaţie deosebită. Spre interior, molasa saliferă de vârstă acvitanian-sarmaţiană este c u t a t ă în anticlinale şi sinclinale, şariind puţin latura externă. Aceasta este constituită din depozite mai noi, sarmato-pliocene de origine exclusiv carpatică, m o n o c l i n a l e, foarte groase şi puternic înălţate. Astfel, deşi sunt cele mai recente, pietrişurile romanian-pleistocene de Cândeşti se menţin la altitudinea de aproape 1.000 m. În consecinţă, r e l i e f u l este dispus sub forma mai multor fâşii care se dispun cvasi-paralel cu marginea munţilor. În poziţie internă, un şir de depresiuni formate pe marno-argile miocene şi dominate de culmile flişului (Crimineţ-Soveja, pe Suşiţa, Vrancea, pe Putna şi Zăbala, şi Bisoca-Neculele, pe Râmnicul Sărat) sunt separate prin înşeuări mai înalte decât cele din Subcarpaţii Moldovei. Spre exterior sunt conturate de un şir de dealuri cu altitudini care ajung la 890 m, constituite din sedimente miocene mai rezistente (conglomerate helveţiene şi badeniene), dispuse în structuri de sinclinal înălţat, cu flancul extern redresat sub formă de hog-back : Răchitaşul Mic, care închide depresiunea Soveja, Răiuţul, Răchitaşul Mare şi Gârbova, care mărginesc depresiunea Vrancei şi Dealul Roşu, care mărgineşte depresiunea Bisoca. Urmează un alt şir de depresiuni, mai slab conturate, având aspectul unor lărgiri ale văilor în sedimente moi sarmato-pliocene, monoclinale : Câmpuri, pe Suşiţa, Vizantea-Vidra, pe Putna, Mera, pe Milcov, Râmna, pe pârâul omonim, Dumitreşti, pe Râmnicul Sărat, şi Putreda-Floreşti, pe Câlnău. La rândul lor, aceste depresiuni sunt mărginite de dealuri care ajung la aproape 1.000 m şi corespund frontului de cuestă orientat spre vest şi nord-vest al pietrişurilor de Cândeşti : Ouşorul, dealul Momîia, Măgura Odobeştilor, care închide depresiunea Mera, Deleanu şi dealul Căpăţâna, care mărgineşte depresiunea Dumitreşti. În poziţia cea mai externă, un piemont terasat, cu înclinare din ce în ce mai redusă, face racordul cu unitatea piemontană a Câmpiei Române. În lungul văilor se succed sectoare largi, conforme structurilor de sinclinal în aria internă sau subsecvente în monoclin, aşa cum este valea Putnei în depresiunea Vrancea, şi sectoare înguste, cu aspect de mici defilee, ca acela de la Prisaca, în care Putna traversează primul şir de dealuri. Pe fondul unei labilităţi tectonice deosebite, un sistem de terase cuaternare excepţional de bine dezvoltate, ating altitudinea relative mari (290 m pe Putna). Marnoargilele miocene în secvenţe repetate, alternând cu strate permeabile greso-nisipoase, favorizează cele mai active şi mai ample procese de versant. Eroziunea torenţială a rupt versanţi despăduriţi iar alunecările de teren au distrus vetre de sate şi au construit baraje pe râuri. Reîmpădurirea a ameliorat însă frecvent situaţia ariilor degradate. Sub aspect c l i m a t i c, elementul definitoriu este foehnizarea, care determină reducerea masivă a precipitaţiilor. În aria piemontului terasat acestea scad sub 550 mm/an, durata strălucirii soarelui şi valorile termice crescând şi favorizând astfel elementele vegetale termofile (Quercus frainetto, Quercus pedunculiflora), s o l u r i l e cenuşii şi viţa de vie. În Subcarpaţii Vrancei se află sectorul cel mai puternic specializat pentru viticultură. P o p u l a r e a este veche şi a fost permanent densă în depresiuni. Localnicilor li s-au alăturat de-a lungul timpului munteni veniţi la muncă pe pământuri mânăstireşti (spre exemplu rucărenii şi dragoslovenii veniţi la Soveja). Densitatea mare a populaţiei a determinat împroprietăriri departe, în Câmpia Română, ţăranii continuând să locuiască în Subcarpaţi şi pendulând vara spre loturile din câmpie. Deplasările sezoniere pentru munci agricole s-au menţinut multă vreme după colectivizare, vrâncenii orientându-se în special către Insula Mare a Brăilei. Popularea a rămas exclusiv rurală, deoarece resursele existente n-au putut stimula dezvoltarea industriei. Gazul natural există doar sub formă de emanaţii (la Andreiaşu), sarea nu se află în masive ci în aflorimente mici şi diseminate, lentilele de lignit de la Pralea sunt neînsemnate. Adăugându-se şi precaritatea căilor de comunicaţie (nu există căi ferate cu ecartament normal iar cea îngustă, de la Odobeşti la Burca, a fost dezafectată), lipsa de capacitate urbigenă este explicabilă. O serie de comune au însă o oarecare capacitate de polarizare şi o poziţie favorabilă coordonării administrative (Năruja, Dumitreşti) şi, în mod normal ar trebui sprijinite în sensul revitalizării. Se conturează, de asemenea, un profil climatic şi balnear pentru Soveja şi Vizantea.
Specificul proceselor de acumulare a depozitelor de molasă a determinat formarea unor zăcăminte importante de substanţe minerale variate. În acest sector subcarpatic, până în perioada postbelică, au fost cele mai mari rezerve de petrol, aria fiind cea clasică a petrolului românesc. Cele mai cunoscute structuri petroliere, care înainte de 1950 asigurau peste 95 % din producţia naţională, sunt cele de la Boldeşti, Băicoi-Ţintea, Moreni-Gura Ocniţei, Ceptura-Urlaţi şi Berca-Arbănaşi. La Ojasca, Ceptura, Filipeştii-de-Pădure şi Şotânga sunt rezerve – mici - de lignit pliocen, un zăcământ însemnat de sare (în poziţie sinclinală, normală) este la Slănic, la Vălenii-de-Munte şi Crivineni sunt nisipuri cuarţoase, la Ciuta şi Vipereşti - calcare, la Lăculeţe – gips, la Pucioasa – sulf, la Pătârlagele – diatomită, la Sibiciu şi Colţi – chihlimbar, la Pucioasa, Vâlcana, Nifon, Lopătari ş.a. – ape minerale sulfuroase, clorosodice, feruginoase, iodurate etc. În consecinţa raporturilor de corespondenţă între structurile substratului geologic şi r e l i e f se pot distinge, începând dinspre munte, şiruri de depresiuni : Comarnic-Talea-Runcu, sculptată în molasă şi formaţiuni moi ale flişului cretacic-paleogen, Slănic-Bezdead (la nord de pintenul de Homorâciu), Lopătari-Sibiciu, Şoimari-Calvini, Policiori, pe Sărăţel, Pârscov, pe Buzăul mijlociu, Nişcov, pe valea omonimă, Valea Lungă, în bazinul superior al Cricovului Dulce, Podeni-Mislea ş.a. Culmile anticlinale care le separă au altitudini maxime în sectoarele susţinute de „pintenii” de fliş : Zamura, de pe pintenul de Homorâciu, ajunge la 993 m, Cătiaşul, de pe pintenul de Văleni are 1.014 m ; alte culmi anticlinale au altitudini mai reduse, în general sub 600 m în sud şi peste 600 m spre contactul cu munţii : Berca-Arbănaşi (între Slănicul Buzăului şi Sărăţel), Istriţa şi Ciolanul (încadrând depresiunea Nişcov şi formate în mare parte din calcare sarmaţiene pe care au evoluat soluri excelente pentru vie), Bucovel, (în continuarea culmii Istriţei, la vest de Cricovul Sărat), Seciul, Gruiul ş.a. Alteori, ca pe orice structuri cutate, relieful prezintă inversiuni, sub forma unor mici sinclinale înălţate şi a unor depresiuni-butonieră, formate pe axe de anticlinal. Văile principale au orientare exclusiv transversală (Slănicul, Buzăul, Teleajenul, Doftana, Prahova, Ialomiţa), dovedind o antecedenţă generală. Ierarhizarea reţelei a determinat în schimb orientarea longitudinală a văilor afluenţilor. La traversarea şirurilor alternante de morfostructuri s-au format lărgiri şi strâmtări succesive în lungul văilor ; cinci asemenea secvenţe pot fi urmărite pe valea subcarpatică a Buzăului. În depresiuni este foarte bine dezvoltat complexul acumulativ fluvial, cu niveluri de peste 200 m altitudine relativă (270 m pe Prahova), conturate în aluviuni cuaternare bogate. Unele dintre ele pot fi urmărite, într-o remarcabilă continuitate, în lungul unui şir de depresiuni, pe văile râurilor vecine – spre exemplu, nivelul de 35-40 m, comun pe Prahova, Teleajen şi Cricovul Sărat, în depresiunea Mislea-Podeni. În ansamblul sistemului de terase se remarcă efectele deformante ale neotectonicii, pozitive în sectoarele de anticlinal şi negative în cadrul sinclinalelor. Pe fondul aceluiaşi substrat de molasă şi al unei energii apreciabile a reliefului (faţă de culmi văile sunt adâncite cu 300 m – 400 m iar înclinarea versanţilor depăşeşte frecvent 250) procesele geomorfologice actuale sunt foarte active, versanţii fiind în plină evoluţie, ca şi albiile râurilor. În consecinţă directă, interfluviile sunt frecvent înguste, ajungând până la forma unor creste de intersecţie, iar albiile minore au morfologie şi trasee labile. Latitudinea mai sudică şi frecvenţa condiţiilor de adăpost asigură acestui sector subcarpatic un c l i m a t cu ierni blânde, relativ cald în ansamblu şi fără contraste mari. Spre contactul cu aria montană valorile medii anuale ale precipitaţiilor cresc până la 700 mm – 800 mm. Caracteristicile acestea favorizează urcarea limitei superioare a f ă g e t e l o r, extinderea pădurii de gorun şi prezenţa frecventă a unor elemente vegetale şi animale termofile – mojdrean, cărpiniţă, frasin sudic (Fraxinus holotricha), migdal pitic (Amygdalus nana), scorpion, termite. De asemenea, asigură un optimum pentru livadă (în special în partea dinspre munte) şi pentru vie (în sud). Subcarpaţii Munteniei Central-Estice constituie sectorul subcarpatic cel mai dens p o p u l a t (în medie 150 loc/km2), cel mai puternic i n d u s t r i a l i z a t şi cu o urbanizare avansată (Comarnic, Câmpina, Vălenii-de-Munte, Moreni, Plopeni, Boldeşti-Scăieni, Băicoi, Breaza, Pucioasa ş.a.), stimulată atât de valorificarea resurselor energetice, cât şi de axul de circulaţie transcarpatică al văii Prahovei. Este una dintre regiunile geografice cele mai dezvoltate din ţară. În relaţie directă cu exploatarea petrolului însă, cumularea în timp a unor reziduuri în câmpurile de sonde, uzura morală a tehnologiilor de extracţie, caracterul formal al măsurilor de protecţie a ambianţei naturale şi conduita infracţională masivă din ultimii ani faţă de securitatea reţelei de conducte au produs o poluare severă a solului pe suprafeţe de sute de hectare, a apelor de suprafaţă şi a celor freatice. Ape cu reziduuri de petrol din bazinul Prahovei, marcate pentru a se putea urmări traseele lor şi distanţa până la care procesele naturale de autoepurare nu sunt operante, au fost identificate în Dunăre, pe segmentul fluvio-maritim. 2.4. Muscelele Argeşului La vest de valea Dâmboviţei, până la vest de valea Oltului, sectorul subcarpatic cunoscut sub numele de „muscele” corespunde în cea mai mare parte unei structuri atipice, m o n o c l i n a l e, de sedimente paleogene, miocene şi pliocene, depuse în marginea nordică a Depresiunii Getice, transgresiv faţă de cristalinul getic al M.Făgăraş. Stiva de depozite monoclinale este dispusă în benzi paralele, din ce în ce mai noi spre sud şi din ce în ce mai puternic redresate spre nord, la contactul cu munţii. Numai în extremităţile de est (în bazinul superior al Râului Târgului) şi parţial de sud-vest (de la valea Topologului spre vest) sedimentarul este cutat în structuri tipic subcarpatice, paralele cu marginea munţilor. O menţiune specială se impune pentru extremitatea nord-vestică unde, până în valea Bistriţei vâlcene, se continuă substratul monoclinal al reliefului, în timp ce în sud-vest structura este cutată. Astfel, ţinând seama de însemnătatea caracteristicilor structurale pentru relief, la rândul lui definitoriu pentru ansamblul geografic local, se pot atribui ariei cuprinse între văile Topologului şi Bistriţei vâlcene caracteristici de tranziţie între Muscelele (predominant monoclinale) ale Argeşului şi Subcarpaţii (cutaţi) ai Olteniei. Caracteristicile structurale şi litofaciale atipic subcarpatice se regăsesc şi la nivelul resurselor minerale, între care lipsesc petrolul şi gazele naturale. În schimb în sedimentele ponţiene şi daciene din molasa recentă există acumulări de cărbune inferior (lignit), exploatabil atât în subteran cât şi în carieră, dar în strate subţiri şi frecvent foarte umed (la Slănic, Berevoieşti, Godeni, Jugur ş.a.). Apele minerale poartă amprenta sedimentelor paleogene cu formaţiuni bogate în sulf (Bughea. Brădet, Olăneşti, Govora) şi a miocenului salifer (Govora, Ocnele Mari). Elementele principale ale r e l i e f u l u i sunt două şiruri de depresiuni separate printr-un aliniament de înălţimi (muscele), orientate paralel cu marginea munţilor. Cele mai multe depresiuni au o motivaţie genetică dublă, structurală (subsecventă) şi litologică (selectivă) : afluenţii (subsecvenţi) ai reţelei principale de râuri (consecventă) au sculptat în sedimente mai slabe, marno-argiloase, greso-nisipoase etc. sectoare de vale mai largi (de regulă la confluenţe) şi asimetrice, cu versanţii sudici scurţi şi puternic înclinaţi (cuestiformi) iar cei nordici prelungi şi mai domoli. Pe contactul cu munţii, în marne eocene, au fost modelate depresiunile Nucşoara, pe Râul Doamnei, Brădet, pe Vâlsan, Arefu, pe Argeş, Sălătruc, pe Topolog, Jiblea, pe un afluent de pe stânga al Oltului. Este tipic subcarpatică depresiunea de la Câmpulung, care marchează o structură de sinclinal. Înşeuările dintre aceste depresiuni sunt destul de înalte, astfel încât ele nu formează un uluc, ci un aliniament discontinuu. Muscelele care le conturează spre sud sunt cueste clasice, susţinute nu numai de rezistenţa capetelor de strat, ci şi de conglomerate mai dure, burdigalian-badeniene. Altitudinea lor cea mai frecventă este de 800 m – 1.200 m, culminând la 1.218 m în culmea Chiciora, dintre Vâlsan şi Argeş şi la 1.104 m în culmea Tămaş, dintre Argeş şi Topolog. Au aspectul unor munţi scunzi, între care văile s-au adâncit cu 350 m – 400 m, constituind sectorul cel mai înalt din Subcarpaţi. Numai în extremitatea estică culmea Măţăului (1.018 m) mulează un anticlinal, închizând spre sud depresiunea Câmpulung. Între depresiunile din şirul sudic interfluviile şi înşeuările sunt mai înalte, ele fiind numai nişte lărgiri ale văilor principale în sedimentarul pliocen friabil, de la Boteni, în est, trecând prin Schitul-Goleşti, Godeni, Berevoieşti, Slănic, Domneşti, Curtea-de-Argeş, Tigveni, până la Râmnicul-Vâlcea, în vest. Spre sud, şirul acesta de depresiuni este dominat de cuesta nordică a Podişului Piemontan Getic, susţinută de pietrişurile romanian-superioare de Cândeşti. Deosebit de complexă sub aspect morfologic este aria cu caracteristici de tranziţie, cuprinsă între Topolog şi Bistriţa vâlceană. Modelarea fluvială, stimulată atât de nivelul de bază mai coborât, pe care îl reprezintă Oltul, cât şi de subsidenţele locale de la Râmnicul Vâlcea şi Galicea, combinată cu procesele de pe versanţii despăduriţi şi cu efectele exploatării sării a generat un relief extrem de complex, fragmentat „în culise”, cu acumulări bogate, forme de eroziune selectivă ş.a. Faţă de regiunea subcarpatică precedentă, Muscelele Argeşului au un c l i m a t moderat sub aspect termic (cu temperaturi de -30C - -40C în ianuarie, 180C - 200C în iulie şi o medie termică anuală de 80C – 90C) şi umed (valorile medii anuale ale precipitaţiilor ajung în partea înaltă la 750 mm – 1.000 mm). V e g e t a ţ i a naturală forestieră, cu păduri de amestec gorun-fag şi fag pe înălţimi, gorun şi stejari termofili în depresiuni, s-a păstrat mai bine în aria înaltă, unde şi fauna (cu elemente de interes cinegetic – urs, lup, mistreţ, căprior, râs) a găsit habitate favorabile, asemănătoare celor din aria montană. În apa Vâlsanului, între Brăduleţ şi Muşeteşti, a fost identificat un peşte endemic, aspretele (Romanichtys valsanicola). Depresiunile şi o parte din versanţii mai slab înclinaţi au fost despădurite. Specificul condiţiilor climatice a favorizat evoluţia proceselor pedogenetice până la tipuri de s o l puţin potrivite pentru culturi de câmp (soluri cambice eu- şi mezobazice, pseudorendzine – pe marnoargile), dar utile pentru pomicultură. Deşi mai puţin densă decât în regiunea precedentă, p o p u l a ţ i a din Muscelele Argeşului este destul de numeroasă. În raport cu terenul agricol restrâns, presiunea demografică a fost întotdeauna mare, proprietatea asupra pământului declanşând şi menţinând conflicte de-a lungul timpului, agravate de unele fenomene naturale destructive (alunecări de teren, eroziune torenţială, procese de albie) şi de fluctuaţiile postbelice ale dreptului de proprietate funciară. Satele, în general răsfirate pe văi, au adăugat vechii funcţionalităţi agro-pastorale şi culturii pomilor fructiferi (meri, pruni, peri, nuci), activităţi extractive în bazinul carbonifer menţionat, ca şi industrializarea lemnului (la Domneşti ş.a.), conservarea fructelor (la Valea Iaşului, Râureni). Oraşele Câmpulung, Curtea-de-Argeş şi Râmnicul Vâlcea, capitale medievale sau oraşe domneşti, s-au impus în perioada postbelică prin construcţii de maşini, produse clorosodice, electrotehnice, industrializarea lemnului. Amenajări hidroenergetice numeroase au oferit locuri de muncă timp de mai mulţi ani, au modificat substanţial peisajul natural şi au determinat densificarea reţelei de drumuri în bazinele subcarpatice ale Argeşului (hidrocentralele Oieşti, Albeşti, Cerbureni, Valea Iaşului şi Curtea-de-Argeş) şi Oltului (hidrocentralele Dăieşti, Râmnicul-Vâlcea, Govora şi Râureni. Olăneştii, Govora, Brădetul şi Bughea şi-au conturat un profil funcţional balnear.
În regiunea olteană a Subcarpaţilor molasa mio-pliocenă este dominantă. A fost identificat un singur afloriment mai vechi, eocen – conglomeratele din axul anticlinalului Săcel. Sedimentarul prebadenian apare, de asemenea insular şi în structură de anticlinal, în Măgura Slătioarei. La est de valea Jiului structurile c u t a t e (un sinclinal mărginit de două aliniamente anticlinale) sunt constituite din depozite sarmaţiene. La vest de Jiu aceste depozite sunt acoperite de sedimente pliocene groase, aflorând numai pe o fâşie îngustă, în marginea munţilor, între Schela-Dobriţa-Tismana. La rândul lor, depozitele meoţiene nu apar la est de Jiu decât în unele structuri dintre Olteţ şi Cerna Olteţului. Structural, Subcarpaţii Olteniei sunt replica din extremitatea opusă a Subcarpaţilor Moldovei, dar în cazul lor cutările sunt mult mai largi, uneori abia sesizabile, iar în extremitatea nord-estică trec într-un veritabil monoclin (la nord-est de valea Bistriţei). În ceea ce priveşte resursele minerale, fără să fie în rezerve mari, sunt tipic subcarpatice : petrol şi gaze (în structurile Negoieşti-Tămăşeşti), cărbune în sedimentarul pliocen superior de la Berbeşti-Băbeni, ape minerale sulfuroase şi clorurate. Pe acest substrat geologic de molasă cutată, r e l i e f u l este mai simplu decât în regiunile munteană şi vrânceană. La contactul cu munţii din grupările Parâng şi Retezat s-a conturat ulucul depresionar intern (Al.Roşu, 1967) - aliniamentul depresiunilor Horezu, Slătioara, Polovragi, Novaci şi culoarul Arcani-Runcu-Tismana. Spre exterior aceste depresiuni sunt închise de un şir de anticlinale constituite din conglomerate mai dure, dar a căror altitudine scade de la est spre vest (Măgura Slătioarei – 769 m, dealul Sporăştilor – 404 m). Un al doilea aliniament depresionar este mai fragmentat şi mai îngust la est de Gilort (L.Badea, 1967), cu înşeuări de separaţie mai înalte (Foleşti, Oteşani, Obârşia, Stroeşti, Mateeşti, Zorleşti) şi foarte larg spre vest, unde a evoluat marea depresiune Câmpul Mare – Târgul Jiu – Târgul Cărbuneşti în care convergenţele hidrografice de la Arjoci (pe Tismana), Târgul Jiu şi Târgul Cărbuneşti (pe Gilort) şi altitudinea redusă (sub 200 m) probează o subsidenţă activă. Rama sudică a acestui aliniament de depresiuni este formată, în cea mai mare parte, de cuesta nordică a Podişului Piemontan Getic, cu altitudini de 500 m – 600 m, de la Cuceşti-Armăşeşti, pe Luncavăţ şi Cerna până la Apa Neagră, pe valea Motrului. Pe un segment scurt, rama depresiunii Târgul Jiu este marcată de dealurile subcarpatice (pe structuri de anticlinal) Şomăneşti şi Bran. Condiţiile c l i m a t i c e sunt cele mai blânde din toată aria subcarpatică. Temperaturile medii de peste 100C şi precipitaţiile relativ reduse (600 mm – 800 mm) au favorizat o v e g e t a ţ i e naturală termofilă, cea forestieră fiind dominată de quercinee (cer, gârniţă) în amestec cu mojdrean, arţar şi arborete de castan comestibil. Fără ca alimentarea pluvială pe segmentele subcarpatice să fie bogată, debitele râurilor principale constituite în aria montană pot atinge valori generatoare de inundaţii, fenomenele fiind favorizate şi de subsidenţele menţionate. Pentru diminuarea acestui risc, acumularea de la Ceauru s-a adăugat altor a p e de suprafaţă - râuri din bazinele Oltului, Gilortului, Jiului şi Motrului. Pe s o l u r i variate, cu o pondere destul de mare a celor argiloiluviale, utilizări agricole variate au diversificat funcţionalitatea agro-pastorală mai veche a satelor. P o p u l a ţ i a din aceste aşezări, în general răsfirate pe văi, dar şi adunate în vetrele depresiunilor largi, practică o gamă largă de c u l t u r i, cu accentuarea ponderii livezilor spre contactul cu aria montană şi pe versanţii dealurilor şi a culturilor de câmp spre sud şi spre partea joasă a depresiunilor. Pe unele interfluvii de la contactul cu munţii, în satele mici, risipite, creşterea animalelor are o pondere însemnată. Eforturile susţinute de i n d u s t r i a l i z a r e, în perioada postbelică, au pornit de la extracţia materiilor prime energetice, treptat în aşezările rurale constituindu-se unităţi ale industriei construcţiilor de maşini, ateliere de reparaţii ale utilajului minier şi petrolier, ale industriei lemnului, textilă, alimentară, pielărie ş.a. În felul acesta a fost stimulată urbanizarea, un număr de orăşele (Horezul, Novacii, Târgul Cărbuneşti) formând o reţea în care numai Târgul Jiu avea statut urban mai vechi şi o funcţionalitate mai complexă (industria materialelor de construcţie, a lemnului, construcţii de maşini-unelte, articole din cauciuc, confecţii, sticlărie, industria alimentară). O linie de cale ferată a fost proiectată pentru susţinerea extracţiei cărbunelui, de la Târgul Cărbuneşti la Albeni, Berbeşti, Băbeni. Potenţialul t u r i s t i c natural, dublat de elemente excepţionale ale celui antropo-cultural (mânăstiri, sate de olari, monumente de arhitectură ţărănească, complexe muzeale şi case memoriale, port popular, datini etc.) este încă slab valorificat. Pe lângă insuficienţa iniţiativei private şi efectul negativ al unor restaurări controversate, infrastructura de comunicaţie este încă insuficientă, atât sub aspectul densităţii cât şi al calităţii. Sate extrem de interesante, în special de sub munte, nu sunt accesibile decât pe drumuri comunale rău întreţinute, adesea impracticabile. Această resursă de perspectivă a Subcarpaţilor Olteniei este aproape necunoscută pentru A.N.T.R.E.C.
Yüklə 0,87 Mb. Dostları ilə paylaş:
|