Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

În constituţia unităţilor montane ale Carpaţilor Meridionali actuali pânza getică şi pânzele supragetice constituie aproape integral M.Făgăraşului, partea central-nordică a grupării Parângului, iar la vest de Jiu aflorează în petecul de acoperire din M.Godeanu. Cristalinul getic şi supragetic sunt în cea mai mare parte constituite din roci mezometamorfice. Învelişul sedimentar (predominant carbonatic) al acestor domenii tectonice a fost în cea mai mare parte îndepărtat prin eroziune, păstrându-se în sudul M.Căpăţânii (culmea Buila-Vânturariţa) şi în vestul M.Şureanu („Platforma” Luncani). Autohtonul danubian formează cea mai mare parte din munţii de la vest de Jiu, iar la est de Jiu constituie Parângul propriu-zis. Rocile cristaline din această unitate sunt mai slab metamorfozate, în schimb ea este străpunsă de numeroase corpuri granitice şi granodioritice. Învelişul sedimentar al autohtonului este mai bine păstrat şi aflorează pe arii mai întinse, în sudul munţilor Vâlcanului, în M.Ţarcului, în sud-estul M.Godeanu, în sudul M.Retezat ş.a. Depozitele sedimentare marine şi lacustre paleogen-pliocene sunt cantonate în (depresiunile) Ţara Haţegului, Petroşani şi Ţara Loviştei.
2.2.2. Relieful
Sub aspect morfografic, Carpaţii Meridionali („Alpii Tranilvaniei”) se remarcă printr-o îmbinare destul de neobişnuită a masivităţii cu o relativă accesibilitate. Primul aspect se datorează faptului că specificul constituţiei geologice a potenţat structural şi litologic morfologia cea mai masivă din Carpaţii româneşti, impresionantă nu doar prin înfăţişarea de blocuri puternice, aproape compacte pe arii întinse, ci şi prin m o r f om e t r i a ei. Toate cele trei grupări montane depăşesc altitudinea absolută de 2.500 m şi aproape toate subunităţile de ordinul al doilea au peste 2.000 m, cu excepţia M.Cernei şi M.Vâlcanului. Energia reliefului este cea mai mare din Carpaţii Româneşti, exprimând sinteza dimensională a unei fragmentări verticale medii de 731 m (Al.Roşu, 1973), dar care depăşeşte în valori reale şi 2.500 m, cu o înclinare a terenului adesea de peste 35⁰ sau 55⁰ şi cu numeroase abrupturi. Suprafaţa care revine depresiunilor intramontane este redusă, iar ponderea ariilor cu altitudine mai mică de 700 m este de numai 20%. Relativa accesibilitate este determinată de sistemul de mari văi fluviale care traversează munţii la altitudini mici (la Turnul Roşu, pe Olt, altitudinea absolută este 350 m) şi de culoarul longitudinal central, pe care se înscriu aria mediană cu altitudine mai redusă dintre culmea nordică şi cea sudică a M.Făgăraş, Ţara Loviştei, valea Lotrului, valea Jiului de est, depresiunea Petroşani/valea Jiului de vest, valea Cernei.

Orografic, la nord şi la sud de culoarul menţionat culmile se înşiruie pe două aliniamente complete, uneori strângându-se în noduri, alteori depărtându-se şi lăsând loc depresiunilor interne. Aliniamentul sudic cuprinde munţii Iezer-Păpuşa, Ghiţu, Frunţi, Cozia, Căpăţânii, Parângului şi Vâlcanului, iar cel nordic include Făgăraşul propriu-zis, munţii Lotrului, Retezatului, Godeanu şi Cernei. Spre nord-vest se schiţează un al treilea aliniament, incomplet, format din M.Cindrelului şi Şureanului,(separaţi de munţii de la sud prin văile longitudinale ale Sadului şi Jiului de est) şi M.Ţarcului (separaţi prin văile superioare ale Râului Mare şi Râului Rece).

Sub aspect genetic, aliniamentele respective nu au decât motivaţia tectonică a contactelor între domeniile (unităţile) Carpaţilor Meridionali, fără nici o similitudine cu diferenţele morfostructurilor zonare (subregiunilor) din Carpaţii Orientali. Relativa stabilitate tectonică din neozoic a permis şi dezvoltarea maximă a reliefului ciclic, începând cu nivelul Borăscu (postlarramic), continuând cu Râul-Şes (postattic) şi încheind cu Gornoviţa (postvalah), fiecare cu dezvoltare variabilă în cele trei grupări montane, dar identificate în toate trei, ultima oferind posibilitatea corelării cu evoluţia formării teraselor pe văile principale (L.Badea, 1983). Deşi suprafeţele mai vechi sunt situate în partea mijlocie-înaltă a munţilor, au avut contribuţia lor specifică la accentuarea gradului de accesibilitate. Netezimea acestor plaiuri contrastează mai puternic decât în celelalte regiuni carpatice cu crestele înalte, care domină suprafaţa cea mai veche, la peste 2.200 m. În Carpaţii Meridionali s-a desfăşurat morfogeneza glaciară cea mai puternică, condiţionată de acumularea pleistocenă a celor mai importante volume de gheaţă. Gheţarii de circ şi de vale (care au coborât până la 1.100 m -1.050 m în timpul glaciaţiei celei mai puternice – P.Urdea, 2000) au modelat, în cel puţin două faze, asociaţii de circuri (cu morfologia lor subordonată), văi (cu morfologia lor specifică, accentuat glaciară spre partea înaltă şi din ce în ce mai modificată/înlocuită prin efectul proceselor periglaciare şi fluviale, pe măsura descreşterii altitudinii, creste de intersecţie a circurilor şi văilor vecine, umeri glaciari pe versanţi, morene de tipuri, forme şi vârste diferite, mai mult sau mai puţin remaniate fluvial, uneori complicate prin efectul carstificării etc. O dezvoltare largă, în generaţii morfologice succesive, are în Carpaţii Meridionali şi relieful periglaciar, procesele respective făcând parte dintre premisele pregătitoare ale instalării gheţurilor perene şi modelării glaciare, dar sub forma crio-nivaţiei având o acţiune concretă şi în perioada actuală. Lor li se datorează o bogăţie de forme criogene şi nivale (trepte de crioplanaţie, torenţi de pietre, trene de grohotiş, nişe de nivaţie, culuare de avalanşe, potcoave nivale ş.a) care complică morfologia glaciară din zona înaltă şi se îmbină cu cea fluvială la altitudini mai joase. Deşi depozitele sedimentare au o pondere modestă în constituţia munţilor, dominanta lor carbonatică a contribuit la realizarea unei morfologii carstice excepţionale, atât în domeniul de suprafaţă, cât şi în cel subteran. Fără ca ariile menţionate din gruparea Parângului să fie singurele cu aflorimente calcaroase modelate carstic, ele deţin complexe de relief comparabile cu cele din M.Apuseni şi din alte regiuni carstice celebre de pe continent.

2.2.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice
Altitudinile mari şi suprafeţele relativ restrânse, condiţionând o pondere mare a înclinărilor accentuate, produc în Carpaţii Meridionali o etajare a caracteristicilor climatice, hidrice, de vegetaţie şi soluri  cu gradienţi mai mari decât în celelalte regiuni carpatice. Treptele specifice sunt mai înguste, trecerea între cele succesive fiind astfel mai rapidă.

Fragmentarea tectono-fluvială transversală în trei grupări, separate de văi adânci, face ca distribuţia etajelor şi subetajelor să aibă, în linii generale, un caracter concentric, repetându-se pentru fiecare grupare ca variantă locală a aceloraşi fenomene. Ţinând seama de direcţia predominantă a circulaţiei generale a aerului, orientarea pe direcţie est-vest conferă culmilor un rol de barieră orografică, care determină geneza unor precipitaţii mai bogate pe versanţii orientaţi spre nord – nord-vest, în cazul circulaţiei atlantice (extrem de frecventă) şi procese specifice de foehnizare în cazul advecţiilor sudice, care ridică temperatura versanţilor nordici şi a depresiunilor de contact adiacente, topind mai devreme zăpada. În general însă, versanţii nordici sunt mai umezi şi mai reci, ceea ce se reflectă în ponderea mai mare a coniferelor în structura pădurii şi debutul subetajului respectiv de la 1.200 m –1.300 m, în timp ce pe versanţii sudici, mai ales în extremitatea sud-vestică, unde se resimte influenţa climatului submediteranean, fagul urcă de la baza muntelui până la 1.500 m, pe alocuri apropiindu-se de limita superioară naturală a pădurii. Pe aceiaşi versanţi sudici, pădurea urcă până la 1.850 m – 1.900 m ; pe cei nordici condiţiile climatice îi fixează plafonul cu aprox. 200 m mai jos. Desfăşurarea pe aproape 250 km, conform direcţiei menţionate, asigură creşterea cu 200 mm a cantităţii medii anuale de precipitaţii de la est spre vest (de la 1.200 mm la 1.400 mm), valorile maxime înregistrându-se în gruparea Retezatului. Este foarte posibil ca aceeaşi diferenţiere a alimentării să fi fost caracteristică şi zăpezilor perene din pleistocen, fapt care explică extensiunea largă şi marea varietate a morfologiei glaciare în această grupare. În consecinţa alimentării bogate, apele curgătoare au debite mari, relativ uniforme şi un potenţial hidroenergetic valorificat intensiv (Argeşul, Oltul, Lotrul, Sebeşul, Râul Mare, Cerna, Bistra Mărului ş.a.). Complexul de condiţii climatice din partea înaltă face ca temperaturile medii anuale să fie negative, iernile lungi şi reci, verile scurte şi răcoroase, cu ninsori şi lapoviţe posibile chiar în luna cea mai caldă (august). În felul acesta, deşi de la altitudini diferite, pe ambii versanţi şi pe plaiurile înalte se dezvoltă (cel mai bine din toţi munţii noştri) numai o vegetaţie subalpină şi alpină, cu pajişti extinse mult prin defrişare, în special pe versanţii şi plaiurile de la sud de culmile înalte, care au favorizat o viaţă pastorală sezonieră de tradiţie multiseculară (mai ales în M.Cindrelului, M.Şureanului şi M.Godeanu-Ţarcu). Carpaţii Meridionali au reprezentat şi segmentul montan în care fauna spontană (inclusiv cea alpină) a rezistat foarte bine, multe repopulări fiind posibile pe seama fondurilor din Retezat, din Făgăraş ş.a. Solurile s-au format conform structurii şi distribuţiei spaţiale a complexului pedogenetic, prezentând categorii cambice sub pădurea de fag, spodice sub pădurea de conifere, humico-silicatice deasupra limitei superioare a pădurii, rendzinice pe aflorimentele carbonatice, hidromorfe în ariile cu drenaj slab, neevoluate în lungul râurilor. Se remarcă o pondere mare a celor scheletice, datorită substratului frecvent dur, rezistent la dezagregare. În general, solurile din Carpaţii Meridionali nu sunt favorabile agriculturii, ci pădurilor, fâneţelor şi păşunilor. O excepţie importantă se realizează însă în ariile depresionare, unde (chiar dacă pe suprafeţe nu prea mari), solurile brune au putut fi folosite pentru culturi de câmp şi livezi (Ţara Haţegului, Ţara Loviştei).
2.2.4. Particularităţile umanizării
Gradul de umanizare este sensibil mai redus decât în celelalte regiuni carpatice, datorită numărului mic de depresiuni interne, altitudinilor mari şi înclinării accentuate a versanţilor. Ariile cele mai populate sunt cele două „ţări” şi depresiunea Petroşani, în primele locuirea începând însă din perioada preistorică, în timp ce ultima a fost populată târziu, cu haţegani. În perioada actuală însă densitatea cea mai mare este în depresiunea Petroşani (350 loc/km²), suprapopulată ca efect al dezvoltării mineritului. În depresiuni satele sunt adunate, conturîndu-se însă tendinţe de risipire spre rama montană, în general la baza versanţilor cu expoziţie sudică („feţe”). Se locuieşte şi pe văi (Lotru, Sebeş, Sad, Bistra Mărului, Apa Oraşului ş.a.), plafonul aşezărilor acestea răsfirate urcând până la 1.240 m pe Lotru şi chiar mai sus de 1.400 m, în cazul risipirilor de pe valea Dobrei (afluent al Sebeşului). De regulă însă văile superioare sunt nelocuite, fiind prea înguste, înalte, reci şi umede. Există în schimb aşezări de plai, în general de oieri, bine gospodărite, instalate pe suprafaţa de nivelare Gornoviţa, în partea nordică a M.Cindrel (satele din „Mărginimea Sibiului” – Poiana, Jina, Tălmaciu ş.a.) şi în partea de vest a M.Şureanu ( satele de pe „Platforma” Luncanilor – Alboni, Luncani ş.a.). În aceleaşi arii montane sunt multe aşezări temporare în fâneţe (sălaşe, hodăi, cu frecvenţă maximă între 800 m – 1.200 m).La trecerea de la pădure la pajiştile de pe plaiurile înalte în toţi munţii, dar mai ales în Cindrel, Şureanu şi în culmea sudică a Făgăraşului, între 1.650 m – 1.800 m, sunt stâne.

În „ţările” vechi, creşterea animalelor se îmbină şi cu unele culturi de câmp şi livezi, instalate (ca şi multe aşezări) în special pe terasele râurilor (Olt, Strei ş.a.) şi pe glacisuri de acumulare. Sub acest aspect, în Ţara Loviştei zootehnia se asociază în special cu pomicultura, în timp ce în Ţara Haţegului, mai favorizată sub aspect termic şi cu terenuri de cultură mai întinse, activitatea agricolă are un profil mai larg, creşterea animalelor echilibrându-se cu pomicultura (livezi de măr, cireş, nuc) şi cultura plantelor (cereale, cartof, legume).

În perioadele modernă şi contemporană procesul de umanizare a fost puternic stimulat prin dezvoltarea industriei extractive, exploatarea cărbunelui în depresiunea Petroşani atrăgând fluxuri masive de forţă de muncă nu numai din ariile apropiate, ci şi din judeţe îndepărtate şi determinând formarea unei mici „conurbaţii” – Petroşani-Lupeni-Petrila-Vâlcan-Uricani. Cu o capacitate de atracţie mai redusă s-au iniţiat şi exploatări de grafit, la Baia-de-Fier şi de mică, la Voineasa. Amenajările hidroenergetice de anvergură din principalele bazine hidrografice au avut ,de asemenea, un rol deosebit în polarizarea forţei de muncă, în realizarea unor lucrări tehnice de mare amploare, urmate de transformări importante ale cadrului natural şi chiar de densificarea reţelei de aşezări, deoarece ultimele „colonii” muncitoreşti au fost realizate astfel încât la finalizarea lucrărilor să poată fi utilizate drept baze de cazare în cadrul unor noi staţiuni turistice (Voineasa şi Vidra, pe Lotru). Exploatarea lemnului a fost dublată de o industrie de prelucrare care a conferit statut urban comunei Brezoi, acelaşi statut revenind (tot datorită funcţiei industriale şi de servicii) localităţilor Cugir, Călan şi Haţeg. Procesul de umanizare a Carpaţilor Meridionali a mai fost stimulat şi prin dezvoltarea infrastructurii turistice – modernizarea unor staţiuni climatice de altitudine, ca Păltiniş (1.442 m) şi Muntele Mic (1.525 m), construirea hotelurilor alpine de la Bâlea-Cascadă şi Negoiul, amenajarea unor cabane, echiparea unor linii de teleferic (Bâlea-Cascadă – Bâlea-Lac, Păltiniş - vârful Onceşti), construirea unor drumuri transcarpatice (Novaci - Sebeş, Transfăgărăşanul, Obârşia Lotrului – Petroşani ş.a.).
                  2.2.5. Unităţi spaţiale⁹
Principalele unităţi spaţiale ale Carpaţilor Meridionali sunt grupările montane Făgăraş, Parâng şi Retezat, cărora li se adaugă cele trei depresiuni – Ţara Loviştei, depresiunea Petroşani şi Ţara Haţegului.
2.2.5.1.Munţii Făgăraş
Culmile acestor munţi sunt situate la vest de valea Dîmboviţei-şeaua Tămaşului-valea Bârsei-valea Şercaiei, întinzându-se până la valea transcarpatică a Oltului, între Turnul Roşu şi Cozia. Spre nord domină cu aproape 2.000 m Ţara Făgăraşului, iar spre sud versanţii montani au un contact sinuos cu Muscelele Argeşului. Sunt reprezentaţi dintr-o culme principală (Făgăraşul nordic, cu cinci vârfuri de peste 2.500 m – Moldoveanul, 2.544 m, Negoiul, 2.535 m, Călţunul, 2.522 m, Vânătoarea-lui-Buteanu, 2.507 m şi Viştea Mare, 2.526 m) şi o culme sudică, discontinuă şi mai scundă, formată din munţi printre care au evoluat valea Argeşului, văile afluenţilor săi şi ale unor afluenţi ai Oltului – Cozia, Ghiţu, Frunţi, Iezer-Păpuşa (singurul sector din culmea sudică cu altitudinea de peste 2.000 m). Constituţia integral cristalină (getic şi supragetic, fără învelişul sedimentar iniţial) a celor două culmi accentuează contrastul altitudinal cu o arie longitudinală interpusă, care a fost deprimată tectonic şi sedimentată apoi în paleogen şi miocen, rocile respective având o rezistenţă redusă. În lungul acelui culoar altitudinile se menţin la 1.350 m – 1.450 m. Culmea nordică se înscrie printre sectoarele cu morfologia glaciară cea mai bogată din Carpaţii româneşti (circuri cu aprox. 30 lacuri glaciare – Bâlea, Podul Giurgiului, Podragul ş.a, custuri, văi glaciare lungi de 5-8 km etc.) şi una dintre cele mai dense reţele hidrografice din ţară (în medie 1,2 km/km²).
2.2.5.2. Gruparea Parângului

Munţii dintre Olt şi Jiu domină spre sud depresiunile subcarpatice oltene, spre vest depresiunile Petroşani şi Haţeg, şi contactează Depresiunea Transilvaniei prin trepte piemontane. Sunt constituiţi din cristalin getic şi danubian, dar şi din învelişul sedimentar al unităţilor tectonice, frecvent carbonatic în domeniul getic. Şi aceasta este o grupare înaltă, cu altitudini de peste 2.000 m în toate subunităţile (altitudinea maximă în Parângul Mare, 2.519 m). Gruparea are o formă aproape circulară în plan şi este formată din culmi cu orientarea longitudinală în partea sud-estică (Parângul, M.Căpăţânii. M.Lotrului) şi radiar- transversală în partea nord-vestică (M.Cindrelului şi M.Şureanului). Modelarea glaciară a fost puternică, circurile se grupează în asociaţii de câte 9-10 cuvete, pe văile glaciare se succed morene, custurile se întind pe zeci de kilometri. Modelarea carstică a creat complexe excepţionale în M.Şureanu şi în Culmea Buila-Vânturariţa (avenuri, peşteri - Barul Mare, Şura Mare, Ponorici, Tecuri, Crivadia, sistemul bietajat Cioclovina, Peştera Muierilor, multe cu urme bogate de faună cavernicolă, cu vetre paleolitice şi oseminte umane, cursuri subterane, ponoare şi resurgenţe etc., chei sălbatice – Costeşti, Cheia). Calităţile naturale excepţional de favorabile unui sit de apărare, au fost utilizate în M.Şureanu pentru amplasarea centrului politic al statului dac, la Sarmizegetusa Regia (pe teritoriul actual al comunei Grădiştea-de-Munte), înconjurat de o centură de aşezări întărite – Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Ohaba-Ponor.

                    2.2.5.3. Gruparea Retezatului
Munţii din această grupare sunt situaţi la vest de valea Jiului-pasul Lainici-depresiunea Petroşani-pasul Merişor-Ţara Haţegului. Spre nord, domină cu aproape 1.600 m Ţara Haţegului şi culoarul tectono-fluvial al Bistrei, care o separă de M.Poiana Ruscăi, spre sud domină (cu o denivelare mai mică) ulucul depresiunilor subcarpatice oltene, iar spre vest şi sud-est se înalţă prin abrupturi de aproape 1.000 m deasupra munţilor mărunţi ai Râului Rece, M.Mehedinţi şi Podişului Mehedinţi, care sunt sectoare ale grupării Banato-Oltene (extremitatea sudică a Carpaţilor Occidentali). Orografic se prezintă sub forma a trei aliniamente de culmi orientate NNE-SSV, separate de culoare longitudinale. Pe aliniamentul sudic, cel mai scund, se află M.Vâlcan (1.946 m, în M.Oslea). La nord-vest de culoarul corespunzător depresiunii Petroşani şi văii Cernei se află M.Tulişa (1.792 m), M.Retezat (2.509 m, în vârful Peleaga), M.Godeanu (2.291 m, în vârful Gugu) şi M.Cernei (1.816 m, în vârful Babei). La nord-vest de culoarul Râul Mare – Râul Rece, M.Ţarcu-Petreanu încheie ansamblul acestei grupări cu formă triunghiulară în plan. În constituţia lor geologică predomină domeniul autohtonului danubian, din care este alcătuită marea majoritate a grupării, cu roci cristaline mezo- şi epimetamorfice, străpunse de numeroase intruziuni granitice şi acoperite pe suprafeţe întinse de depozite sedimentare variate, de vârstă permiană şi mezozoică, cu o pondere mare a calcarelor (numai cele jurasice au grosimi de peste 1.500 m). Domeniul getic, păstrat numai în petecul de acoperire din M.Godeanu, în partea înaltă a M.Cernei şi sudul M.Ţarcu, este constituit din roci mezometamorfice, acoperite de sedimentar mezozoic în care predomină, de asemenea, calcarele. Gruparea are o masivitate deosebită, datorată substratului rezistent şi amplitudinii ultimelor mişcări de înălţare. În consecinţă, peste 70 % din aria montană are altitudini de peste 1.500 m, văile sunt înguste, au versanţi abrupţi şi profilul longitudinal puternic înclinat. Contactele tectonice, asimetriile structurale şi potenţările lito-structurale se reflectă în relief, atât la nivelul întregii grupări, cât şi la nivel de detaliu, versanţii nord-vestici fiind mai înalţi şi mai puternic înclinaţi decât cei sud-estici, culmile cele mai înalte corespunzând unor structuri anticlinale ale cristalinului, străpunse şi de corpuri intrusive, iar culoarele – unor sinclinale constituite din roci sedimentare slab rezistente. Un relief interesant, ruiniform şi dantelat s-a dezvoltat pe calcare, cu lapiezuri, doline (uneori „soarbe”, prin care cursurile de suprafaţă se dirijează parţial în subteran), văi în chei (pe Cerna superioară, pe Jiul superior, pe Suşiţa, pe Jaleş, pe Bistriţa gorjană) şi „ciuceve” (contraforturi ale versanţilor în M.Cernei, străbătute de segmente ale unor foste canale subterane), avenuri (unele cu gheaţă), peşteri, poduri naturale. Gruparea Retezatului este aria clasică în Carpaţii româneşti a prezenţei celor trei suprafeţe de nivelare, cu o dezvoltare excepţională a suprafeţei celei mai înalte, Borăscu, la 2.000 m – 2.100 m în culmile Borăscu, Scărişoara şi Paltina din M.Godeanu, în M.Ţarcu, în culmea Şasa şi platoul înalt al Slăveiului din M.Retezat, ca şi în culmea Buta. De asemenea, în munţii aceştia modelarea glaciară şi periglaciară a fost cea mai intensă, relieful specific fiind cel mai reprezentativ din aria montană carpatică. În peste 80 de circuri glaciare sunt lacuri, cu suprafeţe de până la 9 ha şi adâncimi de aproape 30 m, grupate în asociaţii care se înşiră la obârşiile văilor. Acestea păstrează o morfologie specifică pe 8-20 km, în lungul lor gheţarii pleistoceni coborând până spre 1.000 m, custuri înalte şi ascuţite separă circurile de pe versanţi opuşi, iar la contactul grupărilor de circuri sunt vârfuri piramidale.

Munţii din gruparea Retezatului au un climat rece şi umed în partea înaltă şi înspre nord-vest, blând, mult mai uscat, de influenţă submediteraneană pe versanţii sud-estici. În structura pădurii este foarte bine reprezentat subetajul fagului, iar în partea înaltă au o dezvoltare excepţională jnepenişurile şi pajiştile alpine. Gradul de populare este redus, sunt puţine sate de vale, pe Bistra Mărului şi pe Cerna, iar satele de plai sunt şi mai rare, ca şi sălaşele de fân. Păşunile înalte au fost în schimb intens utilizate, viaţa pastorală (cu transhumanţa, nedeile şi întreaga ei tradiţie) fiind consemnată frecvent în documente. Drumurile au ocolit această arie montană, cu excepţia celui care trecea prin pasul Vâlcan (la 1.621 m), pentru evitarea defileului (inaccesibil) al Jiului. Sute de ani în Retezat se ajungea numai pe cărările oierilor. În perioada contemporană s-a dezvoltat exploatarea lemnului şi s-a valorificat (prin amenajări parţial finalizate) potenţialul hidroenergetic.

2.2.5.4. Depresiunile
Ariile depresionare din Carpaţii Meridionali sunt de origine tectonică. Începând din eocen, procese de prăbuşire au deschis acces în aria montană apelor din bazinele getic şi transilvan, determinând acumularea (şi exondarea alternativă) a unor strate groase de sedimente, parţial deformate tectonic, de vârstă eocenă oligocenă, miocenă şi pliocenă, în sectoare de graben cărora astăzi le corespund depresiuni. În Ţara Loviştei (fost golf getic), unde amplitudinea ultimelor mişcări de înălţare a fost mai mare, sedimentarul eocen aflorează pe aria cea mai întinsă, lăsând pe alocuri la zi chiar măguri înalte din cristalinul scufundat. În depresiunea Petroşani (fost golf transilvan), seria sedimentară este mai completă şi deosebit de interesantă din punct de vedere economic, deoarece conţine 25 strate de cărbune (huilă) de vârstă oligocenă şi acvitaniană. Structural, după exondare, a fost cutată sub forma unui sinclinal, simplu în partea vestică şi bifurcat (Petrila şi Sălătruc) în partea estică, puternic fracturat. În Ţara Haţegului (fost golf transilvan şi în legătură temporară cu golful Petroşanilor), sedimentarea a fost puternic marcată de configuraţia cristalinului getic din substrat, depozitele acumulându-se în succesiuni fără continuitate şi fiind parţial erodate în timpul exondărilor. În ariile marginale aflorează sedimentar vechi şi chiar cristalin din substrat, în rest depozitele înclinând spre partea centrală a depresiunii şi contribuind la formarea unui relief cu dispoziţie amfiteatrică, secţionat de Strei şi afluenţii săi. Ameliorarea de natură foehnală a climatului de depresiuni intramontane este cel mai bine conturată în Ţara Haţegului, destul de clară şi în Ţara Loviştei, dar sever diminuată în depresiunea Petroşani, unde poluarea determinată de o industrie cu nivel tehnologic extrem de redus accentuează fenomenele hidrometeorologice asociate inversiunilor termice şi agravează efectele lor negative. Terasele râurilor şi nivelurile de glacis au constituit formele de relief cele mai favorabile aşezărilor şi culturilor. Istoria şi specificul social-economic al procesului de umanizare, diferenţiază puternic cele două „ţări”(cu locuire străveche şi tradiţii de economie rurală autarhică) de depresiunea Petroşani (populată recent şi evoluând prin industrializare).
2.3. Regiunea Carpaţilor Occidentali
Regiunea occidentală a Carpaţilor româneşti este cea mai eterogenă, cu însemnate diferenţieri ale culmilor şi masivelor componente. Între limite extrem de sinuoase, este dominată în sud-est de „blocul” grupării montane a Retezatului şi domină în rest subunităţi ale Depresiunii Transilvaniei, Dealurilor Vestice şi chiar ale Câmpiei Tisei, care se insinuează sub forma unor golfuri între culmile vestice de la nord de Mureş. Are o mare extindere latitudinală, numai în teritoriul naţional etalându-se pe 370 km, de la văile Someşului şi Barcăului, în nord, până la valea Dunării, în sud, ocupând o suprafaţă de 19.900 km² şi reprezentând astfel 30 % din aria Carpaţilor româneşti. Caracteristici geologice şi geografice complexe demonstrează că acest segment carpatic se continuă şi la sud de Dunăre, până în culoarul Timok-Nišava (V.Mihăilescu, 1963, M.Săndulescu, 1984, V.Mutihac, 1990).
2.3.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Occidentali
Dintre toate ramurile carpatice, cea occidentală a avut evoluţia geologică cea mai complicată, fapt care o lipseşte de caracterul ordonat/unitar al Carpaţilor Orientali şi mai ales al Carpaţilor Meridionali. Sinteza informaţiilor geologice confirmă geneza puternic diferenţiată a sectoarelor componente. Sectorul sudic (M.Banato-Olteni şi M.Poiana Ruscăi) a evoluat până la sfârşitul mezozoicului solidar cu ramura meridională (cu toate unităţile lor tectonice şi bazinele sedimentare postparoxismale), având ca element original aflorimentul paraautohtonului de Severin în partea centrală a Podişului Mehedinţi.  Evoluţia sectorului central (M.Trascău, M.Metaliferi şi partea estică – Drocea – a M. Zarandului) a început dintr-o arie de rift intra-microplacă, deschis în jurasicul mediu, în care s-a produs o intensă activitate magmatică de tip ofiolitic. Distensiunea a provocat fragmentarea ariei continentale cristaline, păstrată azi doar insular în M.Trascău. Din jurasicul mediu-superior şi până la sfârşitul cretacicului aria acestor Apuseni sudici (V.Mutihac, 1990) sau Metaliferi simici (M.Săndulescu, 1984) s-a aflat în regim de sedimentare, temporar sinorogen, în paralel cu paroxismele austric şi subhercinic, când s-au definitivat structurile principale, şi cu o activitate magmatică importantă. Cele mai intense procese magmatice s-au produs însă la sfârşitul cretacicului şi începutul paleogenului, asociate orogenezei laramice. În miocen, formarea sau reactivarea unor sisteme de fracturi au generat bazine depresionare în care s-au acumulat sedimente în faciesuri foarte diferite, de molasă cu material piroclastic abundent, calcaroase, evaporitice ş.a. şi au antrenat o activitate vulcanică puternică, cu secvenţe deosebit de interesante din punct de vedere economic. Sectorul nordic (Gilău, Bihor, Vlădeasa, Pădurea Craiului, Codru-Moma, Plopiş, Meseş şi partea vestică – Highiş – a M.Zarandului) sau Apusenii nordici (V.Mutihac, 1990) s-a format prin implicarea în tectogenezele alpine a unor structuri mai vechi, cristaline, rigidizate cel puţin de la sfârşitul ciclului hercinic şi intrate apoi succesiv în regimuri tectonice de deformare plicativă şi sedimentare postparoxismală. În consecinţă, culmile şi masivele montane sunt constituite din cristalin prealpin (cu magmatitele asociate şi învelişul său sedimentar), acoperit aproape integral de o mare epicontinentală la începutul ciclului alpin şi evoluând diferenţiat în domeniile de Bihor, de Codru şi de Biharia, deformate şi rearanjate tectonic prin efectele tectogenezei laramice, care a antrenat şi un magmatism foarte puternic. În lungul faliei profunde a Plopişului, întregul edificiu al Apusenilor nordici este deplasat prin subîmpingere spre est, fapt care, asociat rezistenţei opuse de blocul rigid transilvan, a obligat domeniile menţionate să se dispună în şariaje orientate spre nord şi nord vest.
2.3.2. Relieful

Ca efect final al acestei istorii geologice complicate, ansamblurile structurale, reţeaua de accidente tectonice şi masa de roci care constituie Carpaţii Occidentali sunt extrem de complexe şi variate, fapt care a determinat şi o variaţie corespunzătoare a proceselor morfogenetice.

Sub efectul dominării unui regim tectonic casant, în general mai stabil decât în Carpaţii Meridionali şi mai ales decât în cei Orientali, ca şi al unei amplitudini mult mai reduse a ultimelor mişcări de înălţare, nota comună a reliefului sunt altitudinile modeste, un singur masiv, Biharia, ajungând la 1.848 m în vârful Curcubăta. Altitudinile medii se menţin în jurul valorii de 700 m, cu aprox. 300 m sub nivelul mediu al Carpaţilor Orientali şi 500 m sub cel al Carpaţilor Meridionali. O asimetrie altitudinală este evidenţiată prin gruparea masivelor ceva mai înalte în partea estică şi a subunităţilor mai scunde în partea vestică, spre depresiunea Panonică. Energia reliefului este însă accentuată, rezultând din adâncirea destul de puternică a văilor (400-500 m, în relaţie cu nivelurile de bază joase din ariile limitrofe, în special din Câmpia Tisei) şi din înclinarea mare a versanţilor, caracteristică nu numai în sectoarele înguste ale văilor, ci şi în cazul văilor largi. Specificul acesta al energiei reliefului creează un contrast accentuat cu netezimea părţii superioare a multor culmi şi masive, condiţionată fie de aflorimente litologice omogen rezistente la modelarea externă, fie de prezenţa suprafeţelor de nivelare, clar exprimate, dar greu de corelat cu nivelurile din celelalte regiuni carpatice şi chiar în cadrul intern.

Modelarea selectivă a evidenţiat aflorimentele mezometamorfice din seriile de Someş, Vidolm-Lunca şi de Baia-de-Arieş (pe Someşul Cald, în M.Gilău şi pe Arieşul inferior, în M.Trascău), ca şi din seria de Sebeş-Lotru (în M.Semenic şi M.Poiana Ruscăi), granitoidele de Sfârdinu, Cherbelezu, Ogradena şi Poneasca din autohtonul danubian, din unitatea getică şi din cele supragetice (în M.Almăjului, M.Semenic şi M.Locvei), de Muntele Mare (în M.Gilău), de Codru (în M.Bihor), de Şiria (în M.Zarandului), intruziunile ofiolitice din M.Metaliferi, intruziunile de gabbrouri şi serpentinite de la Iuţi şi Plavişeviţa, din M.Almăjului, corpurile vulcanice/subvulcanice neogene şi cuaternare din M.Metaliferi. Excepţional de bogate şi variate, sedimentele carbonatice (în special calcaroase) prezente în toate segmentele Carpaţilor Occidentali au favorizat formarea celui mai bogat , variat şi extins relief carstic din toţi Carpaţii româneşti. În carstul mehedinţean, în munţii prin excelenţă calcaroşi ai Aninei, în calcarele de la nord de Mureş (din Platoul Padişului, M.Trascău, M.Pădurea Craiului, M.Codru-Moma), apele au modelat complexe exo- şi endocarstice comparabile nu numai cu cele din alte segmente ale orogenului carpatic, ci şi cu cele din aria clasică a carstului dinaric (platouri vaste, câmpuri de lapiezuri, doline cu diametre de peste 1 km, asociate sub formă de uvale sau în lungul unor văi seci (sohodoluri), polii cu lacuri carstice, poduri naturale şi un carst subteran cu galerii de peste 40 km, cursuri subterane lungi şi resurgenţe uneori sub presiune, acumulări de gheaţă şi cele mai frumoase formaţiuni concreţionare, relativ bine păstrate, datorită faptului că multe peşteri nu sunt uşor accesibile.

Relieful acestei regiuni carpatice este completat de o serie de culoare transversale şi longitudinale, de natură tectonică şi tectono-erozivă, care sunt arii depresionare şi în care sedimentarul recent, neogen, a fost secţionat şi remaniat prin procese fluviale şi de versant. În depresiuni şi sectoarele mai largi ale văilor râurile au creat sisteme de terase.

2.3.3. Particularităţi climato-hidrice şi fito-pedologice
Sub aspect climatic Carpaţii Occidentali reflectă în măsura cea mai convingătoare rolul orientării meridiane a munţilor, în cadrul lor influenţele circulaţiei atlantice fiind cele mai importante din Carpaţi. Acestea sunt potenţate pe versantul vestic de orientarea generală menţionată, iar în sectorul sudic de interferenţa cu influenţele climatului submediteranean. Rezulatele se resimt în special în ceea ce priveşte cantitatea mare de precipitaţii şi moderaţia regimului climatic care, cu puţine excepţii, nu cunoaşte amplitudini termice medii mai mari de 18,5⁰ C. În general temperaturile medii sunt cu 1,5⁰ C – 2⁰ C mai mari decât la altitudini similare în regiunea orientală, în defileul Dunării (la Berzasca) ajungând la 11,4⁰ C. Precipitaţiile medii depăşesc cu peste 600 mm valorile înregistrate în Carpaţii Orientali, chiar în aceleaşi condiţii de expoziţie favorabilă. La Băiţa Bihorului, la altitudinea de numai 431 m, media anuală a precipitaţiilor este de 1.000 mm, iar în M.Semenic depăşeşte 1.400 mm/an. O foehnizare puternică diferenţiază însă versantul estic, care este cald (cu medii termice de 9⁰ C – 10⁰ C în special în aria est - sud-estică a M.Apuseni, spre culoarul Arieş-Mureş) şi uscat. În sectoarele înguste ale văilor, mai ales la nord de Mureş, se produc inversiuni termice, cu efect asupra distribuţiei vegetaţiei.

Bine alimentată din precipitaţii, dar şi din ape subterane (uneori din scoarţele de alterare de pe cristalin, alteori din acvifere carstice), reţeaua hidrografică este densă, reflectând aceeaşi asimetrie pluviometrică (1,1 km/km² pe versantul vestic, 0,6-0,7 km/km² pe versantul estic). Râurile mehedinţene, bănăţene dar mai ales Crişurile şi afluenţii lor au debite constant mari, iar în regimul acestora aportul mediteranean de precipitaţii în sezonul rece şi invaziile de aer cald în acelaşi sezon (care determină topirea zăpezii) produc un maximum de iarnă, specific numai acestor sectoare montane vest – sud-vestice. În anii ploioşi, în bazinele respective se produc frecvent inundaţii, dar în evoluţie hidrocarstică, în perioadele de ape mici, chiar în bazine mai mari unele râuri rămân fără apă. Între lacurile naturale, nu prea numeroase, se remarcă lacurile carstice din platoul Padiş, din M.Aninei şi din Podişul Mehedinţi. Pentru valorificarea potenţialului energetic al râurilor şi pentru alimentare cu apă, sau în scopuri complexe, s-au amenajat lacuri de acumulare, atât în M.Apuseni (pe Someşul Mic, pe Drăgan, pe Iada, pe Arieş), cât şi la sud de Mureş, pe Cerna hunedoreană, pe Bârzava, pe Cerna mehedinţeană, pe Timiş, culminând cu cel de pe Dunăre). Apele subterane, bogate şi numai parţial cunoscute, sunt uneori mineralizate, bicarbonatate, feruginoase, sulfuroase, uneori carbogazoase- în ariile afectate de vulcanismul neogen, hipotermale oligominerale – la Moneasa, Geoagiu, sau chiar hipertermale – la Băile Herculane).

În vegetaţie se remarcă dezvoltarea deosebită a subetajelor de foioase, începând cu cvercineele termofile, dar arealele cele mai mari revin amestecului de fag-gorun-carpen şi mai ales făgetelor, în timp ce pădurea de conifere este extrem de limitată ca întindere. Amestecul fag-molid sau fag-molid-brad apar numai pe arii mici în M. Râului Rece, iar la nord de Mureş numai în Apusenii propriu-zişi şi în partea cea mai înaltă a M.Codru-Moma şi Pădurea Craiului. Molidişuri se află numai spre vârful M.Bihor şi M.Vlădeasa, iar la sud de Mureş numai în insule foarte mici. Vegetaţia subalpină este şi mai slab reprezentată, numai la altitudini de peste 1.800 m, deasupra pădurilor de molid. Nota de originalitate a învelişului vegetal este introdusă de blândeţea climatică a segmentului sudic şi de foehnizarea din partea sud-estică a M.Apuseni. Pe versanţii dinspre defileul Dunării şi în terminaţiile sud-vestice ale ariei mehedinţene se dezvoltă o vegetaţie submediteraneană, cu arbori şi arbuşti termofili (mojdrean, cărpiniţă, stejar pufos, liliac sălbatic, alun turcesc, scumpie, ghimpe ş.a.), unele elemente – ca pinul negru de Banat - prefigurînd peisajul mediteranean. Foarte interesante sunt şi cuplajele naturale de condiţii morfolitologice şi climatice favorabile vegetaţiei xerofile, uneori în aria montană, pe versanţi însoriţi şi uscaţi, apărând ierburi de stepă (în M.Banato-Olteni). Prin efectul inversiunilor termice, pe unele văi din M.Apuseni molizii coboară pe văi iar versanţii sunt acoperiţi de păduri de fag. De asemenea, la Vidolm, favorizat şi de substratul carbonatic, se află arboretul de zadă situat la cea mai mică altitudine din ţară (aprox. 700 m). Solurile corespunzătoare acestui complex de condiţii genetice diferite faţă de celelalte regiuni carpatice etalează pe suprafeţe destul de mari şi tipuri argiloiluviale, iar dintre cele cambice solurile brune mezo- şi eubazice sunt larg răspândite. Pe marile aflorimentele calcaroase, sub climatul cald şi destul de umed, s-au format şi soluri de tip terra rossa.
2.3.4. Particularităţile umanizării
Cadrul natural foarte favorabil locuirii, începând cu altitudinile reduse, fragmentarea accentuată, climatul permisiv, vegetaţia naturală şi apele bogate, soluri suficient de fertile şi concentraţii importante ale unor resurse minerale excepţionale au stimulat procesul de umanizare a Carpaţilor Occidentali începând din preistorie. Vetrele paleolitice de la Nandru, Deva, Conop ş.a., culturile materiale neolitice (Criş, Turdaş ş.a.), continuitatea şi densificarea locuirii în epoca metalelor exprimă evoluţia remarcabilă a reţelei de aşezări şi nivelul valorificării resurselor naturale în epoca geto-dacă, când productivitatea metalurgiei aurului şi fierului a adăugat o motivaţie suficient de interesantă pentru expansiunea romană la nord de Dunăre. Văile râurilor (Mureş, culoarul Timişului şi Cernei, Nera, Crişurile, Arieşul şi Ampoiul etc.), excepţionale axe de circulaţie, au fost cele mai dens populate, cu numeroase aşezări răsfirate, dar în munţii aceştia satele au urcat risipindu-se şi pe plaiuri (Mărişel, Ţara Moţilor, ţinutul Pădurenilor, Podişul Mehedinţi) unde şi astăzi densitatea populaţiei şi aşezărilor ajunge la 25-30 loc./km² şi, uneori, la 15-29 aşezări/100 km² (Gr.Pop, 2000), cătunele urcând până la 1.400 m – 1.500 m – 1.600 m. Vechile „ţări”, fie în depresiuni (Ţara Zarandului, Ţara Beiuşului), fie pe plaiuri (Ţara Moţilor, ţinutul Pădurenilor), ca şi restul ariei montane, au avut o remarcabilă continuitate a locuirii, bazată pe exploatarea şi prelucrarea tradiţională a lemnului, creşterea animalelor, minerit, culturi de cartof, grâu, secară, orz, apoi şi porumb, pomi fructiferi şi chiar viţă-de-vie, valorificarea veche a apelor minerale şi termale. În perioadele modernă şi contemporană s-a dezvoltat reţeaua urbană, oraşele fiind numeroase dar de regulă mijlocii sau chiar mici (Brad, Zlatna, Anina, Câmpeni, Anina, Modova Nouă ş.a).Numai Reşiţa a depăşit 100.000 locuitori, funcţia sa industrială (în special siderurgie şi construcţii de maşini) polarizând importante efective de forţă de muncă, azi aflate în deruta profesională indusă de restructurarea economică generală. Alte ramuri industriale care au stimulat dezvoltarea urbană au fost cea a lemnului, metalurgia neferoasă ş.a. Un nivel precar al infrastructurii specifice menţine imensul potenţial turistic aproape nevalorificat, în primul rând reţeaua de drumuri fiind sub densitatea şi gradul de amenajare adecvate.

2.3.5. Unităţi spaţiale

Variabilitatea spaţială a caracteristicile geografice se regăseşte într-o serie de unităţi cu personalitate clar conturată, constituind subregiuni ale Carpaţilor Occidentali. Acestea sunt M.Banato-Olteni (o unitate cu caracteristici complexe, care exprimă tranziţia geografică între Carpaţii Occidentali şi Carpaţii Meridionali), masivul Poiana Ruscăi şi M.Apuseni.

2.3.5. 1. Munţii Banato-Olteni

Acest sector este constituit dintr-un ansamblu de culmi şi masive foarte complexe sub aspectul constituţiei geologice, separate de văi şi depresiuni, într-un peisaj montan de altitudine mică şi climat mai sudic. În partea de est sunt dominaţi de Carpaţii Meridionali, în sud-est vin în contact cu Podişul Piemontan Getic (de la Tismana până la vest de Turnul Severin), în sud sunt conturaţi de valea Dunării, iar în vest şi nord se învecinează cu Dealurile Vestice în lungul unui contact sinuos.

Sub aspectul constituţiei geologice, în sectorul montan banato-oltean aflorează toate cele patru domenii tectonice ale Carpaţilor Meridionali.

Domeniul autohton este substratul celei mai mari părţi din M.Almăjului şi din M.Râului Rece. Cristalinul mezometamorfic (de Ielova, de Poiana Mraconia) şi epimetamorfic (de Corbu, de Toroniţa, de Vodna, de Râul Rece, de Drencova), reprezentate prin gnaise amfibolice, cuarţo-feldspatice, paragnaise micacee, amfibolite, calcare cristaline şi – respectiv – şisturi verzi clorit-albit-epidotice, şisturi amfibolice, cuarţitice cu sericit sau grafit, sericito-cloritoase, cuarţite, metaconglomerate, şisturi filitoase cu intercalaţii de metavulcanite, sunt străbătute de intruziuni de granitoide şi granite – Sfârdinu, Cherbelezu şi Ogradena, ca şi de corpuri ultrabazice de gabbrouri şi serpentinite (gabbrourile de Iuţi şi Plavişeviţa, separate de serpentinitele de Tişoviţa). Învelişul sedimentar al autohtonului este constituit din roci de vârste diferite. Cele mai vechi, datând din carboniferul superior şi permian, s-au păstrat pe arii limitate. Cele din ciclul alpin (jurasice şi cretacice) s-au acumulat în trei arii dispuse longitudinal, care au funcţionat ca depresiuni separate prin sectoare temporar emerse : Sviniţa-Svinecea (în partea de sud a M.Almăjului), Presacina (la est de culoarul Timiş-Cerna, în M.Râul Rece şi pe versantul nord-vestic al M.Mehedinţi) şi Cerna-Jiu (care începe de la valea Jiului şi se continuă până în valea Dunării, în sectorul de la Cazane, bine reprezentată în partea centrală a Podişului Mehedinţi, unde aflorează de sub două lambouri ale pânzei getice). Foarte variate (conglomerate, gresii, şisturi argiloase, cu intercalaţii de aglomerate vulcanice şi cinerite, şisturi cărbunoase cu intercalaţii de cărbuni, formaţiuni de wildfliş, uneori uşor metamorfozate, calcare mai mult sau mai puţin masive), aceste depozite sedimentare sunt cutate în complexe de tip sinclinoriu, cu anticlinale secundare şi tectonizări care au generat cute-solzi.

Domeniul paraautohtonului de Severin s-a păstrat aproape exclusiv în Podişul Mehedinţi, ca substrat imediat al petecelor de acoperire (getice) Bahna şi Porţile-de-Fier. Este constituit din fliş grezo-argilos şi marnos de vârstă jurasic superior – cretacic inferior, puternic tectonizat, şi dintr-un complex ofiolitic - gabbrouri, dolerite, bazalte, asociate cu roci tufogene bazice, care conţin mineralizaţii de pirită, calcopirită şi lentile de magnetit.

Domeniul getic formează cea mai mare parte din M.Semenic, partea nordică a M.Almăj, două arii întinse în Podişul Mehedinţi, precum şi M.Aninei (sinclinoriul Reşiţa-Moldova Nouă). Cristalinul mezometamorfic, similar celui din seria de Sebeş-Lotru (şi conţinând intercalaţii de silicaţi şi carbonaţi de mangan şi de fier) este asociat în M.Semenic şi în Podişul Mehedinţi cu intruziuni granitice (granitul de Poneasca), dar şi bazice şi ultrabazice. Rocile cristaline epimetamorfice (seriile cristaline de Miniş, de Buceava) se suprapun parţial celor mezometamorfice şi aflorează în aria centrală a M.Semenic(între valea Minişului şi Mehadica) şi în partea nordică a M.Almăj, până în valea Dunării. Depozitele sedimentare ale domeniului getic (din sinclinoriul Reşiţa-Moldova Nouă, de la Rusca Montană, Şopot şi Gura Văii) corespund unor arii deprimate în care s-au produs acumulări în carbonifer, permian, triasic şi jurasic mediu-superior – cretacic inferior. Şisturile argiloase liasice sunt bituminoase, sau conţin strate de cărbuni şi lentile de siderite. Tectonizări specifice sunt caracteristice atât sectoarelor sedimentare, cât şi celor constituite din cristalin (partea centrală a M.Semenic este un anticlinoriu).

Domeniul supragetic, în care predomină cristalinul epimetamorfic (de Locva, şi de Leşcoviţa) şi învelişul său sedimentar, este reprezentat prin două ansambluri structurale, unul de origine continentală (care a generat unităţile supragetice propriu-zise) şi unul de solzi, provenit dintr-o arie de expansiune intracontinentală. Diferenţele de origine şi evoluţie se regăsesc şi în alcătuirea litologică, rocile constitutive oferind un material diferit proceselor ulterioare de metamorfism. Unităţile supragetice constituie cea mai mare parte a M.Locvei şi partea sudică a M.Dognecea . Cristalinul mezometamorfic apare subordonat, în sectoare mici din centrul şi vestul M.Dognecea, ca şi în partea de est a M.Locvei. Învelişul sedimentar pre- şi postparoxismal, de vârstă carbonifer superior – triasic - jurasic mediu – cretacic (constituit din gresii, calcare grezoase, calcare organogene, marne, marnocalcare) aflorează în nord-vestul M.Dognecea, pe valea Pogănişului, apoi pe un aliniament N-S între Sasca şi Moldova Nouă, ca şi pe două aliniamente orientate NV-SE în partea nordică a M.Poiana Ruscăi, începând de pe valea Mureşului, de la Deva şi de la Dobra. Tectonica de ansamblu separă domeniul supragetic, prin falia Oraviţa) de unitatea Locva-Dognecea şi relevă raporturi de decolare/şariaj, nu foarte amplu, ale domeniului supragetic cu cel getic. În detaliu, se remarcă fracturi pe falii cu orientare diversă, generînd uneori digitaţii în unitatea Locva-Dognecea.

Tectogneza laramică a complicat foarte mult substratul geologic atât de complex al M.Banato-Olteni, prin intermediul unei activităţi magmatice excepţionale. Aceasta a generat o imensă cantitate de materiale specifice, vulcanogen-sedimentare şi intrusive (aglomerate şi tufuri andezitice, riolitice şi dacitice, curgeri de andezite, totul intercalat în sedimente cretacic-superioare şi corpuri intrusive paleocene de granite, granodiorite, diorite cuarţifere). Acestea au fost identificate, de la est spre vest, începând din partea estică a M.Semenic, pe aliniamentele Lăpuşnicel-Teregova-Armeniş, Berzasca-Şopot-Poiana Ruscăi şi Moldova Nouă-Sasca-Oraviţa-Bocşa Română-Nădrag. Sunt excepţional de importante sub aspect economic, deoarece fenomenele magmatice calco-alcaline au avut amploare maximă în etapele pneumatolitică şi hidrotermală, determinând mineralizaţii accentuate de contact piro-metasomatic, în skarne cuprifere până la polimetalice.

În depresiunile intramontane (Mehadica-Cornereva, Bozovici, Sicheviţa, Bahna şi culoarul Balta-Baia-de-Aramă), care au funcţionat ca bazine tectonice sau tectono-erozive, începând din acvitanian şi continuând în badenian, sarmaţian, până la începutul pliocenului, s-au acumulat sedimente lacustre şi continentale (conglomerate, pietrişuri, gresii conglomeratice, marno-argile, calcare de apă dulce cu concreţiuni silicioase, nisipuri), cu intercalaţii de tufuri bentonitizate şi de cărbuni.

Pe acest suport geologic de o mare varietate litologică şi structurală, puternic tectonizat şi înălţat pe un ecart mai mic în timpul ultimelor mişcări orogenetice, r e l i e f u l M.Banato-Olteni este acela al unor munţi mijlocii şi mici. Altitudinile cele mai mari se află în partea central-estică, în M.Semenic (1.449 m, în vârful Piatra Goznei), M.Mehedinţi (1.466 m, în Vârful lui Stan), M.Râului Rece (1.432 m, în vârful Poiana Înaltă) şi M.Almăjului (1.224 m, în vârful Svinecea Mare). În restul masei montane altitudinile scad atât spre vest, în M.Aninei (1.046 m, în vârful Piatra Albă), M.Locvei (735 m, în vârful Corhanul Mare), M.Dognecea (617 m ), cât şi spre sud-est, în Podişul Mehedinţi (500 m – 700 m).

Interfluviile sunt în general netede sau larg ondulate, dovedind o dezvoltare vastă a suprafeţelor de nivelare, clar exprimate în relief dar greu racordabile între diferitele culmi şi masive, ceea ce a şi suscitat controverse şi încadrarea diferită a nivelurilor morfologice identificate. În M.Semenic, nivelul de la 1.200 m – 1.400 m, considerat în literatura mai veche un echivalent al nivelului eocen Borăscu (Emm. de Martonne, 1907) este apreciat mai recent (I.Sârcu, 1971) ca un fragment al suprafeţei miocene Râul Şes, căruia îi corespunde, la aceeaşi altitudine, platoul de pe M.Râului Rece, partea înaltă şi plană a M.Mehedinţi (la 1.100 m –1.200 m) dominată de martori calcaroşi şi nivelul de la 1.000 m – 1.100 m din M.Almăjului (Gr.Posea, 1974, 2002). Conform aceloraşi aprecieri, nivelul Tomnacica (700 m –900 m) din culmile secundare sud-estice al M.Semenic reprezintă suprafaţa de nivelare Gornoviţa, care a fost identificată şi în Podişul Mehedinţi, partea sudică (Cârja) a M.Aninei, ca şi în M.Almăjului (la 500 m – 700 m), în aceştia din urmă fiind însă uneori echivalat cu nivelul miocen (Gr.Posea, 1973). Un nivel mult mai scund, la 400 m – 500 m în partea de nord-est a M.Semenic, spre valea Timişului, în partea nordică a M.Aninei (Caraşova) şi sub formă de umeri în lungul văilor din M.Almăjului a fost interpretat uneori ca suprafaţă de nivelare pliocenă, alteori ca treaptă de abraziune lacustră, formată la contactul munţilor cu lacurile din depresiunile Getică şi Pannonică. Văile sunt frecvent puternic adâncite (400 m – 600 m) şi au versanţi abrupţi, în special în ariile de modelare carstică, unde au aspect de chei. Răspândirea excepţională a substratului carbonatic a generat o bogăţie de relief carstic care nu se mai întâlneşte decât în unele sectoare de la nord de Mureş. Pe Cerna, Arjasca, Râmnuţa Mare, Râmnuţa Mică, Coşuştea, Topolniţa, Răieni, Nera, Caraş, Miniş, Gârliştea ş.a., sectoarele de chei au lungimi de 9-19 km, fiind uneori impenetrabile. Doline imense, formate uneori de jos în sus, prin acţiunea unor resurgenţe, uvale şi polii largi, platouri netede cu drenaj dezorganizat, văi seci, văi cu sorburi sau cu trepte de travertin, poduri naturale, peşteri numeroase (Bulba, Topolniţa – cu galerii de 25 km, Cloşani, Comarnic, Popovăţ, Buhui, Mărghitaş, peşterile mici din Clisură etc.) acoperă suprafeţe întinse în aria mehedinţeană, în M.Almăjului dar mai ales în M.Aninei. Complexe morfologice interesante s-au format la contactul cu arii constituite din roci necarstificabile (magmatice, sedimentare sau metamorfice), pe care şiroirea şi procesele de versant sunt deosebit de active.

C l i m a sectorului banato-oltean exprimă cel mai bine consecinţele interferenţei circulaţiei atlantice cu cea mediteraneană, temperaturile atingând valorile cele mai ridicate, precipitaţiile crescând cu gradient mult mai mare decât cel mediu din Carpaţi, sub un regim anual relativ uniform succedându-se veri calde şi uscate şi ierni scurte (la Berzasca, în Clisură, sunt numai 18 zile de iarnă), blânde (temperaturile medii nu coboară sub 2⁰ C), cu precipitaţii bogate, cu mai multe lapoviţe decât zăpezi. Local se resimt efectele foehnizării la advecţii vest – nord-vestice (spre exemplu în depresiunea Bozovici, în Clisură, pe versantul sud-estic al Podişului Mehedinţi etc.). În consecinţă, r e ţ e a u a h i d r o g r a f i c ă este destul de densă (în medie 0,6-0,7 km/km²). Deşi scurte, datorită valorilor mari ale scurgerii specifice râurile au debite apreciabile (12,6 m³/s pe Nera, la Sasca Montană), în parte debitul din acest sector al Dunării formându-se şi pe seama râurilor bănăţene. Majoritatea lacurilor sunt amenajate, în scopuri complexe, pe Bârzava, pe Cerna ş.a., cele naturale,carstice având uneori caracteristici hidrologice extrem de interesante. Mineralizări sulfuroase, termale, uneori clorurate (în sedimentar miocen) au generat izvoare de interes social-economic la Bala, la Balta, dar în special pe Cerna, la Băile Herculane.

În v e g e t a ţ i e, fondul principal este cel central-european, cu dominarea netă a pădurii de foioase, bine păstrată în toate subunităţile şi etalând succesiv subetajele de cer şi gârniţă, între 400 m - 600 m, în partea de sud-vest a M.Dognecea, de gorun, până la 600 m, în Clisură, în M.Locvei ş.a., de gorun-fag, până la 800 m, în Podişul Mehedinţi şi M.Almăjului, dar mai ales păduri de fag (care ocupă 55 % din arealul forestier), pe alocuri în amestec cu carpenul şi arţarul, care urcă până în părţile cele mai înalte. Pe areale mici fagul este în amestec cu conifere, în special cu brad, în M.Semenicului şi M.Râului Rece. Uneori asociaţiile respective se află pe versanţii nord-vestici ai unor culmi care au versanţii opuşi acoperiţi cu pădure de gorun, cer şi mojdrean. Asociaţii de arbori şi arbuşti termofili (pin negru, castan comestibil, nuc, alun turcesc, cărpiniţă, mojdrean, sâmbovină, scumpie, liliac sălbatic ş.a.) excepţional de bogate (cu frecvenţa maximă din Carpaţii româneşti), se dezvoltă în special pe versanţii dinspre Clisură. Pe platoul din partea înaltă a Semenicului sunt şi turbării. Blândeţea climatului a favorizat şi o f a u n ă termofilă, de insecte – călugăriţa (Mantis religiosa), musca columbacă (Simulium columbaczense), artropode - scorpionul (Euscorpius carpathicus), batracieni – broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni), ofionide – vipera-cu-corn (Vipera ammodytes), păsări – potârnichea-de-stâncă (Alectoris graeca) ş.a. Complexul de factori pedogenetici a favorizat în special formarea s o l u r i l or cambice (soluri brune, eu-mezobazice, acide) în asociaţie cu suprafeţe apreciabile de rendzine şi soluri roşii. Rezervaţii naturale complexe, în care sunt protejate complexe geologice, geomorfologice dar şi asociaţii vegetale/ecosisteme specifice au fost constituite în M.Domogled, la confluenţa Beului cu Beuşniţa (cuplată cu cheile Nerei), în Podişul Mehedinţi etc.

Procesul de u m a n i z a r e al M.Banato-Olteni a început din perioada preistorică, continuitatea locuirii în ariile cele mai accesibile, din lungul văilor şi de la confluenţe, fiind apoi confirmată de reţeaua de aşezări antice, geto-dace, preluată şi dezvoltată în perioada romană, când au fost construite multe castre, în lungul căilor de acces spre inima munţilor şi spre Transilvania, fie în lungul culoarelor Timiş-Cerna şi Bistra, de la Dierna, pe la Ad Mediam (Mehadia) spre Tibiscum-Tapae-Ulpia Trajana, fie dinspre Pannonia, pe la Vărădia de Caraş (Arcidava) şi Berzovia spre Tibiscum, rezistând în perioada medievală şi dezvoltându-se prin diversificare funcţională în perioadele modernă şi contemporană. În perioada actuală densitatea medie a populaţiei este de aprox. 50 loc/km², cu diferenţe destul de mari însă, între sectoare industrializate - spre exemplu în culoarul Iezerişului, în care aria de atracţie a Reşiţei a generat densităţi de peste 100 loc/km² (Gr.Pop, 2000) – şi sectoare încă puternic împădurite, ca M..Almăjului, partea sudică a M.Aninei, M. Râului Rece ş.a. Ariile cele mai dens locuite rămân văile râurilor¹⁰ şi depresiunile, în care s-au întemeiat sate adunate, bine gospodărite, păstrând tradiţii vechi. Uneori, deşi comportamentul demografic este reţinut şi migraţii definitive pentru muncă sau emigraţii au redus constant numărul populaţiei, în special din aceste sate adunate au pornit risipiri, spre rama depresiunilor şi pe versanţii cu orientare sudică, despăduriţi. Aşezări risipite sunt şi în partea central-sudică a Podişului Mehedinţi, pe platforma Caraşovei şi în partea estică a depresiunii Mehadica-Cornereva. Majoritatea satelor sunt mici sau mijlocii, doar câteva depăşind 3.000 de locuitori (Bozovici, Ieşelniţa, Caraşova, Teregova ş.a.). Unele aşezări s-au format în legătură cu exploatarea lemnului şi producerea mangalului (Cărbunari, Stinăpari ş.a.), altele în legătură cu exploatarea cărbunilor şi a minereurilor de fier şi neferoase (Eibenthal, Bigăr ş.a.). Mici grupuri de populaţie germană şi cehă au fost colonizate în timpul administraţiei austriece în acest scop. Între ocupaţiile tradiţional rurale sunt cultura plantelor (cereale, legume, pomi fructiferi – în special măr şi prun, dar şi nuc, cireş şi chiar smochin, spre Clisură) şi creşterea pastorală a animalelor, pe baza păşunilor şi fâneţelor care ocupă o mare parte din terenurile agricole. Pajiştile de pe plaiurile înalte au intrat parţial şi în programe de ameliorare, creşterea calităţilor nutritive asigurând acum câteva decenii, numai în M.Semenic, păşuni pentru aprox. 11.000 de ovine şi animale mari (Valeria Velcea, Al.Savu, 1982). Începând din a doua parte a sec. XVIII , forţa de muncă locală, dar şi din afara ariei montane, s-a orientat spre exploatarea ansamblului resurselor minerale (magnetit, limonit, sulfuri complexe, mangan, cărbuni, feldspat, calcare, marmoră şi, mai târziu, şisturi bituminoase). Concentraţiile unor zăcăminte au fost însă mici şi azi minele sunt în regim de conservare. Totuşi, prin dezvoltarea industriei extractive a cărbunelui (minele de la Doman, Secu şi Anina au fost deschise între 1772 – 1778), a fierului (Dognecea, Bocşa, Ocna-de-Fier) şi cuprului (Sasca Montană, Moldova Nouă) s-a întemeiat siderurgia de la Reşiţa şi Bocşa, ambele au devenit oraşe şi s-a conturat axul industrial Reşiţa-Oraviţa-Moldova Nouă. Din unirea unei foste colonii de mineri (Reşiţa Montană) cu un vechi sat românesc (Reşiţa Română) a evoluat un centru siderurgic care înainte de 1950 realiza 80 % din producţia naţională de oţel, 75 % din cea de fontă şi 50 % din cea de locomotive. Anina a devenit oraş prin dezvoltarea aceleeaşi funcţii industriale extractive, ca şi Moldova Nouă. O serie de componente ale funcţionalităţii urbane au fost introduse tot prin intermediul industriei în profilul unor aşezări rurale mari, favorizate şi de poziţia lor pe axe de circulaţie importante (Topleţ – construcţii de maşini agricole, utilaj pentru industria alimentară şi industria lemnului, Teregova, Armeniş). Aşezată la Dunăre, Orşova a dezvoltat în timp un şantier naval profilat pe reparaţii.

Munţii Banato-Olteni deţin un potenţial turistic natural excepţional, încă subutilizat, precum şi un potenţial antropocultural adesea cunoscut mai mult de către specialişti şi localnici (castrele de la Berzovia, Vărădia, Pojejena, cetăţile şi fortificaţiile dace şi daco-romane din Clisură – Divici, Căuniţa-de-Sus, Stânca Liubcovei, cetăţi medievale lângă Bocşa, la Gratul Caraşovei, Goruia-Cetăţuia ş.a., mânăstirile Pârneaura şi Zlatiţa, un folclor extrem de bogat şi variat).

2.3.5.2. Masivul Poiana Ruscăi
Acest horst cristalin de înălţime mijlocie este bine pus în evidenţă de ariile depresionare şi culoarele înconjurătoare (Depresiunea Transilvaniei şi Ţara Haţegului, în est, culoarul Bistrei, în sud, golful de câmpie al Lugojului, în sud-vest şi golful de câmpie al Begheiului, în nord-vest). Numai în nord defileul de la Brănişca al Mureşului nu marchează o discontinuitate clară, motiv pentru care, uneori, M.Poiana Ruscăi este tratat ca parte a M.Apuseni (V.Mihăilescu, 1963 ş.a.).

Sub aspect g e o l o g i c se încadrează domeniilor tectono-structurale ale Carpaţilor Meridionali, ca şi M.Banato-Olteni. Partea sa sudică este constituită din cristalin (mezometamorfic) getic din seria de Dăbâca şi din învelişul sedimentar al acestuia, care aflorează la Rusca Montană. Partea nordică aparţine domeniului supragetic (predominant epimetamorfic, din seriile de Bătrâna, Govăjdia, Ghelari şi de Padeş). Cristalinul acesta este extrem de masiv iar metamorfismul a afectat, pe lângă alte roci, o masă importantă de calcare recifale şi dolomite. Sedimentarul domeniului supragetic (carbonifer-triasic-jurasic mediu-cretacic), similar celui din M.Banato-Olteni aflorează pe două aliniamente orientate NV-SE în partea nordică a masivului, începând de pe valea Mureşului, de la Deva şi de la Dobra. Tectonica de detaliu relevă şi structuri plicative majore, anticlinalele Arănieş-Tomeşti şi Teliuc-Alunul, separate prin sinclinale (în est începând de la Hunedoara şi în vest între Nădrag şi Padeş). Ca efect al tectogenezei laramice, aliniamentele de corpuri intrusive granodioritice, granitice etc. Berzasca –Şopot şi Moldova Nouă - Sasca Montană – Bocşa, din M.Banato-Olteni, se prelungesc în M.Poiana Ruscăi spre vest de Rusca Montană şi spre Nădrag. Între metamorfite există calcare cristaline masive (marmură de Ruschiţa şi Alun). În cristalinul hercinic (epimetamorfic) din domeniul supragetic s-au format zăcăminte mari de fier sideritic (Ghelari, Teliuc, Vadul Dobrei ş.a.), fierul fiind uneori în asociaţii polimetalice. Oxizi de fier se găsesc şi în cristalinul (mezometamorfic) getic, din partea sudică, la Valea Fierului şi la Băuţar. În aceleaşi formaţiuni, vulcanismul bazic iniţial a produs şi concentraţii stratiforme de pirită, pirotină şi blendă (la Silvaş ş.a.). În cristalinul epimetamorfic supragetic (seria de Padeş) există şi mineralizaţii hidrotermale - minereuri complexe de galenă, blendă (la Muncelul Mic şi la Veţel) afiliate metariolitelor carbonifere inferioare remobilizate într-un metamorfism regional în faciesul şisturilor verzi, ca şi cele mai importante zăcăminte de talc din ţară (metamorfismul producând talcizarea unor dolomite carbonifer-superioare, la Lelese, Govăjdia, Cerişori, Luncani). În sedimentarul cretacic-paleocen din sud-vest, la contactul cu granodioritele laramice, intercalaţiile de cărbuni au fost cocsificate natural (la Rusca Montană). În câteva sectoare din partea nordică există şi material eruptiv andezitic neogen, în continuarea celor din sudul M.Apuseni (spre exemplu, corpul pe care s-a construit cetatea Devei). Un zăcământ de cupru (cu concentraţie redusă), în exploatare la Deva, s-a format pe cale hidrotermală în relaţie cu acest vulcanism neogen.

R e l i e f u l este reprezentat predominant prin interfluvii montane larg bombate, greoaie, care coboară treptat din centru masivului (unde este şi altitudinea maximă, 1.374 m, în vârful Padiş) spre periferie, unde culmile se menţin la aprox. 800 m. Şi în M.Poiana Ruscăi nivelurile de modelare ciclică au o dispoziţie concentrică, partea centrală fiind o componentă a suprafeţei miocene Râul-Şes, iar zona periferică, mai joasă aparţinând suprafeţei pliocene, vârsta ei fiind demonstrată de prezenţa diseminată a unor petece de depozite sedimentare pliocen-superioare. Văile au secţionat adânc, sub forma unei reţele divergente masivul, adesea având caracter de chei şi decupând interfluvii cu orientare radiară. Cele mai evoluate sunt văile Ruscăi, în sud şi Begheiului, în nord, între obârşiile cărora s-a format o înşeuare (pasul Ruschiţa, la 1.130 m). Pe valea Ruscăi, în depozite cretacice mai puţin rezistente, s-a format depresiunea de eroziune selectivă Ruschiţa. O altă depresiune cu geneză identică, formată pe aceleaşi depozite sedimentare cretacic-paleocene, este cea de la Lunca Cernei, închisă aval de cheile sălbatice ale Cernei, săpate în gnaise dure precambriene. În calcarele cristaline a evoluat şi un carst subteran, cu peşteri de mici dimensiuni, cum este cea de la Nandru, în care s-au găsit vetre paleolitice, sau cea de la Româneşti, cu schelete de Ursus spelaeus şi cu o acustică excelentă, în care se organizează concerte).

Datorită altitudinii modeste, vecinătăţii directe cu culoarul Mureşului şi efectelor foehnale din partea sud-estică a M.Apuseni, c l i m a este blândă, cu temperaturi medii de aprox. 3⁰ C chiar şi în partea înaltă şi de 8⁰ C în extremitatea nord – nord-estică şi cu precipitaţii medii de 1.200-1300 mm/an. În aceste condiţii, numai partea înaltă are p ă d u r i de amestec fag-brad, în rest predominând făgetele. Spre periferiile de est şi sud, pădurea este alcătuită din gorun, uneori cu elemente marcat termofile, ca mojdreanul, cerul, gârniţa.

Masivul Poiana Ruscăi este bine p o p u l a t, în special în partea estică, unde sate frumoase (Bunila, Vadul Dobrei, Poieniţa Voinii ş.a.) au urcat pe interfluviile înalte, netede şi despădurite până mai sus de 1.100 m. Este ţinutul Pădurenilor, locuitori cu tradiţii etno-folclorice originale şi foarte bine păstrate. Văile, adesea înguste şi umbrite, au rămas împădurite. În partea vestică aşezările sunt răsfirate pe văi, aşa cum sunt Nădragul – mic centru metalurgic, sau Tomeştii, unde se produce sticlă. Exploatările de fier, începute din antichitate, asigură o parte din materia primă prelucrată în uzinele siderurgice de la Hunedoara şi Călan. Minereurile neferoase exploatate la Deva şi Muncelul Mic se concentrează în flotaţia de lângă Deva. O bună parte din forţa de muncă a fost antrenată în industria extractivă, astăzi cvasi-stagnantă. În peisajul părţii estice a masivului, un element specific este lacul de acumulare Cinciş, de pe Cerna, amenajat pentru asigurarea cu apă a industriei grele din Hunedoara, dar şi pentru agrement (recreare, sporturi nautice). În partea vestică, un lac de volum mai mic a fost amenajat pe valea Gladnei, amont de Surducul Mic.
2.3.5.3. Munţii Apuseni
Între valea Mureşului, la sud şi văile Barcăului şi Someşului, la nord, se află sectorul montan al Apusenilor, care desăvârşesc coroana carpatică, situându-se între marile bazine depresionare transilvan şi pannonic. Munţii au aceleaşi altitudini modeste, specifice Carpaţilor Occidentali, în majoritate culmile menţinându-se la 800 m – 1.000 m. Numai trei masive depăşesc 1.800 m, M.Bihariei (1.849 m), M.Vlădeasa şi M.Gilău-Muntele Mare. Printre culmile montane scunde din vest (Munceii Crişurilor) pătrunde sub formă de golfuri Câmpia Tisei, deschizând astfel acces larg influenţelor climatice atlantice.

Constituţia g e o l o g i c ă mozaicată, efect al unei evoluţii îndelungate şi complicate, etalează aflorimente cristaline, depozite sedimentare extrem de complexe, care acoperă un interval mare de timp, din permian până în pliocen, roci magmatice variate, puse în loc în condiţii şi perioade foarte diferite, din jurasic până în pliocen. Cristalinul apare sub forma unor insule, oarecum asemănătoare celor din Carpaţii Orientali – în M.Gilău-Muntele Mare, în partea de vest a M.Zarandului şi în extremitatea nordică – M.Plopişului şi M.Meseşului. Intruziuni granitice şi granodioritice (roci de construcţie foarte rezistente) puternice străbat cristalinul în centrul M.Gilău şi în sud-vestul M.Zarandului. Depozite sedimentare mai vechi, de vârstă permian-triasic-jurasic (cele mezozoice fiind predominant calcaroase) formează partea centrală a M.Apuseni, căreia îi corespunde platoul carstic al Padişului), M.Pădurea Craiului, (unde în dolinele din calcarele triasice şi jurasice s-au format, prin alterare, zăcăminte importante de bauxită, acoperite ulterior de sedimente cretacice), M.Codru-Moma şi partea axială a M.Trascău (cu mari rezerve de calcar utilizat pentru producerea cimentului). Cea mai mare parte a M.Metaliferi, între Arieş şi Mureş, este constituită din depozite sedimentare cretacice, în facies de fliş (cu acumulări de bauxită într-un paleocarst), de sub care apar la zi insule de cristalin şi roci magmatice de vârste diferite. În aria de contact a M.Zarandului cu M.Metaliferi aflorează pe o arie destul de mare roci bazice (ofiolite) - bazalte şi gabbrouri - provenind din aria de expansiune intracontinentală deschisă în jurasicul mediu, care au generat concentraţii locale lichid-magmatice de fier, titan vanadiu şi nichel (Căzăneşti-Ciungani, în M.Zarandului). O altă categorie de roci magmatice, genetic şi cronologic diferită, este reprezentată prin granodioritele şi dacitele (banatite) – foarte utile ca materiale de construcţie, produse în tectogeneza larramică. De asemenea, prin contact termic şi metasomatic, magmatitele larramice au determinat acumulări ferifere (Maşca, în M.Gilău), polimetalice (în sudul M.Bihor) şi cuprifere (în nordul M.Bihor), ca şi o serie de substanţe nemetalifere utile (brookit, wolastonit). Banatitele alcătuiesc cea mai mare parte a M.Vlădeasa, trecând pe o arie mică şi în sudul M.Meseş. A treia categorie de roci magmatice, cea mai recentă (dacite, andezite cuarţifere, andezite bazaltoide şi bazalte) este generată de vulcanismul neogen (badenian-sarmaţian-pliocen), prin care s-au format aparate vulcanice subaeriene şi o serie de corpuri subvulcanice au avansat spre suprafaţă în masa de depozite sedimentare din M.Metaliferi, continuând fenomenele din nord-estul M.Poiana Ruscăi. Pe aliniamentele Brad - Săcărâmb, Stănija - Zlatna, Roşia Montană - Bucium şi Baia-de-Arieş, orientate NV-SE, magmatismul neogen a antrenat o mineralogeneză hidrotermală extrem de importantă sub aspect economic (minereuri auro-argintifere – pirite şi telururi aurifere, aur nativ - şi minereuri cuprifere). De asemenea, au rezultat o masă importantă de roci de construcţie (dacit, andezit, feldspat, bentonit, marmură, travertin), precum şi ape oligominerale, uneori hipotermale (Geoagiu, Vaţa-de-Jos, Moneasa). În depozitele miocene (badeniene şi sarmaţiene) ale depresiunii Brad-Săcărâmb s-au format strate de cărbune brun.

Tectonic, aria montană de la nord de Mureş este, de asemenea, foarte complicată, orogeneza mezocretacică antrenând fenomene de decolare, mai puţin ample decât în Carpaţii Meridionali, iar şariajele dirijându-se de la sud spre nord – nord-vest. Astfel au fost puse în loc dacidele interne - autohtonul de Gilău, situat în poziţia cea mai nordică, care suportă pânza de Codru, aceasta fiind şariată de pânza de Biharia, la rândul ei suportând pânza M.Metaliferi.

Corespunzător substratului geologic şi specificului modelării externe, r e l i e f u l M.Apuseni este extrem de variat. În cea mai mare parte din M.Bihorului, Gilău şi Vlădeasa culmile sunt masive, larg bombate, greoaie, fiind modelate în cristalin şi banatite. În special pe un astfel de substrat s-a conservat şi a fost identificat (Emm. de Martonne,1906, 1924, Gh.Pop, 1962) relieful ciclic. Suprafeţele de nivelare caracteristice în M.Apuseni sunt Cârligata-Fărcaşa (eocenă), clar reprezentată în M.Mare, M.Bihor şi partea sudică a M.Vlădeasa, Mărişel (miocenă) tipic dezvoltată în partea nord-estică a M.Gilăului, dar prezentă şi în M.Mureşului (unde este dominată de martorii vulcanici şi subvulcanici) şi M.Crişurilor (I.Sârcu, 1973) şi Feneş-Deva (pliocenă), mai fragmentată, mai puţin clară, uneori sub formă de umeri în lungul văilor, în M.Bihor, M.Mureşului şi M.Crişurilor. Sectoarele cele mai proeminente (culmi, vârfuri) sunt fie pe substrat cristalin străpuns de corpuri intrusive (Curcubăta), fie pe banatite (Vlădeasa), fie pe aflorimente calcaroase masive (culmile Bedeleu, Sândul, Piatra Secuiului, din M.Trascău, vârfurile Vâlcan şi Pleşa Ardeului, în M.Metaliferi), fie pe aparate vulcanice şi corpuri subvulcanice (vârful Poieniţa, din M.Metaliferi). Sunt însă şi situaţii în care rezistenţa unor gresii şi conglomerate dure mai vechi, permiene, a depăşit-o pe cea a cristalinului şi magmatitelor jurasice, susţinând forme de relief mai înalte, mai semeţe (în M.Codru-Moma). Pe rocile în facies de fliş altitudinile sunt reduse, corespunzând unor depresiuni ori sectoarelor largi ale văilor. În general văile sunt adâncite puternic, uneori până la altitudini absolute mai mici de 200 m iar înşeuările dintre depresiuni sunt scunde (pasul Vălişoara, între depresiunile Brad şi Băiţa este la 461 m).              În partea înaltă a M.Bihorului, în special pe versantul estic, s-au format circuri glacio-nivale, cantonând uneori mici lacuri. Gelifracţia activă a creat câmpuri de pietre, grohotişuri, iar acumulările de zăpadă au format microdepresiuni de tasare nivală.

 Pe calcarele din platoul Padişului, din sudul M.Bihor (bazinul Rîbiţei), din M.Codru-Moma, Pădurea Craiului şi din Trascău platourile etalează o morfologie carstică de suprafaţă extrem de complexă, cu forme negative şi martori de coroziune, iar versanţii sunt abrupţi. Platoul Padiş, larg ondulat, dominat de culmile motane înconjurătoare şi dominând văile care l-au atacat dinspre exterior poartă un mare număr de doline şi uvale, asociate în complexe de mari dimensiuni, polii largi (spre exemplu polia Râtul Ponor, cu un lac temporar), avenuri spectaculoase, cum sunt cele din Cetăţile Ponorului, uneori foarte adânci (avenul din Şesuri are adâncime de 220 m), făcând legătura cu un carst subteran excepţional, încă puţin cunoscut. Apele din precipitaţii, preluate numai în foarte mică măsură în cursuri de suprafaţă (există multe văi oarbe), sunt sustrase în cele câteva sute de peşteri (numai în bazinul Sighiştelului sunt 75 de peşteri şi avenuri – Corbasca, Măgura ş.a.) şi cursuri subterane foarte complicate, care generează resurgenţe bogate, uneori sub presiune (izbucul Galbenei are un debit de 1m³/s). Peşteri extrem de frumoase sunt cele de la Chişcău, Zăpodie ş.a. (unele amenajate – peştera Urşilor), altele păstrând acumulări de gheaţă (Scărişoara, Borţig, Focul Viu, Barsa, Vârtop, Zgurăşti). În carstul din M.Pădurea Craiului, paleta morfologică de suprafaţă este completă, cu o densitate foarte mare a dolinelor, cu numeroase ponoare şi resurgenţe, iar carstul subteran este ilustrat de peşteri excepţionale cum sunt cea de la Vadul Crişului (cu o bogată faună cavernicolă) şi mai ales Peştera Vântului, bietajată, cea mai lungă din ţară, cu bogate formaţiuni concreţionare, peştera Meziad, cursuri subterane puternic meandrate, acumulări aluvionare şi chimice. Manifestări extrem de expresive ale modelării selectiv-specifice a rocilor carbonatice sunt evidenţiate de văi, care în toate subunităţile menţionate parcurg sectoare de chei, fie îngustate la trecerea prin calcare (cheile Galbenei şi Ordîncuşei, în platoul Padişului, cheile Uibăreştilor, în bazinul Rîbiţei, în sudul M.Bihor, cheile Turzii, Vălişoarei, Rîmeţului, Galdei, Ampoiţei, Madei, în M.Trascăului ş.a., fie moştenind vechi segmente ale unor cursuri subterane (Cetăţile Rădesei, în platoul Padişului) şi trecând pe sub resturi de plafoane prăbuşite (Cetăţile Rădesei, podul natural de la Grohot, în bazinul Rîbiţei).

Alte complexe morfologice de pe văi, s-au format datorită alternanţelor carstificabil-necarstificabil, sau roci dure-roci slab rezistente, cărora li se datorează succesiuni de sectoare înguste separate prin lărgiri de tip depresionar. Spre exemplu, depresiunea Lupşa de pe Arieş este urmată de un sector de vale îngustă, în care râul străbate roci cristaline, cheile de la Buru ale Arieşului, în calcare, sunt precedate de lărgirea de la Sălciua (în fliş cretacic), cheile de la Băiţa (în calcarele din Măgura Băiţei) ale Crişului Alb închid depresiunea Băiţa etc. Probleme interesante a ridicat şi evoluţia de ansamblu a reţelei de văi, în relaţie cu nivelurile de bază diferite reprezentate de depresiunile transilvană şi pannonică, cu prezenţa unor bazine interne de scufundare tectonică şi cu efectele diferenţiate ale mişcărilor de înălţare recente. Orientarea multor cursuri pe trasee independente de caracteristicile substratului geologic a suscitat controverse, pe baza unor ipoteze diferite. Astfel, pentru explicarea genezei defileului de la Ciucea-Vad al Crişului Repede (care izvorăşte din Depresiunea Transilvaniei) a fost invocată captarea (R.Ficheux, 1929) Drăganului şi Săcuieului (care ar fi depus aluviuni cu elemente magmatice din Vlădeasa în şeaua de la Oşteana – 657 m) de către un Criş pannonic, care a avansat dinspre vest. Ipoteza antecedenţei (N.Orghidan, 1969, P.Tudoran, 1977) a argumentat instalarea râurilor pe trasee anterioare ultimelor mişcări de înălţare din M.Apuseni şi de coborâre a nivelului de bază pannonic prin faptul că ele străbat sectoare de roci dure, deşi ar fi evoluat mai uşor în continuarea unor aflorimente slabe în care se lărgiseră în amont (spre exemplu, defileele de la Zam, Bătuţa şi Radna ale Mureşului, în vulcanite neogene, ofiolite jurasice şi granite din M.Metaliferi şi M.Zarandului, râul „părăsind” de fiecare dată molasa pannoniană ; defileul de Şuncuiuş-Şoimi secţionat de Crişul Negru în calcarele triasice din nordul M.Codru-Moma, după ce trecuse prin molasa miocenă a depresiunii Beiuş ; defileul de la Marca al Barcăului, în cristalinul din nordul M.Plopiş) şi prin continuitatea perfectă a teraselor din sectoarele largi, depresionare, în lungul defileelor (spre exemplu, defileele Crişului Alb de la Tălagiu şi de la Joia Mare - ambele în vulcanite neogene - aval de depresiunile Brad-Hălmagiu şi Gurahonţ, umplute cu sedimentar moale, badenian-pliocen şi în care râul a construit şapte niveluri de terasă, până la altitudini relative de 90 m –110 m). Sisteme de terase sunt caracteristice şi pe văile altor râuri, demonstrând aceleaşi efecte ale oscilaţilor nivelurilor de bază – spre exemplu, Mureşul îşi păstrează cele şase-şapte niveluri de terasă (până la altitudinea relativă de 180 m – 210 m) şi în lungul defileului, în depresiunea Zlatna Ampoiul are patru terase (I.Popescu-Argeşel, 1977), până la altitudinea relativă de 60 m – 80 m ş.a.m.d. În depresiuni, procese active de modelare a versanţilor au determinat şi formarea unor glacisuri de acumulare.

C l i m a M.Apuseni prezintă caracteristicile cele mai tipic montane în partea înaltă a M.Bihor-Gilău-Vlădeasa, unde este relativ rece (temperatura medie anuală coboară la 2⁰C) şi foarte umedă. Circulaţia vestică produce cantităţi mari de precipitaţii pe versantul expus (1.500 mm/an şi în mod excepţional 2.300 mm – Stâna-de-Vale, 1974) şi determină foehnizarea puternică pe versantul est – sud-estic (843 mm/an la Băişoara, 1974, situată totuşi cu 283 m mai sus). În sud-est, pe valea Mureşului, media termică anuală depăşeşte 10⁰C, iar în M.Metaliferi şi M.Trascăului este de 8⁰C la baza versanţilor şi nu coboară sub 4⁰C în partea cea mai înaltă. Încă mai blând (şi mai moderat) este climatul M.Crişurilor, scunzi şi situaţi în poziţia cea mai vestică (temperaturi medii anuale de 6⁰ C - 10⁰ C şi precipitaţii medii de 700 mm – 1.000 mm).

Munţii Apuseni sunt un adevărat castel de a p e, purtând izvoarele Someşului Mic, Arieşului, Ampoiului, Crişului Alb, Crişului Negru şi ale afluenţilor acestora, ca şi ale afluenţilor Mureşului, în lungul sectorului său de defileu dintre Deva şi Lipova. Deşi suprafaţa bazinelor hidrografice este modestă, condiţiile climatice (în primul rând cantitatea mare de precipitaţii şi regimul lor, cu valori care nu sunt excesiv de reduse nici în sezoanele mai uscate) asigură râurilor debite mari şi un potenţial hidroenergetic apreciabil (Someşul Cald, Drăgan, Iada, Săcuieu, Arieş), iar reţelei hidrografice o densitate care apropie versantul vestic de valorile caracteristice în M.Făgăraş şi M.Rodnei. Pe acelaşi versant vestic scurgerea medie specifică are gradienţii cei mai mari din ţară, de 5-6 l/s/km² la 100 m, în întregul palier altitudinal dintre 600 m – 1.000 m (în care se încadrează cea mai mare partea M.Crişurilor şi o arie însemnată din M.Bihorului şi Vlădesei). Diferenţierile climatice se reflectă în regimul hidrologic, care prezintă devansări cu două săptămâni ale apelor mari de primăvară în sectoarele sud-vestice faţă de cele nord-estice. Regimul hidrologic al multor râuri din M.Apuseni prezintă astfel un început timpuriu al creşterilor de primăvară, urmate de viituri şi apoi de apele mari de vară, de un interval cu ape mici - între sfârşitul verii şi toamna târzie – când se produc totuşi (cu frecvenţă de 35 - 40 %) viituri de toamnă, urmate de ape mici) - de iarnă, când se pot produce însă şi viituri catastrofale (topirea masivă a zăpezilor simultană cu ploi abundente). Debitele unor ape de suprafaţă sunt frecvent modificate prin alimentarea, în regim atipic, din circuite carstice subterane. Lacurile naturale sunt mici şi puţine (în majoritate carstice), unele având un caracter temporar. Au fost amenajate însă multe lacuri de acumulare pe râuri, în scopuri hidroenergetice, pentru regularizarea debitelor, pentru alimentări cu apă şi pentru agrement: Scrind-Frăsinet, pe Săcuieu, Floroiu, pe Drăgan, Leşul, pe Iada, o succesiune de lacuri pe Someşul Cald (Beliş, Tarniţa, Gilău), spre care au fost orientate şi ape din Iara şi Someşul Rece etc. (Gr.Pop, 1996, 2000).

V e g e t a ţ i a M.Apuseni este predominant central-europeană, cu elemente boreale în partea central – nord-vestică şi uşoară penetraţie submediteraneană în sud-vest şi în sud-est(laur nobil – Ilex aquifolium, în rezervaţia Dosul Laurului din sudul M.Codru-Moma, liliac sălbatic transilvan, mojdrean ş.a.). Distribuţia spaţială este însă etajată, pădurea începând cu cer şi gârniţă la poalele M.Zarandului şi continuând cu gorun (uneori şi stejar) urmat de amestecul gorun-fag în toate masivele scunde din partea vestică. Făgetele sunt cele mai răspândite, în toţi munţii, urcând până la aprox. 1.300 m. Pădure de conifere, în amestec cu fag spre bazinele Crişului Alb şi Arieşului, nu există decât în partea înaltă din Biharia, Vlădeasa, Gilău-Muntele Mare şi sub formă de pâlcuri pe câteva înălţimi din M. Mureşului. În sectoarele montane de înălţime redusă sau spre contactul cu depresiuni şi văi mai largi pădurea a fost puternic poienită şi înlocuită cu pajişti secundare (dominate de Agrostis tenuis şi Festuca rubra) şi chiar culturi. Substratul masiv carbonatic este favorabil zadei în unele sectoare montane (pădurea de zadă de la Vidolm, în culmea Bedeleului din M.Trascău) şi altor plante calcifile (Leontopodium alpinum creşte pe calcarele de la Întregalde la altitudinea specifică minimă din ţară – 700 m), iar în rezervaţia floristică din Cheile Turzii se află numeroase plante rare – Allium obliquum, Aconitum fissurae ş.a. Mai sus de 1.750 m vegetaţia subalpină nu acoperă decât suprafeţe mici, fiind reprezentată mai mult de pajişti cu ienuperi pitici (pe care sunt şi areale întinse de mlaştini cu Sphagnum) decât de jnepenişuri. Conform complexului de condiţii pedogenetice, M.Apuseni prezintă o gamă variată de s o l u r i, de la cele luvice din unele depresiuni, la cele cambice, care sunt cele mai caracteristice, la areale mici de soluri spodice, soluri hidromorfe în sectoarele joase (sau înalte) slab drenate, soluri neevoluate în lungul râurilor şi o dezvoltare apreciabilă a rendzinelor.

U m a n i z a r e a M.Apuseni este un proces străvechi, început din perioada preistorică. Vestigii ale locuirii paleolitice cavernicole au fost identificate în peşterile de pe Crişul Repede, din nord-estul M.Pădurea Craiului, ca şi pe Crişul Alb, în depresiunea Gurahonţ, o reţea densă de aşezări neolitice valorificând apoi potenţialul climatic şi vegetal al acestor munţi de altitudine modestă, aşa după cum atestă vetre ale culturilor succesive Criş, Tisa, Decea Mureşului ş.a. Locuirea a rămas permanentă şi în timpul trecerii spre epoca metalelor, pe parcursul căreia populaţia şi aşezările au devenit mai numeroase, pentru ca în perioada geto-dacă reţeaua de localităţi şi de cetăţi întărite (Şimleu, Porolissum, Potaissa, Roşia Montană, Germisara ş.a.) să atingă o dezvoltare redutabilă chiar şi pentru incursiunile romane la nord de Dunăre. Pe fondul nivelului economic al ariei montane valorificate deja prin agricultură, prin exploatarea lemnului, ca şi prin metalurgia aurului şi a fierului, administraţia romană a introdus elementele de progres şi siguranţă ale unei reţele de circulaţie densă şi durabilă, controlată prin castre militare, şi ale devenirii urbane (construcţii de locuinţe, amenajarea drumurilor intravilane, aducţiuni de apă, terme ş.a.), intensificând, desigur, valorificarea resurselor naturale. Întreaga reţea de aşezări a rămas funcţională şi după retragerea administraţiei romane, constituind temeiul material al formării etnice şi al primelor formaţiuni politice locale româneşti, mult anterioare penetraţiei maghiare, aşa după cum o dovedeşte, spre exemplu, cetatea de la Cladova (în sud-vestul M.Zarandului, sub culmea Capul Vancului). Năvălirile şi apoi administraţia sistematică de dominaţie din timpul stăpânirilor succesive maghiară, austriacă şi austro-ungară nu au putut modifica structura etnică a populaţiei din aria montană, şi astăzi integral sau majoritar românească.

Ariile cele mai populate sunt Ţara Moţilor, partea nordică a M.Gilăului (platforma Mărişel) şi depresiunile intramontane, indiferent de dimensiunile lor şi de altitudinea la care se află. Deosebit de interesantă este locuirea risipită specifică pe plaiuri, mai ales în Ţara Moţilor, unde din micile nuclee care concentrează câteva case („crânguri”) şi până la cele mărginaşe, vecine cu codrii şi stâncăriile, fiecare gospodărie poartă în sine istoria acestor comunităţi umane vechi, perfect integrate în natura locurilor, cu ritmurile agricole adaptate celor naturale, cu activităţi şi anexe gospodăreşti care pot susţine şi azi o subzistenţă economică de tip autarhic, cu mai multe generaţii sub acelaşi acoperiş şi cu micile cimitire ale familiilor în ocolul pământului moştenit (Lucia Apolzan, 1987). Satele acestea risipite constituie şi aria celei mai înalte locuiri permanente din Carpaţii româneşti. Uneori permanentizarea aşezărilor risipite s-a datorat roirilor din depresiunile adiacente de pe latura estică. Spre exemplu, satele din depresiunea Iara-Hăjdate şi-au format, în timp, câte o anexă pastorală iniţial temporară, apoi permanentă, supranumită „munte”, de la folosinţa muntelui ca păşune (Filea- Muntele Filii, Băişoara-Muntele Băişorii, Săcele-Muntele Săcelului ş.a.). Văile râurilor, chiar în sectoare mai largi, sunt locuite predominant răsfirat şi numai în depresiunile mai mari gospodăriile se concentrează iar satele sunt adunate. Gradul de urbanizare este redus, oraşele fiind puţine şi de talie mică (Brad, Abrud, Câmpeni, Zlatna, Nucet etc.). Chiar dacă fiecare deţine şi o funcţie industrială, nu reuşesc să polarizeze satisfăcător mediul rural, populaţia gravitând spre oraşele mari din exterior.

Deşi cea mai mare parte a populaţiei este rurală, foarte mulţi săteni nu sunt agricultori ci au fost, din generaţie în generaţie, mineri, muncitori forestieri, meşteşugari iar mai târziu constructori pe şantierele hidroenergetice şi muncitori în industria de trannsformare. Agricultura este tipic montană, bazată pe culturi puţine (cartof, cânepă, ovăz, secară, dar şi grâu şi pomi fructiferi, în depresiuni) şi pe creşterea animalelor, în special a bovinelor. O menţiune specială este necesară pentru pomicultura şi viticultura din unele arii marginale, tipică fiind podgoria de la poalele M.Zarandului (Măderat-Şiria-Covăsinţi-Ghioroc-Miniş-Păuliş). Între activităţile industriale, cele din industria extractivă au antrenat efective însemnate de forţă de muncă (minereuri auro-argintifere, sulfuri complexe - Zn, Pb, Cu, minereuri de bismut şi molibden în M.Metaliferi, minereuri de vanadiu şi nichel în M.Zarandului, bauxită în M.Pădurea Craiului, calcar – pentru materiale de construcţie în M.Pădurea Craiului şi în M.Trascău, granit şi granodiorit pe valea Mureşului, calcare policrome (marmoră) în M.Codru-Moma, andezit în M.Bihor, M.Metaliferi şi pe valea Crişului Alb, travertin în M.Metaliferi, argile refractare în M.Pădurea Craiului, cărbune brun în depresiunea Brad-Săcărâmb ş.a.). Industria de prelucrare este reprezentată, pe lângă treapta de concentrare a produselor de extracţie – la Zlatna, Baia-de-Arieş, Zam, Gura Barza ş.a., de unităţi specializate în construcţii de maşini – utilaj minier, la Crişcior, în prelucrarea lemnului – cherestea, la Vaţa-de-Jos, combinat la Cîmpeni, în fabricarea sticlei, la Pădurea Neagră, în îmbutelierea apelor minerale – la Boholt, în industria textilă (iniţiată pentru ocuparea forţei de muncă feminine) – la Brad şi Cîmpeni. Un procent nesemnificativ de forţă de muncă a fost antrenat în servicii, în oraşe şi în câteva staţiuni climatice şi balneare.

Deşi aria montană este destul de puternic fragmentată iar pasurile sunt la altitudini reduse, reţeaua de căi de comunicaţie nu este prea densă, doar două căi ferate transversale asigurând relaţia est-vest (segmentul de magistrală Cluj-Oradea, pe Nadăş şi Crişul Repede, şi derivaţia Deva-Brad, pe sub Vălişoara, destul de recentă. Alte căi ferate importante ocolesc M.Apuseni pe la extremităţi, pe văile Someşului şi Mureşului. Sunt dublate de drumuri, după cum o şosea importantă străbate munţii de la Turda, pe valea Arieşului, prin pasul Vârtop, spre Beiuş, iar altele leagă localităţi din aria montană pe trasee nord-sud (spre exemplu, Marghita-Popeşti-Pădurea Neagră-Aleşd, în M.Plopişului, continuată în M.Pădurea Craiului spre Aştileu-Zece Hotare-Roşia-Remetea-Beiuş-Ştei-Vaşcău-Nucet-Hălmagiu-Brad-Deva, traversând M.Codru-Moma şi M.Metaliferi. Au mai fost deschise o serie de drumuri spre şantierele de construcţii şi exploatare hidroenergetică, ca şi drumuri forestiere.

De la acest nivel al infrastructurii de comunicaţie şi de cazare, imensul potenţial turistic şi antropo-cultural al M.Apuseni este mult subutilizat. Rămân încă greu accesibile complexele carstice din platoul Padişului, din sud-estul M.Bihorului şi din M.Pădurea Craiului, ca şi crângurile şi nedeile din Ţara Moţilor şi din M.Zarandului, către care densitatea şi calitatea drumurilor nu îndeamnă şi nu încurajează. Capacităţile minuscule ale bazelor de tratament balnear de la Moneasa şi Geoagiu nu stimulează fluxuri importante şi venituri corespunzătoare, în platoul Padişului nu există nici o posibilitate de cazare, iar densitatea vilelor de vacanţă recente, în special în jurul staţiunii climatice Băişoara, nu semnifică vitalizarea turistică a M.Apuseni, ci doar suprasolicitarea unui mic sector al lor.