Georges Dumezil

O adaptare teatrală foarte izbutită, datorată lui Peter Brook, în trei părţi – în total nouă e – a fost reprezentată la festivalul de la Avignon, în iulie 1985. Cele trei fascicule conţinind xtul redactat de Jean Claude Carriere au fost publicate de către Centrul Internaţional de Creaţie eatrală: 1. 'Partida de zaruri', 2. 'Exilul din pădure', 3. 'Războiul'.

Sub titlul Le Mahabharat et le Bhagavat du colonel de Polier, eu însumi am publicat o tran-: riere normalizată (ca ortografie şi punctuaţie) a capitolelor V-X din Mythologie des Indous, pe ire canonica de Polier o 'lucrase' (1809), pornind de la notele luate în India, în urmă cu exact Duă secole, de către vărul ei, colonelul (vezi, mai sus).

În afara Mbh., unele tradiţii indiene au făcut obiectul mai multor Esq. Şi anume 26 (,. ^ mrtisane.') – 27 (.et les seigneurs colores') şi 28 ('Le Bouddha hesitant ou tente) ='*_

: ătat anumite motive de a crede că grecii însemnaseră deja, cu anumite alterări, unul din epţs°; le 'preistoriei fraţilor Păndava', cel al poveştii lui Yayâti, a fiilor şi fiicelor sale: Esq., 29 (.”e es, sesfilset safille') şi30('Pandaiaetle pays Păndya?'). Le.

PARTEA A DOUA. Singurul adaos important pe care l-am făcut, prin contopirea şi comV irea mai multor articole mai vechi, se află în Esq., 60 ('Les trois fonctions et la triade V toline chez les poetes latins du premier siecle avânt. J.

— C.')- Noi vestigii ale ideologiei tr det. Onale sunt analizate în Esq. 11 ('Carmenta') şi în Heur2, p. 105-114 ('Les trois fautes des ers Tarquins').

Asupra lui Tullus Hostilius, vezi Heur2, p. 16-67. (ioujacques Poucet a publicat de curând o punere la punct generală, Les Origines de Rome o, lin, 1985), care nune dispensează de a recurge la unele bilanţuri parţiale ale aceluiaşi auto*. T^. bi la 'Le Latium protohistorique et archaâque î la lumiere des d^couvertes archeologiques te ^ s' în L'Antiquite Classique, 1978, p. 566-601 şi la 'La Rome archaâque, quelques nouvea rcheologiques, Sant'Omobono, le Comitium, la Regia', ibid., 1980, p. 280-315. Ief Contribuţiile lui Radke şi ale Dnei Porte asupra lui Quirinus în Aufstieg und Niedergan^ft schen Welt nu se potrivesc cufperspectivele deschise de comparaţia indo-europeană. Cel jţj mtestă chiar şi că Iuppiter, Marş şi Quirinus ar forma o triadă, pentru că ei nu se afla r î unul şi acelaşi sanctuar.

Mn Este de consultat şi John Scheid, Religion et pieţe ă Home (ed. La Ddcouverte, 1985, p. 54_ ^ji traducere făcută după originalul italian din 1983.

PARTEA A TREIA. De la ediţia din 1982 nu a mai avut loc nici o editare importantă de „te caucaziene asupra subiectului dat, dar au fost identificate noi aplicări ale cadrului trifuncf a] şi anume în legenda lui Soslan şi a lui Totradz – tema celor trei păcate ale unui erou de Lei fnră de cusur, cu o paralelă galeză: purtarea lui Gwynn din romanul Kulhwch et Olwen (Heur2 ' Mai multe schiţe privesc tripartiţia funcţională a oamenilor sau a zeilor: Esq., 9-10 ('Le ce de Voroneje' şi 'Encore ossete wac'); 32-33 (, Cinq variantes?' şi 'De Kolaxaâs î Colaxes')

/Sydaemon et ses freres'), deosebit de importantă pentru paginile 314-322 de mai sus; 35

? To'xaris, le Scythe complet'); 36 ('Les biens propres des familles nartes'); 37 ('La theol'ogie vthique d'Herodote'); 39 ('Les trois procedures ossetes contre la vendetta'); cf. Esq., 67 ('Le Kert des Scythes') şi 68 (, Romans scythiques'), asupra unor probleme conexe.

Schimbarea anunţată mai sus (p. 444, în nota din 1974 la p. 346-347) trebuie făcută potrivit srtii lui J°el Griswald, publicată sub titlul Archeologie de l'epopee medievale (Paris, Payot 1981) 299-320.

PARTEA A PATRA. Au fost identificate structuri trifuncţionale în unele mituri şi legende ale Greciei.

Pedtru ei: Apollo acţionând prin intermediul sunetelor, cu felurite extinderi, Esq., 1 – 8- tripla Hecate, Esq., 58.

În ciclul Troadei: Esq., 12 ('Leslignees issuesde Tros), 51 ('Le troisieme chant del Iliade'), 52 ('Ie triple peche de Laomedon'), 53 ('Ilos, Ilion et le Palladion').

În ciclul lui Ulise: Esq., 13 ('Circe domptee'), 14 ('Trois retours'), 15 (, Les tresors des pheaciens) '.

În ciclul lui Herakles: Heur2, p. 100-105 (, Les trois pâches d Heracles') şi Esq., 56 ('Mort et testament d'Heracles').

Romanul lui Cresus în întregime, greşeli şi ispăşiri, Esq., 55.

B. Sergent continuă strângerea urmelor trifuncţionale din Grecia, anume într-un important studiu (aflat sub tipar) asupra enumerărilor de zei din unele inscripţii cretane, care aduc aminte de unele grupări vedice.

La slavi: lucrarea lui Dwight Stephens despre cei trei eroi 'primitivi' din bâlinele ruseşti (vezi, mai sus, p. 435-438) nu a fost încă publicată, iar materialul ei se îmbogăţeşte. Lucrări ale mele, Esq., 45 ('Les trois derniers voyages d'llja de Mourom'); 46 ('Un pilier galicien').

La bălţi: J. Puhvel, 'The structure of tne Baltic Pantheon' (cu acordarea unei atenţii deosebite panteonului vechi prusian, după S. Grunau); A. Greimas, Des dieux et des hommes, 1985, mai ales p. 129-192.

La celţi: Esq., 59 ('La quatrieme branche du Mabinogi et la theologie des trois fonctions'); Udo Strutynski, 'The Warrior Sins of Sir Gawain', în Horn., p. 35 – 52; David J. Cohen, Suibne Geilt', în Celtica, 12, 1977, p. 13-124; D. Dubuissor, 'The apologues of St. Colum and Solon, * the third function denigrated' în/, of I.

— E. Studies, V, 1978, p. 231 – 242. Ch. Guyonvarc'h Şi F. Le Roux adaugă preţioase indicaţii în toate publicaţiile lor.

La germani: în afara unei lungi discuţii, importante din punct de vedere metodologic, asupra „iadei de la Upsal şi a altor subiecte, purtate cu R. I. Page (Esq., IZ-li), ca şi a numeroaselor taotări utile din articolele lui E. Polom5, a se vedea F. X. Dillmann, 'Katla and her distaff, ' episode of tri-functional magic în the Eyrbyggja Saga?', Horn., p. 115-124.

Asupra faptelor europene medievale: înainte de toate, J. Grisward a pus în lumină o reţea corespondenţe bine articulate, care nu pot fi explicate nici prin întâmplare nici prin împrumut

* legenda indiană a lui Yayăti şi ciclul Narbonezilor: L'Archeologie de l'epopee medievale (Paris, ţyot, 1981); asupra celor Trei Stări (Batany, Carozzi, Duby), vezi Esq., 21-25; cf. Esq., 48 Aa triple vision de Childeric'); în fine, D. Iogna-Prat, 'Le „bapteme” du schema des trois orŞ fonctionnels, l'apport de l'icole d'Auxerre dans la seconde moitie du IX' siecle^', în Annales, I C- 1986, 1, p 101 – 125, în special asupra lui Heric de Auxerre; chestiunea rămâne deschisă, w eu con-tinui să prefer filiera nordică (Dubuisson) şi să cred că Haymon d'Auxerre apropie cele ordine medievale (preexistente) de cele trei ordine romane ale lui Isidor din Sevilla, iar nu că le „erivă din ele.

2g2 „* folclorul Europei Occidentale: J.- Cl. Riviere, 'The three counsels', în Horn., p. 125- Sehe 'stor'a legendară a primelor căpetenii ale armenilor, S. Ahian a recunoscut o aplicare a M trifuncţionale, într-o formă dinastică asemănătoare cu cazurile din Scandinavia (Ynglingar,

^dungar) deja analizate, în Jâevue de l'histoire des religions, 199, 1982, p. 251-271. Feluritele p^. Cari făcute spre a explica în mod funcţional eroii epopeii armeneşti (David din Sassun.) nu-mi a fi izbutite.

VOL. II.

TIPURI EPICE INDO-EUROPENE: EROU, UN VRĂJITOR, UN REGE.

Şi epopee r PREFAŢA

/Primul volum din Mit şi epopee a vrut să arate că cele trei mari ansambluri epice, Mahăbhărata, 'istoria' originilor romane, nucleul legendelor osete asupra eroilor narţi, s-au format independent, desigur, dar în cadre oferite de aceeaşi concepţie tripartită asupra lumii şi societăţii – suveranitate magicoşi juridico-religioasă; forţă fizică, utilizată în primul rând pentru luptă; rodnicie, cu condiţiile şi efectele ei – care, după ce a dominat ideologia indo-europenilor, a supravieţuit timp îndelungat, în ciuda vicisitudinilor preistoriei şi istoriei, în majoritatea societăţilor cu componentă indo-europeană puternică. Volumul de faţă este legat de rezultatele astfel obţinute referitor la Mahăbhărata, dar nu e o simplă prelungire a lor.

Rezultatele acestea depăşeau, de altfel, cu mult teza cărţii. Desigur, ideologia tripartită explică şi e suficientă ca să explice compoziţia grupului 'eroilor pozitivi' ai poemului, al celor cinci 'fraţi vitregi' Păndava: aceşti bastarzi ai lui Păndu n-au oare drept taţi adevăraţi, într-o ordine de naştere ce reproduce ordinea ierarhică a acestor taţi, termenii unei foarte vechi liste canonice a zeilor indo-iranieni ai celor trei funcţiuni, modernă dintr-un punct de vedere (Dharma, tatăl fiului celui mai mare), conservatoare din alt punct de vedere (Văyu, tatăl celui de al doilea), iar caracterele, modalităţile de acţiune ale fiilor în epopee nu se conformează oare celor ale taţilor în mitologie? Dar această constatare, făcută în 1947 de Stig Wikander, a dus din aproape în aproape la multe altele, de aceeaşi formă, pe care le-a expus cartea din 1968 şi care se pot clasa în două rubrici1/

1. În privinţa personajelor, în primul rând: fraţii Păndava, consideraţi drept transpunerea epică a unor elemente de teologie, nu constituie un caz jzolat în Mahăbhărata. Un mare număr de eroi, 'buni' şi 'răi', reproduc la lel caracterul şi modurile de acţiune ale unor zei sau demoni ai căror fii sau J|e căror încarnări sunt declaraţi, iar relaţiile pe care mai mulţi eroi le întreţin doi câte doi (înrudire, prietenie, ură.) se explică adesea ca o copie a relaţiilor (afinităţi, antagonisme.) pe care teologia le defineşte şi mitologia le descrie între zeii prototipuri. Astfel, cele două echipe de dramatis personae [personajele piesei], cu nenumăraţi aliaţi ai fiecăruia, fac pe pământ şi timp de câţiva Oscar Botto,. Origini e sviluppo dell'epica indiana', Atti del convegno internazionale sul lg: la poesia epica e la sua formazione (Roma, 1969J, Accademia dei Lincei, quad. 139, 1970, „55-677, foloseşte biografia indiană cea mai recentă, dar ignoră încă descoperirea lui Wikander ceea ce fac, în marea lume şi în marele timp, zeii şi demonii, iremediabil iii.

2. În privinţa intrigii poemului, de asemenea. Această rivalitate dintre şi demoni a fost prinsă de autorii transpunerii în momentul ei cel mai pac: un sfârşit şi o renaştere a lumii. Dacă creatorii literaturii vedice n-au fost presaţi de asemenea perspective şi nu ne-au transmis o eshatologie, alţi ieni, cei a căror mitologie a transpus-o apoi epopeea, păstraseră asupra aeesmaterial reprezentări care, legitim, pot fi considerate mult mai vechi, j; oscută, în mazdeism, importanţa înfruntării finale dintre Bine şi Rău, tre armatele lui Ahura Mazdă şi Arira Mainyu şi, la scandinavi, sunt cunoscute xugerea şi învierea cosmică descrisă de Amurgul zeilor. O eshatologie asenătoare apare în filigran în Mahăbhărata, manifestând corespondenţe precise ipeciale cu faptele scandinave chiar mai mult decât cu faptele iranice: dustiii fraţilor Păndava domină mult timp situaţia ca urmare a unei viclenii verse; apoi, cumplita bătălie de la Kurukşetra se termină cu victoria celor ini', dar şi, cu foarte puţine excepţii, cu exterminarea celor 'răi' şi chiar: elor 'buni'; exterminarea totală a acestora din urmă este împiedicata în mul moment de eroul în care e întrupat zeul salvator Vişnu; în sfârşit, astă salvare duce la o adevărată renaştere, sub domnia idilică, de acum înai necontestată, a regelui 'bun', cel mai mare dintre fraţii Păndava.

Observatorul se găseşte astfel, în două rânduri, transpus foarte departe: recut. Pe de o parte, lista zeilor de cele trei funcţiuni care a fost transpusă fraţii Păndava este mai arhaică decât lista vedică cu care se suprapune în aţă şi corespunde, mutatis mutandis, unor liste canonice cunoscute la romani a scandinavi; ea păstrează deci elemente de 'teologie statică' ce pot fi consiate indo-europene. Pe de altă parte, prelungind dincolo de tăcerea textelor lice o eshatologie apropiată de cea, reformată, a zoroastrienilor din Iran, tnai apropiată încă de aceea, nereformată, a scandinavilor, conflictul cosmic e a fost transpus în bătălia de la Kurukşetra derivă şi el dintr-un ansamblu reprezentări aparţinând perioadei indo-europene.

Această dublă descoperire care priveşte esenţa Mahăbhăratei nu era nepre-: ută. Ea concorda cu datele convergente care fuseseră deja adunate în ordine persată, după hazardul altor cercetări, prin examinarea comparativă a mai ltor episoade inserate ca nişte corpuri străine în diverse locuri ale imensei iclopedii care a devenit până la urmă poemul: un anumit număr de tradiprevedice, deşi ignorate de Vede şi dintre care unele pot fi considerate indo-euiene, celelalte, cel puţin de dată indo-iranică, reapar în epopee. Majoritatea ar care au fost identificate sunt, de altfel, propriu-zis mitologice: vechi poveşti pre zei sau despre oameni în raport cu zeii. Astfel, episodul lui Cyavana, e povesteşte conflictul care a avut drept urmare admiterea As'vinilor, zei Lonici de nivelul al treilea, cu drepturi depline în societatea divină, pe care au completat-o astfel, oferă paralela aşteptată povestirii scandinave care nază conflictul ce a avut drept urmare încorporarea Vanilor, zei de nivelul treilea, la societatea Aşilor şi astfel completarea ei. Episodul lui Indra Vrtrai, 'ânvingătorul lui Vrtra', nimicit prin însăşi victoria lui şi refugiat în forma lusculă în tulpina unui lotus aşezat în mijlocul mării, de unde îl scoate zeul – prin descântecele sale, este garantat drept prevedic, drept indo-iranic, de alela armeană, provenită cu siguranţă din Iran, unde zeul Vahagn, adie* Vgraqragna, se năpusteşte, învăluit în flăcări, deasupra mării, ţâşnind din tulpina de trestie în care stătuse.

Pe scurt, prin transparenţă, în intriga lui centrală, precum şi, clar, în numeroase episoade adăugate, Mahăbhărata apare acum drept locul de păstrare a unor reprezentări pe care vechii ărya le aduseseră cu ei din nord-vest şi care supravieţuiseră în medii diferite de cele care au produs culegerile de imnuri şi tratatele rituale; în plus, cu toată evoluţia societăţii, a religiei, a mitologiei chiar, fosilele astfel păstrate se prezintă întotdeauna, în mare, cu forma şi valoarea lor primitivă. Acest loc de păstrare trebuie explorat: aceasta va fi sarcina următoarelor generaţii de comparatişti. Personal, cred că am identificat vreo zece mici ansambluri despre care se poate demonstra că 'datează' din cele mai vechi timpuri, adică fie indo-europene fie cel puţin indo-iranice. Studiez aici trei dintreele, cu oarecare amănunţime. Au în comun faptul că desenează fiecare un tip de om – de om ideal – ale cărui realizări societăţile istorice n-au încetat să le venereze sau de care n-au încetat să se teamă, dar pentru care explorarea comparativă permite întrezărirea unei formule mai arhaice; pornind de la aceasta, printr-o mişcare inversă – faza cea mai utilă a oricărei operaţii comparative, lingvistică sau de alt tip – devine posibilă jalonarea cursului diferitelor linii de evoluţie.

Această lucrare se situează deci cu hotărâre în ceea ce o modă recentă numeşte diacronie, adică pur şi simplu istorie, prelungită cu o mică zonă de ultraistorie. Ea se extinde pe perioade de timp considerabile, inegale în funcţie de loc. Mahăbhărata, căreia îi aparţin toate textele utilizate, nu poate fi datată cu precizie, dar toată lumea e de acord să creadă că a fost constituită, aşa cum o citim, între secolul al IV-lea înaintea erei noastre şi secolul al iV-lea al erei noastre. Or, prima încercare confruntă unul din aceste texte indiene cu un dosar grec la care au contribuit toate epocile elenismului, precum şi cu două mărturii scandinave, cea mai veche de la începutul secolului al XH-lea e.n., iar cealaltă din secolul al XlV-lea sau al XV-lea, iar fantoma indo-europeană care se întrezăreşte graţie acestor apropieri ne trimite, cel mai târziu, la mileniul al III-lea. În a doua încercare, textul indian este exploatat paralel cu un dosar iranian care merge de la Avesta postgăthică la Firdousi şi comparaţia situează în prima jumătate a mileniului al II-lea un prototip indo-iranic pe care un fapt de vocabular lidian ne îndeamnă să-l socotim şi mai vechi. În a treia încercare, textul indian întâlneşte, în afară de un dosar iranic de aceeaşi amploare ca şi precedentul, un dosar irlandez despre al cărui material se poate crede că a fost organizat înaintea erei noastre şi tot în mileniul al III-lea, Poate mai devreme, trebuie să fie situat faptul 'comparativ' degajat prin studiu. Dar, fireşte, aceste demersuri comparative care urcă şi coboară cursul timpului nu sunt posibile, nu evită riscurile continue de arbitrar, decât dacă fiecare document sau grup de documente, privit în epoca sa, este supus unei analize riguroase care îi degajă planul şi semnificaţia. Refuzăm să opunem, să asociem studiul diacronic şi studiul sincronic.

Din punctul de vedere al reconstituirii prototipurilor, cele trei încercări de fată nu obţin rezultate omogene. Cel de al doilea, deşi comparaţia e limitată la ltidieni şi iranieni, adică la două grupuri de societăţi strâns înrudite, nu descoperă 0 schemă coerentă, formată din episoade articulate, care ar trebui pusă pe sea- ^a strămoşilor comuni, relativ recenţi, ai celor două grupuri de triburi; nu degajă, după cum spune subtitlul cărţii – ajustat tocmai acestui caz, cel mai Puţin favorabil – decât un 'tip' de om, de vrăjitor, pe care India şi Iranul -au aşezat în ansambluri epice diferite cu valori diferite (de vreme ce perajul din Mahăbhărata a fost redus, cu câteva singularităţi, la tipul brahmanupe tind personajul din Avesta şi din Skăhnămeh a devenit; un rege); cej lt, un le trăsături vechi păstrate în ambele părţi sunt puse în valoare în episoade sntate în mod asemănător, cu aceeaşi intenţie, dar conţinutul fiecăruia chV ste episoade nu se poate reduce la unitate. Dimpotrivă, în prima şi în a treia: ercare, compararea lui Lis'upăla cu Starkadr şi Heracles, a lui Yayăti cu Bolid Feidlech nu dezvăluie numai tipuri, ci, ilustrându-le, adevărate romane lo-europene.

Pregătită îndelung, 'vorbită' timp de zece ani la College de France şi, în cele i urmă, la Divinity School din Chicago, această carte a beneficiat în mai multe 1 părţile sale de discuţiile, de sfaturile mai multor colegi şi de asemenea ale îi multor studenţi – şi părerile acestora nu mi-au fost cele mai puţin folo-; oare. Îmi face plăcere să-mi recunosc datoria faţă de J. A. B. van Buitenen A. Mihard care au avut amabilitatea să îmbunătăţească elementele indiene e demonstraţiei; faţă de J. de Menasce şi M. Dj. Moinfar, care au controlat, cu bdare şi devotament, documentaţia iranică.

Cago, martie 1970 GEORGES DUMEZIL.

Referirile la Mahăbhărata sunt făcute după ediţia de la Calcutta, dar s-a ţinut seama, în te punctele importante, de deciziile ediţiei critice de la Poona. Vreau cu această ocazie să repar reptatea făcută acestei mari şi solide lucrări, despre care am vorbit odinioară cu dezinvoltură,: hiar unfair, cum amabila demonstrat van Buitenen. Reproşul formulat la paginile 23 şi 51 – 53 Mit şi epopee, I, mai ales, e neîntemeiat şi va fi suprimat în traducerile ce se pregatesc. Ceea rămâne adevărat este că pasajele pe care ediţia de la Calcutta le adaugă la textul mai sobru; ituit de ediţia critică dezvoltă adesea, pun în valoare cum ar face un bun comentariu, indiii care se află deja în acest text, dar într-o formă foarte concisă. Astfel, acest vechi monument păstrează un mare interes în ochii comparatistului.

Citatele sunt făcute, pentru fiecare limbă, în ortografia sau transcrierea uzuală.

Cantitatea lungă a vocalelor este marcată în irlandeză (dar mai multe texte nu au această rcă) şi în veche scandinavă prin accentul ascuţit, iar în tot restul printr-o linioară; a este ala, şva '.

Oriunde se întâlnesc, S, i, o, f sunt, ş, j, ci, gi'; *, g sunt peste tot, ach-Ivaut'-ul german onora corespunzătoare; în avestică 6, 8, în veche scandinavă p. -â sunt echivalente cu, th' surd: onor din engleză.

În sanscrită, r, e, r ' vocală; m nazalizează vocala precedentă; c, /=, ci, gi'; n, n sunt nele luate de n înainte de k şi g şi înainte de c şi ji şi ş sunt două varietăţi de şuierătoare surde, ş'); t, d, n sunt consoane cerebrale; h e un suflu surd substituit lui „ în anumite poziţii' în vechea scandinavă, y = german,” ', j e semivocala corespunzătoare lui, i'.

În galeză, 11 e o laterală (în care aerul trece printr-un colţ al gurii); w, vocală, e echivalent, u' şi, consoană, cu 'w'englez;” este o varietate de, i'; y este, i' velar; eh e ach-Iaut -ui man.

În veche irlandeză, h spirantizează oclusiva precedentă; sh e aproximativ, ş'.

Textele irlandeze, de a căror uniformizare ortografică nu poate fi vorba, sunt citate în forma ediţia la care se face referinţa. Pentru numele proprii iranice, ne-am străduit, în ciuda varian-: r, să nu folosim decât o singură formă în pehlevi şi una în persană.

PARTEA ÎNTÂI.

MIZA JOCULUI ZEILOR: UN EROU (Sisupala, Starkadr, Heracles)

/Lui J. A. B. van Buitenen Dorinţe ne-mblânzite, veşmânt de ispăşire. Tunică ce mă sfâşii, o mantia izbânzii! Nu-i mult că-s împlântate cu mina nemuriri: Douăsprezece lupte sfinţite, la răspântii, Puţin e că-nmulţindu-i durerea infinită Prelung fu revărsată a geniului sudoare. Izvor de plâns în hohot, focar de strălucire, Un suflu invizibil văpaia v-o aţâţă; Suspinele supreme, sublime precursoare, Călăuzesc spre ceruri mărinimoase inimi; Şi pe-nălţimea sacră scăldată în văpaie Un om se mistuieşte şi-un Dumnezeu răsare.

Veşmintul Centaurului Simt parcă în vertebre Cum se desfac tenebre Se zbuciumă uşor într-un fior Şi capul meu străbate întru singurătate Veghind triumfător Al coasei zbor Cinstită sfâşiere Se-năbuşă sau piere Trupeasca dezbinare A vechii tare De-ajunuri îmbătat Vrând încăpăţânat S-urmeze în neştire Pura-i privire Cântarea Sfântului Ioan INTRODUCERE.

Studiul care urmează continuă o încercare pregătită în cadrul unui curs Zollege de France în martie 1953, publicată în 1956 în Aspects de la fonction rriere şi reprodusă cu puţine schimbări în 1969, în Heur et malheur du euerri-r 51-92. ' într-adevăr, în 1953 au fost puse laolaltă trei exemple de remarcabilă icare epică a structurii indo-europene a celor trei funcţiuni, pe care am proi să o numim, pe scurt, 'cele trei păcate ale războinicului'. Ele se referă la zeu indian, Indra, la un erou scandinav, Starkadr (Starcatherus) şi la un îi grec, Heracles. Celor doi eroi tema le furnizează cadrul general al'carierei din tinereţe şi până la moarte, pe când din cariera zeului delimitează numai 'arte, aducându-l la o decădere provizorie, dar aproape completă.

După secţiunea a cincea din Mărkandeyapurăna, Indra omoară – act esar mântuirii lumii, dar vinovat în sine – o fiinţă demonică având rang brahman şi care, după unii, mai este şi 'capelanul' zeilor, ba chiar şi ruda; acest act sacrileg îl face pe ucigaş să-şi piardă tejas-vH, energia spirituală, ai omoară prin vicleşug un alt demon în faţa căruia, el războinicul, a fost cutis de frică şi pe care, contrar vocaţiei sale, n-a îndrăznit să-l înfrunte în lupta aptă; ca urmare a acestei laşităţi îşi pierde bala, forţa fizică. În sfârşit, I ipiter la Amphitryon, ia chipul unui soţ a cărui nevastă o râvneşte şi ajung' Fel să-şi împlinească scopul; această ticăloşie sexuală îl face să-şi piardă rup. Museţea. Nu-i mai rămâne nimic, decât, pentru că e necesar ca acest n'em ir să dăinuie, un fragment din bala, din forţă, care este esenţa funcţi i proprii. Drept urmare, este ca şi nimicit şi situaţia îi e cu atât mai grava. Te jaz, bala şi rupă care l-au părăsit par nerecuperabile, căci fieca re _? _ t în zeul cu care are o afinitate naturală: energia spirituală a trecut în j., personificare a dreptului şi a moralei; forţa fizică, în Vayu, vântul ^ museţea, în cei doi încântători gemeni divini, As'vinii. Aceşti patru ^e ^a ună cu ce a rămas din Indra, zămislesc apoi pe seama lui Păndu to ^; care formează până la urmă celebrul grup trifuncţional al celor cin a fraţi vitregi sau aproape fraţi) Păndava. Xyilof în expunerea de ansamblu a lui Diodor din Sicilia, lunga serie a. isp. ^e. Heracles, atât de utile oamenilor şi zeilor, este tăiată, scandată deotesei de i ale căror urmări sunt grave şi pretind, în afară de consultarea Vte % podelfi, o ispăşire sau o cădere la învoială. Pentru a fi vrut să se sus ^ţ^nie icii divine care-l trimitea la ordinele lui Euristeu, e cuprins de îşi omoară copiii şi, doborât de această lovitură, trebuie să se resemj^plinească muncile născocite de Euristeu precum şi un mare număr SLl i auxiliare. Odată terminată această sarcină, omoară printr-o vicleaU^oasă şi nu în luptă dreaptă, un duşman care se afla lângă el; e lovit! 1*L o'boală fizică (vocttjctoc,;) de care nu poate scăpa decât făeându-se,:1 fătul Pythiei, sclavul Omphalei, regina Lrdiei. În sfârşit, după o nouă „ isprăvi 'libere', uită că s-a căsătorit cu Deianeira cu toate formele contractează o legătură vinovată ca urmare directă a căreia e mistuit uul lui de focul (eLP^aa'a) tunicii înmuiate în sângele lui Nessos şi, u^n uitim sfat al Pythiei, se urcă pe rug pe muntele Oeta.? În prezentarea lui Saxo Grammaticus, singura completă, seria nu mai. Jungă şi variată a isprăvilor eroului Starcatherus e distribuită pe trei peX mai exact pe trei vieţi şi fiecare dintre ele e în mod obligatoriu, fapecetluită de un facinus, o ticăloşie. Îl ajută pe zeul Othinus să-l omoare 1 un rege norvegian, stăpânul şi prietenul său, într-un simulacru de sacrificiu enesc. După moartea altui stăpân, un rege suedez, fuge în chip ruşinos de câmpul de luptă, contribuind la nimicirea armatei. În sfârşit, se lasă'cumpărat de nişte conspiratori, cu o sută douăzeci de livre de aur şi-şi omoară al treilea stăpân, pe regele danez Olo.

Brahmanicid, laşitate în loc de faptă de vitejie, adulter urât, acesta e cazierul judiciar al lui Indra. Neascultare faţă de Zeus, laşitate în loc de faptă e vitejie, uitarea datoriei conjugale, acesta e al lui Heracles. Iar al lui Starcatherus: uciderea regelui său într-un sacrificiu omenesc, fugă de pe câmpul de luptă după moartea regelui său, uciderea regelui său contra bani peşin. Fiecare din cele trei liste contravine succesiv regulilor sacrului, vocaţiei războinicului şi uneia din cele două secţiuni mai importante – sexualitate, avere – ale moralei celei de a treia funcţiuni.