Georges Dumezil

Starkadr pleacă atunci în Suedia, unde e presupus a recita sfârşitul yikarsbdlkr12 – şi nu mai ştim nimic despre viaţa lui: nu-l mai interesea pe sagamaăr.

De la naşterea lui Starcatherus la moartea lui Wikarus, povestirea Saxo e scurtă. Iat-o în întregime (IV, V):

1. Cam în aceeaşi vreme, în urma unui naufragiu în care tovarăşii săi pieriseră şi din care singur scăpase datorită puterii sau norocului, un anume Starcatherus, fiul lui Storwerkus, fu prii ca oaspete de către Frotho pentru nespus de marea lui putere trupească şi sufletească. El rămasf vreme în ceata oamenilor de încredere/ai regelui, din ce în ce mai preţuit, apoi primi, împrei: cu o minunată corabie, însărcinarea de a străjui ţărmurile ca viking. Într-adevăr, înzestrat fire cu un trup care-l făcea aidoma unei fiinţe supraomeneşti, avea pe deasupra şi o vitejie măsură, încât nu putea fi socotit mai prejos faţă de nici un muritor. Gloria lui s-a răspândit: de departe încât şi astăzi dăinuie faima strălucită a isprăvilor sale şi a numelui său. Căci într-adev departe de a-şi mărgini la [Danemarca] noastră luminoasele raze ale faptelor sale, îşi asigur în toate ţinuturile Suediei şi ale Saxoniei zălogul unei amintiri neasemuite.

2. Tradiţia ne asigură că-şi trăgea obârşia din ţara care îmbrăţişează Suedia dinspre răsi şi care este astăzi întinsul sălaş al estonienilor şi a nenumărate alte neamuri barbare. Există, pe altă parte, asupra naşterii sale, o părere plăsmuită şi păstrată în popor. Făcută din născociri fără noi şi cu totul potrivnică adevărului. Căci unii povestesc că, izvorât din neamul giganţilor, îşi trăda acea obârşie monstruoasă printr-un număr neobişnuit de braţe; se mai zice şi că zeul Thor, sfărâmând Încheieturile muşchilor, îi scoase patru din braţele zămislite de greşeala unei firi care trecea pe marginile sale şi, lăsându-i un trup obişnuit, i-a înlăturat degetele de prisos, aşa încât, rămini numai cu două mâini, trupul său, revărsat odinioară până la statura de uriaş şi urâţit de numă prea mare de mădulare, fu adus la o înfăţişare mai bună şi mai cuvenită şi fu aşezat pe o măsi omenească.

Această naştere e urmată, în mod abrupt, de o digresiune mitologică p vitoare la zei, la Thor şi la Othinus mai ales (3-5). Desigur, nu erau 'zei explică Saxo, ci nişte magicieni care, prin vrăjitoriile lor, îi făcuseră pe oamei simpli să creadă că ar fi fost aşa ceva şi această impostură infectase Ne vegia, Suedia şi Danemarca. De aceea numele lor figurează în zilele săpt mânii, în acelaşi fel în care vechii latini desemnau aceste zile după zei sau du cele şapte planete.

3. Însă dovada că aceia pe care-i cinsteau strămoşii noştri nu erau aceiaşi cu cei pe care st vechii romani îi numeau Iuppiter şi Mercur şi cărora Grecia şi Latium le aduceau un cult plin superstiţii reiese tocmai din aceste denumiri ale zilelor săptămânii. Căci zilele pe care noi le num 'ziua lui Thor' şi, ziua lui Othinus' erau la ei, ziua lui Iuppiter' şi 'ziua lui Mercur. Şi ăi hotărâm după această potrivire că Thor este Iuppiter şi Othinus, Mercur, ar urma, păstrând spus* celor din neamul nostru, că Iuppiter este fiul lui Mercur, pentru că la ei e încetăţenită părerea Thor este fiul lui Othinus. Pentru că latinii spun, dimpotrivă, că Mercur e născut din Iuppit suntem siliţi, ţinându-ne de cuvintele lor, să ne dăm seama că Thor e altcineva decât Iuppiter Othinus, altcineva decât Mercur. Saxo îşi reia apoi povestirea la fel de brusc cum a şi întrerupt-o fV j 5. 6-7): ' '

6. Cei vechi povestesc că acest Starcatherus despre care am vorbit mai sus l-a sugrumat regele norvegienilor, Wicarus: aceasta a fost prima dintre fărădelegile sale şi a săvârşit-o din dorn ue a fi plăcut zeilor (in Wicari Norvagiensium regis iugulo deorum fauori facinorum suorum prind) „edicasse). Înlănţuirea faptelor, după cum întăresc unii, a fost următoarea. Într-o zi, Othinus hot ca Wicarus să-şi găsească moartea în urma unei osânde, dar nevoind să-şi ducă planul la îndeplin I* faţă, ja nemaiauzita putere trupească cu care era înzestrat Starcatherus îi adause nu nur

11, Nu gef ek $ik 6nni'

12 P. 31-34.

— Mit şi epopee e de suflet, ci şi iscusinţa de a alcătui poeme, spre a-l hotărî să-i dea ajutorul pentru pierea regelui: aceasta era mărturia de recunoştinţă pe care o aştepta în schimbul măgulitoarei sale nicii. Cu acelaşi gând îl dărui cu o întreită viaţă otnenească cu condiţia ca în decursul fiecăreia tre ele să săvârşească o faptă ticăloasă. Aşa încât nu-i dărui aceste prelungiri de viaţă decât însolu-le cu ruşine (quem etiam ob hoc ternis aetatis humanae curriculis donauit, ut în his totidetn icrabilium operum auctor euaderet. Aăeo Mo consequente flagitio uitae tempora proroganda consti i).

7. Îndată Starcatherus se duse să-l caute pe Wicarus şi petrecu în preajma lui câtăva vreme ind trădarea sub înfăţişarea devotamentului. În sfârşit, plecă împreună cu el intr-o expediţii vikingi. Deoarece vremea, care se încăpăţâna să rămână neprielnică, îi silea să stea adăpostit; -un anume loc, iar vânturile îi împiedicau să pornească pe apă, aşa încât îşi iroseau cea mai mare te a anului, hotărâră că trebuie să-şi atragă bunăvoinţa zeilor prin sângele unei victime omeneşti mară deci sorţii într-o urnă şi se întâmplă că fu cerută tocmai jertfirea regelui. Atunci Starcal rus făcu un laţ din răchită şi-l puse de gâtul regelui, ca pentru o închipuire de ucidere, care nu 3uia să ţină decât o scurtă clipă. Dar tăria legăturii birui, iar regele, spânzurat, îşi dădu suflarea pe urmă. Cum mai mişca încă, Starcatherus îi smulse cu sabia rămăşiţa de viaţă şi se arătă viân în clipa când ar fi trebuit să-i vină în ajutor. Într-adevăr, nu mi se pare că ar fi de luat leamă tradiţia care pretinde că firava răchită, întărită deodată în înlănţuirea ei, devenise vârtoasă un laţ de fier13.

Odată comisă această crimă, Starcatherus se asociază cu un viking danez străbate, întâi împreună cu acesta, apoi singur, teritorii imense: Ruscia. Ithenia, Biarmia, Suedia, Irlanda, Slavia şi din nou Ruscia, Bizanţul, Poda, Saxonia şi atunci ajunge la regele danez Frotho (VI, 5. 8-19). Peste; împlineşte isprăvi strălucite, dând exemplul virtuţilor războinice.

3. 3. (ÎDINN, PâHR ŞI STARKADR ÎN GAUTREKSSAGA ŞI ÎN SAXO.

Cele două naraţiuni, islandeză şi latină, urmează în mare acelaşi plan, r prezintă în mai multe puncte diferenţe serioase. Şi cum se întâmplă ori câte ori dispunem, într-o comparaţie, numai de doi termeni, e greu de dejat un arhetip ale cărui derivate divergente să fie textele cunoscute. Nu mai că nu avem nici o certitudine asupra existenţei unui asemenea arhe-

— Folcloriştii sunt obişnuiţi să întâlnească astfel de dublete ireductibile – r orice efort de obiectivitate ar face criticul, e inevitabil ca, din probabilie în probabilitate, să se aventureze dincolo de drepturile sale. În cazul de ă critica internă ajunge totuşi la anumite rezultate.

Prezentarea naşterii e mai adunată în Saxo decât în saga. El nu cunoaşte dt un singur Starcatherus, asupra căruia se îngrămădeşte ceea ce saga disbuie între cei doi Starkadr, bunicul şi nepotul: monstruozitatea nativă, ervenţia zeilor şi începutul carierei eroice. Acest dezacord, care pare la încet considerabil, este redus totuşi de faptul că, după Vikarsbâlkr, nepotul poartă ipra sa, în formă de bonturi, urma monstruozităţii, a braţelor de prisos ale aicului. Ştiu că unii critici, totdeauna gata să fărâmiţeze textele şi să reslgă ca adăugire posterioară tot ce nu cadrează cu ideea pe care şi-o fac ei ipre intriga 'originară', au cenzurat strofa din poem care spune aceste lucruri cuvinte clare14: motivele lor sunt foarte puţin întemeiate. Dacă nu mutiî acest bâlkr, cele două versiuni, cea islandeză şi cea latină, nu sunt t de diferite, de vreme ce chiar şi în prima Starkadr nu este, nici măcar

13 Saxo n-a înţeles ssenariol, în doi timpi, al sacrificiului, vasi Hiet milhrir d. i g-Airrier, 9, p. 85 şi n. 3 şi 4.

14 Str. 31-32 (= 36-37 din saga):

31. S6a pykkjask peir j d sjdlfum mir j jotunkuml/dtta handa, /er Hlorrixti/fyr hama' dan I Hergrims bana/hbndum roenti.

32. Hloeja menn/er mik sea/Ijotan skolt j langa trjânu. Hir ulfgrdtt/hangar tidlgttr I ifan hdls j hu~ă jdtratâa.

] a început, un tânăr frumos despre care ţi-ar veni greu să crezi că descin dintr-un gigant monstruos: dimpotrivă, la naştere, datorită acestei origi el arată exact la fel cu Starcatherus 'retuşat' de Thor şi, ca şi acela, poai stigmate, jotunkuml; bonturi sau capete de mădulare nedezvoltate, dacă cicatrici de la mădularele tăiate.

În aceste condiţii nu se poate ghici care din cele două variante conţin o stare de lucruri originară. Lecţiunea lui Saxo e cu foarte puţin difficilio decât aceea din saga şi ambele, în forme diferite, se reduc la tipul de erl scăpat de braţele de prisos (Saxo: amputare directă; saga: amputare cu trar! Mitere ereditară a 'caracterului dobândit', dar cu urme ale vechii stări). C acest tip e fără analogie în ansamblul povestirilor eroice ale Nordului si, fă îndoială, acesta e faptul cel mai important. Suntem întâi înclinaţi să crede ca saga este aceea care, pentru a atenua caracterul straniu al tipului, fără i suprima, l-a repartizat în doi timpi, pe două generaţii, ele însele separate ui de alta şi că Saxo a păstrat asupra acestui punct date mai simple şi mai pui Totuşi, dacă ne gândim la alterările pe care Saxo ori sursa lui directă şi le-; permis în numeroase alte cazuri în care sunt uşor de depistat, atunci ezită să-i atribuim o asemenea fidelitate în cazul de faţă. Mai mult, un fragme: de poem cu mult anterior (secolul X) faţă de Gautrekssaga, patru versuri a scaldului Vetrlidi Sumarlidason (singurele păstrate din opera lui) îl aminte pe Starkadr într-o listă de giganţi vătămaţi de zeul Porr15: l-ai rupt picioarele lui Leikti, l-ax ciomăgit pe Frivaldi, l-ai doborât pe Starkă&r, l-ai ucis pe Gjolp.

Actul violent, ostil, desemnat de verbul steypa (to throw [hurl] down, overthrow), nu poate fi acela prin care Thor al lui Saxo, îl readuce pe Sta catherus la modulul uman'. E mai degrabă acela prin care Porr, în saga, ucide pe primul Starkadr.

Divergenţele devin mai grave dacă examinăm rolul zeilor atât în povestiri naşterii eroului (monstrul readus la modulul uman) cât şi în aceea a ueidei lui Vikarr. Fiindcă aici zeii sunt cei care conduc jocul, pentru ca apoi să di pară şi să se dezintereseze, cel puţin în aparenţă, de cariera pe care i-? U pr gătit-o eroului.

31.,. Ei [suedezii, la care s-a refugiat Starkacâr] îşi închipuie că văd asupra mea semn uriaşului, opt braţe, când Hlorricâi [porr] îl „despuie „ de braţe pe ucigaşul lui Hergrfmr. 32. Oair mi rid când mă văd, spinare urâtă, bot lung, păr cenuşiu ca de lup, braţe spânzurând, gât cârp piele aspră'.] Cf. Wilhelm Ranisch, în introducerea sa la Gautrekssaga' (cî. Mai^sus, p. 461, n. 1 p. XCVH: 'Die Mannen der Schwedenkonige wollen bei Starkacâr noch Zeichen der riesigen Abstai BMUig, Ansătze zu acht Armen, entdecken, wie sie jener îltere Starkadr, der Hergrfmstoter, besas [Oamenii regelui suedez vor să mai descopere la Starkacâr semne ale originii sale gigantice, înche: turile a opt braţe, aşa cum avea Starkacâr cel bătrân, omorâtorul lui Hergrfmr]; Paul Herrmar Kommentar, p. 423: 'Wie ein Kainzeichen trâgt er die Male der riesischen Abkunft an seine Wbe, die Stiimpfe der acht Arme, die Thor seinem Grossvater abhieb, den wilden Blick, c Wolfschnauze'. [Ca pe un stigmat purta pe trupul lui semnele originii gigantice, bonturile cel °Pt braţe, pe care Thor le-a tăiat bunicului lui, privirea sălbatică, botul de lup.]

* Lectio difficilior: în terminologia criticii de text desemnează, între mai multe versiuni pent Xm pasaj, varianta care, având un caracter mai dificil, mai puţin banal, are mai multe şanse să i tta originală, alterată apoi tocmai pentru că n-a fost înţeleasă de copişti. ' Bmst Albin Kock, Den norsk-islăndska Skaldedigtningen, 1946, I, p. 71: leggi brauzt Leiknar, latrittir prlvalda, steypflir Starke3i, stett of Gjolp dauha.

M.

Şi aici Saxo e mai simplu şi pare mai coerent. Cei doi zei intervin sucv, fără interferenţă; şi cu sobrietate, fiecare pentru un singur dar sau tru mai multe care nu pretind replică. Thor îl readuce întâi pe tânărul rcatherus la forma de om şi actul lui pare să fie înţeles de Saxo ca o bineîre pentru că, dintr-un uriaş înfiorător, a făcut un om, oferindu-i şansa unei itenţe utile şi ilustre. Abia apoi se manifestă şi Othinus. Deoarece are ne- 2 să obţină de la Starcatherus un serviciu care, din punct de vedere uman i crimă abominabilă, un facinus, uciderea regelui – stăpânul şi prietenul

—, zeul plăteşte cu largheţe: toate calităţile fizice şi morale care vor pro-: e un erou excepţional; talentul poetic prin care eroul va fi şi primul mare ld; şi o viaţă prelungită până la durata a trei vieţi omeneşti normale. Există aşi, 'ân această prezentare a 'darurilor', o dificultate: Othinus n-are nevoie ît de un facinus, de primul, de uciderea lui Wicarus; or, el grevează darul) r trei vieţi cu o triplă servitute: Starcatherus va comite trei facinora, î unul în fiecare viaţă. De ce? Am putea răspunde noi, comparatişti moderni^ saga fiind compusă pe tema tradiţională a 'celor trei păcate funcţionale războinicului', cele trei facinora s-au impus, cu preţul unei stângăcii de npoziţie16. Ar însemna să acordăm însă prea puţin credit iscusinţei acelor 'amenn. Suntem înclinaţi mai degrabă să credem că Saxo a alterat oarecum, ipra acestui punct, un original mai satisfăcător.

În plus, dacă intervenţiile lui Thor şi Othinus sunt succesive şi fără nici element de rivalitate sau de conflict, un punct din compoziţia lui Saxo zeşte bănuiala: paralela dintre cei doi zei, dintre firile lor, dintre interpreile'lor latine, paralelă care, situându-se între naşterea şi cariera eroului, proce o paranteză în povestire şi îi fragmentează interesul fără nici un avantaj:; i ce avantaj poate aduce o asemenea definire, a unuia în raport cu celălalt, unuia în opoziţie cu celălalt, a doi zei ale căror intervenţii sunt în întregime dependente, nu sunt nici măcar complementare? Or, aceasta e o practică a i Saxo a cărei formulă e bine ilustrată şi al cărei sens e lămurit în prima rte din Gesta Danorum şi anume în 'saga lui Hadingus'17.

Hadingus este zeul Njordr transpus în chip de erou. De erou sau mai grabă de viking, ceea ce nu se întâmplă fără acrobaţie, dat fiind caracterul enţialmente pacific al lui Njordr în mitologie (acesta e, de altfel, destinul turor divinităţilor – inclusiv Baldr, alt 'paşnic' – pe care Saxo le-a molizat în primele nouă cărţi ale sale, 'cărţile mitologice', pentru a oferi o pre-: orie istoriei sale daneze). Dar oricărui mitograf scandinav i-ar fi fost imposi- 1 să vorbească despre Njordr, despre viaţa şi rudele lui Njordr, fără a aminti stincţia, opoziţia dintre zeii Asi şi zeii Vani şi chiar războiul lor iniţial, de eme ce tocmai ca o concluzie a acestui război, în virtutea tratatului de pace, arii zei Vani – Njordr, Freyr, Freya – devin asociaţii Aşilor, membri ipreună cu ei ai unei unice comunităţi şi de vreme ce, în special, acest izboi taie în două viaţa lui Njordr: pur Van înainte (cu o căsătorie incesâoasă), apoi Van retuşat după 'morala' Aşilor (cu o nouă căsătorie, neincesâoasă). Saxo, care de altfel în această împrejurare pare a fi înţeles prost elogia păgână a vechilor scandinavi, nu putea transpune ca atare toate aceste rupări ale fiinţelor supranaturale, de vreme ce toate personajele sale erau ' Cf. mai sus, p. 456-460.

' Saga lui Hadingus, 1956 [= Du mythe au roman, 1970], cap. VI ('Prima digresiune mito; igică: uriaşi, zei Asi şi zei Vani'), VII ('A doua digresiune mitologică: războiul dintre Asi şi ani).

Oameni. Totuşi nu le-a lăsat să se piardă: în două rânduri, la început, în mo' paentul în care mitologia impunea o definiţie diferenţială a Aşilor şi a jvanilor, 'poi la cotitura decisivă a acţiunii, în momentul în care mitologia prezenta războiul şi reconcilierea dintre cele două grupuri divine, Saxo a inserat, în lungi paranteze, fără utilitate, fără legătură cu acţiunea, două expuneri, una teologică, cealaltă mitologică, corespunzând, cu stângăcii evidente, acestor două elemente fundamentale ale naraţiunii originare.

Ka fel trebuie să se întâmple şi în romanul lui Starcatherus. Dacă Saxo a inserat aici o definiţie diferenţială a lui Thor şi a lui Othinus, care nu e în nici un fel necesară acţiunii aşa cum o expune, a făcut aceasta, neîndoielnic, pentru că în saga scandinavă despre Starkadr pe care a folosit-o opoziţia de caracter dintre Porr şi Odinn juca, dimpotrivă, în acelaşi loc un roljimportant i deci pentru că 'istoricul' danez a modificat, a simplificat aici povestirea necunoscutului sagamadr, suprimând din intrigă un exemplu particular al rivalităţii dintre cei doi şi înlocuindu-l printr-o teorie generală.

Se poate obiecta, desigur, că povestirea lui Saxo prezintă totuşi, virtual, o opoziţie în comportarea celor doi zei faţă de erou şi că acest fapt e suficient pentru a le motiva confruntarea în formă de digresiune teologică: acţiunea lui Thor e pură binefacere, fără contrapondere negativă, în timp ce acţiunea lui Othinus e supărător de ambivalenţă şi din înseşi cuvintele lui Saxo reiese că îi acordase atâta interes eroului numai pentru că avea nevoie de prima nelegiuire. Nu e mai puţin adevărat, totuşi, că Thor nu se opune aici direct, activ lui Othinus, de pildă nu intervine pentru a-l apăra de această ursită rea pe protejatul său de la început.

La aceasta se adaugă o altă dificultate18. Rolul lui Othinus e conform cu ceea ce aflăm despre Odinn din tradiţia scandiaa-vă. ^: zeu suveran, el acordă daruri echivalente cu o ursită, adicâ îixeaza un destinj) zeu complex, neliniştitor, răufăcător, el alcătuieşte acest destin din privilegii 'bune' însoţite de o exigenţă 'rea'. Nici faptul că are interes pentru Starcatherus, uriaş din naştere, „331 Mlây umanizat, nu e surprinzător i multe trăsături ale ambiguului Odinn, începând cu ascendenţa sa, îl apropie de acest neam. Dimpotrivă, rolul pe care Saxo îl atribuie lui Thor e straniu: în orice împrejurare acest zeu e duşmanul neîmpăcat al tuturor uriaşilor; îi ucide pe aceia care se aventurează la Asi? I merge să-i omoare pe ceilalţi la ei acasă, ţara uriaşilor fiind teatrul obişnuit al isprăvilor sale. Or, întâlnind un tânăr gigant care – circumstanţă agravantă e însemnat de o monstruozitate – şase braţe – care-l face de trei ori i primejdios, nu-l omoară; deşi îl are la cheremul său, nu numai că nu-l imiceşte, dar face asupra lui o serie de operaţii chirurgicale care îl aduc la °rmal. Această unică abatere a lui Thor de la vocaţia sa rămâne neexplicată.

I e suspect aici a priori de a nu fi înţeles sau de a fi alterat o formă povestirii în care Porr rămânea consecvent cu sine însuşi – ceea ce, în treaj *le spus, pare a ne recomanda să preferăm, pentru naştere, versiunea islan- 'e de altă parte, dacă naraţiunea prezentată de saga e mai satisfăcătoare Pnyinţa teologiei, nu e nici ea lipsită de dificultăţi, flict i ' ^ Oiinn se opun, se înfruntă chiar, în parlamentul zeilor, în convine * °ărui mizâ e tânăru.1 Starkadr: Porr e constant ostil, Odinn, constant COn^Voitorostilitatea lui Porr are două cauze, dintre care prima e cu totul orruă caracterului său: primul Starkadr fiind din neamul uriaşilor, pe care Utăja T7ea ce urmează e rectiLicarea, afirmaţiilor mele anterioare (cf. mal sus, p. 458 – 459), armnheur et malheur du guerrier, 1969, p. 78, n. 1 (cf. p. 88, n. 2).

Răşte, nu l-a 'retuşat', ci l-a ucis; şi îşi prelungeşte în mod normal ura.

Mpra nepotului, deşi acesta, cu excepţia 'semnelor' braţelor suplimentare ise de ereditate, este om. A doua cauză e mai surprinzătoare, cel puţirj una din cele două expuneri succesive pe care le dă Gautrekssaga; capitolul Loilea povesteşte numai lucruri normale: uriaşul, după obiceiul neamului a răpit o fată, pare-se fără consimţământul ei; tatăl fetei a cerut ajutorul Porr, Porr l-a ucis pe răpitor şi a dat-o înapoi pe victimă familiei ei, 0 imă care poartă de atunci în pântece pe tatăl eroului din saga. Această une de răzbunare a lui Porr a fost apropiată pe bună dreptate de unele

; re isprăvile pe care i le atribuie mitologia: mulţi uriaşi au pierit sub eioal său fiindcă au răpit ori au ameninţat cu răpirea o frumoasă zeiţă. Dar

: ap. al Vll-lea, când Porr îşi enunţă plângerile în adunarea zeilor, el povese altceva: fata a avut de 'ales', kjosa, ca într-un svayamvara indian, şj preferat (kaus. Heldr en.) pe uriaş zeului – şi cărui zeu: lui, 'Porr Aşilor'; iar dacă Porr l-a ucis pe uriaş, a făcut-o drept pedeapsă pentru astă impertinenţă; pur şi simplu a venit cam târziu, atunci când fata era i, dacă se poate spune – prin fiu interpus, însărcinată cu nepotul său, ioilea Starkadr, aşa încât, pentru a pune capăt acestui neam ticălos, Porr auie, în menirea destinelor, să-l condamne în primul rând pe tânărul Starlr să nu aibă nici fiu nici fiică, _ hvorki eiga son ne ăottur. Această rivali-

5_ în dragoste a unui uriaş cu Porr şi, în general, ideea de 'amoruri ale Porr', sunt lucruri stranii, chiar dacă orgoliul, mai degrabă decât sentimentul, e a-l fi însufleţit aici pe zeu. Să nu tragem totuşi concluzia pripită că aceste te romanţioase sunt invenţia târzie a unui sagamadr. În orice caz, să rercăm că, astfel impus de Porr, blestemul celor trei niâingsverk [ticăloşii, îşi.] devine de înţeles: pentru că Odinn l-a dăruit pe erou cu trei vieţi, rr, fără a prevedea nimic precis, vesteşte trei nelegiuiri. Nu aceasta era raţia, după cum ne amintim, în Saxo, unde Othinus care nu are nevoie

: ît de un singur facinus al lui Starcatherus, prevesteşte, comandă, totuşi, i.

Relaţiile dintre 6dinn şi Starkadr sunt în acelaşi timp mai simple şi mai tnplicate decât la Saxo. Mai simple pentru că, în scena unde cei doi zei prinun fel de stihomahie* determina în mod contradictoriu caracterul şi destinul) ului, tot binele e furnizat de Odinn şi tot răul, după cum _ne putem aştepta a partea unuia care ţine mânia cu tenacitate, e impus de Porr. Mai complite şi, la drept vorbind, prea puţin inteligibile, pentru că, pe de o parte, voarea lui Odinn faţă de Starkadr îl face să-i ceară, să-l pună să cernită mare crimă care-l va dezonora şi, pe de altă parte, această crimă e efectul iei stranii şi excepţionale conivenţe între ura lui Porr şi o cerinţă a i Odinn.

Dacă facem abstracţie de blestemul lui Porr, într-adevăr purtarea lui Odinfl dezvoltarea intrigii sunt logice: Odinn, de multă vreme, încă de la naşterea i Starkadr, l-a ales ca oficiant în jertfirea lui Vfkarr; pentru aceasta l-a făcut 2 tânăr debitorul său, întâi crescându-l şi f ăcând din el un erou eminent, apoi, la xarea contradictorie a destinului acestuia, acumulând în prezenţa lui formulele bune'. Nu-i mai rămâne decât să-şi prezinte contul creditor şi, într-adevăr, aşa îi foloseşte darurile: Vel muntu nu launa mir, 'Trebuie acum să mă răsplăteşti entru educaţia, fostri, pentru asistenţa, lidsemd, pe care ţi le-am dat', v1

*, Iuptă' în care adversarii se înfruntă în versuri alternative (cuvânt fabricat ad-hoc.' c ' lih, stichomythie, monomahie etc).

Starkacljeste atât de îndatorat, poate şi atât de legat de tatăl său adoptiv, încât nu face nici o obiecţie: Vel, sagâi Starkadr [Bine, spuse Starkadr (v. îşi.)].

Intervenţia lui Porr deranjează acest aranjament: căci dacă Odinn e acela ca, re decide că eroul va trăi trei vieţi de om, at hava skal Uf a prjâ mannzaldra, fon este cel care, ripostând că eroul va comite o ticăloşie în fiecare dintre elej hann s) ţai vinna nidingsverk d hverjum manuzaldri, anunţă, autorizează, face într-ad^var 'fatală' acţiunea criminală pe care 6dinn i-o va cere lui Starkadr, pe care a pregătit-o atâţia ani şi ale cărei condiţu imediate (lipsa vântului făcând imposibilă navigaţia, prezenţa unui copac şi a unui butuc, în chip firesc' apte pentru simulacrul de spânzurătoare) le-a reunit deja, tocmai înainte de scena adunării zeilor. Cum trebuie înţeleasă această aparentă contradicţie? I, a rigoare putem socoti că, după ce Odinn a reunit condiţiile materiale ale crimei în care îl va implica pe Starkadr, doreşte să-şi împartă responsabilitatea cu altul (măcar că nu-i stă în obicei), să se acopere moralmente, într-un fel, printr-o decizie colectivă a zeilor: de unde acest ting, această adunare generală a celor mai înalte divinităţi, care se ţine, o, minune, tocmai pe o insuliţă din vecinătatea flotei imobilizate. Dar cum se face că Porr îi oferă tocmai lui Odinn Qeea ce Odinn a venit să caute? Putem admite o complicitate între cei doi zei care par antagonişti? Ansamblul povestirii exclude ideea. Să presupunem că, în atotştiinţa sa, Odinn a prevăzut că Porr va arunca blestemul celor 'trei ticăloşii'? Ipoteza e gratuită. Sau, mai subtil, vicleanul, machiavelicul Odinn a acţionat faţă de Porr, personaj dintr-o bucată, model de onoare fără compromisuri, aşa cum toreadorul 'lucrează' taurul, enunţând darul celor 'trei vieţi' numai pentru a atrage riposta 'cu o dezonoare în fiecare'? Dar pe |lângă faptul că riposte lui Porr putea fi diferită (trei mari nenorociri, trei decăderi fizice.), de fapt nu Odinn ci Porr e acela care, în acest punct al dezbaterii, conduce jocul, orientează discuţia: darul celor 'trei vieţi' din partea lui Odinn nu e decât compensaţia, echivalentul contrar al primului blestem al lui jporr; Starkadr, a spus Porr, nu va avea urmaşi. Fie, spune Odinn, dar va trăi el însuşi timp de trei generaţii. Şi abia atunci, pentru a contraria acest 'contrariu', Porr aruncă al doilea blestem, acela al celor trei ticăloşii. De fapt nici o explicaţie nu e satisfăcătoare şi, oricum am lua-o, încurcătura nu se dezleagă; poate că acest sagamaâr a alterat, a complicat materialul tradiţional?