Georges Dumezil

Că a fost tatăl5 (şi nu e prea clar în ce fel, dată fiind povestirea pe care citit-o despre naşterea acestuia) lui Kay Apiveh. Scriitorii de epocă musulma i-au fabricat o domnie din locuri comune: oraşe pe care le-a construit, căn le-a dat nume şi prosperitate, deschideri de canale, instituirea unor pietre hotar şi a zeciuielii (Behamî). Numai al Tha'ălibl îi atribuie o aventură n precisă6: într-o zi, pe când, de pe terasa unuia din palatele sale, privea câmpul înverzit care se ini dea de jur împrejur, privirea lui, oricât şi-ar fi aţintit-o de departe, nu întâlnea decât verdea în timp ce, fermecat de această dovadă vădită a rodniciei, îşi bucura şi îşi desfăta ochii de f nmseţea priveliştii, zări în depărtare, într-un gol, prin verdeaţă, ceva negru pe alb. Porunci se trimită în mare grabă un om care să-l lămurească ce este. Întorcându-se, trimisul povesti un om care se ducea dintr-un sat în altul, beat mort, căzuse ca un leş în mijlocul câmpului şi corb, năpustindu-se asupră-i, îi scosese ochii. Kav Kobăd, foarte întristat de una ca aceasta, pt să se vestească opreliştea de a se mai bea vin şi pedepsele cele mai straşnice asupra băutorii Atunci poporul încetă să mai bea vin o bucata de vreme.

Darseântlmplăintr-ozică, scăpândunleu din cuşcă, nimeni nu fu în stare nici să-l opreasi nici să-l aducă îndărăt, până ce trecu pe acolo un tânăr care-l apucă de urechi, se sui pe el cii te sui pe un măgar şi-l sili să meargă ascultător de-l înapoie paznicilor. Isprava lui fu povesti lui Kay Kobăd care rămase foarte mirat şi spuse: 'Tânărul nu poate fi decât sau nebun, s beat'. Îl chemă şi-i zise: Spune-mi fără să minţi cum ai putut fi destul de îndrăzneţ ca să apropii de leu şi să te sui pe el şi vei scăpa de orice mustrar „. Tânârul răspunse: 'Să ştii, rege, că sunt îndrăgostit de o verişoară a mea care e pentru mine totul pe lume. Unchiul îmi făg duise că mi-ft va da de nevastă, dar şi-a călcat cuvântul şi a măritat-o cu altul, pentru că eu şi om de rând şi sărac. Când am aflat, am vrut să mă omor şi deznădejdea mi-a ajuns la culme. Atun mama, fiindu-i milă de mine, mi-a spus: „Fiul meu, acesta e un necaz pe care nu-l vei put birui decât cu trei cupe de vin care te vor mângâia puţin.

— Dar cum să beau vin, i-am spus e dacă regele a pus oprelişte?„. Ba mi-a răspuns: „Ascunde-te şi bea; nevoia face îngăduit şi lucr oprit; de altfel, cine să te pârască?”. Atunci am băut câteva cupe, după ce am mâncat cheba am pornit cu toată puterea vinului, a tinereţii şi a iubirii şi am săvârşit isprava cu leul'. Rege se minună foarte. Îl chemă pe unchiul tânărului şi-i porunci să rupă cununia dintre ginerele şi fii lui, iar pe ea s-o mărite cu nepotul lui. Unchiul îndeplini întocmai cele poruncite şi Kay Kobă îi făcu un dar. Îl luă pe tânăr pe lângă ^ine şi-l ajută să-şi biruie nenorocul. Apoi puse să se vei tească poporului aceste cuvinte: Beţi atâta vin cât e nevoie ca să fiţi în stare să vânaţi leul; ăt feriţi-vă să beţi până vă prăbuşiţi în aşa hal încât să vină corbii să vă scoată ochii 1 Poporul s învăţă din nou să bea vin, dar ferindu-se să ajungă până la beţia deplină.

Recunoaştem aici o temă destul de răspândită, din folclorul băuturilor spii toase: dintr-un motiv sau altul, un rege le interzice; cineva îi calcă porunca este adus în faţa regelui şi prin isteţimea sa îşi salvează capul; uneori, p lângă aceasta, interdicţia e ridicată sau temperată. În Orientul Apropiat, poves tea e atribuită mai multor sultani7, dar o variantă este consemnată tocmai îi Nordul scandinav. Într-adevăr, Saxo Grammaticus povesteşte că, sub regel legendar Snio, vremea din cale afară de rea a stricat recolta şi a adus foa mete8. Observând că se consumă mai multe grâne pentru bere decât pentrt mâncare (cum aliquanto maiorem bibulorum quam edacium impensam ani tnaduerterat), regele a interzis chefurile cu băutură (conuiuiorum usum abro gans) şi chiar pregătirea berii. Poporul se supuse, în afara unui quidam petu tantioris gulae [unul cu gâtlejul mai nesăţios], care, de trei ori, datorită unoi stratageme de o amuzantă ingeniozitate (a ridiculi operis acumine), a ocolii decretul şi s-a justificat în faţa regelui: în primul rând, în loc să 'bea', i 'lins' berea; apoi 'apus să fie sorbită' berea de nişte prăjituri (crustulis Pe care le 'mâncă', producându-şi astfel indirect beţia dorită (capace liquorl.

/s Ibid., 35, 29, ed. B. T. Auklesaria, p. 296. * Histoire des rois des Perses, p. 149-152. ' 'De ex., într-una din a: e mele, R.6cits Oubykh III', Journal Asiatique. CCXI/VTI, 1959, p. 167-no.

„Cesta Danorum, VIII, 11, 12.

La uescebatur cupitamque crapulam lento gustu prouexit); în sfârşit, s-a apucat bea în public şi, când regele l-a întrebat pentru ultima dată, i-a explicat le mila lui, a regelui, continua să fabrice bere în ciuda interdicţiei, pentru n ziua funeraliilor regale să nu fie lipsiţi de drojdie pentru berea indispenlei beţii funerare. Această ironie (cauillatio) îl făcu pe rege să se ruşineze ă ridice interdicţia.

Dar să ne întoarcem în Iran: domnia primului kavi este marcată astfel i prohibiţia vinului, la care s-a adăugat o variantă a temei folclorice care ifică atenuarea interdicţiei. Desigur, nu putem crede că ar exista ceva ric sub anecdotă; dar poate că 'tipul' kavi excludea abuzul sau folosirea turilor alcoolice. Într-adevăr, în India, Mahăbhărata îi atribuie lui Kăvya. Nas, fără vreo căinţă sau atenuare, interdicţia de a se bea sură, adică o tură de acest soi, prohibiţie care nu-i priveşte, ce-i drept, decât pe oamenii clasa lui socială, pe brahmani (ne amintim cum Kăvya Us'anas şi, împrecu el, tipul kavi, a fost normalizat în brahman în epopee). Într-adevăr, în sură îi dăduseră să bea patronii lui, demonii, cenuşa ucenicului lui, Kaca, să-l împeidice să-i aplice 'ştiinţa lui de viaţă'. Rezultatul fusese propria moarte, încadrată de două învieri. Odată refăcut după această încercare, îndreptat întâi mânia împotriva surei; constatând asupra lui însuşi 'dis-; erea conştiinţei', samjnănăs'a, pe care o produce ea, a hotărât să-i apere pe hmani de acest risc şi a formulat un blestem împotriva acelora pe care, ziua aceea, rătăcirea îi va împinge să bea: vina lor va fi la fel de grea, urmări la fel de grave în lumea aceasta şi în cealaltă, ca şi păcatul cel greu care există, uciderea unui brahman.

Această scurtă scenă este cu atât mai remarcabilă cu cât, în ceea ce precedă, s-a făcut nici o aluzie la pierderea cunoştinţei, la beţie: demonii puteau îsteca cenuşa la fel de bine în orice băutură colorată, iar Kăvya Us'anas staminat situaţia, împreună cu fiica lui, cu un sânge rece desăvârşit. Pe de. Parte, pentru instituirea acestei interdicţii, învăţaţii indieni ar fi putut, printre numeroşii lor chezaşi mitici, xşi de toate soiurile, unul mai jtitor, mai strict sacerdotal decât acest vrăjitor, capelan al demonilor. Dacă atribuie în acest pasaj, care conţine atâtea elemente ale unei legende foarte bi, înseamnă fără îndoială că au fost fideli unei tradiţii. Suntem îndemnaţi el să credem că epopeea indiană fie a păstrat, fie a adăugat în dotarea itui kavi prin excelenţă o trăsătură într-adevăr 'kavică', de care s-au folola rândul lor şi unii învăţaţi iranieni ca să umple domnia fără evenimente îlui dintâi de pe lunga lor listă de kavi.

5. KAY US ŞI SRIT.

În sfârşit, pare posibilă, în gesta însăşi a lui Kay Us, determinarea orii indo-iraniene a unui episod căruia, în India, nu romanul lui Kăvya Us'anas imizează echivalentul.

^S-a amintit în Introducere9 că, pe lângă (c) raetaona, Iranul, Avesta deja, ăstrat un (c) rita, al cărui nume coincide exact cu numele indianului Trita: în privinţa acţiunii, îl are drept corespondent pe (c) raetaona; şi că acest avestic apare investit, împotriva bolilor-demoni create de Duhul rău, o funcţiune medicală. În sfârşit, s-a mai amintit cu această ocazie că, în aiul vedic şi în miturile justificative, Trita are ca îndatorire descărcarea

9 Vezi, mai sus, p. 540-541.

I omului de anumite pângăriri: le ia asupra sa şi le elimină, transferându-le asupj. Unor mari păcătoşi şi, din aproape în aproape, asupra autorilor unor păcat” care nu mai pot fi ispăşite. Or, aceste pângăriri sunt cele rezultate din ucideri de altfel, utile şi necesare; în mit, uciderea Tricefalului (de care îl descarc* pe Indra), în ritualuri, uciderea victimei de jertfă (de care îl descarcă pe sacri' ficator).

Sub forma aşteptată Srât, (c) rita avestic este păstrat în cărţile pehlevij A fost triplat chiar şi unul din aceşti Srât, într-un episod al domniei ambiguului gay Us, joacă un rol care îl aminteşte pe al lui Trita, 'ţap ispăşitor' al lui Jndra: e 'ţapul ispăşitor' al regelui10.

Cum mazdeismul nu mai admite jertfele de animale, el intervine în legătură cu uciderea criminală a unui bou miraculos şi nu cu uciderea necesară a unui bou-ofrandă. Pentru a-şi rezolva conflictele privitoare la traseul frontierelor, iranienii şi turanienii recurgeau la un bou care, cu copita, însemna linia cuvenită. Nerăbdând controlul acestui animal eminamente 'miorian' şi inspirat de către demoni, cum a mai fost de mai multe ori în cursul domniei sale, Kay Us a hotărât să-l omoare şi l-a trimis pentru aceasta pe una din căpeteniile lui, numit Srât, 'al şaptelea din şapte fraţi' (această precizare fiind fără îndoială urma unei valori ordinale a numelui, 'al treilea din trei, ultimul din trei', într-o fază a limbii în care forma Srât_nu mai amintea numeralul cardinal 'trei', nici ordinalul 'al treilea'). Când s-a apropiat, boul, cu glas omenesc, i-a făcut mustrări care l-au descumpănit într-atât, încât s-a întors la rege şi i-a cerut să-şi repete porunca. Porunca a fost confirmată şi Srât s-a dus să omoare boul. Dar îndată după aceea sufletul i-a fost cuprins de o tulburare de neîndurat şi, întorcându-se în faţa regelui, l-a rugat să-l ucidă.

— De ce să te ucid, răspunse Kay Us, de vreme ce n-a fost voia ta?

— Dacă nu mă ucizi, spuse căpetenia, am'să te ucid eu pe tine.

— Nu mă ucide, căci sunt împăratul lumii (dehpat i gehăn).

Srât a insistat atât de mult, încât regele l-a trimis la o vrăjitoare cu chip de câine care, atunci când Srât a lovit-o cu sabia, s-a dedublat; vrăjitoarele s-au dedublat astfel la fiecare lovitură primită şi, când s-au făcut o mie, Srât a pierit sfâşiat.

Păcatul regelui, revendicat de rege, este astfel asumat de executor, de Srât, după cum păcatul zeului indian e asumat de colaboratorul lui, Trita. Plin de durere, Srât merge în calea unei morţi care s-ar părea că pune capăt pângăririi, ispăşeşte crima pentru care regele, în orice caz, nu suferă nici c pedeapsă, nici măcar spirituală. Mai bun tehnician, Trita ştie cum să arunce la rându-i, asupra unor mari păcătoşi, pângărirea de care l-a scăpat întâi pe zeu (sau pe sacrificator). Mecanismele celor două transferuri sunt de acelaşi tip şi analogia e subliniată de modul de exprimare din cele două povestiri: 'Indra a fost de bună seamă liber [de păcat] pentru că_e zeu', explică ăatapathabrahmana 1, 2, 3, 2. 'Nu mă ucide, îi spune Kay Us însuşi celui care vine să facă dreptate, căci sunt împăratul lumii'.

'Istoricii' care se străduiau să împodobească domnia marelui kavi au ales în mod judicios acest material: prelungind un tip de vrăjitor indo-iranic care pendula între zei şi demoni, Kay Us, rege, oscilează în mod constant, cum an văzut, între bine şi rău şi săvârşeşte păcate pe care Dumnezeu nu le-ar f:

10 Zatspram, 4, 9-26; Denkart, VII, 2, 61 – 66. Marijan Mole, La legende de Zoroastre d'aprl ^P” textes pehlevis, 1967, p. 24-26. Heur et malheur du guerrier, p. 31, n. 3.

; neispăşite la nimeni altul. Era ispititor să adaugi la gesta lui un episod i ilustra latura rea, dar în care un 'ţap ispăşitor' tradiţional explica stă lungă impunitate.

6. PROBLEME.

Dosarul Kayanizilor nu e în întregime acoperit de reflecţiile precedente; e că sunt suficiente pentru a ne îndemna să nu mai căutăm în el amintirea imuseţată a unor evenimente reale. Se pun atunci două probleme, care nu fi tratate aici.

Una priveşte sudura dintre istoria pur legendară a Iranului, prelungită; 1 în mod considerabil şi istoria propriu-zisă, oricât ar fi de deformate în hipurile şi evenimentele cunoscute din altă parte, de pildă, vremea Aheizilor reduşi la doi Dâră, de pildă, vremea lui Iskender şi a succesorilor Ca întotdeauna, în astfel de cazuri e greu de răspuns11. La Roma, sub al ulea rege, Ancus Marcius, par a se întrevedea primele urme ale unor fapte ntice: dezvoltarea şi organizarea plebei, deschiderea faţă de influenţa, în id faţă de dominaţia etruscă; dar aceste fapte nu garantează nici măcar existat un rege cu acest nume, pe care gens Marcia, activă şi ambiţioasă scolul al IV-lea, a putut să-l impună celor care fabricau istoria org'mlor.; ru fanrliile scandinave Ynglingar, Skjoldungar, incertitudinea e mult mai 2 şi puţini critici îndrăznesc să ia poziţie. Dezbaterile vor fi lungi, mă tem,: ntru Iran, cu circumstanţa agravantă că sunt interesate aici şi începuturile astrismului. Oare în persoana lui Kavi Haosravah atingem realitatea istoân ciuda legendei despre naşterea sa, în ciuda intervenţiei total mitice a zăi-ei sale în cariera miticului său bunic? Oare Kavi Vistăspa, protectorul Zoroastru, a fost realmente acel Viătăspa pe care 'tradiţia naţională' îl a al doilea succesor al lui Kavi Haosravah? Dacă admitem aceasta, atunci se explică structura pe care S. Wikander a recunoscut-o în gruparea acestor regi preahemenizi12?

Cealaltă problemă, una dublă, priveşte cele două fiinţe sau grupuri de e cu viaţa extrem de lungă, care dau culoare şi unitate perioadei Kaya-: pe de o parte, eroii sistanieni Zăl şi Rustam; pe de altă parte, turanicul isyab*. În ambele cazuri, interpretarea legendară şi chiar mitică, sugerată de datele înseşi, devine şi mai probabilă acum când şi regii pe care unii ujesc şi cu care celălalt se luptă sunt pasibili de o asemenea interpretare şi Rustam au fost deja trataţi în acest sens; dar va fi cazul să se reia ninarea lui Frarirasyan-Afrăsyăb, care e prezentat o vreme ca rege – şi rege util – al Iranului şi despre care nu ajunge să spui că 'âncă de timu legenda a început să-l împodobească pe uzurpator cu trăsături care par rumutate de la omul-balaur, Azi Dahăka'. Îi vom căuta un frate mai aba pe piaţa îmbelşugată a demonilor indieni, vedici sau epici.

11, Sur le fonds commun indo-iranien des epopees de la Perse et de l'lnde' (vezi, mai s 14, n. 17), p. 310 – 329, mai ales p. 321.

12 S. Wikander, art. cât., p. 324-326.

* Cf., în traducerea, citată, a lui George Dan, p. 79-159, 171-191, 202-221.

PKOGRAM.

După cum Hermann I/nnmel, în 1939, a regăsit şi fructificat, după o jumătate de secol de Ignorierung [ignorare], ipoteza lui Friedrich von Spiegel asupra lui Kăyya Us'anas şi Kavi Usan, Stig Wikander, în 1959, în articolul său din 'Nouvelle Clio', Sur le fonds commun indo-iranien des epopees de la Perse ci de Vinde1, a confirmat şi îmbogăţit observaţiile făcute de James Darmesteter în 1887, în 'Journal Asiatique', sub titlul Points de contact entre le Mahăbhărata et le Shăhnămeh2. Poate că nu e lipsit de interes să subliniem că şi în studiile de gramatică comparată a trebuit să se aştepte mai mult de o jumătate de secol pentru ca, peste Karl Brugmann şi Antoine Meillet, îndrăznelile riguroase ale lui Ferdinand de Saussure în Essai* (1878) să inspire (1935) Etudcs ale lui Jerzy Kurytowicz ş1' Origines ale lui Fvtnile Benveniste. În maturările care scot din nebuloasă discipline noi, e normal să alterneze astfel impulsurile şi retragerile şi nu înseamnă că eşti exagerat de optimist dacă socoteşti că nimic din propunerile făcute pentru viitor nu e niciodată pierdut: ele aşteaptă doar, în imensitatea, în eternitatea bibliotecilor, hoinăreala sau neliniştea unui spirit liber.

Darmesteter şi Wikander a stabilit deci că unele teme epice rare se găsesc deopotrivă în Mahăbhărata şi în Shăhnâmeh, cu asemenea particularităţi încât un împrumut nu e probabil în niciuna dintre direcţii. S. Wikander a mai arătat Şi că ideologia celor trei funcţiuni, sub forme şi cu amplori diferite, a contribuit în ambele epopei la organizarea materialului. În sfârşit, studiul de faţă despre Kavi l'san a arătat probabilitatea ca acest rege, unul din Kayanizii cei mai ubst anţiali şi, împreună cu el, totalitatea regilor Kayanizi, să nu fie personaje storice mai mult sau mai puţin retuşate, ci să provină din concepţii şi reprezentări mitice istoricizate pe care indianul Kăvya Us'anas ne permite să le Precizăm. Următoarele generaţii de cercetători vor trebui deci să împingă comparaţia cu siguranţă mai departe decât putem prevedea. Nu pentru a canaliza această nouă extindere, ci pentru a o scuti de unele erori, va fi util ca, pe concordanţele deja recunoscute, să precizăm aici o divergenţă fundamen-

1 Mai sus, p. 544, n. 17; 602, n. 11.

2 II, p. 36-75., * De fapt: F. de Saussure, Mhnoire sur le systhne primitif des voyelles dans Ies langues inioweoplennes: J. Kurylowicz, Etudes indo-europennes, Cracovia, 1935; 33. Benveniste, Origines de la 'J'°ri: ation des noms en indo-e'-tropeen. Aceste opere au marcat o cotitură în lingvistica comparată.

: Mahăbhărata şi Shâhnămeh n-au fost construite cu aceeaşi intenţie ele, liniile directoare după care distribuie şi orientează un material în parte un nu se acoperă.

* Mahăbhărata nu este istoria unei dinastii sau a mai multora. Mai exact intă în introducere, adică în câteva părţi din primul cânt, strămoşii celor ă grupuri de protagonişti; simetric, la celălalt capăt al poemului, în cântual paisprezecelea şi al şaptesprezecelea, vedem cum se naşte copilul minunii işit şi cum Yudhişthira îi cedează tronul, asigurând astfel, după retragerea îoartea protagoniştilor, renaşterea dinastiei şi punând din nou în funcţiune anismul generaţiilor şi succesiunilor. Dar, în corpul poemului nu se vorbeşte t despre generaţia protagoniştilor, începând cu partea a doua a primului cânt, e se nasc şi cresc Yudhişthira, fraţii şi verii lui, până în ultimele pagini din ui al optsprezecelea, unde Yudhişthira se întâlneşte în ceruri, pentru împăa finală, cu verii şi fraţii lui.

Aşadar, dacă, ţinând seama literalmente de titlu – 'marea poveste a nului Bhărata' – am admite că subiectul poemului este dinastia ca atare, [părinţilor şi fiilor, expunerea evenimentelor şi a regulilor care-i asigură inuitatea de-a lungul veacurilor, pe scurt, planul providenţial care începe primul strămoş şi rămâne deschis după apariţia lui Parikşit, Mahăbhărata părea ca un organism la fel de dezechilibrat ca şi omul însuşi, fiecare om, ire animal, văzuţi în perspectiva evoluţiei: esenţialul din fiecare dintre noi, LStificarea lui, sunt câteva celule reproducătoare şi măruntele organe, sac de înţă, pungă de maturaţie, prin care ne îndeplinim, mai des sau mai rar,. Torirea de transmiţători faţă de specie. Şi totuşi, pe acest mai-nimie, uguresc toţi partenerii fabulei lui Menenius Agrippa*, de la schelet până euroni şi, vai, până la cutele de grăsime, tot afurisitul ăsta de trup care i nenorocirea, fericirea, nebunia şi e părtaş la nebuniile, la fericirile, la rocirile nenumăraţilor noştri contemporani, efemeri ca şi noi. I, a fel şi cu lăbhărata, observată din punctul de vedere al genealogistului: succesiunea islirilor se opreşte, aproape la început, imensa aventură a unei singure: raţii îi suspendă şi chiar îi compromite cursul, iar oamenii se războiesc cu alţii pe cânturi întregi, în loc să se mulţumească pe scurt, ca şi înainlor, fiecare cu aşternutul lui şi cu creşa anexă. Trebuie deci să ne situăm n alt punct de vedere: dacă preferăm pe indivizi în dauna neamului, dacă: rele şi muşchii unor exemplare eminente ale umanităţii, dacă morala şi ile isprăvi ne captivează mai mult decât monotona scurgere a seminţei tnoşeşti, nu vom regreta această oprire, această excrescenţă şi, repus pe arele-i puternice, organismul poetic va înceta să mai fie un monstru.

Cărţile Regilor iranieni oferă, în mare, satisfacţia inversă: sunt lungi şiruri iomnii, dintre care multe sunt caracterizate precar, dacă nu schematic, în ce unele formează mici romane. Fiecare îşi e suficient sieşi, sau cel mult i sau trei constituie un ansamblu restrâns, când, de pildă, un fiu moştee o vendetă sau trebuie să restabilească o situaţie compromisă de tatăl

* Aluzie la un episod din istoria veche a Romei: atunci când, în anul 494/493 î.e.n., plebeii, nu de protest pentru lipsa de egalitate juridică şi politică cu patricienii, s-au retras pe Munsacru, consulul Menenius Agrippa i-a convins să renunţe la secesiune, povestindu-le apologu' e revolta mădularelor împotriva stomacului: morala era că părţile trupului trebuie să colaboreze ele, spre binele lor (cf. Titus Liuius, Ab Urbe condita, II, 32).

Mic său. Ceea ce dă o oarecare unitate acestor ansambluri, uneori considerabil^ certitudinea unui plan divin, priveliştea unei Providenţe, mazdeistă înaim. Esj6 Islam, pur şi simplu deistă la scriitorii musulmani, care apără, care pedeps^ f G care nu părăseşte; este deci sentimentul aproape biblic că, astfel c%J 6' Iranul veşnic şi-a păstrat nobleţea şi şansele chiar şi în timpul celor mai – S'- încercări. Dar acest sentiment rezultă din numeroasele schimbări de puncte^' vedere care întovărăşesc, în mod necesar, schimbările de domnie: gesta De^, e Pcrsas*. Acest lucru este adevărat despre perioadele istorice, adesea putern^ retuşate ad-hoc: Ahemeuizii, Alexandru, Askanienii, Sassauizii. Acest luc adevărat şi despre tot ceea ce, de la primul om până la ultimul dintre Lav e nizi, a precedat fantomele a doi Darius. Ya~ Cărţile Regilor iranieni poartă totuşi şi ele, după cum s-a amintit] asf„ situl capitolului precedent, o mare excrescenţă, dar de alt tip decât cearja i1' aiană dintre veri: laterală şi nu centrală. Fa nu întrerupe cursul generatv nregale, ci îl însoţeşte. Este epopeea sistaniană, a fruntaşilor nu ai Iranul^1 ° {ai uneia din provinciile sale orientale: cei mai de seamă, doi, Zăl şi fiu] 'ci Rustam, sunt multă vreme susţinătorii devotaţi şi eficace ai tronului 're”Saii regilor'. Cele două istorii paralele, vieţile oamenilor în cele două dinastii ^ acelaşi ritm, nici aceeaşi durată: Zăl şi Rustam trăiesc mai multe sute ^~an. Fără a-şi pierde (cel puţin Rustam) nici vigoarea, nici puterea războinică an* fel încât sunt în mod succesiv contemporanii şi auxiliarii tuturor regilor jast' nizi, nu se ceartă cu puterea centrală şi nu pier (cel puţin Rustam,; ^ya~ cursă) decât sub regii 'de funcţiunea a treia', după analiza lui SWikallf~0 mai exact sub Bahman. Dacă n-ar fi decât atât, încă n-ar fi Vorba dec'*I' două Cărţi ale Regilor juxtapuse, una naţională, alta provin^ală r intervine un alt element puternic de unitate, simetric cu elementm sistat' ^ sub atâţia regi, cele mai însemnate isprăvi ale lui Zăl şi mai a] es aje ^V^3X' sunt împlinite pe socoteala turanienilor în fruntea cărora se află de la un c, ^*. la altul unul şi acelaşi conducător, la fel de plin de viată, la fel de pitiri tenar ca şi ei, după cât se pare un demon istoricizat, cel pe care Avesta îl Numeşte Frarirasyan, cărţile pehlevi Frăsiyăp, autorii musulmani Afrăsyăb. Atacurile lui Afrăsyăb încep chiar înainte de Kayanizi, sub succesorii pe care pirdousi îi atribuie lui Ferâdon. În consecinţă, oricât ar fi de distincte, daniile acestor diferiţi regi, în marea măsură în care constau din răzbcaie împotriva Nordului, sunt mai puţin independente una faţă de alta decât ar părea la prima vedere: de la nepotul lui Feridon până la Kay Xosrau, se poate vorbi despre un 'roman al lui Afrăsyăb' unitar, căruia domniile regilor Iranului nu fac decât să-i scandeze episoadele.

Se vede acum limpede care sunt părţile omoloage ale celor două epopei. Nu Shăknămeh în ansamblu (până la regii' Dară) -şi Mahăbhărata în -ansamblu (până la Parikşit), ci Shăhnămeh în ansamblu şi partea din introducerea Mahăbhăratei, fracţiune infimă a poemului, în care strămoşii fraţilor Păndava sunt trecuţi în revistă de la începuturi: acolo se află, la atât se reduce ceea ce s-ar putea numi Cartea Regilor indiană., Fvident, cuvântul 'omolog' nu insinuează că aceste două şiruri de regi ar fi superpozabile. Înseamnă numai că există şanse să găsim incorporaţi, folosiţi în locuri şi cu funcţiuni adesea foarte diferite – cum ar fi Kăvya Usa-

* Imitare a formulei gesta Bei per Francos [faptele măreţe ale lui Dumnezeu (săvârşite) prjn intermediul (neamului) francilor 1 – titlul lucrării lui Guibert de Nogent (1053-1124), expresie, |le de o parte, a concepţiei medievale despre motorul providenţial al istoriei şi, pe de altă parte, a. inândriei naţionale'.