Georges Dumezil

Nume, *Inguiacare se referă clar, dacă judecăm după scandinavă, la un zeu individual, gă să-i interpretăm la fel pe ceilalţi doi; *Erminadesemnează deci un zeu şi numai Ocâinn, tidinavia, primeşte porecla de jormunr, oricare ar fi celelalte valori ale cuvântului (mai ales ^rmen în compunere); vezi afirmaţiile lui Jan de Vries, 'La valeur religieuse du mot germatrmin', Cahiers du Sud, XXXVI, 1952 (fascicolul 314, p. 18-27). ' Franz-Rolf Schrdder, Ingunar-Freyr, 1941, mai ales p. 25 – 33.

Jbjtr-o poreclă a zeului puternic şi luptător Porr, dar derivă de la o rădăcir care în indo-iraniană, ca şi în islandeza veche, a produs termeni tehnici ai fun ţiuiţi războinice: în sanscrită, isirâ, 'puternic, dezlănţuit', epitet al Marutilo grupul de tineri războinici cereşti care-l însoţesc pe Indra20; fără îndoială, avestică, Aesma, demonul violenţei crude; în sfârşit, în islandeza veche, ve bul eiskra, care caracterizează starea de furie a războinicilor cu puteri st praiiaturale, berserkir21.

În Iran, legendele despre originea şi popularea kiăvar-utilor sub forma Ic mitică, cosmică, sunt total diferite şi rezultă dintr-o reflecţie foarte elaborata |n alt punct, socotit istoric, din tradiţia iraniană se observă legenda aşteptaţi pe care Arthur Christensen o apropiase de legendele fiilor lui Mannus şi p care a studiat-o cu succes Marijan Mole22. Deja după un text pehlevi, Fret6n-F” ridtân, vechiul (c) raetaona, inserat în lista regilor, procedează la o împărţir între cei trei fii ai săi a pământurilor locuibile, pe baza celor trei funcţiun: E suficient să amintim aici varianta cea mai veche a povestirii23: Din Frgton s-au născut trei fii: Salm, Toz şi Bric erau numele lor. I-a chemat pe toţi tr ca să-i spună fiecăruia: 'Voi împărţi lumea întreagă între voi, fiecare să-mi spună ce-i placi ca să-i dau'. Salm i-a cerut bogăţii mari (vas-herlh), Toz, vitejie (takâkâh) şi Eric, asupra cărui se afla gloria de kavi (x'arrah i kayăn: avesticul x'argnah), legea şi religia (dăt u den). Freto spuse: Fiecăruia dintre voi să-i fie dat ce mi-a cerut'. Pământul Romei* (zamâk i Hrom) pân la ţărmul mării l-a dat lui Salm; Turkestanul şi pustiul până la ţărmul mării le-a dat lui Toz şi ~&, rănşa%r (imperiul Iranului) şi India, până la mare, lui/Eric. La un moment dat [.? Freton şi-a luat de pe cap coroana şi i-a pus-o lui Eric pe cap spunând: 'Gloria mea e aşezat pe capul lui Eric până în dimineaţa Reînnoirii întregii lumi vii, domnia şi stăpânirea asupra fiilc lui Toz şi a lui Salm să fie în mina fiilor tăi 1'.

Cele trei părţi ale lumii – vestul (Roma) cu bogăţiile; nordul şi estu (Turkestan şi deserturi) cu turbulenţă războinică; sudul (Iran şi India) cu reli gia, dreptul şi în plus regalitatea supremă – sunt concepute aici unite şi întin zându-se toate trei, până la mare', adică până la oceanul periferic; nu exişti un 'centru': regalitatea supremă aparţine ţinutului de 'prima funcţiune' Interesul principal al acestei povestiri rezidă în felul în care e făcută împăr ţeala: sancţionează un soi de examen în care cei trei fii şi-au dezvăluit firil prin răspunsurile date la aceeaşi întrebare; tatăl îi trimite pe doi dintre ei îi

20 Stig Wikander, Der arische Mănnerbund, 1938, p. 58-60.

81 Prima funcţiune se află astfel la mijloc (III, I, II), după cum (53inn se află între Porr ş Freyr în templul din Upsal descris de către Adam din Bremen (ÎI, I, III). I, a fel stau lucrurile î repartizarea, în Înălţime, a celor trei familii funcţionale de eroi din epopeea osetă: Puternicii sunt î vârful muntelui narţilor, înţelepţii, la jumătatea pantei, iar Bogaţii, la poale (ÎI, I, III), cf. vo K, p. 325. Republica lui Platon care conţine, la sfârşitul cărţii a treia şi începutul cărţii a pata expuneri atât de remarcabile ale ideologiei tripartite (cf. Mit şi epopee, I, p. 349-351), nu lipseşt aici la apel (4, 435e-436a, trad. Emile Chambry, colecţia Guillaume Bude) [traducerea româneasc L” fost făcută după textul grecesc al aceleiaşi ediţii.

— N. Tr.]: 'nu suntem oare siliţi. Am spus eu, s 'recunoaştem că în fiecare din noi se află aceleaşi obiceiuri şi feluri de a fi ca şi în cetate? Că doar ele nu vin în ea din altă parte. Ar fi de râs dacă şi-ar închipui cineva că firea mânioasă (:6uţioei8Li;) nu vine de la cetăţeni în cetăţile care au acest renume, cum ar fi în Tracia şi în Sciţi Şi cam în toate cele din miazănoapte, sau dragostea de învăţătură, pentru care sunt renumite locu rile noastre, sau patima după bani, care se află la fenicieni şi nu mai puţin în Egipt'. (Ordinea est deci tot II, I, III.)

*a, Ie partage du monde dans la tradition iranienne', Journal Asiatique, CCXL, 1952, j 455 – 463. Despre toate acestea, vezi Mit şi epopee, I, p. 408-410 (Alegerea). Mole a sublimai în opoziţie cu opiniile lui Minorsky, că repartiţia funcţională în legendă nu este secundară, cf. vo 1. P. 408, n. 2.

23 Cea din Ăyătkar i Jămăspik, text pehlevi reconstituit pornind de la transcrierea parsi (Me: sina). In altă variantă (Firdousi), Ferfdvin se deghizează luându-şi o înfăţişare îngrozitoare şi ob ^rvă comportarea celor trei fii ai săi: laşitate, temeritate, curaj gândit; iar loturile le distribui „l consecinţă.

* De fapt. Imperiul roman de răsărit = Bizanţul.

Iranului, pe 'treimile' mai puţin interesante şi păstrează 'treimea' împreună cu suveranitatea însemnată asupra capului lui prin xvargrtahzi i cel mai tânăr, care a dat răspunsul cel mai nobil. Evident, fiii frustraţi' ai mari, acceptă cu greu o asemenea hotărâre: ăzând cum se petrec lucrurile, Salm şi Toz au spus: Ce-a făcut Pretori, tatăl nostru, de; stăpânirea nici fiului mai mare, nici celui mijlociu, ci fiului cel mic?'. Au căutat o'âmre prielnică şi l-au ucis pe fratele lor Eric.

U toate acestea, urmaşii lui Eric rămân instalaţi pe tronul Iranului, alte două treimi ale lumii, romaici şi turanieni, le rămâne doar să-l atace boaie interminabile şi, în ultimă instanţă, fără folos.

2. YAYĂTI ŞI ÎMPĂRŢIREA LUMII acă am întreprins această scurtă reamintire a datelor comparative general e, e pentru că o povestire de acest soi formează, în cântul întâi din) hărata, episodul care deschide romanul lui Yayăti25, rege care corespunde oţiunii elastice, dar câtuşi de puţin iluzorii, pe care Christensen a numit-o primului rege': nu că regii de acest tip ar fi, de cele mai multe ori, ievăr nişte 'primi', dar pentru că se vede bine că în alte aranjări ale îşi material 'istoric' ei ar fi putut să fie; şi mai ales pentru că, oricare i rangul, instituie, în întregime sau parţial, cadrul general al vieţii sociale esea, prin extindere, marile împărţiri ale pământului sau ale omenirii., Yayăti, ca şi Freton, face o 'âmpărţeală a ţării' între cei cinci fii ai ir fără vreo coloratură funcţională.

Ître cei cinci fii: într-adevăr e formula vedică a celor 'cinci popoare', pretată conform geografiei timpului, care slujeşte drept cadru repartiţiei; sura în care starea pământurilor şi apelor o permite, e vorba de o parte lă, cea mai înaltă în demnitate, India cea mai ărya, dacă se poate viitorul regat al fraţilor Păndava şi de patru părţi periferice, ără coloratură funcţională: numărul cinci aplicat la un grup de fraţi rea îngăduia. Numărul patru ar fi permis-o, cu regele în centru şi fiecare acţiunile ărya, cea sacră, cea războinică, cea economică, în jur. Era însă e dorit să se pretindă că sudra, clasa non-„rya, care e mai degrabă subori. Decât adăugată celor trei clase ărya, participase pe acelaşi plan cu ele tnpărţeală între fraţi inegali în calităţi dar egali în demnitate? I sfârşit, dacă tatăl se adresează celor cinci fii ai săi, nu o face ca Freton, i examineze cu seninătate, ca să le cunoască în mod obiectiv fondul Marijan Mole, La legende de Zoroastre selon Ies textes pehlevis, 1967, p. 157 (n. la Denkari. 1): 'Fără nici o îndoială, trebuie să se renunţe la traducerea lui xvarnah prin „glorie „; i termenul e derivat de la răd. Ar- „a obţine „, semnificaţia lui nu e pur şi simplu „avere „ de fapt de „lotul „ atribuit fiecăruia ca să-şi poată împlini îndatorirea. Această valoare, mai în acelaşi timp mai precisă decât cea postulată de către Bailey, explică toate utilizările termai ales cvasi-echivalenţa lui cu xveăkănh, cf. Culte, mythe el cosmologie, 434 sqq'. În mă priveşte, menţin, Glorie'; analiza pornind de la are foarte puţin probabilă. Mbh., 1,83-85, si. 3424-3534 (Calc); 78-80 (Poona). Povestea lui Yayăti, în prima în Mahăbhârata, este un text compozit. Include mai ales o variantă, puţin compacea analizată aici, în care Yayăti, în timpul căderii sale, îi dă lui As/aka o învăţătură (reini produsă nu de un păcat postum, ci de epuizarea naturală a meritelor) a cărei concordanţă, verbală, cu doctrina expusă în mai multe V'pani sade, mai ales în cartea a V-a din Chânfost arătată de J. A. B. van Buitenen (, Some Notes on the Uttara-Yayăta', Adyar Library, n cinstea lui V. Raghavan, 1968, p. 617-635): 'bardic literature' [literatură rapsodică] în acţiune un, baronial lore' [tradiţii ale elitei nobile].

Păturii înainte de a le repartiza în mod optim loturile care li se potrivesc juteresul lui cel mai direct este, dimpotrivă, atins de răspunsurile pe care le jaU la o întrebare care este, de fapt, o cerere; în consecinţă, trimiterea fiecărllia din cei patru fii mai mari în afara Indiei nu e o afectare mediocră rezultând dintr-un răspuns insuficient, ci pedeapsa pentru un refuz jignitor; şi în acest punct, cu ocazia acestei confruntări între tată şi fii, povestea lui Yayăti ge ajustează la povestea lui Kăvya Us'anas.

Ne amintim26 ce succesiune fatală de evenimente a atras asupra lui Yayăti mânia nevestei lui şi, la cererea ei, blestemul socrului lui – vrăjitorul. În pofida vrerii sale, a trebuit să o ia în căsătorie pe Devayăni, poruncitoarea fiică a lui Kăvya Us'anas, iar Devayăni a vrut să fie însoţită la domiciliul conjugal de încântătoarea prinţesă Sarmişţhă, înţelegând s-o umilească astfel pe această fiică de rege pe care o ceruse drept sclavă. Dar firea şi-a reluat drepturile, ajutată de o argumentare subtilă. Dacă Yayăti a dobândit doi prinţişori de la soţia sa legitimă, i-a făcut clandestin trei băieţi sclavei acesteia. Când secretul se descoperă, iese un scandal de pomină şi cumplitul socru îl osândeşte pe soţul vinovat să îmbătrânească înainte de vreme, pe loc: Yayăti nu mai e decât o ruină. Îl imploră totuşi şi judecătorul lui îi acordă nu o reducere de pedeapsă, ci dreptul de a-şi căuta un înlocuitor27: 'Cuvintul meu nu poate fi zadarnic: te afli întru bătrâneţe. Dar, dacă vrei, strămută-ţi bătrineţea asupra altcuiva'. /Yayăti e bogat în fii, pe care are temeiuri să-i creadă devotaţi şi recunoscători. Pune să se precizeze deci favoarea pe care a obţinut-o28: 'O, brahmane, să se bucure deopotrivă de domnie, de virtute şi de glorie acel fiu al meu care-mi va da vârsta sa: binevoieşte şi încuviinţează!'.

Kăvya Us'anas consimte29: E deajuns să te gândeşti la mine şi-ţi vei strămuta bătrineţea, fără de păcat, după voie. Acel fiu al tău care-ţi va dărui vârsta sa va fi rege. Va mai dobândi şi viaţă lungă, slavă şi nenumăraţi urmaşi!'.

Situaţia ar fi putut inspira unui emul al lui Euripide o serie de scene, de atitudini, de tot felul de discursuri, sau de discuţii aprinse între tată şi fii30, în care refuzul de a îmbătrâni s-ar fi justificat de fiecare dată prin edificii bine echilibrate de noi argumente. Dar poeţii indieni nu se tem de monotonie şi, de altfel, în cazul de faţă, nu sunt oare mai aproape de purul adevăr, mai aproape de fiecare dintre noi? Nici un De senectute*, nici un sofism nu va face ca bătrâneţea să fie iubită, aleasă. Cele patru scene în care, în ordinea naşterii Iot, cei doi fii ai lui Devayăni şi cei doi mai mari ai Sarmişthei, adică Yadu şi Turvasu, apoi Druhyu şi Anu, refuză să-şi schimbe vârsta cu vârsta tatălui l°r, nu cuprind nimic neaşteptat, nimic picant, nimic căutat. Tuturor cererea e este prezentată plat, cam în aceiaşi termeni: 'Ia asupra ta bătrâneţea mea prăbuşită ca să mă bucur de viaţă cu forţa ta tânără. După ce se vor scurge 0 mie de ani, ţi-o voi da înapoi3'1'. Da care Yadu răspunde32 fără să stea pe '* Vezi, mai sus, p. 562-564. 27 Mbh., I, 83, 3462.

88 Ibid., 3463.

89 Ibid., 3464.

80 Ne duce gândul în mod firesc, în Alcesta, la violenta discuţie între Admet şi tatăl său, care reiuză să moară în locul lui.

* 'Despre bătrâneţe'; subtitlul unui tratat al lui Cicero (Cato maior. De senectute) având „ept scop scoaterea în evidenţă a meritelor, vârstei a treia' şi consolarea pentru dezavantajele ei.

81 Mbh., I, 84, 3468-3469, 3475-3476, 3482-3483, 3488, 3492-3493. 38 Ibid., 3470-3473.

— Mit şi epopee 62f îduri că bătrâueţea aduce cu sine multe neajunsuri în privinţa mincâni şi a uturii; că e întovărăşită de cărunteţe, de melancolie, de muşchi fleşcăiţi, ' de îrcituri pe tot trupul, de deformaţii, de slăbiciune, de uscăciune, de incapacitate muncă; ea le inspiră aversiune chiar şi celor apropiaţi; prin urmare, n-are ef de ea şi nu poate decât să-şi sfătuiască tatăl să se adreseze altora. Mai bru, Turvasu nu e mai puţin peremptoriu33: bătrâneţea opreşte plăcerile; truge puterea, frumuseţea, inteligenţa, memoria şi, în sfârşit, viaţa însăşi' uhyu scoate în evidenţă34 că bătrânul nu se mai poate bucura de elefanţi' cai, nici de femei şi că se bâlbâie când vorbeşte. În sfârşit, Anu35 se arata zgustat de aceste făpturi decăzute care mănâncă la fel ca copiii, se murdăresc contenit şi nici măcar nu mai sunt în stare să facă libaţiile pe altarul focului orele cuvenite. Ar fi zadarnic să căutăm în toate acestea vreo ordine, patru ientări speciale ale scârbei. Nici pedepsele cu care Decrepitul rău-iubit îşi ^eşte fiii, chiar dacă ultimele trei par ajustate răspunsurilor care le-au pr0- cat, nu se pretează la o clasificare, funcţională sau de alt tip38. Lui Yadu spune că urmaşii lui vor fi mereu arâjyabhăj, 'fără să se bucure de domnie', îi Turvasu, că va fi rege la oameni care nu vor respecta, mai ales în căsătorie, itutul castelor, ci vor trăi ca animalele şi nu vor ezita să ia femeile învăţărilor lor spirituali, pe scurt, la nişte păcătoşi şi nişte Mleccha. Lui Druhyu îj steşte că nu va fi rege decât cu numele37 şi că va trăi împreună cu tovarăşii i într-o ţară fără drumuri, pe unde nu vor putea trece nici cai, nici elefanţi, ci măgari, nici un animal şi nici un vehicul şi unde nu se vor deplasa decât I plute. În sfârşit, lui Anu îi prezice că fiii îi vor muri îndată ce vor ajunge floarea vârstei şi că el însuşi nu va mai avea dreptul să asigure slujba la barul focului. Ce e mai important e dat mai târziu, în încheierea episodului: care din aceste blesteme duce la un surghiun în afara regatului 'central', zervat fiului al cincilea, fiului pios care şi-a cedat tinereţea, Ptiru, strămoşul ramului Paurava38.

Din Yadu s-a născut neamul Yâdava, din Turvasu, neamul Yavana, din Druhyu neamul loja şi din Anu diferitele soiuri de Mleccha3*.

Dacă aceste patru popoare – căci nu sunt numai dinastii, ci al doilea şi patrulea cel puţin sunt popoare* – nu reprezintă totalitatea vecinilor neaului Paurava, sunt totuşi eşantioane remarcabile40.

Constituie însă o problemă ajustarea acestei legende la ceea ce spune gveda separat 1. Despre Yayăti, 2. Despre cele 'cinci popoare', 3. Despre îrsonaje, sau familii, sau clanuri, acoperite de numele Yadu, Turvas'a (şi nu u!), Druhyu, Anu, Pâru. Problemă fără îndoială insolubilă cu toată rigoarea, ar care, după cum ştim acum din multe alte exemple şi mai ales din cel al îi Kăvya Us'anas, n-are importanţa care i se atribuie de obicei.

Se spune41 că Yayăti n-are, în imnuri, nici o legătură cu cele 'cinci ţintiri'. Desigur, dar ce spun imnurile cu privire la Yayăti? Foarte puţine lucruri,

33 Ibid., 3477.

34 Ibid., 3484.

35 Ibid., 3489.

36 Ibid., 3474, 3478-3480, 3486-3487, 3490-3491.

37 Despre această interpretare a cuvântului bhoja, vezi D. B. Kosanibi, art. cât. (mai sus, V-9, n. 2), p. 28, col. 2.

38 Ca şi promovarea lui EriC îa dauna fraţilor lui mai mari (vezi, mai sus, p. 623), nici a ăru nu se petrece fără proteste, Mbh., I, 85, 3518-3531.

311 Mbh., I, 85, 3533 (Poona, 80, 20). Î,

* Yavan (a) e numele pe care mai multe popoare vechi din răsărit îl dau grecilor (ci-

40 Vezi, mai jos, p. 633, n. 58. 2-

11 Vezi ultimele discuţii în B. Schlerath şi D. B. Kosambi, art. citat (mai sus, p. 619, Qocmai cât trebuie ca să arate că era o figură importantă şi respectată. De fjecare dată când e numit, apare ca un om din vremurile fabuloase, însemnat „rin pietatea lui: RV, I, 31, 17, îl citează alături de Mânu şi de Angiras; I, g3(1 îl pune pe acelaşi plan cu Vivasvat; e declarat fiu al lui Nahuşa, acest nuine aparţinând când unui om (VIII, 46, 27), când unui clan, dar despre care ge spune că focul a fost făcut pentru mai-marele lui ca şi pentru Ayu. Atât. Par aceasta îl situează pe personaj în acelaşi punct al timpului mitic unde apare în Mahăbhărata şi în acelaşi grup de venerabili, primi regi' pe care fylahăbhărata îi face: tatăl lui (Nahuşa), bunicul (Ayu) şi alţi ascendenţi apropiaţi (Vivasvat, Mânu). Trebuie să credem deci că era bine cunoscut de redactorii imnurilor şi la rangul său. Pur şi simplu imnurile, care nu sunt o enciclopedie, nu conţin aluzii la legenda referitoare la el, după cum nu lasă să se întrezărească tradiţii explicând originea şi popularea celor 'cinci ţinuturi'. Aceasta nu înseamnă că nu există astfel de legende asupra lui Yayăti şi asupra celor cinci popoare sau ţinuturi: ar fi de mirare ca în epoca în care au fost conipuse imnurile să nu se fi putut spune nimic despre un personaj atât de venerabil şi să nu se fi putut atribui o origine mai mult sau mai puţin pitorească unor noţiuni atât de precise şi uzuale ca 'cele cinci ţinuturi', 'cele cinci popoare'. Argumentul ex silenti'o este aici deosebit de slab şi e foarte posibil ca, încă din timpurile vedice, Yayăti, prin fiii săi, să fi fost socotit răspunzător de împărţirea oamenilor între 'cincimile' pământului – cele patru Zări şi mijlocul.

Cât despre o corespondenţă, dacă nu o echivalenţă, între noţiunea globală de 'cinci popoare' şi grupul de nume care, în epopee, îi desemnează pe fiii lui Yayăti, ea a fost propusă de mai mulţi critici, dar a fost respinsă de cei mai mulţi. Există obiecţii şi argumente.

Principala obiecţie, dezvoltată pe larg de B. Schlerath, este că în nici un pasaj din imnuri, afară de I, 108, 8, aceste nume nu apar enumerate împreună, ci, patru dintre ele cel mult şi că aceste enumerări incomplete sunt uneori înzestrate şi cu alte nume: asocierea cea mai solidă este între neamul lui Turvas'a şi al lui Yadu, dar cu ocazia 'bătăliei dintre cei zece regi', importantă în cartea a şaptea din Rgveda, neamul Yadu lipseşte în imnul principal (7, 18), pe când strofa a 6-a cuprinde nu numai numele Turvas'a şi Druhyu, ci şi Yakşu şi Matsya; iar în VII, 8, 4, alături de neamul Priru sunt menţionaţi cei din neamul Bharata. 'ân studiul său fundamental asupra familiilor autorilor e imnuri42, Hermann Oldenberg, spune Schlerath, a reuşit într-adevăr să găsească oarecare legătură între Ptiru, Yadu, Turvas'a şi Anu, dar Druhyu rămâne deoparte'.

În sens invers şi acest lucru mi se pare mai însemnat, se citează texte

) VIII, 10, 5: 'Fie că vă aflaţi la apus sau la răsărit, stăpâni ai marelui Qe, fie că vă aflaţi la Druhyu, Anu, Turvas'a sau Yadu, vă chem, veniţi43!'.

Menţionarea apusului şi a răsăritului echivalează evident aici cu ansamblul Punctelor cardinale, adică totalitatea geografică a lumii (e desemnată alteori

1 expresia 'cele cinci ţinuturi'); în acest loc în frază, a doua enumerare, cea

1 numelor proprii, nu poate fi decât un mod de a spune acelaşi lucru din alt

^ct de vedere, un echivalent şi el incomplet, al aceleiaşi totalităţi, etnografia,! Uber die Iviedverfasser des Rigveda, nebst Bemerkungen iiber die vedische Chronologie und die Geschichte des Rituals', Zeitschrift der deutschen moreenlăndischen Geselhchaft, XLII, 1888, P- 199-247.

S De observat că aceste patru nume aparţin celor patru fii pe care epicul Yayăti îi trimite la °tul invocator), celor patru Zări; vezi, mai sus, p. 619, n. 4.

*erje; fără îndoială, în timpurile vedice corespundeau, prin opoziţie cu centrul (unde e situat iblând topografia, omenirea (sau naţionalitatea ărya) analizată în diviziuni] tipice completând imaginea spaţiului pe care-l ocupă.

În sfârşit, o relaţie directă (tată, fii) exista oare în timpul compunerii murilor, între Yayăti şi eponimii acestor clanuri, Yadu etc.? Nici un text t indică acest lucru, dar repetăm că Yayăti este abia pomenit în imnuri imine verosimil, mai ales dacă admitem că aceste cinci nume etnice acoperă le 'cinci popoare' şi, prin ele, cele cinci Zări (adică cele patru Zări şi cen_ ui), că filiaţia pornind de la Yayăti e veche şi că, existând deja în epoca: dică, a fost păstrată în medii diferite de mediile cântăreţilor şi transmisă lopeii fără vreo schimbare însemnată (alterarea cea mai vizibilă fiind trecerea: la 'Turvas'a' la, Turvasu', fără îndoială sub influenţa vocalei finale a lorlalte patru nume). Dimpotrivă, dacă nu acceptăm că cele cinci nume ar fost la origine în legătură cu cele, cinci ţinuturi' şi cu cele cinci Zări, va ebui să admitem că au fost introduse mai târziu în legenda lui Yayăti, ceea: nu e lipsit de dificultate: Yayăti, împărţind lumea fiilor săi, se conformează iui tip vechi, indo-iranic şi prin urmare a trebuit dintotdeauna ca fiii să fie îţi cu numele lor; să credem oare că cele cinci nume pe care le citim au fost îbstituite tardiv altei serii de cinci care ar fi dispărut în întregime?

3. Batrâni şi tineri, yayăti şi aun însuşi conţinutul legendei despre Yayăti şi fiii săi, aşa cum o expune cântul îtâi, îi garantează marea vechime. Făcând abstracţie de socrul vrăjitor şi de lestemul lui, resortul acţiunii este următorul: un rege, copleşit de bătrâneţe, îi roagă fiii să-i dea tinereţea lor şi unul dintre ei acceptă, asigurându-i tatălui au o mie de ani de vigoare; regele îi expulzează din ţară pe fiii cei mari, are au refuzat, iar pe cel mai tânăr, care a acceptat, îl face urmaşul său. Se ăsesc astfel, laolaltă, două teme cunoscute şi cu siguranţă arhaice, una care: oate în evidenţă rezerva de vitalitate pe care o constituie fiii pentru rege-; -tată şi pe care o poate folosi prin transfer; cealaltă îl arată pe tată bles- 2tnându-şi şi exilându-şi fiii care s-au purtat urât cu el şi răsplătindu-l pe singurul are s-a purtat ca un fiu devotat.

În privinţa primei teme, importantă aici pentru că ea a permis sau a irovocat înlănţuirea legendei lui Yayăti cu cea a lui Kăvya Us'anas mânuitorul îrstelor, cititorul se poate gândi la o poveste scandinavă celebră, aceea a egelui din Upsal, Aun sau Îni, unul din membrii încă legendari ai dinastiei mglingar. Iat-o după Ynglingasaga a lui Snorri Sturluson, cap. 2544.

La vârsta de şaizeci de ani, sacrificându-şi fiul cel mare lui Odinn, amator le victime omeneşti, acest rege a obţinut de la zeu încă şaizeci de ani de viaţa i de domnie. Odată scurs acest răstimp, Odinn l-a vestit că va mai trăi şi Le aici înainte atâta timp cât îi va jertfi lui 6dinn, la fiecare zece ani, Pe mul dintre fiii lui. Şi-a jertfit fiii până la al şaptelea şi a supravieţuit acestuia lin urmă zece ani, dar nu se mai putea ţine pe picioare: era purtat pe un ilţ. L-a jertfit pe al optulea şi i-a supravieţuit zece ani fără a se mai putea idica din pat^ L-a jertfit pe al nouălea şi a mai trăit zece ani, bând din corn: a. un sugar (Pâdrakk hann horn semlebam). Nu-i mai rămânea decât un singţ0* iu şi a vrut să-l jertfească şi pe acela, dar suedezii s-au opus şi sacri&lU i-a avut loc. 'Regele Aun muri şi fu aşezat sub un gorgan la Upsal (ok e p. 57-60 Ceea ce urmează e reluat, cu câteva schimbări, după Mythes et dieux des Germains, I9 fcann heygdr at Upsolum). De atunci s-a numit „boala lui Ani” (ânasott jnoartea de bătrâneţe, fără boală'.

Această legendă a fost comentată strălucit de Samuel lâitrem15, care a pu sa valoare importanţa numărului nouă (sau zece, adică, nouă plin'). Ceea c vrem să reţinem este sacrificiul fiilor care prelungeşte periodic viaţa tatălui cu precizarea că fiul nu este aici rivalul ameninţător de care regele trebuie 1 scape (în această privinţă povestea despre Aun şi fiii săi trebuie despărţită d povestea lui Uranus şi a Uranizilor de care o apropia Eitrem), ci instrumentu In aparenţă docil şi cu siguranţă eficace al unei termici de longevitate46.