Georges Dumezil

Fie el săvârşit cu gândul sau cu cuvântul, acesta este într-adevăr rezultatul esc al impulsului de vanitate. Autorul cântului V îl înfăţişează pe rege treurând de frică, arzând de remuşcări sub ghirlandele sale ofilite, despuiat de roană, de brăţări, de veşmintele bogate. El se prăbuşeşte, ca o păpuşă strită, printre batjocurile fiinţelor ceroşti. În curând, funcţionarul cerului însămat de obicei cu aceste notificări răsare alături de el şi-i confirmă că nu mai e loc printre zei8.

Nenorocitul îşi păstrează totuşi destulă prezenţă de spirit ca să se ocupe

: capătul traiectoriei sale. În cântul întâi, înainte de cădere îi spune lui Iudra re l-a condamnat9: 'Rege al zeilor, dacă într-adevăr dispreţul meu faţă de meni, de Gandharva, de %şi, de zei, m-a făcut să pierd lumile (cereşti), lasă-niă doresc, lipsit cum sunt de lumea zeilor, să cad printre oameni buni (salam adhye) „ – ceea ce zeul îi acordă fără ezitare sau condiţie. În cântul V, lyăti pan. A fi el însuşi înzestrat, în timpul coborârii, cu o putere de direcţie: un astronaut asigurându-şi cu rachete şi paraşute locul pentru splashdown merizare], îşi spune: 'Dacă e să cad, măcar să cad printre oameni buni!' călăuzindu-se după mireasma trâmbei de fum care urcă de la un sacrificiu orm, îşi orientează căderea către acel loc unde, îşi spune el pe bună dreptate, menii sunt vădit evlavioşi10.

Or, acest sacrificiu – un văjapeya, unul din sacrificiile proprii regalită- – e oferit tocmai, lucru straniu şi neobişnuit, în concelebrare de patru regi odată. Şi aceşti regi nu sunt alţii decât cei patru nepoţi ai lui Yayăti care, acolo de excelenţa lor diferenţială – Vasumanas în bogăţie şi generozitate, atardana în isprăvi de vitejie, 6ibi în veracitate şi Aşţaka în practica asiduă sacrificiilor – au în comun cel mai înalt grad de moralitate, în care, ca să n drepţi, varietatea lor funcţională se estompează şi care tinde să-i reducă: toţi la tipul general de rege perfect. Pornind tocmai de la lemnele pentru, 'focul ofrandelor' lor, fumul alcătuieşte, după cea mai bună tradiţie idică, un drum de legătură între cer şi pământ; un drum mişcător, sau_ mal igrabă un râu pe care poetul îl compară cu celebra coborâre a Gangelui11- Ibid., 3555, vezi, mai sus, p. 633, n. 58. Mbh., I, 119, 4053-4055. Ibid., I, 88, 3567-3568.

0 Ibid., V, 119, 4055-4056.

1 Mbh., V, 4057-4060:

4057: caturo pasata nrpăms teşăm madhye papăta ha pratardano vasumanăh sibir austnaro ' siakah.

Căderea îl duce până la pământ, printre ei? Nu, confo~m cântului întâi12; văzându-l cum cade, pe când era încă departe în cer, Aştaka încinge cu el un lung dialog, scuzându-se întâi de lipsa de politeţe pe care o săvârşeşte întrebându-l cine este; şi conversaţia pare a se generaliza apoi între cei patru observatori tereştri şi 'mobilul spaţial', înainte ca acesta să ajungă aproape de aterizare. Dimpotrivă, da, dacă ne luăm după primele cuvinte care se pot citi cu această ocazie în cântul al cincilea13; iar cei patru regi îi pun întrebări când a ajuns pe pământ: 'Cine eşti? Din ce neam, din ce ţară, din ce oraş? Eşti un Yaksa, un zeu, un Gandharva, un Răksasa? Nu pari a fi vreunul dintre oameni. Care ti-e gândul?'. El le răspunde cu precizie şi-şi rezumă nenorocirea mai concis decât am îndrăzni să sperăm: 'Sânt Yayăti, răjarsi Yayăti. Prin sfârşirea meritului meu, am căzut din cer. Am dorit să cad printre oameni buni: am căzut printre voi.'. Dar, puţin mai departe, cu ocazia rezultatului fericit al acestei întâlniri familiale, se spune că 'regele se sui înapoi fără a atinge pământul, samâruroha nrpatih asprsan vasudhătalam11' şi, în reluarea detaliată a povestirii – nouă variantă, uşor diferită – imediat următoare acestei concluzii, faptul e confirmat: n-a atins pământul, na prthvim aspţsat padâ15.

Acest punct e secundar. Importantă e concluzia însăşi împreună cu discursurile, asaltul de generozităţi care o pregătesc. Cursul comun al variantelor este acesta: cei patru regi se oferă să-şi transfere meritele asupra lui Yayăti pentru ca el să-şi recapete locul între zei, dar Yayăti refuză, spunând că numai brahmanii au dreptul să primească pomană, adăugind uneori că nu vrea să-i lipsească de bunurile lor proprii. Dar detaliile diferă de la un text la altul.

În cântul întâi, pe rând, în ordinea: Aştaka, Pratardana, Vasumanas, Sibi, regii îi spun cam acelaşi lucru atotştiutorului Yayăti şi anume într-o formă care aminteşte o găthă avestică celebră: 'âţi cer să nu cazi! Dacă am în stăpânire lumi, lokăh, în cer sau în văzduh, dacă le am în stăpânire, ale tale sânt18'. Mecanismul meritelor şi răsplăţilor este astfel interpretat în modul îmbogăţirilor noastre funciare, ca achiziţionarea unor loturi mai mult sau mai puţin întinse în spaţâile cereşti. Şi fiecăruia i se răspunde că într-adevăr meritele lui extraordinare l-au invrednicit să stăpânească, la cele trei niveluri ale universului, lumi imense, merite care, de altfel, nu sunt înşirate şi nu par a fi simţitor diferite de la un rege la altul. Dar Yayăti refuză să le primească darul, sau chiar să cumpere aceste domenii prin plata simbolică a unui fir de iarbă. Se ajunge la un impas, cu atât mai grav cu cât, prin gura lui Aştaka, regii declară că, de vreme ce şi-au cedat meritele, nu le mai pot lua înapoi şi că, dacă Yayăti se încăpăţânează, îl vor însoţi în infernul bhauma 'terestru', care e destinaţia lui finală17. Nu un deus ex machina*, ci vehicula de caelo [vehicule (venite) din cer] furnizează totuşi o soluţie: Aştaka vede deodată cinci care de aur apărând în văzduh: 'Ale cui sint aceste care?' îl întreabă el pe Yayăti, ' care răspunde: Aceste care vă vor duce în lăcaşurile cereşti'. Dar sunt cinci care, nu patru şi cei patru regi îl conving uşor să se urce în carul care, evident, nu e pentru,;

18 Ibid., I, 88, 3569.

12 Ibid., V, 119, 4060-4062.

14 Ibid., V, 120, 4078.

16 Ibid., V, 120, 4080.

' Mbh., I, 92-93, 3653, 3656, 3664, 3668.

17 Mbh., I, 3673. Infern,. Terestru, pe pământ', nu 'subteran'; J. A. B. van Buitenen, ari. *', (vezi, mai sus, p. 624, n. 25) a recunoscut aici samsăra, doctrina transmigrării.

* în teatrul antic era frecventă rezolvarea unui conflict, insolubil altfel, prin apariţia neaşteptată a unui zeu (care era coborât pe scenă cu ajutorul unei maşinării). Expresia se foloseşte pentru soluţionare fericită dar neverosimilă.

S. Astfel e compensată şi reparată, prin abnegaţia celor patru regi ai zilei pa de orgoliu care-l lipsise pe regele de ieri de meritele câştigate timp de i de ani. În acelaşi timp, abnegaţia le e răsplătită prin obţinerea înainte de 2me a scopului ultim al oricărei vieţi virtuoase: înălţarea la cer. Nu le mai nâne personajelor decât să facă o mai amplă cunoştinţă în timp ce carele îi artă prin spaţiu – şi acum descoperim că Yayăti ştia de la început r&ai ilt decât lăsa să se vadă19.

Împins de curiozitate, Aşţaka îl întrebă pe bunicul său, asemenea lui Indra: Te întreb, rege, spune-mi adevărul: de unde vii, cine eşti şi al cui fiu? Căci ce ai făcut nimeni altul decât tine, nici kşatriya, nici brahman, n-ar putea face „.

Răspunse: Sunt Yayăti, fiul lui Nahuşa, tatăl lui Puru. Eram în această lume un „rege universal” or oameni din sângele meu le dezvălui taina: îl aveţi în faţă pe tatăl mamei voastre. După am. Supus pământul întreg, am dat brahmanilor cai frumoşi pentru jertfe: aşa îi mulţumeşti zei; le-am dat brahmanilor tot acest pământ, plin de vite de povară, cu vacile, aurul, comorile minunate – şi erau acolo o sută de arbuda [o sută de milioane] de veci! Prin adevărul meu nuie cerul şi pământul, iar focul arde printre oameni.

Această formă de orgoliu, care nu depreciază pe nimeni, este pare-se îngăită de zei. Yayăti nu se prăbuşeşte din nou.

În cântul V, în prima variantă, nu sunt patru dialoguri: împreună, cei tru regi propun vizitatorului lor neprevăzut ca meritele lor, sub o formă irte generală – 'rodul sacrificiilor noastre ale tuturor şi dreptatea noastră arvesâm nah kratuphalam dharmasca) ', să fie trecute asupra lui şi, la toţi tru, ' colectiv, Yayăti le explică refuzul: 'Nu sunt un brahman, deci nu pot imi pomană20'. Deus ex machina este aici fiica lui Yayăti, mama celor patru li, care iese din pădurea în care trăieşte într-o formă foarte specială de cetism. Regii o recunosc, se înclină şi o întreabă care e cauza apariţiei sale. I se prosternă întâi în faţa tatălui său, apoi face prezentările şi, în sfârşit, oreşte miza celor patru regi adăugându-i jumătate din meritele ei. Survine ultimă întărire: brahmanul răspunzător de naşterea celor patru regi iese şi din pădure şi oferă o optime din meritele dobândite prin pocăinţă21. Acest imcntum [greutate mică ce face să se încline balanţa] reuşeşte să învingă rupulele beneficiarului care, plin de bucurie şi fără să fi atins pământul, urcă din nou la cer, redobândindu-şi pe drum podoabele şi ghirlandele22.

A doua variantă, care urmează îndată după prima fără grijă pentru coinziţie, e mai amănunţită şi pune limpede în valoare natura funcţională a căruia din cei patru donatori; atâta doar că 'bogatul' este definitiv marcat utilizarea pioasă a bogăţiei sale şi nu e caracterizat ca 'bogat în sine', ci distribuitor de pomeni îmbelşugate, alterare cât se poate de firească de vreme e vorba de proclamarea unor merite: pe când vitejia, veracitatea şi exacti-

18 Mbh., 3675-3679.

19 Mbh., 3683-3687.

Sarvăm imam prihivâm nirjigăya presthe (?) baddhvă hy adadam brăhmanebhyah medhyăm asvăn ekasaphăm sur'upăms tadă devăh punyabhăjo bhavanti adăm aham prthivâm brăhmanebhyah pâimăm imam akhilăni văhanasya gobhih suvarnena dhanais ca muhhyais tatrăsan găh satam arbudăni satyena me dyaus ca vasumdhară ca tathaivăgnir jvalate mănusesu.

20 Mbh., V, 119, 4066-4067.

21 Ibid., 4068-4077.

32 Ibid., 120, 4078-4079.

Tatea rituală sunt valori în sine, bogăţia nu e decât o materie primă căreia îi Conferă valoare numai buna ei folosire.

Începe tocmai cel bogat, Vasumanas, 'vestit în lume ca stăpân al darurilor23'*: Tot ce am dobândit în lume prin purtarea mea fără greşeală faţă de oamenii de orice clasă, îţi dau ţie, să fie al tău. Meritul adus de dar, ca şi acela al răbdării (tat phalam dănasâlasya ksamăsâlasya tat phalam) şi îndeobşte toate meritele pe care le-am dobândit, să fie ale tale!'.

Îi urmează Pratardana24: 'Ceea ce, întotdeauna credincios datoriei, întotdeauna aprig în luptă (yuddha), am dobândit în lumea slavei neamurilor războinice (ksătravamsa-), meritul legat de numele de viteaz (vârasabflaphalam), să fie al tău!'.

Înaintează apoi Sibi25: 'Nici printre copii nici printre femei, nici în glumă nici în lupte, căderi, nenorociri, nici la jaruri, n-am spus, în trecut, nici o minciună (anrtam noktapurvam me): prin această veracitate, inerţi în cer! Viaţa mea, regatul meu, o rege, fericirile mele, le-aş părăsi pe toate, dar calea adevărului, nu: prin această cale a adevărului, mergi în cer I Această cale a adevărului prin care am adus bucurie lui Dharrua şi lui Agni şi lui Indra, prin această cale a adevărului, mergi în jjer (tena satyena kham vraja)! '. În sfârşit, Aştaka, sacrificatorul prin excelenţă26: 'Am oferit sute de sacrificii (satasah. me carităţi. Kratavah) pundarâka, gosava, văjapeya: primeşte meritul lor! Podoabe, bogăţii, stofe de preţ, n-am cruţat nimic (me. Anupayukăni) ca preţ al jertfelor mele: prin acest adevăr, mergi în cer!

În ciuda încălcării constituite de ultimul hemistih, care e împrumutat din declaraţia lui 6ibi şi care extinde asupra lui Aşţaka, împotriva aşteptărilor noastre, tipul de merit (veracitatea) propriu lui Sibi, precum şi în ciuda inevitabilei canalizări a bogăţiei lui Vasumanas către pomeni, distincţia e netă: cei patru nepoţi pun la dispoziţia bunicului decăzut un sortiment complet de merite şi complet conform analizei trifuncţionale. Prima funcţiune, cea mai înaltă ca demnitate, e împărţită, reprezentată prin două din aspectele ei: veracitatea, care constituie fundamentul moralei; religia, rezumată în practica supraabundentă a sacrificiilor. Înainte de a merge mai departe, să constatăm că această împărţire nu e din cele sugerate de concepţiile indiene obişnuite: ne-am aştepta mai degrabă fie asceza pe de-o parte, exactitatea liturgică pe de altă parte, fie o viaţă religioasă de tipul îngrijorător al lui Varuna şi una de tipul liniştitor al lui Mitra. Poate că această scoatere în evidenţă a adevărului, satya, a unei vieţi fără minciună, ar pretinde o explicaţie pe care, în acest moment al studiului, nu avem cum să o dăm. Dar acest mic mister nu umbreşte schema trifuncţională: sfinţenia şi împlinirea riturilor aparţin cert amândouă primei funcţiuni. Autorii Mahabhăratei, sau chiar ai legendei inserate în poem, au reflectat de altfel asupra bipartiţiei. Varianta din cântul întâi nu se termină odată cu îmbarcarea celor cinci personaje în carele lor aeriene. Pe când se grăbesc în formaţie strânsă către înaltul cerului, unul dintre ele va ieşi m frunte şi putem prevedea că va fi unul din carele de prima funcţiune; dar al cui? Al lui Sibi, nu al lui Aştaka. Cu naivitate, acesta se miră şi consultă, în carul vecin, pe bătrânul învăţat la a cărui salvare a contribuit şi despre care încă nu ştie că e bunicul său27.

Iambh., V, 120, 4081-4083.

24 Ibid., 4083-4085.

25 Ibid., 4085-4089. 2' Ibid., 4089-4092. 27 Mbh., I, 93, 3680.

'Cred că eu trebuie să merg în frunte şi că Indra, în toate, este de partea mea. Cum ice că îibi, fiul lui Usânara şi numai el, a lăsat în urmă carele noastre, în goana mare?'.

Yayăti răspunde28: iibi, fiul lui Usânara, a dat, pentru a merge la zei, tot ce avea: de aceea e mai bun decât Pomana, viaţa aspră, veracitatea, împlinirea datoriei, sfiala, propăşirea, răbdarea, afabilitatea i, toate acestea sunt ale neasemuitului, bunului rege îibi. Şi aici există o măruntă eroare: 'veracitatea' lui 6ibi, care-i constituie mod diferenţial gloria, e ca şi înecată într-o listă de calităţi şi de virtuţi, încât răspunsul lui Yayăti nu e adaptat împrejurării. Dar fapt este: vechea estire aşeza meritele adunate de reprezentatul veracităţii deasupra tuturor) rfalte.

Pentru a aduna toate elementele de apreciere, să subliniem în sfârşit că jrăti fusese purtat şi, până la gândul său de orgoliu, menţinut în cer de un lou de merite şi avantaje la fel de complet ca şi acela pe care i-l refac urile nepoţilor săi. Într-adevăr, ştim din altă parte că era putred de bogat: a vedea îndată şi că acesta e punctul de plecare al episodului lui Mădhavâ29 e dovedeşte de asemenea că, la el ca şi la V? Sumanas, acest avantaj era în valoare de transformarea bogăţiei în pomană. La această dată fundaitală se adaugă bilanţul pe care-l face el însuşi la sfârşitul povestirii din; ul întâi, când Aşţaka îl întreabă cine este; am citit mai sus aceste sloka30; imeră trei elemente, din care ultimele două sunt doar puţin lungite: 1. Am erit tot pământul; 2. Am dat brahmanilor, în cantităţi imense, plata şi la materia primă a activităţii lor de sacrificatori; 3. Am spus întotdeauna adeul. El reunise deci în timpul vieţii pământc şti, în afară de bogăţia şi generoitea care se regăsesc la Vasumanas, tot ceea ce, distributiv, în generaţia lătoare, îi caracterizează pe: 1. Războinicul Pratardana; 2. Aştaka, sac'ri-torul; 3. Sibi, cel veridic. Şi, în sfârşit şi el termină prezentarea scoţându-şi evidenţă peste toate 'adevărul', adică veracitatea31: Prin adevărul meu dăinuie cerul şi pământul, prin adevărul meu focul arde printre eni. Niciodată n-am spus vreo vorbă deşartă, căci cei buni aduc cinstire adevărului. Prin rarul lor sunt vrednici de cinstire toţi zeii şi muni, acesta mi-e gândul cel mai adânc'.

Resortul povestirii care se încheie asupra acestor cuvinte e limpede şi se i descris pe scurt. După ce a adunat el singur un mare capital de merite, ontat conform celor trei funcţiuni – bogăţii împărţite; cuceriri; jertfe şi acitate – regele Yayăti, prin acţiunea acestor merite, s-a suit la cer după arte şi s-a instalat. Acolo, după multă vreme, spontan sau provocat, îi vine gând de orgoliu care-i nimiceşte dintr-un foc resursele mistice şi-l face să se buşească spre pământ, având drept destinaţie ultimă 'infernul pământesc'. R cei patru nepoţi ai lui, dintre care fiecare excelează numai în una din sele de merite a căror sinteză naturală o prezentase viaţa lui, îşi pun împre-

88 Ibid., 3681-3682.

28 Mai jos., p. 667.

30 Mai sus, p. 638 şi n. 19 ' satyena me dyaus'ca vasumdhară ca tathaivăgnir jvalate mănuresu na me vrthă vyăhrtam eva văkyam satyara hi santah pratipujayanti.

Sarve ca deva munayas ca lokăh satyena pujyă iti me manogatam. 38 Aici Calc. Intercalează un vers respins pe bună dreptate de ediţia de la Poona.

I una la dispoziţia lui comorile parţiale şi-i reconstituie, diversificat conform aceloraşi capitole, un sortiment complet a cărui putere îi transformă căderea îji înălţare si-i redă locul în cer.

—

3. PĂCATUL, DECĂDEREA ŞI MOŞTENIREA LUI YIMA.

Această intrigă, mişcătoare în ciudăţenia ei şi pe care am da-o cu plăcere drept pildă nepoţilor din vremea noastră, evocă, printre legendele iranice despre primii regi', pe aceea despre sfârşitul tragic al celui mai ilustru dintre ei, yima Xsaeta, Yima 'Regele prin excelenţă', sau, cum îi spune epopeea,] amsid33. Acest personaj, foarte complex, nu se leagă decât prin puţine elemente, cum am văzut34, de etnonimul lui exact indian Yama, care, încă din Rgveda, este aproape un zeu şi, în literatura posterioară, un zeu la fel cu ceilalţi, dar care are de-a face numai cu lumea morţilor. Da toate nivelurile tradiţiei, esenţialul legendei lui Yima urmează un curs pe care teologia lui Yama nu îl cunoaşte. În mare, următorul: Multă vreme Yima a stăpânit 'puterea suverană peste toate ţinuturile' şi domnia lui, de o prosperitate nemaiauzită, era acoperită de xvargnah, semnul alegerii divine, care exprimă legitimitatea şi garantează reuşita unui rege35. Dar, într-o zi, a săvârşit un păcat. Conform cu singurul pasaj păstrat din Avesta postgathică care îl menţionează, acest păcat este minciuna: extraordinara lui prosperitate, spune cu insistenţă Yast-ul 19, 33, a durat până ce 'a minţit', până ce a 'ânceput să se gândească la cuvântul mincinos, potrivnic adevărului36'. Literatura ulterioară orientează altfel greşeala. După Dătastăn i Denik, 36, 16, e vorba de ambiţie: a fost 'ânşelat de demon şi prin aceasta făcut plin de râvnă pentru suveranitatea supremă şi nu pentru slujba lui Ohrmazd37'. După textele din epoca musulmană, cu specificări şi puneri în scenă diferite, unele foarte pitoreşti, e vorba de orgoliu, un orgoliu uneori inspirat sau aţâţat de demon. Unelr texte zoroastriene. Descriu de altfel geneza păcatului de orgoliu. ' De pildă Rivăyata parsi publicată de Spiegel şi tradusă de Christensen, se exprimă astfel38: Când s-au scurs şaptezeci de ani, s-a întâraplat că Satana (Ahriman) a scăpat şi, când a ajuns în faţa regelui Jamsld, a reuşit într-un fel sau altul să-i alunge mintea din trup. Şi-a pus la treabă atunci duşmănia împotriva lui Jamăid astfel încât l-a făcut foarte înfumurat şi iubitor de sine. Jamsâd i-a adunat pe toţi mai-marii din diferitele kisvar-xai, pe toţi dasturii [eroii], mobazii şi fruntaşii,? I le-a vorbit în aceste cuvinte mobazilor şi mai-marilor: Eu sunt stăpânul lumii întregi. Ce alt Dumnezeu există în afară de mine? Făpturile lumii trăiesc prin mine, eu sunt Dumnezeul tuturor oamenilor'. Auzind demnitarii în vârstă aceste cuvinte, au rămas tulburaţi şi-au plecat capetele M nimeni nu pricepea care era înţelesul acestor cuvinte. Dar când s-au rostit, Gloria divină l-a Părăsit. Declaraţia lui Jamsld în Firdousi e în acelaşi stil39: [. Regele primea vestire de la Dumnezeu mereu, Oamenii privind la dânsul numai lucru bun vedeau]. Lumea-ntreagă-i se supuse, şahu-n tron de şahi şezu, dar deodată ochiul rece, ţeapăn, el şi-l aţinti către tronu-Atotputerii şi-n întreaga lume, el, „3 Peitlevi Yamut (vezi, mai sus, p. 246). Cititorul e trimis în permanenţă la cartea lui istensen, ^-es lypes du premier homni'., II, 1934, semnalată mai sus, p. 615, îi. 7.

34 Mai sus, p. 615-617.

35 Mai sus, p. 624, n. 24.

36 Christensen. P. 13.

37 Christensen, p. 23.

3S Christensen, op. Cât., p. 69.

3amohl., I, 1838, p. 52-54 (trad. P. 53-55); Christensen, p. 103.

— Mit şi epopee fi41 singur şi pe sine însuşi, doar pe sine se văzu; el, ce pân-atunci aduse laude lui Dumnezeu, se-ngâmfă şi rupse lanţul şi se lepădă de Cer!

Strânse din împărăţie pe toţi marii capi-de-oşti şi le spuse la voroave celor vârstnici încă verzi: Eu mă recunosc Stăpânul lumii şi n-am alţi stăpini; doar din fruntea mea ştiinţa-i zămislită-n Univers, şah asemeni mie tronul şahilor n-avu nicicând; eu am pus orândă-n lume şi pământul s-a schimbat în tot ce se vede astăzi numai prin voinţa mea.

Mie-mi datoraţi şi hrană, mie-odihnă, mie, somn; mie-mi datoraţi veşminte şi plăceri şi bucurii.

Tronul şi împărăţia numai ale mele sunt!

Cine va-ndrăzni să spună că-i alt şah precum sunt eu?

Numai eu, prin vrăji şi leacuri lumea am tămăduit, încât molimă şi moarte nici un om n-a mai atins: care dintre şahii lumii, şahi cât lumea va avea, va putea s-alunge moartea, dacă şahul n-oi fi eu?

Cuget, eu v-am dat şi minte; şi doar cei ce negrul duh către Ahriman şi-nclină, închinare nu-mi aduc.

Şi cum ştiţi că toate-acestea numai eu vi le-am făcut, recunoaşteţi toţi în mine pe al lumii Ziditor!'40.

Toţi mubezii îşi plecară capetele-n jos, tăcuţi, nimeni n-a ştiut dintr-înşii să îngaime un răspuns.

Cum rosti aceste vorbe, harul Domnului s-a rupt de pe creştetu-i*. Mai sobru, al Tha'ălibî spune acelaşi lucru41: Atunci când, stăpânind din belşug bunurile pământului, o faimă şi o putere uriaşă, Jim a us în culmea puterii, iar domnia şi viaţa lui se prelungeau, atunci inima i s-a învârtoşat, s-a ut trufaş şi încrezut, a fost plin de înfumurare şi de dispreţ, privind de sus şi vorbind poruncişi a spus: 'Sânt stăpânul vostru cel mare'. N-a mai vrut să se închine lui Dumnezeu şi a ajuns să-şi ia pe seamă dumnezeirea. Atunci flacăra lui nu întârzie să se stingă.

'Harul lui Dumnezeu', 'flacăra' sunt interpretări atenuate ale acelui armah, ale acelei 'Glorii' al cărui prestigios purtător era avesticul Yima.

Dar aici apare o temă cu totul remarcabilă în literatura zoroastriană, încă irte la curent cu natura acestui xvarsnah. S-au păstrat două texte, divemte asupra câtorva detalii, concordante în altele şi în structura de ansamblu. Iul este Yast-ul 19, 34-38, pe care îl citez în traducerea lui Christensen,. Ţin retuşată42: Dar când începu să cugete la gândul mincinos, potrivnic adevărului (draoggm vălim ahhavsâm), rgnah se îndepărtă de el, apărând sub chipul unei păsări. Văzând că xvaranah a fugit, Yima aeta cel cu turme bune începu să rătăcească întristat şi, copleşit de duşmani, rămase ascuns pământ.

Primul x'ar3nah (paoirâm x'armo) fugi, x'argnah-ul o luă la fugă de la Yima Xsaeta, rgnah îl părăsi pe Yima, fiul lui Vâvanhat, sub chipul păsării Văr”gna. Pe acest x'armah, Miora păşuni întinse, cu auzul pătrunzător, cu mii de iscusinţe, îl apucă. Aducem jertfă lui Miora, pinul tuturor ţinuturilor (dahyunam danhupaitim), pe care Ahura Mazdă l-a creat cel mai intrat cu x'armah (x*arjhanu, hastjni3m) între toţi sfinţii Yazata.

Când al doilea x'argnah (bitim x'argno) o luă la fugă, când x'arsnah fugi de la Yima Xsaeta, d x'argnah îl părăsi pe Yima, fiul lui Vâvanhat, sub chipul păsării Văragna, atunci (c) raetaona, natul casei AGwya, al casei puternice, îl apucă, aşa încât a fost cel mai biruitor dintre oamenii nitori (vsra^ravanam vortâravastgmo), în afară de Zaraoustra; el care l-a înfrânt pe Azi Dahâka cu trei boturi, cu trei capete, cu şase ochi, cu mii de iscusinţe, preaputernicul, drujf diavolea-sca, îfăcătoarea celor vii, ticăloasă, pe care Arâra Mainyu o crease drept cea mai tare druf împotriva nii trupurilor pentru a hărăzi morţii lumea stăpâfită de ALa*.

40 gar tdun ki dăn-îd ki man kard-am în ma-râ xvăn băy-ad Jahăn-afarân.

Traducere George Dan, p. 27-28.

41 Ediţia Hermann Zotenberg, p. 16. „Op. Cât., p. 14.

* arta (pers.) = rtd (vedic) = 'Buna rânduială, Adevărul', cf. p. 646.

Când al treilea x'argnah (Oritâm x'argmo) fugi, ciad x'armah o luă la fugă de layima XSa„ ta când x'arsnah îl părăsi pe Yima, fiul lui Vâvarihat, sub chipul păsării Vâr”gna, atunci Karasăsp Lî viteaz îl apucă, aşa încât fu cel mai puternic din oamenii puternici (masyănam ugrânam aofii î* în afară de Zaraouătra, prin puterea lui bărbătească (nairuyayăt).