Ion Budai Deleanu



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə13/50
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#96109
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   50

78 Referiri explicite la îndatoriri întâlnim atât în Declaraţia Universală (art. 29, paragraful 1), cât şi în preambulul fiecăruia din cele două pacte. Art. 29 şi 30 ale Declaraţiei Universale constituie premisa majoră a oricărui silogism având ca obiect drepturile, libertăţile şi îndatoririle omului.

79Potrivit definiţiei din Black's Law Dictionary, „îndatorirea” este: „Acţiunea umană întocmai conformă legilor pe care noi suntem ţinuţi să le respectăm”. În sens larg însă, „îndatorirea” cuprinde„ toate actele şi toate manifestările care, moral sau juridic, incumbă persoanei. În această accepţiune, „datoria„ ar fi o „obligaţie morală„, iar „îndatorirea„ o „obligaţie legală”.

Face orice nu este interzis de lege„80. Ar fi fost, într-adevăr, cea mai succintă şi cea mai cuprinzătoare definiţie a „universalităţii drepturilor”. Ea ar fi avut însă cel puţin două neajunsuri: ar fi fost un enunţ precumpănitor filosofic şi moral; Constituţia nu s-ar mai fi înfăţişat ca o cartă a drepturilor, ci ca o lege a interdicţiilor;

2°. Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări (art. 16, alin. 1). Textul face o aplicaţie specifică a principiului enunţat la art. 4 al Constituţiei: egalitatea între cetăţeni8'. Egalitatea este o valoare fundamentală în „familia umană”, ea constituind „fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume”82.

Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu poate implica ideea de standardizare, de uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaşi regim juridic, indiferent de situaţia naturală sau socio-profesională a acestora. Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. Dar, în acelaşi timp şi aparent paradoxal, principiul egalităţii implică şi dreptul la diferenţiere în tratament juridic, căci, în măsura în care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna discriminare. Altfel spus, situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal; la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Aceasta, dacă: există o motivare obiectivă şi rezonabilă; nu se ajunge astfel la o disproporţie între scopul urmărit prin tratament juridic inegal şi mijloacele folosite83. De altfel, însăşi

80 Această formulare a făcut obiectul unui amendament al grupului parlamentar majoritar din Adunarea Constituantă.

81 El dă expresie, în plan particular, enunţului solemn de la art. 1 al Declaraţiei Universale: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi”.

82 La alineatul 3 al art. 16 se precizează că: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoane care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară”. Textul nu contrazice „Convenţia privitoare la discriminarea în materie de funcţie şi de profesie”, din 15 iunie 1960, întrucât: a) în condiţiile recunoaşterii dublei sau multiplei cetăţenii, ar fi fost inadmisibil şi practic imposibil ca, o personaă care are Şi o cetăţenie străină să ocupe în România o „funcţie publică”; b) Lipsa domiciliului în ţară face imposibilă exercitarea funcţiei; c) Convenţia are în vedere alte criterii dicriminatorii (art. 1 şi 2).

În sensul acestor considerente, a se vedea: Decizia Curţii Constituţionale, nr. 85 din 27 iulie 1994, în „Monitorul Oficia!” al României, nr. 209 din II august 1994;

Constituţia admite „discriminarea pozitivă”. Bunăoară, art. 38, alin. 2 impune şi unele măsuri speciale de protecţie socială a muncii; art. 45, alin. 1 spune expres că se bucură de un „regim special de protecţie” copiii şi tinerii; art. 46 instituie de asemenea o „protecţie specială” pentru persoanele handicapate;

3°. Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor trebuie să se realizeze în ambianţa statului de drept. „Nimeni nu este mai presus de lege” – proclamă art. 16, alin. 2 din Constituţie.

Deşi principiul este înscris în contextul „dispoziţiilor comune” privitoare la drepturi şi libertăţi, el are o semnificaţie mai largă, solicitând subordonarea tuturor subiecţilor de drept faţă de lege, indiferent de calitatea lor. Numai astfel statul de drept îşi poate afirma forţa morală şi poate contribui la împlinirea idealului colectivităţii umane84;

4°. Dispoziţiile constituţionale privitoare la drepturile şi la libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale (art. 20, alin. 1 şi 2). Sunt – se poate spune – dispoziţiile „cheie” pentru fixarea dimensiunilor actuale ale protecţiei individului, Decizia Curţii Constituţionale, nr. 107 din 1 noiembrie 1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 306 din 30 decembrie 1995.

84 Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. (Decizia Curţii Constituţionale, nr. 1 din 8 februarie 1994, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 69 din 16 martie 1994.) Pentru unele situaţii de „discriminare negativă”, a se vedea: Decizia Curţii Constituţionale, nr. 4 din 3 iulie 1992, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 182 din 30 iulie 1992; Decizia nr. 35 din 1 iulie 1993, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 218 din 6 septembrie 1993; Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 12 din 19 ianuarie 1994; Decizia nr. 47 din 17 mai 1994, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 139 din 2 iunie 1994; Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 145 din 8 iunie 1994; Decizia nr. 27 din 12 martie 1996.

Măsurilor naţionale în acest domeniu asociindu-li-se cele cu caracter internaţional 5.

Relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional poate îmbrăca una dintre următoarele forme:86 a) O relaţie de substituire, când competenţa reglementării drepturilor aparţine autorităţilor comunitare. Această competenţă poate fi totală sau parţială; b) O relaţie de armonizare, când dreptul naţional continuând să existe, el trebuie să se adapteze şi să evolueze în funcţie de exigenţele definite şi impuse de dreptul comunitar. Cu alte cuvinte, nu-şi determină el însuşi, în totalitate, obiectivele; c) O relaţie de coordonare, care pare sinonimă cu armonizarea. O astfel de relaţie se realizează atunci când în spaţiul dreptului naţional dreptul comunitar intervine, în beneficiul subiectelor de drept, pentru a asigura anumite efecte uniforme; d) O relaţie de coexistenţă, când cele două sisteme de drept, urmărind aceleaşi obiective şi reglementând aceleaşi probleme, o fac pentru situaţii prin ipoteză diferite şi cu preocupări care nu sunt identice, îndeplinind deci, fiecare, o funcţie proprie.

Astfel cum s-a precizat87, dispoziţiile art. 20 din Constituţie implică două consecinţe majore: a) Obligaţia legiuitorului ca întotdeauna să verifice dacă proiectele de legi pe care le dezbate şi le

85 Persoana nu este – încă – un subiect distinct faţă de stat pe planul dreptului internaţional. Totuşi, tendinţa de a i se recunoaşte o asemenea calitate este marcantă. Succesiv şi progresiv s-a admis că individul are o capacitate juridică restrânsă şi pe plan internaţional, sub aspectul unor îndatoriri şi al unor responsabilităţi proprii. (în acest sens, Tribunalul militar de la Nuremberg şi cel pentru Extremul Orient de la Tokio, prin hotărârile lor, au contribuit la atingerea scopului ca, ex proprio vigore, dreptul internaţional să devină aplicabil direct indivizilor, nu prin intermediul statelor). Recunoaşterea dreptului persoanei de a se plânge unor organisme internaţionale, în cazul violării drepturilor sau libertăţilor ei, constituie de asemenea o măsură semnificativă în sensul proiectării individului ca subiect de drept internaţional. Aceasta, contrar doctrinei pozitiviste tradiţionale, după care numai statele pot fi asemenea subiecte. Menţionăm, în acest sens, Protocolul facultativ privind Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială şi Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. (Pe larg, a se vedea: Liberte de l'individu en droit, par E.

— J. A. Daes, raportor special, în Droits de Wiomme, Nation Unites, New York. 1990, nr. 3, passim).

J. Boulouis, Droit institutionnel des communautes europeennes, 3e ed., Montchrestien, 1991, p. 209 – 213.

! Muram, op. Cit., voi. I, p. 222.

Adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care România este parte; b) Obligaţia autorităţilor publice competente ca, în procesul negocierii, încheierii şi ratificării tratatelor internaţionale, să acorde atenţie corelaţiei dintre prevederile actului internaţional şi dreptul românesc, iar în situaţii mai dificil de depăşit să se folosească procedeul rezervelor sau al declaraţiilor.

Art. 20 trebuie conjugat cu art. 11 al Constituţiei, care motivează modul de receptare a normelor internaţionale: a) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte; b) Tratatele ratificate potrivit legii fac parte din dreptul intern. În aceste condiţii, preeminenţa normelor internaţionale faţă de cele interne nu mai este o problemă incidenţă cu suveranitatea, ci cu legalitatea, întrucât, prin ratificare88, normele cuprinse în tratate se ordonează în sistemul juridic naţional. Dispoziţiile art. 20 din Constituţie trebuie interpretate în sensul că reglementările internaţionale au prioritate faţă de legile interne numai dacă respectivele reglementări sunt mai profitabile decât legile interne pentru protecţa drepturilor şi a libertăţilor persoanei. (în acest sens sunt de altfel edificatoare prevederile art. 60 al Convenţiei europene.) O interpretare contrară s-ar opune celei ratio legis a Convenţiei europene89 Alte câteva precizări credem că sunt necesare şi utile: a) în sens strict, Declaraţia Universală nu este un document juridic obligatoriu, ci – cum ea însăşi spune – un „ideal comun” spre care tind popoarele. Constituită însă ca reper pentru interpretarea şi aplicarea legii naţionale şi fiind sursa drepturilor şi

88 întrebarea care stăruie este aceea de a şti care este statutul normelor internaţionale în materia drepturilor omului cuprinse în documente internaţionale neratificate încă sau la care încă nu s-a aderat. Formal juridic şi simplist, asemenea norme nu numai că. Nu au preeminenţă, dar ele nici nu obligă statul. Ar fi însă o concluzie care, fetişizând forma, ignoră realitatea. Ordinea juridică internaţională emană de la comunitatea naţiunilor şi ca „naţiune între naţiuni” trebuie să respectăm această ordine. Pe de altă parte, problema drepturilor omului nu mai este de mult o problemă strict internă. Tocmai internaţionalizarea ei îi conferă garanţia rezolvării. (Fireşte, o asemenea opinie comportă o explicaţie mai largă, precum şi nuanţările necesare).

89 A. se vedea, de asemenea: De Meyer, J. Breves răflections ă propos de Partide 60 de la Convention europienne des droits de l'homme, în „Protection des droits de l'homme: la dimension europăenne”, Cologne, 1988, p. 128; J. D. Evrigenis, Le râie de la Convention europeenne des droits de l'homme, în „New Perspectives for a Common Law în Europe”, Cappelletti (6d.), Bruxelles, 1978, p. 350.

Libertăţilor consacrate prin legea naţională, drepturi universale şi ^prescriptibile, ea are indiscutabil cel puţin o valoare quasi-juridică; b) Deşi din cuprinsul art. 20 nu rezultă expres preeminenţa normelor internaţionale şi faţă de cele constituţionale, această întâietate trebuie admisă – în condiţiile deja precizate90 – căci, altminteri, întrucât reglementarea primară a drepturilor şi a libertăţilor se realizează prin normele legii fundamentale, principiul preeminenţei ar fi anulat91.

Fireşte că, pe calea aderării pure şi simple la un tratat internaţional, nu se poate ajunge la revizuirea implicită a Constituţiei. O asemenea ipoteză ar fi o bizarerie juridică şi de ordinul enormităţii. Prin procedeul tehnic al „ratificării”, normele cuprinse în tratat pot fi „adecvate” – recurgându-se la rezerve şi declaraţii – atribuindu-le înţelesul compatibil cu normele constituţionale. Dacă, totuşi, nu se va putea altfel, condiţia prealabilă a ratificării este revizuirea Constituţiei, după procedura şi în limitele prevăzute de ea însăşi. În perspectiva reintegrării în ambianţa juridică europeană, ea însăşi încă un proces în cristalizare, o prevedere expresă în Constituţia României ar fi fost un obstacol în calea unor speculaţii obsesive, artificiale şi deliberat negative92 în fine, art. 20 specifică preeminenţa reglementărilor internaţionale cât priveşte „drepturile omului”. Într-o consecventă

MA se vedea supra, nr. 153.

91 La o concluzie contrară pare să fi ajuns I. Muraru (op. Cit, p. 222 – 223), dar, în fond, ea este similară celei deja avansate, din moment ce se spune: „Este clar că supremaţia Constituţiei, ocrotită explicit prin art. 51, nu permite ratificarea unui tratat internaţional care ar contraveni prevederilor sale… În sistemul dreptului românesc, prevederile tratatelor internaţionale nu pot fi situate, sub aspectul forţei lor juridice, deasupra prevederilor Constituţiei… Dacă prevederile unor tratate internaţionale ce se negociază conţin asemenea prevederi, ratificarea lor se poate face fie cu rezervele corespunzătoare, fie numai după ce Constituţia este revizuită potrivit art. 147 şi art. 148”.

„Art. 54 din Constituţia Franţei precizează: „Dacă Consiliul Constituţional, sesizat de către Preşedintele Republicii, de către primul-ministru sau de către preşedintele uneia sau alteia dintre Adunări, a declarat că un angajament internaţional cuprinde o clauză contrară Constituţiei, autorizaţia de ratificare sau de aprobare nu poate interveni decât după revizuirea Constituţiei„. Art. 95 din Constituţia Spaniei spune de asemenea că: „încheierea unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia”.

Logică juridică, trebuie admisă această preeminenţă şi cât priveşte îndatoririle;

5°. Exercitarea unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi restrânsă prin lege93 şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale94, a ordinii95, a sănătăţii6 ori a moralei publice97, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor98; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav (art. 49, alin. L)100. Problema restrângerii exercitării unor drepturi sau libertăţi fiind una dintre cele mai delicate, restrângerea trebuie să fie – şi este – ea însăşi circumscrisă. În acest sens: a) împrejurările care justifică restrângerea unor drepturi sau libertăţi sunt expres şi limitativ arătate, urmând deci regulile specifice excepţiilor; b) Deşi aceste împrejurări sunt „comune”, ele pot justifica restrângerea numai „după caz”, adică

93 într-una din variantele proiectului de Constituţie s-a precizat că este vorba despre o „lege organică”. Ea a fost însă abandonată sub motivul că, uneori, măsuri minore cu caracter restrictiv pot şi trebuie să fie luate de către autorităţi administrative. Nu se deschide astfel calea abuzurilor, întrucât orice cetăţean se poate adresa justiţiei pentru protecţia drepturilor şi intereselor lui legitime (art. 21, alin. 1 şi 2 al Constituţiei).

Conceptul de „siguranţă naţională” vizează protecţia statului, mai ales în ceea ce priveşte integritatea teritorială şi independenţa naţională. (Siguranţa sau securitatea socială vizează protecţia societăţii).

95 „Ordinea publică” este ansamblul regulilor care asigură siguranţa societăţii şi a căror încălcare nu antrenează decât ilegalitatea parţială a unui act sau a unui fapt juridic. Adeseori se foloseşte şi conceptul de „securitate publică”, cu un sens mai larg, semnificând ansamblul dispoziţiilor prin care se asigură liniştea publică, armonia socială, respectul faţă de lege şi faţă de deciziile legitime ale autorităţilor publice.

96 „Sănătatea publică” desemnează protecţia sanitară a întregii populaţii sau a unei părţi din aceasta.

97 „Morala publică” constituie ansamblul preceptelor de conduită, dependente de conştiinţa individului şi de cea a colectivităţii din care el face parte.

98 Asigurarea respectării „drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor” este o cerinţă de la sine înţeleasă, din moment ce persoana aparţine unei colectivităţi sociale. Drepturile şi libertăţile celorlalţi merită aceeaşi protecţie ca şi drepturile şi libertăţile proprii.

99 Instrucţia penală este o componentă a ordinii de drept şi ea se înfăptuieşte, înainte de toate, sub semnul interesului general. Ea semnifică succesiunea actelor şi faptelor care articulează procesul penal, în aproape toate fazele şi etapele acestuia, având deci un înţeles mai larg decât cel în mod obişnuit acreditat.

100 Textul, în ansamblu, corespunde exigenţelor ce rezultă din art. 29 – 30 ale Declaraţiei Universale, art. 12, 14, 18 – 19 şi 21 ale Pactului relativ la drepturile civile şi politice şi art. 4 – 5 şi 8 ale Pactului relativ la drepturile economice, sociale Ş> culturale.

Ţinând seama de natura dreptului sau a libertăţii; c) Restrângerea nu poate fi discriminatorie, pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială102; d) împrejurările arătate nu sunt singurele care justifică restrângerea exercitării unor drepturi, Ia acestea adăugându-se altele, speciale, proprii unor drepturi sau libertăţi, de asemenea consemnate expres şi limitativ. (De exemplu: dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi nu poate leza „bunele moravuri”103 – art. 26, alin. 2; libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei, nici dreptul la propria imagine – art. 30, alin. 6; dreptul la grevă nu poate pune în pericol asigurarea serviciilor esenţiale pentru societate – art. 40, alin. 2 ş.a.m.d.; e) împrejurările „comune” de restrângere au un caracter temporar, ele sunt esenţialmente fortuite, pe când împrejurările „speciale” au un caracter permanent; f) Toate aceste împrejurări „comune” sau „speciale”, sunt consacrate legal, ele neputând fi produsul convenţionalismului; g) Restrângerile – în concordanţă cu normele internaţionale în materie -trebuie să vizeze totdeauna un drept determinat sau o componentă determinată a respectivului drept şi, de asemenea, ele trebuie să fie compatibile cu posibilitatea exercitării celorlalte drepturi sau libertăţi; h) într-un sens mai larg, restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o – şi adecvată acesteia – fără să afecteze însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii (art. 49, alin. 2)104. Principiul proporţionalităţii este

101 Bunăoară, nici o împrejurare nu poate justifica restrângerea exercitării dreptului Ia viaţă, a dreptului de a nu fi supus la torturi, de a beneficia de legea penală mai blândă sau a libertăţii de a gândi ori a libertăţii religioase.

102 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, prin lege, în condiţiile şi în limitele prevăzute de Constituţie, nu poate avea semnificaţia discriminării. Criteriile discriminatorii sunt cele prevăzute la art. 4, alin. 2 din Constituţie: rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea, originea socială. Art. 14 al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale precizează că exercitarea drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie asigurată, fără nici o deosebire, „fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa Ia o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie” (s.n.).

103 Obiceiurile, naturale sau dobândite, cu privire la ceea ce este decent sau indecent, permis sau nepermis.

04 S-ar mai fi putut adăuga că restrângerea trebuie să se facă exclusiv în vederea favorizării „interesului general” într-o „societate democratică”. (Aşadar, restrângerea nu poate fi făcută în profitul unei persoane sau a unei autorităţi, ci în favoarea colectivităţii sau a unei părţi din ea. Pe de altă parte, numai o „societate democratică” indiscutabil un principiu constituţional, dar, în cazul inexistenţei unor predeterminări legale a proporţionalităţii, aceasta este o chestiune concretă, de fapt, care urmează să fie verificată şi apreciată de autoritatea competentă în faţa căreia s-a invocat neproporţional itatea; i) Nici o împrejurare de restrângere nu poate justifica eo ipso pierderea unor drepturi anterior dobândite sau reconsiderarea beneficiului produs prin dobândirea lor105; j) în nici o împrejurare nu poate fi refuzat dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, pentru ca aceasta să aprecieze legalitatea măsurilor de restrângere. „Orice persoană – precizează Constituţia – se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exerciţiul acestui drept” (art. 21, alin. 1 şi 2)106; 6°. Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi (art. 54). Este implicată aici ideea sancţionării „abuzului de drept”110 sau, corect vorbind, a „exercitării abuzive” a dreptului111. Într-adevăr, constituie garanţia că motivele de limitare sau restrângere a exercitării unor drepturi nu vor fi invocate abuziv).

105 Un drept dobândit este totdeauna rezultatul direct al unor factori obiectivi, aşa încât pierderea sau reconsiderarea lui trebuie să se întemeieze pe supoziţii legale, explicite. (E.

— J. A. Daes, Raportul, cit. Supra, nr. 392 – 393, p. 142).

106 în cazul persoanelor arestate, art. 23, alin. 4 consacră – ca drept constituţional -dreptul de habeas corpus (de la numele unei legi celebre în Anglia), dreptul arestatului de a se plânge judecătorului cu privire la legalitatea mandatului de arestare.

107 Interdicţia exercitării abuzive a drepturilor şi a libertăţilor nu priveşte numai drepturile şi libertăţile „constituţionale”, ci toate drepturile subiective, precum şi quasi-drepturile, adică interesele legitime şi juridic protejate.

108 „Buna-credinţă” şi „reaua-credinţă” fiind categorii antinomice, ar rezulta că drept criteriu al abuzului este considerată vinovăţia. Şi mai departe, s-ar putea deduce de aici că legea fundamentală promovează teoria subiectivă sau psihologică cu privire la exercitarea abuzivă a dreptului. (Pentru dezvoltări, a se vedea: I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1988, p. 62 şi urm.).

109 Exercitarea abuzivă a unor drepturi subiective se poate produce chiar fără încălcarea drepturilor şi a libertăţilor celorlalţi. (De exemplu, în sensul art. 53 – 54 ale Legii nr. 18/1991, proprietarii terenurilor care nu le cultivă îşi exercită abuziv dreptul lor de proprietate. S-ar putea însă spune că astfel este lezat „interesul general”).

110 încă în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, s-a înscris responsabilitatea pentru exercitarea abuzivă a unei libertăţi (art. 11).

111 Expresia „abuz de drept” desemnează faptul exercitării dreptului pentru raţiuni sau în vederea unor scopuri contrare ratio legis.

Exercitându-şi drepturile, titularul lor trebuie să o facă în scopul social-economic sau politic pentru care legea a recunoscut şi a garantat acele drepturi. Devierea exercitării dreptului de la ratio legis înseamnă exercitarea lui anormală şi deci condamnabilă. Dar interdicţia exercitării abuzive a dreptului este ea însăşi susceptibilă de interpretare abuzivă. Aşa încât, considerăm că totdeauna problema „abuzului de drept” trebuie să facă obiectul unui control judiciar;


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   50




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin