Ion Budai Deleanu



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə12/50
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#96109
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   50

Greu de stabilit de asemenea locul actelor normative care provin de la autorităţile locale. De exemplu, cele ale consiliului local în raport cu cele ale primarului, din moment ce ambele aceste organe sunt „reprezentative” şi au aceeaşi bază electorală55. Sau relaţia dintre actele organelor menţionate şi actele normative ale prefectului, întrucât – cum precizează art. 98, alin. 2 din Legea nr. 69/1991 – între consiliile locale şi judeţene, primari şi prefect, cât şi între preşedinţii consiliilor judeţene şi ai celor locale nu există raporturi de subordonare.

Aşa fiind, să reţinem că înşiruirea actelor juridice normative, astfel cum aceasta a fost făcută, nu semnifică întocmai şi ierarhia acestor acte. Cu o singură excepţie: Constituţia. Ea se află indubitabil la vârful piramidei.

Principiul constituţionalităţii cumulează şi articulează mijloacele juridice având ca scop asigurarea conformităţii regulilor dreptului cu Constituţia56.

55 Consiliile locale şi primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Viceprimarii se aleg prin vot indirect de către consiliile locale. (Art. 1, alin. 1 din Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale.)

Din păcate, supremaţia Constituţiei este consacrată numai în contextul îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Probabil faptul că această supremaţie a devenit un loc comun, una din acele axiome care, dacă este afirmată şi demonstrată, se preface în banalitate, scuteşte de imputări. Supremaţia Constituţiei este un truism.

Cerinţa irepresibilă a conformităţii poate fi examinată în două accepţiuni: materială, adică raportarea regulilor dreptului la conţinutul reglementărilor constituţionale; formală, adică raportarea respectivelor reguli la procedurile instituite de Constituţie pentru emiterea lor57.

Principiul constituţionalităţii nu este reductibil doar la una dintre cele două accepţiuni. El trebuie să se exprime sub ambele aspecte.

Principiul constituţionalităţii rezumă, în cele din urmă, relaţia dintre autoritate şi libertate. Problema drepturilor şi a libertăţilor individuale apare ca fiind şi o problemă esenţialmente de constituţionalitate.

156. „Blocul constituţional” – expresie frecvent întrebuinţată în doctrina franceză, poate datorită plasticităţii şi forţei ei de sugestie – este – păstrând maniera de exprimare – un „imobil” alcătuit din „piese constituţionale”. Care sunt aceste „piese” şi cum sunt ele articulate?

„Blocul constituţional” cuprinde ansamblul regulilor juridice, indiferent de sursa acestora şi de procedura lor de adoptare, care au ca obiect reglementarea unor „materii” constituţionale. Aşadar, criteriul suficient de apreciere este – în acest caz – cel material. Având un asemenea reper, fac parte din sistemul normelor constituţionale sau, după caz, sunt susceptibile de integrare în acest sistem următoarele categorii de norme:

— Normele cuprinse în Constituţie, indiferent de locul aşezării lor, de maniera tehnică în care sunt formulate58, de gradul lor de generalitate59 sau de concretitudine;

— Tratatele internaţionale60 privind drepturile omului, la care România este parte, precum şi celelalte tratate care, prin ratificare sau

57 în acelaşi sens, J. Gicquel se referă la „conformitatea internă” şi „conformitatea externă” (op. Cit., p. 210).

58 Sunt deci norme constituţionale şi eventualele precepte cuprinse în preambulul unei constituţii, întrucât preambulul realizează o funcţie introductivă la actul juridic normativ. Nu au însă un asemenea caracter considerentele cuprinse într-o eventuală expunere de motive.

59 Sunt norme constituţionale şi principiile cuprinse în aşezământul juridic fundamental, caracterul normativ al unui principiu neputând fi pus în discuţie prin trimitere la structura lui logico-formală. (în acelaşi sens: I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1990, p. 23.) aderare potrivit legii, fac parte din dreptul intern, dacă acestea au ca obiect „materii” constituţionale;

— Legile organice61, prin care sunt reglementate relaţii sociale privind instituţionalizarea puterii şi cadrul de exercitare a acesteia (de exemplu, cele prin care se reglementează sistemul electoral, modul de organizare şi desfăşurare a referendum-ului, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă ş.a.);

— Legile ordinare, în măsura în care acestea au implicaţii în sfera unor raporturi de drept constituţional (de exemplu, legea având ca obiect ocuparea unor funcţii sau demnităţi publice în considerarea calităţii de cetăţean român sau legea privind statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor care locuiesc în România, precum şi condiţiile de acordare ori de retragere a dreptului de azil);

— Hotărârile având ca obiect organizarea şi funcţionarea Camerei Deputaţilor şi a Senatului62;

— Cutumele constituţionale63, această „veritabilă sevă constituţională – cum spunea J. Gicquel – care întreţine cu constituţia

60 în context, noţiunea de „tratate internaţionale” este întrebuinţată în sens larg şi convenţional, incluzând şi acele documente internaţionale care, stricto sensu, nu sunt tratate (de exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).

61 Legile organice sunt legi „intermediare”, între constituţie şi legile ordinare.

62 Admiţând că şi regulamentele de organizare şi funcţionare ale celor două Camere sunt izvoare ale dreptului constituţional, I. Muraru precizează că acestea „sunt legi şi, ca atare, ele sunt cuprinse implicit în categoria legilor”. (Op. Cit., p. 29). Ne îngăduim să credem că, dacă în condiţiile unui parlament unicameral, calificarea regulamentului ca lege ar putea constitui eventual o ipoteză ştiinţifică, anevoios de susţinut, dar şi cu unele şanse de persuasiune, în condiţiile unui parlament bicameral o astfel de încercare ar fi, poate, temerară pentru un prim şi prea simplu motiv, suficient sieşi: regulamentul este o hotărâre cu caracter normativ adoptată, în baza principiului autonomiei regulamentare, de o singură Cameră, pe când legea este produsul manifestărilor de voinţe ale celor două Camere.

63 „Cutuma constituţională” trebuie deosebită de „convenţia constituţională”, aceasta din urmă semnificând „acordul politic” prin care se conciliază în jurul unui text constituţional ori se contrazice un astfel de text. (Termenul, de origine engleză, a fost definit de A. V. Dickey, An Introduction to the Study of the Law the Constitution, Londra, 10e 6d, 1982, p. 422.) De exemplu, în faza dezbaterii de către Adunarea Constituantă a antreproiectului de Constituţie, în cadrul lărgit al Comitetului Permanent al Adunării, cu participarea reprezentanţilor partidelor politice prezente în relaţii dialectice”. Acestea însă, cu următoarele precizări: a) Practica din procesul constituţional64 să se convertească într-adevăr în cutume65; b) Cutuma să îndeplinească exclusiv o funcţie interpretativă sau supletivă faţă de dispoziţiile constituţionale, să fie deci praeter legem, iar nu contra legem sau abrogativă 6; c) Cutuma să nu constituie forma ocultă de violare a constituţiei67. Cutuma nu are deci un rol preponderent, dar niciunul insignifiant68;

— Construcţia jurisprudenţială a unor precepte constituţionale. Acesta componentă a „blocului constituţional” trebuie însă tratată restrictiv şi cu multă prudenţă: a) Instanţele judecătoreşti nu pot crea norme independente, nici norme noi, ele trebuie să se mărginească la aplicarea legii; b) In sistemul constituţional actual, prerogativele

V-” iParlament şi a Comisiei pentru elaborarea proiectului, au fost convenite unele dintre viitoarele texte constituţionale (art. 23, art. 32, art. 127 ş.a.).

64 Practica aplicării Constituţiei nu este sinonimă cutumelor constituţionale. Pentru ca o practică să devină cutumă, ea trebuie să întrunească condiţiile acesteia. De exemplu, după constituirea primului Parlament, pe bâza Decretului-Lege nr. 92/1990, şi până la adoptarea Constituţiei, s-au înregistrat – cum era şi de aşteptat – unele practici constituţionale, prin care au fost întregite sumarele dispoziţii ale respectivului act normativ în ce priveşte, mai ales, funcţionarea autorităţilor publice şi raporturile dintre acestea. (Astfel, organizarea unor şedinţe comune ale celor două Camere şi adoptarea de hotărâri comune, consultarea grupurilor parlamentare înainte de a se trece la deliberare, revenirea asupra votului, învestirea numai parţială a Guvernului ş.a.) Unele dintre aceste „practici” au fost „absorbite” în cuprinsul Constituţiei (de exemplu, şedinţele comune), altele au fost prohibite prin reglementarea constituţională (de exemplu, votul de încredere acordat de Parlament priveşte Guvernul în totalitatea lui, nefiind posibilă decât învestirea sau demiterea colectivă a acestuia).

65 Adică, practica să fie repetată, de durată, constantă, clară, acreditată ca atare şi confirmată printr-un fapt sau o decizie oarecare.

66 Abrogarea sau modificarea unui text constituţional nu poate fi decât expresă. Ea nu poate rezulta dintr-un fapt de încălcare a Constituţiei. Oricum, în cazul constituţiilor scrise şi care stabilesc o procedură specială de revizuire, cutuma constituţională adversus legem este prin definiţie incompatibilă cu acestea, căci, altfel, procedura însăşi de revizuire este lipsită de sens, devenind deci inutilă.

67 Practica, în procesul aplicării Constituţiei, devine un fapt de violare a acesteia, atunci când ea este opera unei singure „puteri”, contrar voinţei celorlalte.

68 într-o concepţie sociologică, cutuma constituie infrastructura pe care se edifică dreptul, ea reprezintă ghidul modului de aplicare şi de dezvoltare a legislaţiei. În concepţia pozitivismului legislativ, cutuma îndeplineşte un rol extrem de restrâns, insignifiant. Ambele concepţii sunt aşezate la extreme: prima exaltează realitatea; a doua o minimalizează. (Mai pe larg: Rend David, Camille Jauffret – Spinosi, Les systemes de droit contemporains, 9 ed., Dalloz, Paris, 1988, p. 139 -142.) legislative sunt atribuite organului legiuitor (Parlamentul), precum şi, în condiţii speciale, predeterminate, pe o perioadă limitată, organului central cu competenţă generală (Guvernului)69. Natura prerogativelor atribuite prin Constituţie diferitelor categorii de organe ale statului exclude, în principiu, posibilitatea întrunirii la un singur organ a două funcţii distincte, cea legislativă şi cea judecătorească.

Totuşi, nu putem face abstracţie de faptul că, în procesul de interpretare a legii şi de aplicare a acesteia, instanţele judecătoreşti, definind sau precizând textele constituţioanle, ele au nu numai posibilitatea de a contura sensul acestora şi scopul lor, dar şi de a le întregi, dacă însăşi legea fundamentală, în anumite situaţii, le permite să procedeze astfel. Câteva dintre prevederile constituţionale credem că au forţă de sugestie, în acest sens. Potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privitoare la drepturile şi la libertăţile cetăţenilor trebuie să fie „interpretate şi aplicate” în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte70. Valorizând prevederi din documentele internaţionale, cu valoare exclusiv politică şi morală, din pactele şi celelalte tratate, instanţele judecătoreşti vor întregi reglementările naţionale, atât în ce priveşte conţinutul drepturilor şi al libertăţilor, cât şi în ceea ce priveşte sistemul lor de garanţii. În situaţii destul de frecvente, instanţele trebuie să definească concepte indefinite sau insuficient definite, fluctuante chiar prin natura lor. De exemplu, tratament „degradant” (art. 22, alin. 2), „bunele moravuri” (art. 26, alin. 2, art. 30, alin. 7), „ordinea publică” (art. 26, alin. 2, art. 27, alin. 2, litera c), „în timpul nopţii” (art. 27, alin. 4), „spirit de toleranţă” şi „respect reciproc” (art. 29, alin. 2), „demnitate” (art. 30, alin. 6), „viaţă particulară” (art. 30, alin. 6), „principiile statului de drept” (art. 37, alin. 2), „pericol” (art. 39, alin. 2, litera c), „trai decent” (art. 43, alin. 1), „utilitate publică” (art. 41, alin. 3), „dreaptă

69 Delegarea legislativă se realizează printr-o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (art. 114). 0 Statul poate deveni „parte” la unele convenţii internaţionale fără cerinţa ratificării ulterioare, dacă legea permite. Dar există chiar situaţii în care, în sens larg vorbind, România devine „parte” la documente internaţionale prin simpla „recunoaştere” a valabilităţii şi utilităţii acestora, asumându-şi totodată, unilateral, obligaţia de a le respecta.

Despăgubire„ (art. 41, alin. 3), „interes general„ (art. 41, alin. 4), „morală publică„ (art. 49, alin. 1), „aşezare justă„ a sarcinilor fiscale (art. 53, alin. 2), „bună-credinţă„ (art. 54), „proporţionalizarea” restrângerii exercitării dreptului (art. 49, alin. 2) etc.

Două dispoziţii în materie civilă, aparent contradictorii, implică totuşi ideea că trebuie să admitem, în condiţii restrictive, „puterea normativă a jurisprudenţei”. Pe de o parte, judecătorii nu se pot pronunţa prin hotărârile lor pe cale de „dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor” ce le sunt aduse spre rezolvare (art. 4

C. Civ.)71. Pe de altă parte, ei nu pot refuza judecata, „sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare”, căci, altfel, ei sunt culpabili de denegrare de dreptate (art. 3 C. civ.).

Aşadar, instanţele sunt obligate, prin lege, să creeze norma, atunci când „legea nu prevede”, sau să o întregească, când ea este „neîndestulătoare”. Normele „create” sau „întregite” pot fi incluse în „blocul constituţional” dacă, fireşte, ele au ca obiect materii constituţionale (bunăoară, mai ales şi frecvent, drepturile şi libertăţile fundamentale). Construcţia jurisprudenţială este însă îngrădită în conţinut şi efecte: a) Mai întâi, pentru că, de fapt, instanţele – în situaţiile arătate – nu construiesc o „normă”, în sensul riguros la termenului, ci formulează un principiu de drept, prin interpretarea elorlalte principii şi a ansamblului legislaţiei, principiu aşezat la baza otărârii pronunţate; b) Apoi, pentru că hotărârea instanţei este ircumscrisă unui „caz concret”, iar autoritatea de lucru judecat, în ondiţiile triplei identităţi de obiect, părţi şi cauză – subliniem „cauză” entru ceea ce aici ne interesează – operează numai faţă de părţi şi istanţă. În aceste. Condiţii şi în asemenea limite, construcţia jrisprudenţială poate fi, în principiu, admisă.

Dar, neîndoios, ceea ce va aduce un aport substanţial la înzestrarea blocului constituţional„ va fi practica pe care o va realiza Curtea Constituţională, ale cărei decizii sunt, în principiu, obligatorii”.

— Ordonanţele Guvernului sunt – şi ele – susceptibile de itegrare în „blocul constituţional”, dacă au ca obiect „materii” în acelaşi sens, P. Pactet, op. Cit, p. 528 – 529; Ch. Cadoux, op. Cit, p. 168 – 169. L. se vedea de asemenea: R. David, C. Jauffret-Spinosi, Les grands systemes de droit comtemporains, 9e 6d., Ed. Dalloz, Paris, 1988, p. 143 şi urm.

Constituţionale (de exemplu, garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale). Ele au însă o semnificaţie cu totul restrânsă: a) Domeniile în care se emit ordonanţe nu treuie să facă obiectul legilor organice; b) Ordonanţele trebuie să aibă totdeauna la bază o lege specială de abilitare sau, după caz, ele trebuie depuse spre aprobare Parlamentului; c) Ele sunt vremelnice; d) Sunt incerte, pentru că Parlamentul le poate respinge. Totuşi, nu le putem ignora, întrucât ordonanţele aprobate de Parlament au forţa juridică a legilor ordinare. Iar dacă legea ordinară este o sursă a „blocului constituţional”, principial poate fi o astfel de sursă şi ordonanţa. (De altminteri, art. 144, lit. „c” din Constituţie ne confirmă, credem, concluzia, din moment ce excepţia de neconstituţionalitate poate privi atât legile, cât şi ordonanţele).

Concluzia ce se impune este aceea că „blocul constituţional” este alcătuit dintr-o varietate de precepte constituţionale sau cu valoare constituţională şi că, în orice caz, sfera acestuia este mai largă decât curpinsul Constituţiei.

Articularea elementelor72 care alcătuiesc „blocul constituţional” are la bază trei principii: a) Principiul supremaţiei Constituţiei; b) Principiul legalităţii; c) Principiul preeminenţei reglementărilor internaţionale faţă de cele interne, în materia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

157. Controlul constituţionalităţii. O posibilă şi unică relaţie între suveranitatea naţională şi lege „ar putea conduce la ideea că orice formă de control al constituţionalităţii legilor este inadmisibilă, doar legea este expresia „voinţei generale”, este ea însăşi obiectivarea suveranităţii. Aşadar, prin definiţie, legea s-ar dovedi incontrolabilă, necenzurabilă. Respingerea ab initio a oricărei forme de control al constituţionalităţii legilor ar fi însă cu totul anacronică: într-adevăr, legea este expresia voinţei generale, dar ea nu exprimă această voinţă decât respectând Constituţia; în sens larg, legea este un act de aplicare a Constituţiei, prin urmare un act interpretabil, ca toate actele sau faptele circumstanţiale; multitudinea

2 Nu am menţionat printre aceste elemente „decretele-legi”. Nu pentru că ele n-ar fi susceptibile de integrare în „blocul constituţional” (de exemplu, Decretul-Lege nr. 92/1990, care a fost, totodată, şi o „mini-constituţie”), ci pentru că aparţin trecutului, fiind acte specifice Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională.

* t.'„nslilu|ional II şi diversitatea relaţiilor sociale – obiect de reglementare a legii -provoacă ineditul situaţiilor juridice concrete, greu sau imposibil de închipuit la data edificării legii, în forma ei esenţialmente generală, impersonală; Constituţia nu defineşte numai o ordine juridică obiectivă, care interesează autorităţile politice şi judecătoreşti, ci şi o ordine juridică subiectivă, care interesează persoanele fizice, sub aspectul drepturilor şi al libertăţilor acestora; în fine, legiuitorul însuşi nu este infailibil.

Constituţia – prin conţinutul şi forma ei – este o „lege cu puterea la pătrat”. Ea trebuie deci să se impună tuturor celorlalte legi. Altminteri, ea ar deveni un simplu substantiv comun. Ierarhia normelor juridice ar fi – şi ea – inutilă, iar echilibrul instituţional, precum şi efectivitatea drepturilor şi a libertăţilor ar ajunge să fie simple deziderate.

Legea fundamentală a României a instituit un control al constituţionalităţii legilor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, regulamentelor Parlamentului şi ordonanţelor Guvernului, printr-un organ special şi specializat: Curtea Constituţională73.

Capitolul II

STATUTUL CONSTITUŢIONAL AL OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI

Secţiunea 1-a

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

158. Preliminarii. Tema drepturilor, a libertăţilor şi a îndatoririlor fundamentale a fost şi este, în esenţă, aceeaşi dintotdeauna şi pretutindeni. Timpul şi contextul istoric n-au făcut decât să o amplifice sau – <şi acesta este sensul real, ascendent şi pozitiv – să-i diminueze acuităţile, prin rezolvări tot mai încurajatoare.

73 Pentru dezvoltări, a se vedea infra, titlul final.

Interesul este de la sine înţeles. Această temă morală, politică şi juridică este indeniabilă. A devenit de asemenea un loc comun adevărul că edificiul constituţional al oricărei ţări este cu siguranţă sortit prăbuşirii dacă principala coloană de susţinere a acestuia -drepturile şi libertăţile omului şi ale cetăţeanului – nu este reală şi durabilă. Indubitabil, dinamica istoriei umanităţii sugerează forma de mişcare a unui bumerang: totul pleacă de la om şi revine la el. În folosul sau împotriva lui. Omul este reperul axiologic cardinal al oricărui sistem juridic.

Nu este deci deloc întâmplător faptul că, după un prim titlu la Constituţie, sintetizând unele dintre principiile ce guvernează întreaga„materie constituţională”74, urmează titlul având ca substanţă drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, un titlu dens, conceput în manieră exhaustivă şi finalizat aproape la fel75, un titlu cu ambiţii tutelare.

74 Titlul I al Constituţiei, intitulat „Principii generale”, a fost, uneori, pe parcursul articulării lui, apreciat fie ca o „introducere” la Constituţie, fie ca un 'toreambul„ al acesteia. El nu este niciuna, nici alta. Este pur şi simplu prima parte a materiei constituţionale, iar regulile aici cuprinse, sub denumirea de „principii generale„, sunt -şi ele – norme – de mai mare generalitate – asemenea tuturor celorlalte norme din corpul Constituţiei. De altfel, chiar dacă acest titlu ar fi avut semnificaţia unui preambul, prescripţiile lui ar fi fost obligatorii, înzestrate cu forţă juridică, întrucât preambulul, realizând o funcţie introductivă la actul fundamental, cuprinde el însuşi norme fundamentale. (Pentru dezvoltări, a se vedea: I. Deleanu, Preambulul şi expunerea de motive, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, 1976, p. 6 şi urm.)

75 Poate fi sugestivă, sub acest aspect, comparaţia reglementărilor cuprinse în Constituţia României, privitor la drepturile şi libertăţile fundamentale, cu prevederile înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale. (Această comparaţie a fost făcută şi de Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva, Centrul pentru drepturile omului, consemnată în Raportul din 28 iunie 1991 al colectivului serviciilor consultative şi de asistenţă tehnică acordată autorităţilor române în cadrul elaborării proiectului de Constituţie, colectiv cu care Comisia de redactare a proiectului a avut contacte nemijlocite). Ar rezulta din această comparaţie că legea fundamentală a României nu se referă sau nu se referă expres doar la drepturile menţionate în art. 6 (recunoaşterea personalităţii juridice) şi art. 27. Pct. 2 (protecţia proprietăţii intelectuale) ale Declaraţiei Universale, întrucât astfel de reglementări fac obiectul legii civile. În rest, „catalogul” drepturilor şi libertăţilor fundamentale corespunde întocmai standardelor internaţionale.

Este inutil să revenim asupra unor subiecte76, aşa încât, după sugestia pe care o facem în legătură cu o posibilă clasificare – poate, mai degrabă, metodologică – a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, vom proceda la examinarea, sumară, a acestora, stăruind numai asupra garanţiilor pe care însăşi Constituţia le aşază la fundamentul lor.

159. Principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Sub denumirea de „dispoziţii comune”, similară sintagmei „principii comune”, în Constituţie sunt înscrise câteva reguli structurante77:

1°. Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea (art. 15). Principiul astfel formulat are multiple semnificaţii: a) EI evocă universalitatea drepturilor şi a libertăţilor, precum şi egalitatea deplină între cetăţeni, sub aspectul vocaţiei lor la orice drept sau libertate; b) In sensul acestui principiu, drepturile şi obligaţiile constituie o unitate sui generis, această unitate dând expresie echităţii şi egalităţii în tratament juridic78. Adeseori, obligaţiile sunt indisolubil legate de drepturi, încât exercitarea sau chiar existenţa dreptului nu pot fi concepute în lipsa obligaţiei. Uneori, obligaţiile prevalează faţă de drepturi sau îndeplinirea obligaţiei constituie tocmai cauza dreptului79; c) Textul implică – şi în acest domeniu – principiul legalităţii, conform căruia nici drepturile, nici îndatoririle nu pot fi contra legem saupraeter legem.

Cât priveşte universalitatea drepturilor şi a libertăţilor, ea s-ar fi putut exprima şi printr-o altă formulă: „Cetăţenii au dreptul de a

76 A se vedea supra, nr. 18.

77 Chiar cu riscul unor repetări, le vom întregi cu alte câteva asemenea reguli enunţate, disparat, în cuprinsul Constituţiei, dar interesând materia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   50




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin