Ion Budai Deleanu



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə14/50
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#96109
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   50

7°. Drepturile şi libertăţile sunt prerogative „definite”, adică puteri stabilite şi garantate constituţional care implică posibilitatea pentru titularii lor de a desfăşura o anumită conduită, nemijlocit pe temeiul normei constituţionale; totodată, ele implică obligaţii concrete pozitive din partea autorităţilor administrative pentru ca respectivele drepturi şi libertăţi să fie realizate. Totuşi, în unele situaţii, însăşi norma constituţională n-a putut detalia conţinutul dreptului şi a libertăţii, precum şi condiţiile exercitării acestora, lăsându-le pe seama legii ordinare. Pentru asemenea situaţii există, desigur, riscul deformării sau chiar cel al anulării raţiunilor legii fundamentale. Tocmai de aceasta, câteva măsuri preventive au fost considerate absolut necesare: a) Stabilirea prin lege organică a principiilor sau regulilor generale care trebuie să guverneze unele dintre relaţiile sociale în spaţiul cărora au a se manifesta drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului (sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendum-ului, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, regimul proprietăţii, al celorlalte drepturi reale şi al moştenirii, regulile generale privitoare la raporturile de muncă, la sindicate şi la protecţia socială etc); b) Instituţionalizarea controlului constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor; c) Interdicţia revizuirii Constituţiei, dacă prin aceasta s-ar ajunge la suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora; d) Instituţionalizarea contenciosului administrativ;

8°. Câteva principii vizează direct domeniul răspunderii penale112, unul dintre domeniile în care drepturile şi libertăţile au mai „Art. 6, pct. 2 – 3 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statuează, între altele, prezumpţia de nevinovăţie, dreptul persoanei de a cunoaşte, „într-o limbă pe care o înţelege şi de o manieră detaliată”, natura şi cauza acuzării împotriva sa, dreptul persoanei de a-şi pregăti apărarea şi de a şi-o face accentuate semnificaţii şi implicaţii (prezumpţia de nevinovăţie – art. 23, alin. 8: nullum crimen, nulla poena sine/ege113- art. 23, alin. 9; respectarea demnităţii individului, nimeni neputând fi supus torturii, unei pedepse sau unui tratament inuman ori degradant114 – art. 22, alin. 2; interzicerea pedepsei cu moartea115 – art. 22, alin. 3; respectarea principiului legalităţii, în sensul că fiecare este prezumat liber şi nici o restricţie nu poate fi adusă libertăţii individuale decât în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege – art. 23, alin. 1- 2; garantarea dreptului la apărare în tot cursul procesului – art. 24, alin. 2; interzicerea creării de instanţe extraordinare – art. 125, alin. 2; instituţionalizarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale – art. 48, alin. 3; interdicţia confiscării averii dobândite licit personal ori cu asistenţa unui apărător ales de el, dreptul de a propune probe, dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret. Art. 23 – 24 din Constituţia României satisface întocmai aceste exigenţe.

113 „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional” (art. 7, pct. 1 din Constituţie).

114 în consonanţă cu Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1984, este interzisă invocarea „ordinului superiorului” sau „circumstanţele excepţionale”. Mai pe larg, a se vedea: I Voyame, La Convention de l'Organisation des Nations Unies contre la torture et autres peines au traitement cruels, inhumaine ou dăgradants, în „Bulletin des droits de l'homme”, 89/1, Nations Unies, New York, 1990, p. 77 – 84.) Convenţia defineşte însă numai „tortura” (prin natura actului, a autorului acestuia şi a scopului urmărit de autor).

115 Art. 1 din „Al doilea protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea”, ratificat de România la 25 martie 1991, prevede că: a) Nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la acest Protocol nu va fi executată; b) Fiecare stat parte va lua toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa. (La 1 ianuarie 1992 erau părţi la acest Protocol numai 12 state.) Prin Protocolul nr. 6, din 1983, la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pedeapsa cu moartea a fost abolită. Un stat – precizează art. 2 din Protocol – „poate prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război”.

116 Art. 5, pct. 6 din Convenţie prevede că „orice persoană victimă a unei arestări sau a unei deţineri”, în condiţii contrare celor prevăzute în cuprinsul acestui articol, „are dreptul la reparaţii”. A se vedea, de asemenea: „Declaraţia de principii fundamentale de justiţie referitoare la victimele criminalităţii şi victimele abuzului de putere”, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O. N. U., 40/34 din 29 noiembrie 1985.

Şi prezumpţia caracterului licit al dobândirii averii – art. 41, alin. 7117; neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale mai favorabile”8;

9°. Extrateritorialitatea legii naţionale, cât priveşte drepturile şi obligaţiile ce revin cetăţenilor români. În acest sens, art. 17 precizează: „Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară”. Este consacrat astfel „dreptul de protecţie”, recunoscut pe plan internaţional, potrivit căruia, în principiu, puterea statului se extinde şi asupra cetăţenilor săi care se găsesc în afara graniţelor119;

10°. Aplicarea „regimului naţional” faţă de cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România, aceştia bucurându-se de 'protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi” (art. 18, alin. L)120. Aşadar, efectiv, cetăţenii străini şi

117 Art. 1 din Protocol-adiţional la Convenţia pentru protecţia dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că: „Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa deeât pentru o cauză, de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

118 S-a încercat de fapt să se exprime esenţa art. 11, paragraful 2 al Declaraţiei Universale şi a art. 15 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Acest principiu era enunţat în art. 1 din Codul civil, ca principiu de reglementare, iar nu de interdicţie legiuitoare. Într-o altă formă, principiul neretroativităţii este formulat şi de art. 10 din Codul penal – regula activităţii legii penale. Dar există şi situaţii în care legea penală retroactivează sau ultraactivează. Apoi, de regulă, cât priveşte legile de procedură penală, se aplică principiul tempus regit actum. Totuşi, un amendament cu următorul cuprins a fost recomandat de Comisie pentru a fi acceptat de Adunarea Constituantă: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile” (art. 15, alin. 2). Adunarea Constituantă 1-a acceptat.

„'Dreptul de protecţie trebuie însă exercitat cu respectarea suveranităţii statului pe teritoriul căruia se află cetăţenii români, a normelor şi convenţiilor internaţionale, precum şi, de regulă, în condiţii de reciprocitate.

120 Practica internaţională cunoaşte şi alte forme de regimuri juridice aplicabile străinilor: „regimul special”, prin care un stat acordă străinilor anumite drepturi prevăzute fie în legislaţia sa, fie într-un tratat internaţional; „regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate”, prin care se acordă străinilor drepturi cel puţin egale cu acelea acordate cetăţenilor oricărui stat terţ. (A se vedea şi Declaraţia asupra drepturilor omului privind persoanele care nu posedă naţionalitatea ţării în care trăiesc, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 13 decembrie 1985, precum şi Convenţia privitoare! A statutul apatrizilor, intrată în vigoare (a 6 iunie 1960). Cât priveşte apatrizii au aceleaşi drepturi – şi aceleaşi obligaţii – ca şi cetăţenii români, mai puţin cele ce sunt exclusive, specifice condiţiei de cetăţean român, derivând din apartenenţa persoanei la statul român. (De exemplu, dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului, dreptul de a ocupa anumite funcţii publice sau obligaţia de a satisface serviciul militar'21 ş.a.). Ca pretutindeni, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să se abţină de la orice ingerinţă în problemele politice ale statului român122.

Cetăţenii străini123 şi apatrizii124 pot fi extrădaţi125 numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, Refugiaţii, a se vedea Legea nr. 15/1996 referitoare la statutul şi regimul refugiaţilor în România, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 69 din 5 aprilie 1996.

121 Au existat însă şi excepţii. (în 1951, SUA a doptat o lege care dă dreptul statului de a încorpora în forţele armate americane pe străinii autorizaţi să aibă rezidenţă permanentă în Statele Unite. De altfel, orice străin care trăieşte în Statele Unite, dacă cere să fie exceptat de la serviciul militar, îşi închide definitiv posibilitatea de a dobândi cetăţenia americană – Immigration and NationaJity Act, „Public Law”, 414, 1952, sect. 315 A).

122 „Declaraţia cu privire la drepturile omului, ale persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţărilor în care trăiesc”, adoptată prin rezoluţia Adunării Generale a O. N. U., 4/144 din 13 deecmbrie 1985, arătând drepturile de care se bucură străinii, precizează totodată: a) Declaraţia nu legitimează intrarea şi prezenţa ilegală a unui străin într-un stat şi nu restrânge dreptul oricărui stat de a promulga legi şi regulamente cu privire la intrarea străinilor, termenele şi condiţiile şederii lor sau de a stabili distincţii între resortisanţii săi şi străini; b) Străinii trebuie să se conformeze legilor statului în care rezidă sau în care se găsesc, respectând obiceiurile şi tradiţiile poporului său (art. 2 şi art. 4 din Declaraţie).

În sensul art. 1 din Declaraţia arătată, termenul de „străin” se aplică „oricărui individ care nu posedă naţionalitatea statului în care se găseşte”. (Regimul străinilor şi al apatrizilor este reglementat în România prin Legea nr. 25/1969, considerabil depăşită. În sensul acestei legi, „străin” este acela care nu are cetăţenia română.)

124 în sensul art. 1 din Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, termenul „apatrid” desemnează o persoană pe care nici un stat nu o consideră ca resortisant al său prin aplicarea legislaţiei sale. (Convenţia a intrat în vigoare la 6 iunie 1960. La 1 ianuarie 1991 erau părţi la Convenţie 36 de state. La acea dată, România nu era parte la Convenţie.)

125 Extrădarea este actul prin care un stat remite altui stat o persoană urmărită sau condamnată pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă. (Legea specială, cuprinzând condiţiile de fond şi de procedură ale extrădării, are deci un caracter subsidiar, ea aplicându-se numai atunci când nu există o convenţie internaţională sau o declaraţie de reciprocitate.) r

Totdeauna însă printr-o hotărâre judecătorească (art. 19, alin. 2 – 3). De asemenea, ei pot fi expulzaţi126, numai pe baza hotărârii justiţiei.

Secţiunea a 2-a

CLASIFICAREA DREPTURILOR, A LIBERTĂŢILOR ŞI A ÎNDATORIRILOR

160. Criterii de clasificare. Clasificările naturale, având la bază criterii obiective, sunt, de regulă, riguroase şi rigide. Clasificările artificiale, având la bază criterii subiective, sunt totdeauna convenţionale şi flexibile. Ele au mai degrabă o funcţie pedagogică, decât ştiinţifică. După aceste precizări, încercarea de a stabili un criteriu unic şi unitar pentru clasificarea drepturilor, a libertăţilor şi a îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor este, dacă nu hazardantă, atunci sigur discutabilă.

Un criteriu ar putea fi obiectul dreptului, al libetăţii sau al îndatoririi, adică valoarea – materială sau morală – ocrotită ori relaţia socială proteguită. Numai că – brevitatis causa vorbind – unul şi acelaşi drept cuprinde sub protecţia sa mai multe valori sau mai multe relaţii sociale. Apoi, desprinderea valorilor materiale sau morale din mediul lor social este cu totul arbitrară. În fine, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale nu se află într-un echilibru static, ci într-unui funcţional, dinamic, fiind deci greu de realizat gruparea acestora potrivit cu obiectul lor.

Un alt criteriu, contiguu celui dintâi, l-ar putea constitui sopul sau finalitatea dreptului. Mutatis mutandis obiecţiunile formulate în

126 Expulzarea este o măsură de siguranţă care poate fi luată faţă de cetăţenii străini sau faţă de persoanele fără cetăţenie, care nu au domiciliul în ţară, în cazul când au săvârşit infracţiuni şi instanţa apreciază inoportunitatea rămânerii în ţară. Art. 1 al Protocolului nr. 7 la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reia, în esenţă, prevederile art. 7 din Declaraţia cu privire la drepturile omului, ale persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţărilor în care trăiesc, şi anume: exceptând situaţia când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau este bazată pe motive de securitate naţională, ea nu poate fi făcută în executarea chiar a unei decizii decât dacă se asigură străinului posibilitatea: a) Să evidenţieze motivele care militează contra expulzării sale; b) Să ceară să se examineze cazul său; c) Să apară în acest scop în faţa autorităţii competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnată de această autoritate.

Marginea primului criteriu ar putea fi reiterate. Mai multe finalităţi pot fi urmărite şi realizate printr-un singur drept sau mai multe drepturi pot avea aceeaşi finalitate.

Interesante, utile şi subtile consideraţii s-au făcut în doctrina juridică127 cu privire la clasificarea drepturilor în „drepturi individuale şi drepturi colective”. S-ar include în categoria „drepturilor individuale” unele drepturi precum: dreptul de proprietate, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea conştiinţei. Din categoria „drepturilor colective” ar face parte, de exemplu, dreptul de asociare, egalitatea între sexe, dreptul popoarelor la autodeterminare etc.

În fond – cum s-a precizat128 – toate drepturile şi libertăţile omului sunt totodată individuale şi colective. Dreptul individual este prin natura sa juridică un drept subiectiv, iar dreptul subiectiv are eficienţă şi existenţă numai în cadrul unor raporturi ale subiectului de drept cu alte subiecte de drept. Drepturile subiective au importanţă şi valoare numai în context social-statal, într-o colectivitate. Fiecare drept, fiecare libertate este însă individuală prin titularul ei.

Neîndoielnic preţioase sunt şi alte câteva precizări1 Clasificarea drepturilor şi a libertăţilor nu trebuie interpretată ca o „ierarhizare” a lor. Toate drepturile şi libertăţile au aceeaşi importanţă. Ele formează, totodată, un „tot unitar” şi „indivizibil”.

În cele din urmă, într-o opinie de autoritate130, s-au constituit următoarele categorii: a) Inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice131; b) Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia

1271. Muarru, op. Cit., voi. I, p. 203 şi urm.

128 Idem, p. 206-206.

129 Idem, p. 206-207.

130 Idem, p. 207-208.

131 Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului.

Şi posibilitatea protecţiei132; c) Drepturile exclusiv politice, acele drepturi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de cetăţeni numai pentru participarea la guvernare133; d) Drepturile şi libertăţile social-politice, acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni „la alegere”, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare134; e) Drepturile-garanţii, adică acele drepturi care, prin conţinutul lor, joacă în principal rolul de garanţii constituţionale135. Cum lesne se poate observa criteriul clasificării este „conţinutul drepturilor şi libertăţilor”, conţinut care determină şi finalitatea acestora.

161. Clasificare. Sub clauzele deja enunţate, un criteriu de clasificare poate fi propus, pornind de la triada structurii umane: omul este o fiinţă bio-psiho-socială. Elementele triadei interferează, desigur. Numai convenţional şi cu valoare operatorie limitată, ele pot fi separate. Ar exista astfel: a) Drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană, ca valoare în sine, ca entitate bio-psihică; b) Drepturi care proteguiesc fiinţa umană ca „persoană”, ca relaţie socială sau ca „moleculă socială”. Această a doua grupă poate fi subdivizată: drepturi ale persoanei şi drepturi ale colectivităţilor de persoane. În fine, drepturile persoanei pot fi privite sub aspectul apartenenţei acesteia la stat, adică în considerarea calităţii ei de cetăţean, şi sub aspectul apartenenţei la societate, indiferent dacă persoana are sau nu are calitatea de cetăţean.

Drepturile şi libertăţile care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică sunt universale, absolute şi perene, protecţia acestor drepturi justificând – fără nici un fel de condiţii prealabile – solidaritatea internaţională şi concertarea acţiunilor internaţionale, promovate alături de cele interne sau chiar peste acestea.

Drepturile care ocrotesc persoana şi viaţa ei socială sunt drepturi circumscrise geografic şi istoric, susceptibile de continue

132 Dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială. 33 Dreptul de vot, dreptul de a fi ales.

Libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul corespondenţei.

Dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică.

Redimensionări, potrivit cu regimul politic al societăţii respective, cu nivelul ei de dezvoltare materială şi culturală, precum şi cu vocaţia şi posibilităţile ei efective de integrare în sistemul valorilor juridice şi morale ale comunităţii internaţionale. În cazul unor asemenea drepturi, obligaţia fiecărui stat de a le proteja şi garanta trebuie postulată cu preeminenţă. Comunitatea internaţională, prin mijloace şi în forme legal instituite, se poate asocia – şi trebuie să se asocieze -eforturilor şi proiectelor fiecărui stat, făcute în scopul protejării şi garantării acestor drepturi.

Secţiunea a 3-a

SEMNELE DISTINCTIVE ŞI GARANŢIILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

162. Drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică.

1°. Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate (art. 22, alin. 1).

Dreptul la viaţă este înscris, printre drepturile elementare ale fiinţei umane, în Declaraţia Universală – primul document internaţional prin care se consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului de către comunitatea organizată a naţiunilor. Declaraţia nu are – ea însăşi – forţă obligatorie. (A dobândit însă o asemenea forţă prin dreptul internaţional convenţional şi prin incorparea ei în constituţiile celor mai multe state)136. Constituţiile statelor, de regulă, nu consacră ca atare acest drep. Dar numeroase alte drepturi, consacrate şi garantate, au ca scop şi rezultat protecţia vieţii. Corelativ dreptului la viaţă, statului îi revin câteva obligaţii esenţiale, între care: asigurarea condiţiilor minime de existenţă pentru ca cetăţenii săi să aibă o viaţă decentă; protecţia mediului în care

136 Art. 2, pct. 1 al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale – denumită în continuare „Convenţia europeană” – proclamă că „dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat”. Art. 1 al Protocolului nr. 6 la Convenţia europeană proclamă abolirea pedepsei cu moartea.

Trăieşte omul; asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătăţii lui137.

Dreptul la viaţă a fost calificat ca fiind „cel mai important drept al fiinţei umane138; şi totuşi, nici în Convenţia europeană, nici în Protocolul nr. 6, spre deosebire de alte drepturi – de exemplu, interzicerea torturii sau tratamentelor inumane ori degradante – el nu este consacrat ca un drept „absolut”.

Importanţa indeniabilă a dreptului la viaţă explică virtuţile acestuia de a îngloba unele dintre drepturile susceptibile de exercitare colectivă sau aşa-zisele drepturi din a „treia generaţie” (dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la protecţia mediului ambiant etc).

Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat de asemenea de Declaraţia Universală, care, în art. 5, proclamă că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici Ia pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”. In acelaşi sens a fost formulat art. 7 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Art. 3 al Convenţiei europene reia, în esenţă, art. 5 din Declaraţia Universală, mai puţin termenul „tratamentelor crude”, spunând că „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau

137 Dreptul la viaţă – ca cel dintâi şi cel mai firesc drept al fiinţei umane – atrage foarte importante şi complexe consecinţe în legislaţia statelor: atitudinea pe care ele o adoptă faţă de eugenie (aplicaţiile practice ale biologiei eredităţii la ameliorarea fondului genetic al populaţiilor umane; incriminarea genocidului (forma paroxistică, pestilenţială a eugeniei, inclusiv prin supunerea grupului uman la condiţii de existenţă de natură a-i atrage distrugerea fizică. In acest sens, Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea genocidului din 9 decembrie 1948); incriminarea sau dimpotrivă liberalizarea avortului; modul de reglementare a transplantului de organe; admiterea sau interzicerea euthanasiei (practica curmării vieţii unui infirm sau unui suferind incurabil printr-un act medical sau, potrivit rigorilor legii penale, provocarea morţii fără dureri ori pentru a curma suferinţele în cazul unei boli incurabile sau a unei agonii prelungite, din milă sau la stăruinţa victimei); incriminarea orthotanasiei (abţinerea voluntară de a-i administra unui bolnav îngrijiri medicale al căror singur efect ar fi o supravieţuire prelungită şi dureroasă – E. Garson, Code pănale annote, t. II, Sirey, Paris, 1956, p. 24); stabilirea sau suprimarea pedepsei cu moartea etc. (A se vedea şi: I. Deleanu, Biologie şi drept, cit. Supra, p. 54 şi urm., p. 104 şi urm.). Convenţia europeană a drepturilor omului corelează dreptul Ia viaţă îndeosebi cu măsura de abolire a pedepsei cu moartea (art. 2).

138 Pentru dezvoltări şi jurisprudenţa Curţii Europene, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, La Convention europăenne des droits de i'homme, Bruylant, Bruxelles, 1990, p. 165 şi urm.

Degradante„. El nu a preluat însă alineatul 2 de la art. 7 al Pactului, unde se spune: „în special, este interzis ca o persoană să fie supusă, rară consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice”.

Art. 22, alin. 2 din Constituţia României, preluând întocmai art. 3 din Convenţia europeană, vizează şi el cele trei situaţii: „tortura”, „pedepse sau tratamente inumane”, „pedepse sau tratamente degradante”139. Potrivit practicii Curţii europene, aprecierea acestor situaţii este relativă, raportată la circumstanţele concrete, dar interdicţia postulată nu poate fi decât absolută.


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   50




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin