J. J. Rousseau

Răul cel mare al imaginilor pocite ale divinităţii care se întipăresc în spiritul copiilor constă în aceea că ele rămân pentru toată viaţa, şi când au ajuns oameni, ei nu mai concep alt Dumnezeu decât pe cel al copiilor. Am cunoscut în Elveţia o bună şi pioasă mamă de familie, care era atât de convinsă de această maximă încât nu a vrut să-l înveţe pe fiul său religia la prima vârsta, de teamă ca nu cumva, mulţumit de această instruire grosolană, să neglijeze una mai bună la vârsta raţiunii. Acest copil nu auzea niciodată vorbindu-se de Dumnezeu decât cu reculegere şi respect, şi, de îndată ce voia să vorbească, era oprit, subiectul fiind prea sublim şi prea vast pentru el. Această rezervă îi aţâţa curiozitatea, iar amorul său propriu aştepta momentul să cunoască acest mister care i se ascundea cu atâta grijă. Cu cât i se vorbea mai puţin de Dumnezeu, cu cât îl opreau de a vorbi el însuşi, cu atât se interesa mai mult de el: acest copil vedea pe Dumnezeu pretutindeni, şi mi-era teamă că acest aer misterios, exagerat să nu aprindă prea mult imaginaţia unui tânăr şi să nu-i altereze mintea, ca, până la urmă, să ajungă un fanatic în loc de a fi făcut din el un credincios.

Să nu ne temem de nimic asemănător în ceea ce-1 priveşte pe Emil al meu, care,. Neîndreptându-şi atenţia asupra a ceea ce este dincolo de înţelegerea sa, ascultă cu cea mai profundă indiferenţă lucrurile pe care nu le înţelege. Sunt atâtea lucruri despre care e obişnuit să spună: aceasta nu mă priveşte, încât unul mai mult nu mă supără deloc; şi când începe săse neliniştească de aceste chestiuni mari, aceasta nu se întâmplă Pentru că a auzit vorbindu-se de ele, ci pentru. Că progresul cunoştinţelor sale îi îndreaptă cercetările în această parte.

Dac & mi t m văzut P6 ce ca*e spiritul uman cultivat se apropie de aceste în H*? I recunosc bucuros că în societate el nu poate ajunge la ele ryt natural decât la o vârsta mai înaintată. Dar, după cum în aceeaşi există cauze inevitabile care accelerează progresul pasiunilor, r (S”ar acceera la fel şi progresul cunoştinţelor care servesc la

Şi P H -rvf acestor Pasiuni, atunci am ieşi în adevăr din ordinea naturii pre l11 ar fi ruPtCând nu e? Ti stăPÂn să moderezi o dezvoltare rjjr (f r? Pida. Trebuie să conduci cu aceeaşi rapiditate dezvoltarea în alte cţn corespunzătoare; în acest fel ordinea nu va fi intervertită, ceea

Cf Plutarh, Tratat despre superstiţii, XXVII. ~ Emil sau despre educaţie

EMIL ce trebuie să meargă împreună nu va fi separat, iar omul întreg în toat

—~ momentele vieţii sale nu va ajunge la cutare punct, datorită uneia di

246 facultăţile sale, şi în alt punct, datorită celorlalte. N

Ce dificultate văd că se ridică aici! Dificultate cu atât mai mare cât ea rezidă mai puţin în fapte reale decât în laşitatea celor care nU îndrăznesc s-o înlăture. Să începem cel puţin îndrăznind a face o pro punere. Copilul trebuie să fie crescut în religia tatălui său; i se dove” deşte totdeauna foarte bine332) că această religie, oricare ar fi ea, este singura adevărată, că toate celelalte nu sunt decât extravaganţă şi a'bsur ditate. Forţa argumentelor în această chestiune depinde în mod absolut de ţara în care sunt ele enunţate. Turcul care găseşte creştinismul atât de ridicol la Constantinopol să meargă la Paris ca să vadă cum e considerat mahomedanismul! Opinia triumfă îndeosebi în materie de religie însă noi care pretindem că ne eliberăm de jugul ei în toate cele, noi care nu dăm nimic pe autoritate, noi care nu vrem să învăţăm pe Emil al nostru decât ceea ce poate să înveţe singur în orice ţară, în ce religie îl vom creşte? Cărei secte îl vom ataşa pe omul naturii? Răspunsul este foarte simplu, mi se pare; nu-1 vom ataşa nici uneia, *hici alteia, ci îl vom pune în stare să-şi aleagă pe cea spre care îl conduce cea mai bună întrebuinţare a raţiunii sale.

Incedo per ignes Suppositos tineri doloso333)

Nu are importanţă. Zelul şi buna credinţă mi-au ţinut loc până acum de prudenţă. Sper că aceşti garanţi nu mă vor părăsi la nevoie. Cititorilor, nu vă temeţi în ceea ce mă priveşte, de precauţii nedemne unui prieten al adevărului: nu voi uita niciodată deviza mea; dar îmi e permis să mă îndoiesc de judecăţile mele. În loc să vă spun eu însumi ce gân-desc, vă voi spune ceea ce gândea un om care preţuia mai mult decât mine. Garantez adevărul faptelor care se vor povesti. Ele s-au întâmplat în realitate autorului scrierii pe care am s-o copiez. Vouă vă revine să vedeţi dacă se pot scoate din ea reflecţii utile asupra temei în cauză. Nu vă propun să luaţi drept regulă sentimentul altuia sau al meu. Vi-l înfăţişez pentru a-1 examina. ' „Sunt treizeci de ani de când, într-un oraş din Italia, un tânăr expatriat334) se vedea redus la cea mai neagră mizerie. S-a născut calvinist; însă în urma unei ştrengării, găsindu-se fugar în ţară străină, fără mijloace de trai, îşi schimbă religia ca să aibă pâine. În acest oraş era un azil pentru prozeliţi: fu primit şi el acolo. Instruindu-1 asupra controverselor, i-au produs îndoieli pe care nu le avea şi 1-au învăţat răul pe care nu-1 cunoştea; auzi dogme noi, văzu moravuri şi mai noi. Le văzu fl32) Variantă. I se dovedeşte totdeauna foarte uşor. 33-') Hor aţi u, Ode, II, I, 7: Merg pe un foc

Acoperit de o cenuşă înşelătoare.

3a4) E vorba, fireşte, de autorul însuşi. In Confesiuni, în Cartea a Il-a, Rousseau povesteşte, romanţând-o, şederea sa la Turin în 1728. Menţiunea este făcută şi de ediţia Sallwurk, şi de ediţia Richard. Abatele Gaime, pe care Rousseau 'l cunoscuse la Turin, este reversul real al vicarului din Savoia (cf. Confesiuni,!)

— Ie cadă victimă. A vrut să fugă, 1-au închis; s-a plâns, 1-au şi era. Ţ3 ntru plângerile sale; lăsat în voia tiranilor săi, s-a văzut tratat pedLP jjnjnal, fiindcă nu s-a dat de partea crimei. Cei ce ştiu cât de ca un c sion'eaza 0 inimă tânără, fără experienţă, cea dintâi probă a „Ult tei sau a nedreptăţii pot să-şi închipuie starea în care se găsea el.

CS

/iolenţ turbare îi curgeau din ochi, indignarea îl înăbuşea. Implora ~„(tm) oamenii, se mărturisea la toată lumea şi nu era ascultat de Nu vedea decât slugi josnice supuse nemernicului care îl ne-sau complici la aceleaşi crime, care-şi băteau joc de rezistenţa f1”-? Îndemnau să-i imite. Ar fi fost pierdut fără un cleric cinstit care lul? Ia azjj pentru oarecari afaceri şi pe care reuşi să-1 consulte în secret. Clericul era sărac şi avea nevoie de toată lumea; dar cel apăsat avea şi ai mare nevoie de el, şi nu ezită să-i înlesnească fuga335) cu riscul de a-şi face un duşman periculos.

Scăpat de viciu pentru a reintra în sărăcie, tânărul luptă fără succes împotriva destinului său; într-un moment crezu că-1 stăpâneşte. La cea dintâi licărire a norocului, au fost uitate suferinţele şi protectorul său. În curând a fost pedepsit pentru această ingratitudine; toate speranţele sale se risipiră. Deşi tinereţea îl favoriza, ideile sale romanţioase ratau totul. Neavând nici destul talent, nici destulă iscusinţă pentru a-şi face uşor un drum, neştiind să fie nici moderat, nici rău, pretindea atâtea lucruri încât nu a ştiut să ajungă la nimic. Căzut din nou în mizeria neagră de la început, fără pâine, fără azil, gata să moară de foame, îşi aduse aminte de binefăcătorul său.

Se întoarce, îl găseşte, e bine primit; văzându-1, clericul îşi aduse aminte de o faptă bună pe care a făcut-o; o astfel de amintire bucură totdeauna sufletul. Acest om era uman din fire, milos; simţea necazurile altuia prin necazurile sale şi traiul bun nu i-a împietrit inima; în sfârşit, lecţiile de înţelepciune şi virtutea luminată i-au întărit bunătatea naturală. Primeşte pe tânăr, îi caută o gazdă, îl recomandă acesteia; împarte cu el ceea ce avea şi care cu greu ajungea pentru doi. Mai mult, îl instruieşte, îl mângâie, îl învaţă meşteşugul greu de a suporta cu răbdare vitregia soartei. Oameni cu prejudecăţi, v-aţi gândit vreodată să vedeţi un astfel de lucru din partea unui preot336) în Italia?

Acest cleric cinstit era un vicar sărac din Savoia, pe care o aventură de tinereţe îl pusese rău cu episcopul şi trecuse munţii ca să-şi caute rosturile pe care nu le putea găsi în ţara sa. Nu era lipsit nici de minte, nici de învăţătură, şi având figură interesantă, a găsit protectori care îi „ăcură loc la un ministru pentru a-i educa băiatul. Prefera sărăcia dependenţei şi nu ştia cum să se poarte cu cei mari. Nu rămase mult timp fa acesta; părăsindu-1, i-a păstrat stima şi, cum trăia înţelepţeşte şi era Jubit de toată lumea, şi-a închipuit că va dobândi din nou favoarea episi întreg acest episod este imaginat, deşi Rousseau vorbeşte despre sine. El nu a evadat din azil, ci a ieşit în mod obişnuit, după ce se „botezase” în religia Ke catolică.

) In acel timp provincia Savoia ţinea de Italia. Revenit la calvinism, Rousseau va vorbi adesea cu dispreţ despre preoţi şi îndeosebi despre preoţii catolici, fn acest context, întrebarea se datorează împrejurării că Rousseau socotea că italienii sunt fanatizaţi de catolicism. 21* mărea pe cea pe care o avea spunându-i tot. Astfel, el mărturisea CARTE a să se gândească că face mărturisiri.

„ n oă ce i-a studiat bine sentimentele şi caracterul, preotul văzu lim- 245

A că fără să fie ignorant pentru vârstă sa, uitase tot ce era important Pf f 'si că dispreţul în care îl aruncase soarta înăbuşea în el orice sa? en't adevărat al binelui şi al răului. Există un grad de îndobitocire S l atinge viaţa sufletului; iar vocea interioară nu se mai poate face car? Ts He cel care nu se gândeşte decât să se hrănească. Pentru a-1 feri nenorocit de această moarte morală de care era atât de

Peroape, el începu prin a-i deştepta amorul propriu şi stima de sine în-i îi 'arăta un viitor mai fericit prin buna întrebuinţare a talentelor

— R+f -”J-j-X V*-î” -n f f r~i Vtf-Pl-ir*-i, f l

1IL copului şi va obţine vreo mică parohie undeva prin munţi pentru a

— Petrece acolo restul zilelor sale. Aceasta era cea din urmă ambiţie a

18 O înclinare naturală îl făcea să se intereseze de tânărul fugar şi s§a; examineze cu grijă. Văzu că soarta nenorocită îi zdrobise de-acurn inirn că oprobiul şi dispreţul îi înfrânsese curajul şi că mândria sa, schimbat”' în ciudă amară, îl făcea să vadă în nedreptatea şi asprimea oamenilo viciul naturii lor şi himera virtuţii. Văzuse că religia nu serveşte clec't ca mască interesului, iar cultul sacru ca apărător al ipocriziei. In subtili tatea discuţiilor deşarte, el văzuse paradisul şi infernul, ca premii pentru jocul de cuvinte. Văzuse sublima şi preţioasa idee a divinităţii desfigurată de închipuirile ciudate ale oamenilor, şi găsind că pentru a credo în Dumnezeu ar trebui să renunţi la judecata pe care ai primit-o de la el, el privea cu acelaşi dispreţ reveriile noastre ridicole, ca şi obiectul lor. Fără a şti nimic din ceea ce este, fără a-şi imagina nimic asupra începuturilor lucrurilor, el se cufundă în ignoranţa sa stupidă, cu un profund dispreţ pentru toţi cei ce socoteau că ştiu mai mult decât el.

Uitarea oricărei religii conduce la uitarea datoriilor omului. Acest progres se făcuse de-acum mai mult de jumătate în inima desfrânatului tânăr. El nu era totuşi un copil rău născut; însă neîncrederea, mizeria, înăbuşindu-i încetul cu încetul firea, îl duceau cu repeziciune la ruină şi nu-i pregăteau decât moravurile unui cerşetor şi morala unui ateu.

Răul, aproape inevitabil, nu era absolut consumat. Tânărul avea unele cunoştinţe, iar educaţia sa nu fusese neglijată. Era la acea vârstă fericită la care sângele în fierbere începe să încălzească sufletul fără a-1 supune furiei simţurilor. Sufletul său era încă liber. O ruşine firească şi un caracter timid ţineau loc sfielii şi prelungeau pentru el această epocă în care îl menţineţi cu atâta grijă pe elevul vostru. Exemplul odios al unei depravări brutale şi al unui viciu fără farmec în loc să-i înflăcăreze imaginaţia, i-o amorţise. Multă vreme dezgustul îi ţinu loc de virtute, pentru a-şi păstra nevinovăţia pe care nu avea s-o piardă decât prin amăgiri mai dulci.

Clericul văzu primejdia şi scăparea. Greutăţile nu-1 descurajară, se complăcea în opera sa; se hotărî s-o isprăvească şi să redea victimei virtutea pe care o smulsese infamiei, începu de departe să-şi execute proiectul. Frumuseţea motivului îi întreţinea curajul şi-i inspira mijloace demne de zelul său. Oricare ar fi fost succesul, era sigur că nu-şi pierduse timpul. Reuşeşti totdeauna când nu vrei să faci decât bine.

Începu prin a dobândi, fără a deveni inoportun, încrederea prozelitului, fără a-i face binefaceri, fără a-i pune piedici, stând totdeauna la dispoziţia lui, făcându-se mic pentru a fi deopotrivă cu el337). Era, mi se pare, un spectacol destul de emoţionant să vezi un om serios devenind tovarăşul unui ştrengar şi virtutea pretându-se la necuviinţă pentru a triumfa mai sigur. Când zăpăcitul venea să-i facă destăinuiri nebuneşti şi-şi _des-chidea inima, preotul îl asculta, îl făcea să vorbească deschis; fără sa aprobe răul, se interesa de toate: niciodată vreo dezaprobare indiscreta nu-i oprea flecăreala şi nu-i închidea inima. Plăcerea cu care se credea

Se observă cu uşurinţă că aici se repetă unele principii pe care Rousseau le dezvoltă în Emil.

— Ceea ce este o dovadă că Emil e un fel de dlter ego al lui Rousseau, râvnit cu atâta pasiune.

Ne nesimţite de viaţa sa leneşă şi vagabondă, îi dădea să facă extrase din cărţi alese şi, prefăcându-se că are nevoie de aceste extrase, alimenta în el nobilul sentiment al recunoştinţei, îl instruia în mod indirect prin aceste cărţi; făcea să se nască în el o bună opinie despre sine însuşi, pentru a nu se crede o fiinţă nefolositoare la nimic şi pentru a nu se mai socoti vrednic de dispreţ în ochii săi proprii.

Un aspect mărunt ne va ajuta să apreciem arta pe care o folosea acest om binefăcător pentru a ridica pe nesimţite inima discipolului său deasupra josniciilor fără să pară că se gândeşte la instruirea lui. Clericul avea un simţ al dreptăţii atât de bine recunoscut şi un discernământ atât de sigur, că multe persoane preferau să dea pomeni prin mâinile sale decât prin parohii bogaţi din oraşe. Într-o zi i se dăduse o sumă de bani ca s-o distribuie săracilor; tânărul, cu josnicie, îi ceru să fie şi el ajutat. Nu, îi zise. Noi suntem fraţi, eşti al meu şi nu trebuie să mă ating de această depunere în folosul meu. Apoi îi dădu din banii săi proprii atât cât îi ceruse. Lecţii de acest fel sunt rareori pierdute în sufletul tinerilor care nu sunt cu desăvârşire corupţi.

Obosesc vorbind la persoana a treia şi este o grijă de prisos, căci înţelegi bine, iubite concetăţean, că acel nenorocit fugar eram eu însumi; mă socot destul de departe de dezordinile tinereţii mele spre a îndrăzni să le mărturisesc, iar mâna care m-a smuls din ele merită să-i cinstesc binefacerile, plătind cu puţină ruşine.

Ceea ce mă izbea mai mult era faptul de a vedea, în viaţa particulară a demnului meu dascăl, virtutea fără ipocrizie, iubirea de oameni fără slăbiciune, limbajul totdeauna drept şi simplu şi o conduită mereu conformă cu acest mod de a vorbi. Nu-1 vedeam niciodată neliniştindu-se dacă cei pe care-i ajuta se duceau la vecernie, dacă se mărturiseau des, dacă ajunau în zilele prescrise, dacă posteau, nici să le impună alte condiţii asemănătoare fără de care n-ai putea spera nici un ajutor din partea oamenilor pioşi, chiar dacă ar fi să mori de foame.

Încurajat de observaţiile sale, departe de a-i arăta eu însumi zelul exagerat al unui nou convertit, nu-i ascundeam prea mult felul meu de a gândi şi vedeam că nu e supărat pentru acest lucru. Uneori mi-aş fi Putut zice: îmi iartă indiferenţa pentru cultul pe care 1-am îmbrăţişat, Pentru că vede că am aceeaşi indiferenţă pentru cultul în care m-am

L născut; el ştie că dispreţul meu nu mai este o chestiune de sectă, însă c ~ trebuia să cred când îl auzeam uneori că aprobă dogme contrare celor) ale bisericii romane şi lasă impresia că preţuieşte puţin toate ceremoniil ei? L-ajş fi crezut protestant deghizat dacă 1-as fi văzut că nu respectă aceste obiceiuri de care părea că face atât de puţin caz, însă, ştiind că-şi face datoriile de preot fără martori la fel de punctual ca şi sub ochii publL cului, nu mai ştiam cum să judec aceste contradicţii. Afară de defectul care odinioară i-a atras dizgraţia şi de care nu scăpase cu totul, viaţa sa era exemplară, moravurile erau ireproşabile, vorbirea sa cinstită şi judicioasă. Trăind cu el în cea mai mare intimitate, învăţam să-1 respect în fiecare zi mai mult şi, câştigându-mi inima prin atâta bunătate, aşteptam cu o nelinişte curioasă momentul în care voi putea şti pe ce principiu îşi întemeiază uniformitatea unei vieţi atât de neobişnuite.

Acest moment nu veni curând. Înainte de a-şi deschide inima discipolului său, el se strădui pentru a face să încolţească germenii raţiunii şi bunătăţii pe care îi semănase în inima acestuia. Ceea ce avea mai greu de distrus în mine era o orgolioasă mizantropie, o anumită*acreală contra celor bogaţi şi fericiţi din toată lumea, ca şi cum ei ar fi fost aşa pe spinarea mea şi pretinsa lor fericire ar fi fost o uzurpare a fericirii mele. Nebuneasca vanitate a tinereţii care se revoltă împotriva umilinţei îmi întărea această înclinare spre o dispoziţie de mânie, iar amorul propriu pe care mentorul meu căuta să-1 deştepte în mine, făcându-mă rriândru, mă făcea să consider pe oameni şi mai răi şi să adaug urii şi dispreţul faţă de ei.

Fără să combată de-a dreptul acest orgoliu, el împiedică să se schimbe în împietrire a sufletului şi, fără să-mi îndepărteze stima de mine însumi, o făcu mai puţin dispreţuitoare pentru aproapele meu. În-depărtând totdeauna înşelătoarea aparenţă şi arătându-mi relele reale pe care ea le acoperă, mă învăţa să deplâng erorile semenilor mei, să mă întristez de suferinţele lor şi să-i plâng mai degrabă decât să-i invidiez. Mişcat de slăbiciunile omeneşti prin sentimentul propriilor mele slăbiciuni, vedea că pretutindeni oamenii sunt victime ale propriilor lor vicii şi ale altora; el vedea pe săraci gemând sub jugul bogaţilor, iar bogaţii sub jugul prejudecăţilor. Crede-mă, zicea el, iluziile noastre, în loc să ne ascundă relele, le măresc, dând preţ la ceea ce nu are nici un preţ şi făcându-ne să simţim mii de lipsuri pe care nu le-am simţi fără ele. Pacea sufletului constă în dispreţul a tot ceea ce poate s-o tulbure; omul care face mai mult caz de viaţă este cel care ştie mai puţin să se bucure de ea, iar cel ce aspiră cu mai multă ardoare la fericire este totdeauna cel mai nenorocit.

Ah! Ce triste tablouri, izbucnii eu cu amărăciune: dacă trebuie să ne lăsăm de toate, de ce ne-am mai născut oare, şi, dacă trebuie să dis-preţuieşti fericirea însăşi, cine ştie să fie fericit? Eu, răspunse într-o zi vicarul pe un ton care mă impresiona. Fericit, dumneata! Atât de puţin norocos, aşa de sărac, exilat, persecutat, dumneata eşti fericit? Ce ai făcut pentru a fi fericit? Copilul meu, reluă el, îţi voi spune bucuros. Mă făcu să înţeleg că după ce primise confesiunile mele voia să mi se iestăinuiască şi el. Voi înfăţişa inimii tale, îmi zise el îmbrăţişându-mă,: oate sentimentele inimii mele. Mă vei vedea, dacă nu aşa cum sunt, cel cum mă văd eu însumi. Când vei fi aflat întreaga mea profeCARTEA Ae credinţă, când vei cunoaşte bine starea sufletului meu, vei şti siune e mă socotesc fericit şi, dacă gândeşti ca mine, vei şti ce ai de 251 penţ1 . Fericit. Această mărturisire încă nu este o chestiune de făcut trebuie timp pentru a-ţi spune tot ce gândesc asupra soartei rri°T°hâi şi asupra adevăratului preţ al vieţii; să alegem o oră şi un loc orr! U-vit pentru a ne întreţine cu calm338). Mă arătam plin de răbdare P? ascult. Întâlnirea nu a fost amânată decât până a doua zi, dimineaţa. ţ? ~ vară, ne scularăm la revărsatul zorilor. Mă conduse afară din oraş a colină înaltă, la poalele căreia trecea Padul, al cărui curs se vedea in câmpiile roditoare pe care le uda cu apele sale; în depărtare, imensul lanţ al Alpilor încununa priveliştea; razele soarelui care răsărea atingeau uşor câmpiile; umbrele prelungi ale arborilor, ale colinelor, ale caselor proiectate pe câmpuri îmbogăţeau cu mii de jocuri de lumină cea mai frumoasă privelişte de care poate fi impresionat ochiul omenesc. Ai fi zis. Că natura ne înfăţişează ochiului toată măreţia ei pentru ca să dea un cadru convorbirii noastre. Aici, după ce am admirat în tăcere câtăva vreme aceste privelişti, omul păcii îmi vorbi astfel.”

PROFESIUNE DE CREDINŢA A VICARULUI DIN SA VOIA

Copilul meu, să nu aştepţi de la mine nici discursuri savante, nici raţionamente profunde. Nu sunt un mare filosof şi nu mă sinchisesc să fiu. Insă am uneori bun simţ şi iubesc întotdeauna adevărul. Nu vreau să-ţi prezint argumente, nici măcar să încerc a te convinge; îmi -este de ajuns să-ţi expun ceea ce gândesc în simplicitatea inimii mele. Consult-o pe a ta în timpul convorbirii mele; e tot ceea ce-ţi cer. Dacă mă înşel, sunt de bună credinţă; acest lucru e de ajuns pentru ca eroarea mea să nu-mi fie socotită ca o crimă; când te vei înşela şi tu, nu ar fi un rău prea mare. Dacă judec bine, raţiunea ne e comună şi avem acelaşi interes de a o asculta; de ce nu ai gândi şi tTT'oa mine?

M-am născut sărac şi ţăran, sortit prin starea mea să cultiv pămân-tul; s-a crezut însă că e mai frumos să învăţ a-mi câştiga pâinea prin meseria de preot şi s-a găsit mijlocul să mi se înlesnească studiile. Desigur, nici părinţii mei, nici eu nu ne gândeam deloc să căutăm în studii ceea ce era bun, adevărat, folositor, ci numai ceea ce trebuie să ştii pentru a fi primit. Am învăţat tot ceea ce se cerea să învăţ, am spus ceea ce se cerea să spun, am făcut legământul ce se cerea şi am fost făcut Preot. Nu am întârziat însă să simt că obligându-mă să nu fiu om, făgă-ouiam mai mult decât puteam să îndeplinesc339). cf'„ ':< _ Ni se spune că conştiinţa este opera prejudecăţilor; totuşi, experienţa îmi arată că ea se încăpăţânează să urmeze ordinea naturii, împotriva tuturor Blegilor oamenilor. Degeaba ne este oprit cutare sau cutare lucru, „Ţuşcările ne reproşează totdeauna fără vigoare ceea ce ne permite

) Richard observă că Rousseau precizează aici întreaga importanţă a profesiunii de credinţă; ea este în esenţă o artă de a trăi, ea indicând „adevăratul” preţ al vieţii.

) Preoţii catolici, ca şi călugării se obligau să-şi păstreze castitatea.

EMIL natura bine orânduită şi cu atât mai mult ceea ce ne prescrie. O, bunule tânăr, ea n-a spus încă nimic simţurilor tale; trăieşte multă vreme în fericita stare în care vocea sa e vocea inocenţei. Aminteşte-ţi că păcă-tuieşti mai mult împotriva naturii când o previi, decât când o combaţi-trebuie să începi prin a învăţa să rezişti, pentru a şti când poţi ceda fără' să greşeşti.

Am respectat din tinereţe căsătoria ca prima şi cea mai sfântă instituţie a naturii. Ridicându-mi dreptul de a mă supune ei, hotărâi să n-o profanez; căci cu toate clasele şi studiile mele, ducând totdeauna o viaţă uniformă şi simplă, păstrasem în spiritul meu toată strălucirea celor dintâi învăţături; maximele lumii nu le întunecase şi sărăcia mea mă ţinea departe de ademenirile pe care le sugerează sofismele viciului.

În mod precis, această hotărâre m-a făcut să merg pe calea pierzaniei-respectul meu pentru casa altuia făcea ca greşelile mele să fie descoperite340). A trebuit să ispăşesc scandalul: descoperit, scos din slujbă, izgonit, am fost mai mult victima scrupulelor decât a necumpătării mele şi, am putut înţelege din reproşurile care au însoţit dizgraţia mea că nu trebuie decât să-ţi agravezi greşeala pentru a scăpa de pedeapsă.

Puţine asemenea experienţe duc departe un spirit care reflectează. Văzând că tristele mele observaţii răsturnau ideile pe care le aveam despre dreptate, despre onestitate şi despre toate datoriile omului, pierdeam în fiecare zi câte una din opiniile pe care le primisem. Cele care îmi rămâneau nu erau de ajuns ca să formezi împreună un corp care s-ar putea susţine prin el însuşi; simţeam cum evidenţa principiilor se întunecă puţin câte puţin în spiritul meu şi, neştiind până la urmă ce să mai cred, am ajuns în situaţia în care te găseşti tu acum, cu această diferenţă că necredinţa mea, fructul târziu al unei vârste înaintate, se formase cu mai multă greutate şi era mai greu de zdrobit.