Jules Verne 33 Agenţia Thompson and Co

PARTEA A DOUA

I CÂND RĂSARE LUNA ROŞIE

Aşadar, evenimentele îi dăduseră dreptate lui Saunders. Deasupra lui Thompson cerul se-ntuneca din ce în ce, şi iată că se ridica acum „luna roşie", ale cărei luciri ursuzul profet le întrezărise pe firmamentul Hortei.

Înfruntarea lui Thompson cu majoritatea pasagerilor va fi oare urmată şi de altele? Viitorul o va spune, dar în mod sigur intervenise ceva, o ruptură între administratorul general şi administraţii săi.

Somnul, se zice, poate înlocui cina pentru un stomac înfometat. Nu putea însă să redea buna dispoziţie unor turişti mânioşi, şi spardecul se umplu în dimineaţa zilei de 2 iunie cu oameni nemulţumiţi.

Spre norocul lui Thompson, furia lor mocnită fusese deviată de întâmplările din ajun. Unic subiect dc conversaţie, monopolizând atenţia tuturora, ele atenuaseră primele ciocniri, care fără aceste evenimente ar fi fost mai furtunoase.

În mod unanim, pasagerii o deplângeau pe doamna Lindsay care trecuse printr-o asemenea primejdie, şi mai ales exaltau curajul lui Robert Morgand. În ochii turiştilor, care şi aşa aveau o foarte bună părere despre el, pentru corectitudinea purtării lui şi de asemenea — trebuie s-o recunoaştem — din cauza lăudăroşeniilor lui Thompson, el deveni deodată un adevărat erou şi i se rezervă o primire măgulitoare pentru clipa când avea să apară pe punte.

Dar, obosit desigur de emoţiile şi eforturile fizice din ajun, mai uşor sau mai grav rănit, poate, în lupta sa împotriva torentelor, Robert nu ieşi din cabină toată dimineaţa şi nu dădu ocazie admiratorilor săi să-şi exprime legitimul lor entuziasm.

Fură asaltaţi, atunci, martorii dramei. Saunders, Hamilton şi Blockhead trebuiră să le zugrăvească în fel şi chip aventura dramatică pe care o trăiseră. Totuşi, nu există subiecte inepuizabile şi acesta se epuiză ca oricare altul. Când toate detaliile fură povestite şi repovestite, când Roger afirmă că interpretul suferea, numai de o uşoară înţepeneală a articulaţiilor şi că se va scula probabil în cursul după-amiezii, toţi încetară să se mai ocupe de Alice şi de Robert şi fură absorbiţi din nou de preocupările lor personale.

Atunci să fi văzut ce ţi-l mai aranjară pe Thompson! Dacă vorbele neplăcute ar putea avea o greutate materială, administratorul ar fi fost cu siguranţă ucis de loviturile lor. Împărţite în grupe, victimele Agenţiei îsi vărsară veninul fiecare în cercul acoliţilor săi. Toată gama de învinuiri fu înşiruită din nou. Nici un reproş nu fu uitat, mai ales graţie lui Hamilton şi Saunders. Totuşi, în ciuda eforturilor celor doi provocatori, proasta dispoziţie rămase platonică. Nimeni nu avu ideea să-l atace pe Thompson direct. La ce bun? Acesta nu putea, chiar de ar fi vrut, să schimbe ceva în ce priveşte trecutul. De ce făcuseră prostia să creadă în promisiunile Agenţiei? Trebuiau să suporte consecinţele până la sfârşitul apropiat al acestei călătorii, a cărei ultimă treime nu va preţui, desigur, mai mult decât primele două.

Pentru moment, ultima treime începu prost. Abia părăsiseră Madera, că o nouă neplăcere punea la încercare răbdarea pasagerilor. Seamew nu naviga normal. Nu era nevoie să fii marinar pentru a-ţi da seama de scăderea de necrezut a vitezei. Unde erau cele 12 noduri promise şi care duraseră prea puţine zile? Abia dacă atingeau acum cinci mile pe oră! Ar fi putut remorca, mai cu folos, un vas de pescuit.

Cât despre cauza acestei excesive încetiniri, ea era uşor de ghicit după zgomotul maşinilor care gemeau, gâfâiau şi zdrăngăneau jalnic în mijlocul şuierăturilor pe care le scoteau aburii ţâşnind pe la garnituri. Cu această viteză era nevoie dc 48 de ore pentru a ajunge în Canare, asta o pricepea toată lumea. Dar ce era de făcut? Nimic, desigur, aşa cum căpitanul Pip i-o declarase lui Thompson, care, dealtfel, era şi el întristat de o asemenea întârziere, foarte supărătoare pentru interesele sale.

Aceste neplăceri fură primite în tăcere. Înţelegând inutilitatea certurilor, îi cuprinse descurajarea. Pe toate feţele, oboseala înlocuise orice expresie ameninţătoare.

Acest calm ostenit trebuie să fi fost destul de profund, pentru ca să se menţină şi în cursul prânzului luat la ora obişnuită. Deşi se ştie, totuşi, cât de mult îndreptăţeau aceste mese plângerile cele mai legitime! Probabil că Thompson încerca să-şi echilibreze bugetul foarte compromis din cauza întârzierilor succesive, căci mesele se resimţeau de grija de a face economie. Ce diferenţă era între acest dejun şi masa în cursul căreia Saunders îşi vărsase veninul pentru prima dată!

Totuşi, nici acum nimeni nu se gândise să formuleze vreo plângere, sortită dinainte să rămână fără rezultat. Fiecare îşi mânca în tăcere tainul mediocru. Thompson, care era totuşi puţin cam înfricoşat, îşi supraveghea victimele cu coada ochiului şi fu în drept să creadă că le-a îmblânzit în mod definitiv. Singur Saunders nu dezarma şi îşi nota cu grijă această nouă vină, în carnetul unde îşi însemna cheltuielile zilnice. Nu trebuia uitat nimic. Cheltuieli şi vinovăţii, va cere socoteală pentru ele în acelaşi timp.

Robert, care apăru la ora două pe spardec, aduse puţină viaţă sumbrei adunări. Toţi pasagerii îi ieşiră în întâmpinare, şi mulţi dintre cei care nu-i vorbiseră până atunci îi strânseră călduros mâna în această zi. Interpretul primi cu o modestie politicoasă laudele cu care-l copleşiră şi îndată ce-i fu cu putinţă, fără a jigni pe nimeni, se izolă cu Dolly şi Roger.

În clipa când pasagerii se risipiră, Dolly, cu ochii plini de lacrimi de bucurie, îi apucă ambele mâini. Robert, foarte emoţionat el însuşi, nu avu puterea sufletească să se sustragă acestei manifestări de recunoştinţă, atât de fireşti. Puţin stânjenit, se arătă totuşi recunoscător compatriotului său care-i veni în ajutor.

— Acum, că suntem între noi, zise Roger după câteva momente, cred că ne vei povesti cum ai salvat-o pe doamna Lindsay.

— Ah, vă rog, domnule Morgand! îl imploră Dolly.

— Ce vreţi să vă spun? răspunse Robert. În fond, nimic nu poate fi mai uşor şi mai simplu.

În ciuda tuturor pretextelor, trebui să se supună şi să povestească prietenilor săi faptele petrecute, pe care Dolly le ascultă cu pasiune.

Când se aruncase în torent, puţine secunde după căderea Alicei, avusese fericirea să ajungă repede până la ea. Dar în acest torent furios, umflat de vâltori groaznice, niciodată nu ar fi putut s-o salveze pe doamna Lindsay, nici pe sine însuşi, dacă un arbore enorm, plin încă de frunze, smuls de pe pantele înalte ale muntelui, n-ar fi trecut la timp prin faţa lor, pentru a le sluji drept plută. De atunci încolo, rolul lui Robert se redusese la puţin lucru. Duşi de copac, el şi doamna Lindsay erau aproape în afară de primejdie. Servindu-se de o ramură puternică în loc de vâslă, reuşise să împingă spre malul stâng arborele salvator, a cărui coroană se propti în pământ. Restul se înţelege de la sine. Cu preţul a mii de chinuri, s-au târât istoviţi până la bordeiul unui ţăran. De acolo, cu nişte hamace, au ajuns la Funchal, apoi pe Seamew, pentru a apuca să-i liniştească la timp pe tovarăşii lor de drum.

Aceasta fu relatarea lui Robert. Dolly îl sili s-o repete la nesfârşit, până ce putu cunoaşte cele mai mici detalii. Clopotul pentru cină o surprinse ascultând aceste fericite mărturii. Pentru ea, ziua se scursese ca un vis. Din păcate, ceilalţi pasageri n-ar fi putut spune la fel. Tristeţea plutea în aer schimbând minutele în ore şi orele în secole. Dacă cei trei, cufundaţi în discuţia lor, nu observaseră ce se petrecea, o înţeleseră cu prisosinţă în timpul cinei. Cât de tăcută era cina asta — tot aşa cum fusese, dealtfel, şi prânzul! Se vedea bine că toată lumea se plictisea, cu excepţia, poate, a lui Johnson şi Piperboom, cei doi veşnic nesătui. Aceştia nu se puteau plictisi niciodată, unul ca un burete avid, celălalt ca o prăpastie fără fund, care înghiţea orice mâncare. Piperboom, ca de obicei, avea să meargă să-şi fumeze liniştit pipa, ai cărei nori vor duce cu ei micile necazuri omeneşti. Pentru moment, indiferent la calitatea hranei, el o ingera pur şi simplu, căci aceasta era menirea lui pe pământ. Demnă anexă a maşinii de digerat, Johnson, la celălalt capăt al mesei, seca diverse sticle cu alcool, într-un fel care putea stârni admiraţia celui mai blazat spectator. Ameţit, se ţinea ţeapăn pe scaun, cu fruntea palidă deasupra obrajilor purpurii, cu mâna nesigură şi cu ochiul împăienjenit şi tulbure. Amândoi erau în imposibilitate de a vorbi sau a înţelege ceva şi deci nu-şi dădeau seama de nemulţumirea din jur. Chiar dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi acceptat-o. Ce călătorie poate fi mai plăcută decât aceea în care bei până la refuz şi mănânci până plesneşti?

Dar, în afara acestor doi fericiţi, nu se vedeau în jurul mesei decât oameni încruntaţi. Evident, dacă tovarăşii lui Thompson nu-i erau cu toţii duşmani declaraţi, cu greu s-ar fi găsit, în schimb, printre ei unul care să-i fie prieten. Totuşi, îi rămăsese un fidel. Chiar şi un nou venit l-ar fi deosebit, de la prima vedere, pe acest pasager în mijlocul celorlalţi. Căci vorbea mult şi cu o voce foarte tare. Puţin îi păsa că nu aveau ecou cuvintele sale şi că se pierdeau ca înăbuşite de răceala ostilă a celorlalţi călători. Povestea pentru a zecea oară drama care era să coste viaţa doamnei Lindsay şi, fără a ţine seama de neatenţia vecinilor săi, se arăta darnic în interjecţii de admiraţie la adresa lui Robert Morgand.

— Da, domnule, exclama el, a dat dovadă de un adevărat eroism! Valul era înalt cât casa şi îl vedea sosind cu toată viteza. Era îngrozitor, domnule, şi, pentru a sări în apă, i-a trebuit domnului profesor un curaj extraordinar. Eu unul care vă vorbesc trebuie să mărturisesc că n-aş fi făcut-o. V-o spun pe cuvântul meu, sincer şi curat ca lacrima.

Era cert că Thompson, avea un veritabil prieten în persoana onorabilului băcan. Şi totuşi, atât de mare este puterea lăcomiei, încât Thompson aproape că riscă să-şi piardă într-o singură clipă unicul adept credincios.

Se sculaseră tocmai de la masă. Pasagerii urcaseră pe spardec, abia tulburând liniştea ce domnea pe punte. Singur Blockhead continua să-şi împărtăşească urbi et orbi satisfacţia lui necontenită, adresându-se în special familiei, mărită de nefericitul Tigg, supravegheat de temnicerele sale.

— Abel, rosti solemn Blockhead, nu uita niciodată ceea ce ţi-a fost dat să vezi în această călătorie superbă. Sper...

Care era speranţa domnului Blockead? Onorabilul ex-băcan n-avu vreme să explice în ce consta. Thompson îl abordă cu o hârtie în mână.

— Mă veţi scuza, domnule Blockhead, zise el, dar vreau să vă prezint mica mea notă. Un vechi comerciant nu va găsi că e ceva rău în a-ţi face la timp socotelile, cum se cuvine.

Pe loc, Blockhead păru tulburat. Faţa sa blajină deveni mai puţin bucuroasă.

— O notă? repetă el, respingând cu mâna hârtia ce i-o întindea Thompson. Nu pot exista note, domnule. Aşa cred. Ne-am plătit locurile.

— Nu tocmai... rectifică surâzând Thompson.

— Cum, nu tocmai? se bâlbâi Blockhead.

— Memoria dumneavoastră vă trădează, îndrăznesc s-o spun, scumpe domn. insistă Thompson. Dacă binevoiţi să vă amintiţi, veţi vedea că aţi achitat în total patru locuri întregi şi o jumătate de loc.

— Este adevărat, zise Blockhead, făcând ochii mari.

— Ei bine, continuă Thompson, această jumătate de loc erau pentru fiul dumneavoastră, domnul Abel, aici de faţă, care nu împlinise încă zece ani în momentul plecării. Trebuie oare să amintesc tatălui său că a împlinit chiar azi această vârstă plăcută?

Blockhead se făcea tot mai palid, pe măsură ce Thompson vorbea. Auzi, să-i vâre mâna în buzunar!...

— Şi atunci... insinuă el cu voce răguşită...

— Nu mai există nici un motiv, răspunse Thompson, ca domnul Abel să beneficieze de reducere. Totuşi, din spirit de conciliere şi considerând că voiajul este în parte efectuat, Agenţia a renunţat de la sine la jumătate din ce i se cuvenea. Puteţi constata că nota se reduce la zece lire şi nici un penny în plus.

Zicând aceasta, Thompson strecură uşurel hârtia în mâna pasagerului său demoralizat şi aşteptă răspunsul cu sufletul la gură. Faţa lui Blockhead îşi pierduse între timp obişnuita sa seninătate. Ce mânie teribilă l-ar fi cuprins dacă sufletul său placid ar fi fost accesibil unui asemenea sentiment! Dar Blockhead nu cunoştea mânia. Cu buzele albe şi fruntea încreţită, el rămase tăcut, strivit, sub privirea şireată a lui Thompson. Din nefericire, însă, pentru administratorul general, acesta îşi făcuse socoteala fără a ţine seama de familia pasagerului său. Inofensivul Blockhead avea aliaţi de temut. Brusc, domnul administrator văzu, la două degete de ochii lui, trei perechi de gheare ascuţite, care precedau trei guri înarmate cu colţi periculoşi, în timp ce un triplu strigăt îi răsună în urechi. Doamna Georgina şi bunele domnişoare Mary şi Bess veneau în ajutorul şefului lor.

Thompson se-ntoarse spre atacanţi şi, la vederea acestor feţe răvăşite de furie, fu cuprins de o panică îngrozitoare. El bătu repede în retragere. Cu alte cuvinte fugi, lăsând pe doamna Georgina, domnişoara Bess şi domnişoara Mary să cadă în braţele domnului Absyrthus Blockhead, care-şi veni în fire cu greutate şi răsuflă uşurat.