Mika Waltari



Yüklə 1,75 Mb.
səhifə25/39
tarix17.01.2019
ölçüsü1,75 Mb.
#100043
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   39

Această hărţuială neîntreruptă a durat toată ziua, până seara târziu. Soldaţii sultanului au făcut cunoştinţă cu toate sectoarele zidului. Pe colina Perei, noile tunuri au tras pe deasupra oraşului înspre corăbii. Mai mult de o sută cincizeci de ghiulele au căzut în port şi multe case din Pera au fost distruse. Corăbiile veneţiene s-au depărtat uşor de lanţ pentru a fi la adăpost; galerele turcilor au încercat să le împiedice, dar alarma a fost dată la timp, aşa că veneţienii au ripostat aruncând cu bolovani, jeturi incendiare şi ghiulele, silindu-i pe duşmani să se retragă; în timpul luptei, artileria din Pera a încetat să tragă, pentru a nu lovi din greşeală galerele turceşti. De trei ori la rând au încercat navele turcilor să rupă lanţul.

S-ar putea spune că sultanul încearcă din toate puterile să se răzbune pentru înfrângerea dezonorantă de ieri. Unii spun că ieri seară, după ce a ajuns în galop la Portul Celor Două Coloane, sultanul l-ar fi lovit chiar el pe amiral peste piept şi peste umeri cu biciul de emir ţintuit cu fier. Amiralul Baltoghlu şi-a pierdut ochiul drept în bătălie, iar de pe nava-amiral două sute de oameni au fost ucişi, aşa că abia de a reuşit să ajungă înapoi în port. Fără îndoială, el este un căpitan iscusit, dar nu poate să comande o flotă întreagă. Dovadă, acţiunea confuză în înfruntarea de ieri.

Sultanul ar fi vrut să-l tragă în ţeapă pe nefericitul amiral, dar ofiţerii l-au rugat să-i cruţe viaţa pentru stăruinţa şi bărbăţia de care dăduse dovadă. De aceea, sultanul l-a pedepsit doar cu flagelarea. Despuiat şi întins pe burtă în faţa tuturor marinarilor, a fost bătut cu ciomegele până şi-a pierdut conştiinţa. A fost deposedat de toată averea şi izgonit din oştirea sultanului. După ce amiralul Baltoghlu şi-a pierdut ochiul, fericirea şi onoarea, este lesne de înţeles că nu există prea mulţi care să-şi dorească funcţia de amiral, în orice caz, flota turcă s-a dovedit astăzi mai activă ca de obicei.

Veneţienii se tem că această activare a flotei şi prea desele expediţii de recunoaştere şi intimidare sunt semne ale iminentului atac general. Toată ziua a durat starea de alarmă. Nimeni nu a putut părăsi zidurile. Nimeni nu poate să-şi dea jos armura în timpul nopţii. Veselia de ieri a fost înlocuită astăzi cu o stare de amară tristeţe. Nimeni nu mai reuşeşte să numere bubuiturile tunurilor, atât de dese sunt. Fumul pulberii se înalţă spre cer şi funinginea se aşterne peste casele din oraş.

În fiecare zi, în tabăra sultanului sosesc, din toate părţile imperiului, oameni animaţi de speranţa participării la marele jaf anunţat. Printre ei se află negustori evrei şi negustori creştini, care câştigă bine din vânzările de hrană pentru trupă şi, după ce turcii vor cuceri oraşul, vor să-şi folosească eficient banii, cumpărând prada de război. Se spune că măgarii, cămilele şi căruţele au ajuns să fie vândute la preţuri fabuloase. Cei săraci speră că vor captura sclavi care să transporte pe umerii lor, până în fundul Asiei, bogăţiile pe care le vor fura din Constantinopol.

Tot ceea ce se întâmplă lasă de înţeles că nu mai este mult până la atacul final. Fiecare baterie de tunuri a sultanului a învăţat să lovească în trei puncte pentru a face o spărtură sigură în zid. În oraş şi pe ziduri, oamenii au început să intre în panică. Patrule călare străbat străzile oraşului şi târăsc fără milă înspre ziduri pe oricare cetăţean valid întâlnit în drum, chiar şi pe brutari. Doar bătrânii, femeile şi copiii pot rămâne în casele lor. Sunt luaţi oameni chiar şi din patul lor, unde zac prefăcându-se bolnavi. Ei cred că războiul nu-i treaba lor, ci a împăratului şi a latinilor, şi refuză să lupte pentru latini. Mulţi îşi pregătesc ascunzători în pivniţe, în galerii subterane sau în puţuri secate, pentru a fi la adăpost când vor intra turcii în oraş. Şi în timp ce în oraş domneşte o stare confuză, disperată, cu gemete, lacrimi şi neînţelegeri, arhonţii şi nobilii trec pe stradă cu un aer grav, ţinând în mână câte un sul de pergament. Sunt acreditaţi cu misiuni speciale şi au obţinut de la cancelaria imperială un ordin de liberă trecere. Dacă arată patrulelor crucea de cinabru de pe pergamentele lor, sunt lăsaţi în pace. Dorm în casele lor, se hrănesc bine. În rest, îşi petrec timpul ascultând şi răspândind zvonuri. La mare cinste este un oracol care-ar fi prezis că turcii vor pătrunde în oraş doar până la coloana lui Constantin cel Mare. Apoi, din cer va pogorî un înger cu o sabie de foc în mână şi-i va goni pe turci înapoi în Asia lor. Cine a făcut prezicerea şi cine a împrăştiat-o nu se ştie. Dar arhonţii cred în ea. Bietul meu oraş! Sărmană slăbiciune umană! Este miezul nopţii, încă mai bat tobele în tabăra turcilor. Pe dealul Perei sună trâmbiţele.

22 aprilie 1453

Duminica groazei! Azi-dimineaţă clopotele bisericilor şi-au întrerupt brusc bătaia. Speriaţi, oamenii vorbeau în şoaptă despre vrăjitori şi despre dervişi care pot umbla pe apă. Zidul maritim gemea de lumea care privea îngrozită spre Pera. În dreptul Bisericii Sfântul Nicolae şi a Porţii Sfintei Theodosia, pe cealaltă parte a Cornului de Aur, în Valea Izvoarelor, portul interior era plin de galere turceşti de război. Nimeni nu înţelegea cum au putut corăbiile turcilor să treacă dincolo de lanţ şi să ajungă în spatele corăbiilor veneţiene. Oamenii se frecau la ochi de parcă voiau să alunge o nălucire. Tot malul Perei forfotea de turci care săpau şanţuri, ridicau palisade şi aşezau tunuri care să le protejeze corăbiile.

Apoi mulţimea de pe ziduri a izbucnit în urlete. Avea şi de ce. În vârful dealului şi-a făcut apariţia o corabie cu pânzele umflate, care a început să coboare spre port în răpăitul tobelor şi în răsunetul fluierelor şi al trâmbiţelor. Trasă şi condusă de sute de oameni, a alunecat repede pe un plan înclinat din bârne de lemn, până ce a ajuns în apă, unde, după ce i s-a detaşat suportul pe care fusese aşezată, şi-a continuat drumul cu ajutorul vâslelor, alăturându-se celorlalte corăbii din port. Erau deja cincizeci de galere. Nu prea mari, ce-i drept, totuşi corăbii cu optsprezece sau douăzeci şi două de perechi de vâsle, lungi de cincizeci şi, respectiv, şaptezeci de picioare.

Doar într-o zi şi o noapte sultanul şi noul său amiral au săvârşit acest miracol; în cursul zilei, am aflat că negustorii genovezi din Pera vânduseră sultanului cantităţi enorme de lemn rindeluit, de odgoane, de buşteni rotunzi şi de grăsime de bou cu care să ungă calea pe care urmau să alunece galerele. Specialiştii sultanului au condus toate manevrele. Corăbiile, sprijinite şi legate pe albii de lemn, au fost trase din Bosfor cu ajutorul troliurilor. Apoi, înaintea fiecărei corăbii au fost înjugate numeroase perechi de boi, care le-au tras de-a lungul pantei până la muchia dealului Perei. După ce boii au fost dejugaţi, corăbiile au ajuns, prin alunecare, în portul interior, în spatele flotei noastre.

Genovezii din Pera s-au apărat afirmând că totul s-a petrecut pe ascuns şi atât de repede, încât, până azi-dimineaţă, nici nu şi-au dat seama de intenţiile sultanului. Cât despre nemaiauzit de marea cantitate de grăsime de bou pe care au vândut-o sultanului, ei au spus că un negustor nu trebuie să se mire niciodată de marfa pe care i-o cumpără clientul, justificându-se că, de pe poziţia lor neutră, ei pot face la fel de bine comerţ şi cu bizantinii şi cu turcii. Chiar de-ar fi ştiut, au mai spus ei, tot n-ar fi putut împiedica corăbiile turceşti să ajungă în Cornul de Aur, fiindcă pe dealul Perei erau zeci de mii de turci care supravegheau transportarea corăbiilor pe pământ.

Uitând curajoasa înfruntare de alaltăieri a genovezilor cu turcii, oamenii Constantinopolului s-au mâniat aprig pe locuitorii Perei, învinuindu-i de făţărnicie. Dar, chiar de s-ar fi ştiut la timpul potrivit care sunt intenţiile sultanului, flota tot nu ar fi putut face nimic, fiindcă tunul aflat îndărătul Perei a tras fără încetare asupra portului; în orice caz, această surpriză i-a cufundat pe greci într-o şi mai profundă descurajare şi o teamă superstiţioasă s-a răspândit în tot oraşul.

Aloisio Diedo a convocat imediat Consiliul veneţienilor, la Biserica Sfintei Fecioare, pentru a discuta despre noua situaţie împreună cu împăratul Constantin şi cu comandantul Giustiniani. În acest timp, cu toate pânzele desfăşurate, corăbiile turceşti au continuat să coboare în port. În fiecare corabie, vâslaşii erau aşezaţi la locul lor şi mişcau vâslele în aer, în ritmul impus de ofiţerii de pe punte. Se amuzau ca nişte copii care se joacă pe pământ de-a vâslitul pe o corabie. Flota Bizanţului este gata de luptă, dar nu poate face nimic pentru a-i împiedica pe turci să-şi alinieze galerele în Cornul de Aur.

Întrunirea a fost secretă. Cum Aloisio Diedo nu i-a invitat pe căpitanii corăbiilor genoveze, aceştia s-au simţit persecutaţi, iar ura lor împotriva veneţienilor a fost şi mai mare. Pentru a se înţelege cât de greu este de păstrat un secret în acest oraş, trebuie să menţionez că până seara, la Blaherne, toată lumea aflase în detaliu despre tot ce s-a discutat.

Câţiva veneţieni au propus ca flota să treacă la atac pentru a distruge corăbiile turceşti din Cornul de Aur. Dar membrii cei mai prudenţi ai Consiliului, printre care şi bailul Minotto, au estimat că atacul ar putea fi o acţiune riscantă, în care, atât de preţioasele corăbii mari s-ar putea scufunda sau ar avea de suferit grave stricăciuni.

S-a mai propus să fie întreprins un atac terestru protejat doar de câteva galere uşoare, dar Giustiniani s-a opus, fiindcă turcii de pe dealul Perei au o înspăimântător de mare superioritate numerică, iar pentru apărarea oraşului, în acest moment, chiar şi pierderea unui singur om este alarmantă.

Pentru ambele propuneri, împăratul Constantin a folosit, din raţiune politică, dreptul său de veto. Malul pe care sunt ancorate corăbiile turcilor aparţine Perei, a spus el, deci sunt în afara teritoriului terestru şi maritim al Constantinopolului. De aceea, nici un atac nu poate fi întreprins fără acordul prealabil al autorităţilor genoveze ale Perei. Dacă sultanul a violat acordul de neutralitate al Perei, el, împăratul Bizanţului, nu autorizează pe nimeni să-i urmeze exemplul. Iar Phrantzes a întărit spusele împăratului şi a afirmat că oraşul Constantinopol nu-şi permite în acest moment riscul unui incident diplomatic cu genovezii din Pera.

Atunci veneţienii au ţipat şi au blestemat, spunând că mai bine i s-ar comunica direct sultanului planul secret de atac, decât să fie încredinţat genovezilor, care sunt nişte trădători şi nişte renegaţi. Şi au mai spus ei că, fără complicitatea genovezilor, sultanul n-ar fi reuşit niciodată să-şi mute flota din Bosfor în Cornul de Aur.

Giustiniani n-a mai putut răbda mârşăvia veneţienilor, şi-a scos sabia din teacă şi a strigat că este gata să apere onoarea Genovei înfruntându-se în lupta cu unul, cu doi sau chiar cu tot Consiliul celor doisprezece deodată. Este scandalos, a spus el, că se elaborează un plan de atac fără a fi consultată şi părerea căpitanilor genovezi. Corăbiile lor sunt ancorate lângă cele veneţiene şi participă, de asemenea, la apărarea oraşului; în aceste momente hotărâtoare pentru Constantinopol, veneţienii ar putea să fie preocupaţi şi de altceva în afară de gloria la care aspiră. De va fi nevoie să se înfrunte cu turcii pe mare, să nu uite veneţienii, a mai spus Giustiniani, că, vor, nu vor, vor trebui să împartă gloria cu genovezii.

Împăratul Constantin, cu braţele ridicate şi cu ochii plini de lacrimi, s-a ridicat în faţa lui Giustiniani şi i-a liniştit pe veneţienii mâniaţi.

Ultimul care a vorbit a fost veneţianul Giacomo Coco, venit în toamnă din Trapezunt, cel care a reuşit să navigheze prin strâmtoarea Bosfor fără să piardă nici un om. Este un bărbat taciturn, care mai mult face decât spune, deseori cu luciri viclene în privire. Oamenii lui îl adoră şi povestesc istorioare amuzante despre viclenia şi măiestria lui de navigator.

— Cu cât sunt mai mulţi bucătari, cu atât este mâncarea mai proastă! A spus el. Dacă vrem să acţionăm, trebuie s-o facem iute, prin surprindere şi fără prea mulţi oameni. Este nevoie doar de o singură galeră cu laturile protejate împotriva ghiulelelor de saci cu bumbac şi lână. Protejate de galeră, câteva bărci se vor putea apropia de navele turcilor ca să le dea foc. Dacă veţi fi de acord, eu mă ofer să preiau comanda galerei, cu condiţia ca această acţiune să fie îndeplinită în această noapte şi ca niciunul dintre noi să nu sufle o vorbă altora despre acest plan.

El avea dreptate, dar împăratul nu voia să-i jignească pe genovezi. Propunerea lui Coco a fost, în principiu, acceptată, dar înfăptuirea ei a fost amânată pentru mai târziu, după ce se va cădea de acord şi cu genovezii. Iar Coco a fost numit comandantul expediţiei. Giacomo Coco a ridicat din umeri şi a izbucnit în râs. După care a spus:

— Întotdeauna am avut mai mult noroc decât mi-a trebuit, dar în faţa imposibilului nu este de ajuns norocul, oricât de mare ar fi el. Am timp deci să-mi cer iertare pentru păcate şi să primesc împărtăşania de pe urmă. Pentru că, dacă nu se va petrece în această noapte, fără a se împrăştia planul la toată lumea, această încercare temerară înseamnă categoric moarte.

Aşa cum am mai spus, nu de la Giustiniani am aflat eu ce s-a discutat în Biserica Sfintei Fecioare. El s-a mărginit să-mi spună doar atât:

— Flota trebuie să ia măsurile ce se impun. Galerele turcilor din Valea Izvoarelor nu ameninţă corăbiile veneţienilor. Cel mult, într-o noapte întunecoasă, turcii s-ar putea apropia cu bărcile ca să încerce să incendieze corăbiile creştine. Mult mai rău este că zidul maritim trebuie asigurat cu oameni înarmaţi. Până acum, pe el nu au fost decât câţiva observatori. De acum înainte, ne putem oricând aştepta ca turcii să intre în oraş prin port.

Giustiniani a mai spus:

— Ieri noapte sultanul Mehmet şi-a binemeritat numele de noul Alexandru şi a depăşit faima lui Xerxes în aceste ape. Este drept că au mai fost târâte pe pământ corăbii, dar niciodată în condiţii atât de dificile şi într-un număr atât de mare. Grozăvească-se cât vor veneţienii cu flota lor! Eu unul, admir geniul militar al sultanului Mehmet. Fără să fi abuzat de forţă, el mă obligă să-mi reorganizez trupa şi să micşorez numărul de apărători ai Porţii Sfântului Roman.

S-a uitat mai întâi atent la mine, apoi a spus:

— Oare ţi-am spus că, împreună cu împăratul, am hotărât să-i încredinţăm lui Lukas Notaras un rol mai important, pentru a avea şi el acces la gloria după care aspiră toţi apărătorii de frunte ai oraşului? Mâine dimineaţă el va prelua comanda trupei de rezervă de lângă Biserica Sfinţilor Apostoli. Cât priveşte apărarea zidului maritim, o voi încredinţa altcuiva, atunci când voi face transferul de oameni.

— Giustiniani! Am rostit eu. Pentru acest fapt, el nu te va ierta niciodată. Umilindu-l astfel, îi jigneşti pe toţi grecii din oraş, ofensezi bisericile şi mănăstirile, preoţii şi călugării, tot spiritul grec.

— Pentru a-mi merita din plin coroana ducală, trebuie să rezist la ura de care voi avea parte, a spus el rotindu-şi ochii. Niciodată nu mi-aş putea da mie însumi iertare dacă într-o noapte întunecată spiritul grec ar deschide poarta din port şi i-ar lăsa pe turci să intre în oraş. Spiritul grec…, a repetat el. Bine i-ai zis, spiritul grec. De acest spirit grec ar trebui să ne păzim, în primul rând împăratul…

Fierbeam de furie, deşi ar fi trebuit să-l înţeleg. Singura bucurie a acestei duminici triste a fost când a sărit în aer unul dintre marile tunuri ale turcilor, omorând mulţi artilerişti şi provocând confuzie în rândurile întregii baterii de trăgători. A durat patru ore până ce s-au auzit din nou bubuiturile din acea direcţie.

Mulţi apărători au febră şi dureri de burtă. Fraţii Guacchardi l-au spânzurat pe un lucrător grec, care şi-a tăiat intenţionat un deget cu barda pentru a nu participa la repararea zidului.

Să fie, într-adevăr, acest război războiul latinilor? Nu al grecilor? Strălucitorul Palat al Blahernelor a fost pângărit de veneţieni. Leul Veneţiei flutura deasupra banierei imperiale. Despuiate de arme, dromoanele imperiale zac eşuate pe malul mării. Cel mai nobil dintre nobilii Bizanţului a alunecat până la neînsemnata funcţie de comandant al miliţiei de război. Iar de o parte şi de alta a împăratului stau bailul Veneţiei şi un cardinal renegat.

Mi-e teamă de inima mea. Mi-e teamă de gândurile mele. Nebunia războiului îi tulbură chiar şi pe cei mai înţelepţi oameni.

23 aprilie 1453

Tunurile bubuie neîntrerupt. Zidurile se prăbuşesc. Dar sultanul încă aşteaptă. Este evident că la atâta energie câtă au risipit turcii pentru pregătirea asaltului, strămutarea secretă a corăbiilor nu poate fi decât o înşelătorie perfidă, care vrea să ascundă adevăratele intenţii şi să-i îndemne pe apărătorii oraşului să-şi concentreze atenţia asupra dealului Perei.

Am trecut pe acasă. Am strâns-o în braţe şi pentru un scurt moment am simţit durerea lanţurilor timpului efemer şi ale spaţiului mărginit.

Era neliniştită şi mă privea cercetându-mă cu ochii ei limpezi.

— Greul abia acum începe, a spus ea.

Ştiam. Citisem aceasta pe chipul ei drag. Dacă turcii vor învinge, ca femeie a mea, ea va avea parte doar de umilinţă şi de sclavie.

— Ioannis! A rostit ea rugător, punându-şi mâinile pe piept. Amândoi suntem oameni cu judecată, amândoi suntem adulţi. Ce vom face dacă turcii vor cuceri oraşul?

I-am spus:

— La timpul potrivit, te vei întoarce în casa tatălui tău. Poate că el te va putea proteja. Eu mi-am ales calea.

— Nu spune nerozii! A ripostat ea neliniştită. Este de înţeles că vei lupta până în ultima clipă, că doar eşti grec. Dar pe o corabie care se scufundă, vine şi clipa când căpitanul strigă: salvaţi-vă cum puteţi! Suntem pe o corabie care se scufundă. Ce ai de gând să faci pentru a te salva?

— Nimic, am răspuns eu. Îmi voi împlini destinul.

— Atunci nu mă iubeşti, a spus ea amărâtă.

— Nu, i-am răspuns eu. Nu atât de mult încât să-mi pătez onoarea.

— Onoarea? A strigat ea şi a izbucnit în râs. Dar onoarea nu-i decât un cuvânt. Un cuvânt stupid pe care l-au inventat bărbaţii. Află că nu doresc să mor împreună cu tine. Eu te iubesc. Eu vreau să trăiesc împreună cu tine. Avem destule mijloace de a ne răscumpăra viaţa când vor sosi turcii.

— Nu ştii ce spui! Am rostit eu îngrozit.

— Nici tatăl meu nu este un trădător! A ţipat ea. Chiar dacă împăratul şi latinii l-au defăimat şi au încercat să-l umilească, el este grec şi îşi face datoria de grec. Ce va face după ce oraşul va fi pierdut este cu totul altceva. Cred că ar putea să mă protejeze. De altfel, nici ţie nu ţi-ar fi prea greu să recâştigi încrederea sultanului, doar să vrei.

— Anna! Am spus privind-o în ochi. Nu te mai recunosc.

A clătinat din cap şi a spus încet:

— Trăieşti, exişti… Dar eu vreau să strâng în braţe trupul tău viu, nu un hoit de mort! Şi în umilinţă, şi-n sărăcie, numai să fiu cu tine.

I-am spus:

— Du-te la casa tatălui tău! Du-te unde vrei! Nu-mi va fi dor de femeia care poate vorbi astfel când sângele grecilor şiroieşte pe ziduri.

Ea a spus:

— Am vorbit aşa cum mă îndeamnă raţiunea să vorbesc.

— Dar aici nu-i vorba de nici o raţiune, i-am spus eu. Este doar chemarea sângelui meu, însă tu nu poţi înţelege. Lukas Notaras se poate umili. Fiica lui se poate umili. Eu nu mă pot umili.

— Vrei să-l imiţi pe Constantin, nu-i aşa? M-a întrebat ea ironic. Voi apăra poporul meu până la ultima picătură de sânge. Dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu, voi muri lângă zidurile oraşului meu. Vorbe, doar vorbe umflate.

— Consilierii lui, am spus eu, l-au rugat şi l-au conjurat încă înainte de asediu să fugă în Moreea, unde să adune o oştire care să vină în ajutorul oraşului. El n-a consimţit. Nu-i sperjur. Nici eu nu sunt. Îţi cer iertare dacă am rostit vorbe care şi-au pierdut adevăratul înţeles din cauză că prea mulţi le-au pângărit.

De mânie, şi-a înfipt unghiile în pieptul meu şi a spus:

— Oare nu-i acelaşi lucru dacă Constantinopolul va fi guvernat de turci sau de latini? Dar sunt de detestat şi unii, şi alţii.

Am obosit să mă tot cert cu ea şi am repetat:

— Tu nu ştii ce spui.

Eram hotărât să mă întorc imediat la Blaherne, dar Anna a început să plângă, şi-a înfăşurat mâinile în jurul gâtului meu şi mi-a cerut iertare. Am rămas fiindcă sunt slab. Am ştiut în inima mea că i-am respins cu atâta îndârjire spusele doar pentru că undeva, în adâncurile tainice ale fiinţei mele, sălăşluiesc aceleaşi gânduri ca ale ei.

Nu fac latinii război de dragul Constantinopolului şi al poporului grec. Ei sunt de partea papei şi se războiesc doar pentru că sunt plătiţi cu aur. Chiar dacă apărătorii ar reuşi să-i împiedice pe turci să intre în oraş şi Mehmet ar ridica asediul, din împăratul Constantin nu va rămâne decât o latină şi demnă de dispreţ umbră de împărat.

Raţiunea îmi spune clar că pentru Constantinopol, oraş aşezat în centrul Imperiului Otoman în expansiune, separat de Occident, a sosit clipa când nu mai poate rezista. Chiar dacă sultanul ar trebui să-şi înceteze de data aceasta asediul, ar putea Constantinopolul, pentru a-şi păstra nepângărită fiinţa, să-i alunge pe latini, să rupă legăturile cu Occidentul şi să încheie un legământ credibil de pace cu sultanul? Unirea cu latinii, iluzorie strămutare a zidurilor de apărare ale Constantinopolului în Occident, ar genera un război neîntrerupt, de uzură, de sărăcire, alte asedii şi o moarte lentă.

Dacă-i aşa, de ce nu vreau să renunţ? De ce nu vreau să fie predat turcilor oraşul la timpul potrivit, ca poporul grec să trăiască? Nu, atâta timp cât latinii sunt în oraş, nu se poate. Atâta timp cât Constantin este împărat, nu se poate. Slavă Domnului, Demetrios, fratele împăratului Constantin, care în van a aspirat să fie împărat, a fugit din Florenţa pe ascuns împreună cu Markos Evghenikos, doar ca să nu semneze proclamaţia Uniunii. El nu i-ar fi chemat niciodată pe latini în ajutor şi nici nu i s-ar fi supus papei. Cu el, probabil că sultanul ar fi putut încheia un pact.

Ştiu că sunt înşelătoare gândurile deşarte, îl cunosc pe Mehmet. Ştiu cât este de pătimaş. Vrea să cucerească oraşul doar aşa cum a plănuit el. Nu dă doi bani pe pacturi şi convenţii. De când cu Varna, nu mai are încredere în nici un tratat încheiat cu creştinii. El se încrede doar în sabia sa.

Spre seară m-am privit în oglindă şi nu mi-am mai recunoscut chipul. Mi-a crescut barba, în ochii mei este un surâs de moarte. Pe chipul meu, tristeţea fără de margini a grecilor, care m-a impresionat atât de mult când am sosit la Constantinopol. Dacă am început să şi gândesc ca ei, înseamnă că sunt un grec adevărat.

25 aprilie 1453

Noaptea trecută, cu două galere şi cu multe bărci, Giacomo Coco era pregătit să dea foc flotei turcilor din portul de la poalele Perei. Dar genovezii au reuşit să amâne expediţia pentru mai târziu, promiţând că vor participa atunci când planul de atac va fi întocmit mai clar.

Eu sunt uimit cum de mai pot gândi ei că planul acesta este secret, din moment ce toată flota îl cunoaşte, iar în Pera toată lumea vorbeşte deschis despre un eventual atac prin surprindere.

Canonada continuă. Pierderile noastre sporesc. Ceea ce noaptea se repară, se năruieşte din nou în timpul zilei. Pe partea apărată de fraţii Guacchardi s-au prăbuşit două turnuri şi o parte însemnată din zidul mare.

25 aprilie 1453

Azi-dimineaţă, cu mult înainte de a se crăpa de ziuă, a venit Giustiniani la Blaherne, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că sunt acolo unde mi-a fost hotărât locul, şi m-a deşteptat din somn. Mi-a ordonat să-l însoţesc. Noaptea era sinistră şi mintea mea îngheţată. Din când în când, rupând tăcerea, lătrau câinii din tabăra turcilor.

Când mi-am dat seama că Giustiniani se îndreaptă spre port, am simţit un fior rece pe şira spinării. Mi-am amintit ce mi-a spus mai demult despre Turnul Sfântului Ioan de Cornibus şi despre o anume grindă potrivită. Dar n-am rostit o vorbă.

Am urcat pe zid. În faţa noastră, pe malul celălalt al Cornului de Aur, erau ancorate galerele turcilor. Mai erau vreo două ore până la răsăritul soarelui. Atunci s-a aprins o lumină în vârful turnului din Pera.


Yüklə 1,75 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin