Minoritati: identitate si coexistenta



Yüklə 0,84 Mb.
səhifə2/12
tarix26.10.2017
ölçüsü0,84 Mb.
#15241
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   12

Recomandari metodologice

Odata obtinut, documentul de istorie orala va fi recontextualizat, reinserat intr-o retea de texte sau de discursuri diverse si practici. Intr-un cuvant, in alt context, in care intelesul sau semnificativ poate fi valorificat mai bine.

Contextul producerii documentului de istorie orala, in opinia majoritatii cercetatorilor, este parte integranta din documentul insusi. Astfel, relatia care se stabileste intre subiectul intervievat si persoana care realizeaza interviul, precum si circumstantele in care se face aceasta inregistrare, incluzandu-se aici si scopul declarat al realizatorului interviului, influenteaza intr-un mod decisiv marturia orala. Pentru a obtine un document bun de istorie orala, sunt obligatorii cateva conditii preliminare.

De aceea, inainte chiar de pregatirea interviului, realizatorul trebuie sa stie foarte clar la ce ii va servi documentul oral. El trebuie, practic, sa aiba un proiect, bine conturat, in legatura cu utilizarea textului.

Evident, idealul ar fi sa se influenteze cat mai putin discursurile intervievatilor, in special atunci cand nu este vorba de interviuri focalizate pe probleme precise, cum ar fi cazul interviurilor destinate completarii sau clarificarii unor informatii obtinute dinainte, sau a celor care privesc un eveniment precis. Cercetatorul isi construieste, incetul cu incetul, terenul de actiune, pe masura ce avanseza in munca sa.

Iata de ce, in scopul obtinerii unui document valabil de istorie orala, cercetatorul trebuie sa se initieze din timp asupra temei studiului sau si sa se informeze asupra subiectelor care vor face obiectul interviului sau, precum si asupra interlocutorului. O vizita sau o discutie telefonica, un contact prealabil prin scris sunt recomandate pentru stabilirea datei si locului intalnirii, precum si a catorva puncte ale discutiei.

Este recomandabil ca, pe parcursul interviului, subiectul intervievat sa fie lasat sa se exprime liber, fara sa-l intrerupem sau sa-l influentam prin intrebari care sugereaza raspunsul. Intrebarile trebuie sa fie clare si nu foarte lungi. Este util sa notam in timpul interviului numele persoanelor si a locurilor, pentru a le verifica ulterior cu intervievatul. Este preferabil ca intrebarile legate de un subiect sau altul sa fie puse la sfarsitul interviului, pentru a preintampina riscul deturnarii discutiei de la subiectul preferat la un moment dat de interlocutor. Cercetatori ca Poirier si Clapier-Valladon recomanda chiar un dialog cu intervievatul dupa inregistrarea povestirii vietii. Acesta il ajuta pe cel inregistrat sa procedeze la o auto-evaluare, la o regandire a propriei experiente, la emiterea unor judecati critice care sa relativizeze informatiile. �Aceasta apreciere ar trebui sa permita formularea unei reflectii referitoare la propria sa <>, la comportamentele sale si la cum isi vede reprezentarea in grupul caruia ii apatine".

Recomandarile formulate mai sus sunt valabile in special atunci cand este vorba de povestirile vietii. Povestirea vietii are, prin ea insasi, o anumita coerenta, aceea data de cronologia faptelor reunite intr-o istorie care are un inceput si un sfarsit sau de sensul global pe care o persoana il poate da retrospectiv evenimentelor propriei vieti. Daniel Bertaux vorbea in acest context de �totalizarea subiectiva", numind, astfel, bilantul unei vieti care ne permite sa stabilim un univers al valorilor subiectului povestitor.

Dupa inregistarea interviului, se va completa o fisa a subiectului,in care se noteaza cateva date importante: nume, prenume (porecla daca este cazul), data si locul nasterii, studii, profesie, familie etc., precum si date privind interviul (cine a facut interviul, unde, cand, numarul de casete inregistrate, durata interviului). Un caiet sau un jurnal de teren ne vor ajuta, de asemenea, amintindu-ne detalii care ar putea fi ignorate, impresii de moment, reactii care ne-ar permite sa reconstituim mai tarziu cadrul circumstantial al interviului, precum si progresul nostru in cercetare, intrebarile pe care nu le-am pus in timpul inregistrarii.

Se recomanda sa se reasculte si sa se transcrie interviul cat mai repede cu putinta dupa inregistrare. Transcrierea trebuie facuta cat mai exact - marcandu-se inclusiv mimica, tonalitatile vocii etc. - pentru a putea servi astfel oricui la o posibila reconstituire a textului in ansamblu. Anumite repetitii, ezitari, divagatii sau pauze pot avea o valoare semnificativa si nu trebuie sterse. Documentele cu caracter oral sunt importante tocmai prin aceasta oralitate, iar transcrierea trebuie cel putin sa sugereze, daca nu poate conserva in totalitate, urmele oralitatii.

Chestiunea publicarii textului ridica probleme suplimentare, intrucat trebuie luata o decizie referitoare la forma sub care textul va fi publicat, in functie, evident, de scopurile si intentiile care prezida actul reintegrarii unui text de istorie orala intr-un circuit de comunicare a memoriei. Principii de etica elementara a cercetarii in istoria orala cer ca textele sa nu fie publicate fara acordul prealabil al subiectului si, in special, sa nu se deformeze - prin taieri sau citate partiale - sensul pe care intervievatul vroia sa il exprime. Sunt unii specialisti in istoria orala care recomanda sa se arate intervievatului transcrierea marturiei sale inaintea publicarii.

Dupa cum mentioneaza Marc Ferro, cel care este implicat intr-un studiu de istorie orala are o functie dubla: �sa conserve, iar mai apoi sa faca inteligibil". Documentul oral transcris este, in acest context, un mijloc si nu un scop in sine, care ne permite sa ne apropiem de o anumita realitate. Compararea variantelor, analiza textului, interpretarea sunt mai mult decat necesare. Pentru a intelege bilantul unei vieti sau al unei actiuni umane, trebuie sa plasam faptele sau evenimentele povestite intr-un context mai larg, prin analiza contextului producerii textului, prin cunoasterea contextului istoric in toate dimensiunile sale.

In ceea ce-l priveste pe antropolog, acest �vindecator prins intre individ si grup, va incerca sa inteleaga, pornind de la cateva date empirice, cum anume indivizii ajung sa-si impartaseasca practici, reprezentari, credinte, amintiri, intr-un cuvant, sa produca, astfel, ceea ce numim cultura" (Candau). Mai mult, antropologul este cel mai bine plasat pentru o analiza a diferentei, fie ca este implicata de distanta temporala sau de raporturile cu ceilalti: celalalt care isi spune povestirea, dar care �nu se limiteaza la a se povesti pe sine insusi; el povesteste si despre ceilalti, in masura in care acestia fac parte din propria-i existenta" (Poirier, Clapier-Valland) sau in masura in care, orice parcurs memorial implica un parcurs identitar, prin urmare un raport cu celalalt.

Mai mult, noi insine suntem integrati in circuitul de transmitere a memoriei si trebuie vegheat ca aceasta transmitere sa se deruleze in cele mai bune conditii. Trebuie, de asemenea, sa tinem cont de faptul ca interviul nu este o simpla tehnica, ci o intalnire cu o persoana care ne transmite o marturie, care traieste cu noi o experienta. Ii suntem, asadar, datori pentru parteneriatul acceptat, trebuie sa o tratam cu respect si responsabilitate. Intrucat participam amandoi, intervievat si intervievator, la o experinta de impartasire a memoriei si administram, in acelasi timp, memoria. Lucru extrem de delicat si dificil, pentru ca nu putem sa stergem caracterul subiectiv.

Trebuie sa fim atenti la toate aceste aspecte, trebuie sa evitam sa utilizam memoria ca o arma, trebuie sa gasim terenul pe care am avea cea mai mare sansa sa fim intelesi si ascultati. In special ascultati, intr-o lume in care, din pacate, oamenii vor mai mult sa vorbeasca decat sa asculte. Insa, �a intelege sensul a ceea ce este spus, nu inseamna doar a fi atent, a asculta si a-si asuma cuvintele auzite, inseamna si a analiza mecanismele producerii sensului, a evidentia opozitiile si corelarile dintre cele mi structurante" . Iata datoria cercetatorului: de a intreprinde o analiza mai aprofundata si de a evita, astfel, generalizarile prea rapide, concluziile prea grabite.

Utilizarile memoriei pot fi bune sau dimpotriva. O solutie pe care o gasesc de bun simt si pe care o prefer altora, este cea propusa de Tzvetan Todorov in volumul Les abus de la mémoire (n.tr. Abuzurile memoriei). El vorbeste aici, in special, de valoarea exemplara a memoriei, acea memorie care ne face sa purtam doliul propriilor noastre suferinte si sa le gasim ca fiind inacceptabile, chiar daca ele ii privesc si pe altii. Exista o diferenta intre partajul memorial (a impartati cu altii o experienta) si sanctiunea faptelor (a spune ce e bine si ce e rau). Justitia este, in ultima instanta, cea care trebuie sa faca aceasta judecata, pentru a impiedica memoria sa o faca in locul ei. 


  
 

Istoria orala dincolo de stiinta

Dupa mai multe decenii de dictatura, marcate de cenzura memoriei si a dreptului la cuvant, marcate de numeroase distorsiuni ale istoriei oficiale, societatea romaneasca sufera, inca, de o lipsa de solidaritate si de incredere, datorata, intre altele, fragilitatii societatii civile si unei lipse de comunicare.

Istoria orala permite unor subiecti ignorati anterior impartasirea unei memorii care devine astfel un bun comun. Ea democratizeaza cuvantul, permitand unor grupuri sociale diverse accesul la scena publica. In sfarsit, dupa o perioada de puternica tendinta de omogenizare, ea deschide o poarta recuperarii si respectului individualului, a particularului, a tot ceea ce reprezinta diferenta. Ea restituie dreptul de afirmare, de exprimare. Toate acestea nu pot avea decat efecte pozitive in plan moral, dar si in plan practic intr-o societate aflata in cautarea unei noi identitati.

Un aspect extrem de important, demonstrat pe deplin de proiectul nostru, este acela ca istoria orala nu este doar un instrument de lucru pentru cercetatori, dar si o metoda cu un impact real educativ si social, la indemana celor care doresc sa organizeze activitatile de tineret plecand de la aceste principii. In cazul unor asemenea activitati, impactul procesului de culegere de date asupra celor care sunt implicati (intervievati, realizatori de interviu si comunitate) este cel putin la fel de important ca si impactul asupra cititorilor. 


  
 

3. Volumul

Este, evident, unul dintre rezultatele acestui proiect. Sunt necesare cateva precizari, inainte de a rezuma modul in care el a fost conceput.

Inscriindu-ne in logica proiectului, prezentata mai sus, nu a fost o conditie ca tinerii participanti la proiect sa aiba cunostinte legate de istorie orala. Ei au fost formati, in acest sens, in cadrul a doua sesiuni, iar mai apoi au procedat la munca efectiva, de teren. De asemenea, nu a existat un numar impus de interviuri minim sau maxim. Fiecare membru al echipei de proiect si-a organizat, asadar, activitatea de teren.

Sunt inregistrari in limbile materne sau, dimpotriva, subiectii au preferat sa povesteasca in romana. In cazul textelor publicate, am decis, pentru a usura lectura, dar si din motive de spatiu, sa publicam textele cu povestirile vietii in limba romana. Acolo unde a fost cazul, acestea au fost traduse. Notele de subsol mentioneaza aceste situatii.

Ar mai fi de precizat in acest context faptul ca o traducere integrala a acestor documente de istorie orala in cea de-a doua limba a proiectului, limba franceza, este extrem de anevoioasa si presupune o munca intensa, de lunga durata, cu reveniri si corecturi repetate si, de asemenea, cu un numar foarte mare de note de subsol, care ar trebui sa explice si sa descrie acele contexte care sunt specifice comunitatilor in cauza sau, dupa caz, tarii. Am ales, asadar, sa publicam doar traducerea acelor alineate de prezentare, care apar inaintea majoritatii interviurilor publicate. Cu siguranta ca, in viitorul imediat, vom proceda la a ne indeplini si aceasta datorie si vom publica traducerile, gasind o solutie optima pentru a facilita intelegerea si contextualizarea. Cu atat mai mult cu cat volumul, in totalitatea sa, va fi prezent pe pagina de internet a Institutului Intercultural Timisoara. Intr-o prima varianta, deci, urmand ca, mai apoi, aceasta sa fie completata. In acest context precizam, de asemenea, faptul ca sunt cazuri in care o singura persoana a facut mai multe interviuri. Din pacate, nu le-am putut integra pe toate, din motive lesne de inteles. Unii dintre colaboratorii nostri au ales sa ataseze textului publicat scurte prezentari ale celorlalte povestiri sau personaje, altii nu. Oricum, toate aceste documente vor fi in totalitate prezente pe site-ul nostru. Evident ca, in cazul continuarii inregistrarilor chiar si dupa incheierea proiectului, ramanem la dispozitia colaboratorilor nostri, in vederea publicarii textelor lor.

Dupa cum a reiesit, deja, din cele spuse pana acum, am ales varianta publicarii unui singur interviu pentru fiecare realizator. Selectarea acestuia a fost realizata de fiecare, in parte. Am lasat la latitudinea fiecaruia si chestiunea prezentarii textului/textelor. Din acest punct de vedere, nu exista o unitate a povestirilor: nu putem clasa tematic documentele. Exista texte care se evidentiaza preponderent printr-un discurs identitar, altele contextualizeaza, sunt povestiri in povestiri etc. Iata de ce am ales varianta publicarii lor in ordine alfabetica, in functie de numele comunitatii respective (de exemplu: armeni, bulgari, evrei s.a.m.d.). In cazul mai multor persoane apartinand unei aceleiasi comunitati, selectia a fost facuta aleatoriu. Ar fi de mentionat aici ca toti realizatorii de interviuri sunt membri ai comunitatii careia ii apartine subiectul inregistrat, cu o singura exceptie: interviul cu Milivoi Cacic nu este realizat de un etnic sarb.

Au fost cazuri in care textele au fost deja publicate, in caiete sau revistele organizatiilor. Toate aceste mentiuni apar in notele de subsol. Intrucat obiectivele proiectului se inscriu in logica relatiei dintre minoritati si majoritate, am decis sa publicam un interviu cu un subiect roman (este vorba de Stella Petricu). Cu atat mai interesant ni s-a parut textul cu cat subiectul provine dintr-o familie mixta, avand ascendenti romani, maghiari, sarbi si greci. Textele au fost transcrise si redactate, in mare parte, de realizatorii interviurilor. Am incercat sa nu intervenim, cat a fost cu putinta. Am pus, doar, in aceeasi forma, notele de final. In ceea ce le priveste, putem spune ca sunt doua tipuri de note: unele de tip explicativ (vezi traduceri in romana ale unor sintagme din alte limbi, explicatii ale unor termeni specifici culturii respective etc.) si, in al doilea rand, remarci referitoare la interviul propriu-zis (de exemplu: �Imi cere sa inchid reportofonul.").

Cu doua exceptii, nu s-au facut interventii nici in textele subiectilor, cu riscul de a lasa �sa treaca" anumite informatii eronate. Aceasta pentru a ramane in perspectiva relatiei subiectiv-obiectiv din istoria orala. Am fost nevoiti sa reducem doua dintre interviuri, intrucat ele depaseau, cu mult, o treime din intreg volumul. Motivele legate de spatiu ne-au obligat, asadar, pur si simplu, sa procedam la selectie. Aceste scurtcircuitari sunt marcate prin: (...). Bineinteles ca cele doua vor aparea integral pe site-ul nostru. In ambele cazuri am incercat sa pastram liniaritatea discursului. Ne va fi iertat daca nu am reusit.

Dupa cum se poate observa, am reprodus cateva fotografii si documente care au fost obtinute cu ocazia inregistrarilor. Cateva, deci, apar in prezenta publicatie, insa nu renuntam la a le oferi publicului larg pe toate.

Intrucat textele au fost produse in scopul deschiderii unei perspective, a unui drum, orice initiativa de (re-)publicare, traducere sau analiza este binevenita.

Inseram, in cele ce urmeaza, o bibliografie selectiva, care ne-a fost de ajutor pe durata proiectului.

Dar nu inainte de a multumi institutiilor si organizatiilor partenere la proiect, precum si tuturor acelora care au contribuit, intr-un fel sau altul, la realizarea acestui volum si la buna desfasurare a proiectului:

Centrul National �Interetnica",

Comunitatea �Bratstvo" a Bulgarilor din Romania,

Comunitatea Evreilor din Timisoara,

Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale, Guvernul Romaniei,

Forumul German al Tineretului Banatean,

Fundatia �A Treia Europa", Timisoara,

Partida Rromilor,

Programul �Masuri de Incredere" al Consiliului Europei,

Uniunea Bulgara din Banat,

Uniunea Democratica a Slovacilor si Cehilor din Romania,

Uniunea Democrata a Tatarilor Turco-Musulmani Romania,

Uniunea Democrata Maghiara din Romania,

Uniunea Democrata Turca din Romania,

Uniunea Polonezilor din Suceava,

Uniunea Ucrainienilor din Romania,

Lilla Bara, Ana Condrat, Carmen Constantinescu, Manuel Fernbacher, Adnan Ismail, Vitali Ivanov, Oxana Mandru, Paulina Mokos, Nora Nemeth, Aihan Osman, Florica Popescu, Rodica Precupetu, Oana Rusu, Nurla Sezghin, Atilla Somogyi, Taner Sükry, Renata Subert, Cristina Vasile, Elis Veli, Mihai Vulcanescu.

Si, nu in ultimul rand, interlocutorilor nostri, personajele acestui volum.

Calin Rus, Smaranda Vultur, Alexandra Jivan

Bibliografie:

Baczko, Bronislaw, Les imaginaires sociaux. Mémoires et espoirs collectifs, Paris, Payot, 1984.

Barth, Frederik, Les groupes ethniques et leurs frontières, dans Théories de l'ethnicité, Paris, PUF, 1995.

Berger, Peter et Luckman, Thomas, La construction sociale de la réalité, Paris, Méridiens Klincksieck, 1992.

Bertaux, Daniel, Les récits de vie, Paris, Nathan, 1997.

Boncu, Stefan, Eul in cognitia sociala, dans Neculau, Adrian (coord.), 135-153, 1990.

Candau, Joel, Anthropologie de la mémoire, Paris, PUF, 1996.

Candau, Joel, Mémoire et identité, Paris, PUF, 1998.

Cazazian, Mihai Stepan si Antonian, Eduard, Marturii. Genocidul armenilor, Bucuresti, Ararat, 1998.

Demazière, Didier, Dubar, Claude, Analyser les entretiens biographiques, Paris, Nathan, 1997.

Dunaway David K. et Baum, Willa, Oral HistoryAn Interdisciplinary Anthology. American Association for State and Local History, 1987.

Ferrarotti, Franco, Histoire et histoire de vie. La méthode autobiographique dans les sciences sociales, Paris, Méridiens Klincksieck, 1990.

Ferro, Marc, L'histoire sous surveillance. Science et conscience de l'histoire. Paris, Calmann-Lévy, 1985.

Gadamer, H.G, Esquisse des fondements d'une hérméneutique, 1990.

Grele, Ronald J. (ed.), Envelopes of Sounds. The Art of Oral History. New York, Praeger, 1992.

Halbwachs, Maurice, Les cadres sociaux de la mémoire, Paris, PUF, 1950.

Hartog, François, Le miroir d'Hérodote. Essai sur la représentation de l'autre, Paris, Gallimard, 1980.

Joutard, PhilippeCes voix qui nous viennent du passé, Paris, Hachette, 1983.

Lévi-Strauss, Claude, L'identité, Paris, Grasset, 1997.

Liiceanu, Aurora, Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat romanesc 1948-1998, Bucuresti, Nemira, 2000.

Liiceanu, Aurora, Valurile, smintelile, pacatele. Psihologiile romanilor de astazi, Bucuresti, Nemira, 1998.

Mihailescu, Vintila, Fascinatia diferentei, Bucuresti, Paideia, 1999.

Neculau, Adrian (coord.), Psihologie sociala. Aspecte contemporane, Iasi, Polirom, 1990.

Poirier, Jean, Clapier-Valladon, Simone, «Le concept d'éthnobiographie et les récits de vie croisés», Cahiers Internationales de Sociologie, LXIX, p. 351-358, 1980.

Ricoeur, Paul, Temps et récit, Paris, Seuil, 1983.

Thomas, H. et Znaniecki, F., Le paysan polonais aux Etats Unis, Paris, Nathan, 1999.

Thompson, Paul, The Voice of the Past, Oral History, Oxford University Press, 1988.

Thompson, Paul, «Des récits de vie à l'analyse du changement social», Cahiers Internationaux de Sociologie, LXIX, 1980:249- 268, 1980.

Veyne, Paul, Comment on écrit l'histoire, Paris, Seuil, 1978.

Vultur, Smaranda, Istorie traita - istorie povestita. Deportarea in Baragan, Timisoara, Amarcord, 1997.

Vultur, Smaranda (coord.), Germanii din Banat prin povestirile lor, Bucuresti, Paideia, 2000.

Vultur, Smaranda (coord.), Lumi in destine. Memoria generatiilor de inceput de secol din Banat, Bucuresti, Nemira, 2000.

Vultur, Smaranda (coord.), Teren - Memoria si cultura familiala. Identitati multiple in Banat, Timisoara, Fundatia pentru o Societate Deschisa, 1998.

**, A Treia Europa", nr. 2/98, Iasi, Polirom, 1998.

**, Perspective interculturale II. Conferinte, Timisoara, Institutul Intercultural Timisoara, 1999.

** Perspective interculturale III. Conferinte, Timisoara, Institutul Intercultural Timisoara, 2000. 


  
 

Garabet Tevanian

Armenii sunt dusmanii islamului, ei trebuie nimiciti"

- Ma numesc Garabet Tevanian si m-am nascut la Eskisehir, la 30 noiembie 1917. Aceasta localitate e in Anatolia, in Asia Mica, un nod de cale ferata important, dupa cum a fost important in vechime prin intersectarea mai multor drumuri. Un oras grec, in Bizant, care in vechime se numea Dorylacon, renumit pentru atestari arheologice ale existentei sale din vechime si datorita apelor minerale termale apreciate si in Occident. Prin aceasta localitate au trecut si au poposit cruciatii, venind de la Constantinopol, in drumul lor catre Cilicia si Ierusalim. La venirea turcilor, orasul a fost numit Eskisehir, adica �Orasul vechi". Si tatal meu, Avedis Tevanian, s-a nascut tot acolo, in 1895. Dar bunicii mei din partea tatalui au fost din Kutaia, la 80 km de Eskisehir spre vest. Numele de Tevanian provine de la Tebanian la care, cu timpul, �b" s-a �muiat" in �v". E justificata intrebarea: ce cautau armenii in numar masiv in partea de vest a Asiei Mici? Raspunsul este: in decursul istoriei, Bizantul, de mai multe ori, dupa ce a cucerit vestul Armeniei, a stramutat in numar masiv populatia din Armenia de vest in vestul Asiei Mici, pana la Marea Egee si Marea de Marmara, practic in toata zona de vest, pentru a-si asigura linistea din partea Armeniei, cu care nu o data era in razboi. Asta este motivatia pentru existenta, la acea vreme, a unei masive populatii armenesti in vestul Asiei Mici. Bunicul meu din partea tatalui, Garabet Tevanian, pe la sfarsitul secolului trecut s-a mutat, impreuna cu bunica mea Horep (Hripsime), la Eskisehir, in cautare de lucru, mai ales ca localitatea reprezenta un centru important industrial la nivelul de atunci, prin construirea unei uzine germane pentru fabricarea de locomotive in vederea dotarii cu material rulant a cailor ferate turce. Bunicul meu era lacatus de meserie.

In anul 1901 el moare si existenta familiei era asigurata de bunica mea, care avea o vaca si vindea lapte prin fiul ei cel mare, Hunghianos, unchiul meu, care a preluat de la tatal lui si meseria de lacatus. Bunica mai avea si un alambic, cu care facea rachiu din struguri, pentru vanzare. Astfel, bunica si cu baiatul cel mare realizau cele necesare existentei si pentru ca fratele mijlociu, Avedis, si cel mic, Harutiun, sa poata merge la scoala. Comunitatea armeana era destul de puternica. Liceul avea si fanfara proprie, iar tatal meu canta acolo la toba. Viata decurgea normal, fara ca nimeni sa banuiasca tragedia ce urma sa vina asupra natiunii armene. La varsta de 15 ani, tatal meu a intrat ca ucenic la marea uzina germana de locomotive. Cand a ajuns la majorat, tata devenise maistru la sectia turnatorie. Specialistii germani, ingineri si mesteri, l-au invatat sa proiecteze diferite piese pe care trebuia sa le execute prin turnare. Era foarte apreciat. De fapt, tatal meu m-a invatat, eu fiind in scoala primara, sa folosesc tragatorul, compasul, tusul si acuarelele. Deci primele notiuni de desen le-am invatat de la el. Asta m-a ajutat sa fiu cel mai bun la desen din tot liceul, chiar daca eram in clase mai mici. In uzina erau multi muncitori: turci, armeni si greci. Conducerea uzinei era germana. Datorita ei, angajatii aveau conditii de viata mai bune decat in alta parte. Viata decurgea normal si bine.

La 24 aprilie 1915, guvernul turc a emis un ordin catre conducerile administrative, politie, jandarmerie, armata din toate regiunile, orasele comunele si satele din Turcia, de a scoate din case pe toti armenii - copii, femei, barbati si batrani - pentru ca, organizati de oficialitatile de represiune in convoaie, sa fie deportati in deserturile Siriei, Mesopotamiei si Arabiei. Convoaie formate din toate colturile Turciei, incluzand si fostele localitati din Armenia ocupata de turci, au pornit marsul mortii inspre desert, destinatia masacrului, ca solutie finala, fiind valea Deir-es-Zor, langa localitatea cu acelasi nume din Siria. Inca de la inceputul marsului mortii, mureau multi pe drum de oboseala, foame, boli sau chiar omorati prin impuscare si prin lovituri cu patul armei sau topoare. Asa incat multi dintre deportati n-au ajuns la locurile de destinatie unde s-a aplicat solutia finala, lichidarea.

Pentru armenii care lucrau la uzinele germane din Turcia s-au eliberat adeverinte de scutire de deportare. Acest lucru a fost cerut guvernului turc de catre conducerea uzinelor germane, prin reprezentantii lor din Turcia. Asa ca tatal meu, cu bunica si unchii mei, fratii tatalui meu, au scapat de deportare si, deci, de macel.

Unul din convoaiele cu deportati care venea din zona tarmului de sud al Marii Marmara a trecut prin orasul nostru, Eskisehir, si a stationat in afara lui un timp foarte scurt, ca popas pentru refacere si aprovizionare cu apa. Cei care nu mai puteau merge mai departe, fiind bolnavi, betegiti, erau scosi in afara taberei si lichidati acolo. Armenilor din oras, care erau scutiti de deportare, li s-a permis sa vina cu apa si alimente. Bineinteles a venit cu apa si alimente pentru cei deportati si bunica mea din partea tatalui si tata cu cei doi frati ai lui. Bunica mea s-a dus in tabara de mai multe ori, cercetand corturile in care erau deportati din diferite localitati. Asa-zisele corturi au fost confectionate de fiecare familie, cum s-a putut, cu materialul luat la repezeala din casa - mai ales panza de cearsaf si cateva bete.

Tot cautand si cercetand in dreapta si-n stanga, bunica mea Horopo (Hripsime), a pus ochii pe o fata care i-a placut. Ea avea 15 ani si mai purta uniforma scolara pe ea. Bunica s-a hotarat s-o salveze pe aceasta fata. In cortul unde statea, era cu tatal ei. Intrand inauntru, bunica a facut cunostinta cu ei si a spus ca vrea s-o salveze pe fata si, daca se va putea, il va salva si pe el. Batranul a fost de acord. El era Krikor Momgian, iar fata, Lusaper Momgian. Amandoi erau din localitatea Bardizag, �gradinita" in armeneste, Bahceagic in turceste, acelasi inteles, localitate pe tarmul Marii de Marmara. Un mic golfulet o despartea de localitatea Izmid. In scopul propus, bunica a manjit fata fetei cu praf de jos si noroi si tot asa pe corp si s-a dus la jandarmul care pazea tabara, i-a dat o sticla de rachiu de struguri pe care o avea la ea si l-a rugat, implorand cu lacrimi in ochi, sa-i dea voie s-o ia pe fata ca s-o spele si s-o aduca inapoi imbaiata. Mai ca nu se poate, mai ca una, alta, zapciul i-a dat voie zicand: �Vezi sa nu-mi faci vreo belea si sa o aduci repede inapoi". �Pai, tatal ei a ramas in cort", a zis bunica si a luat-o pe fata si a adus-o acasa. Cand tata a venit acasa de la uzina, a gasit in casa o tanara fata frumoasa, bruneta cu pielea alba, cum sunt cele din zona Constantinopolului si a Marii de Marmara, care sedea pe scaun, tinand capul in jos fara sa scoata o vorba. �Fiule drag! ti-am adus-o pe aceasta tanara si frumoasa fata pe care o cheama Lusaper Momgian, ca s-o salvam, trebuie s-o salvam de la deportare", a zis bunica baiatului ei cel mijlociu, Avedis. �Trebuie sa facem un bine, o fapta crestineasca, pentru asta nu e alta cale decat sa te casatoresti cu ea. Tatal i-a ramas in cort. Trebuie sa-l luam si pe el de acolo." Surprins de neasteptata intamplare si placandu-i fata, desi avea doar 15 ani, s-a hotarat sa se casatoreasca cu ea. In secret, noaptea, a fost chemat preotul care i-a cununat. Chiar dupa casatorie, Lusaper nu vorbea nici cu proaspatul mire, nici cu oricine altcineva. A doua zi tot asa, tacere totala, gandul ii era numai la tatal ei.

Luand cu el certificatul de casatorie eliberat de preot, tatal meu s-a dus la directorul general al uzinei unde lucra si a spus ca autoritatile turcesti l-au luat din greseala pe socrul lui, rugandu-l pe directorul general sa-i dea o adeverinta in sensul ca un membru al familiei A. Tevanian, salariat la uzina, a fost luat din greseala la deportare. Tata a obtinut pe aceasta adeverinta aprobarea autoritatilor turce, apoi s-a prezentat la tabara convoiului si, intrand in cort, unde socrul lui, Krikor Momgian, sedea ghemuit citind din Biblie, a zis: �Krikor hairig, haide sa luam lucrurile si sa plecam repede de aici". �Dar tu cine esti?", il intreaba viitorul bunic din partea mamei Lusaper. �Eu sunt Avedis, sotul fiicei dumitale, Lusaper." Zicand acestea, stranse asa-zisul cort facut dintr-un cearsaf si betele respective si, cu alte lucruri pe care le avea bunicul, facu o boccea si, cu toate in spinare, o pornira spre iesirea din tabara. Acolo, verificand certificatul in chestiune, jandarmul i-a dat voie sa iasa din tabara, dar, dandu-si seama c-a fost pacalit, i-a dat tatei o lovitura puternica in spate cu patul armei.

Trebuie sa mai spun ca bunicul meu nu s-a despartit de Biblia tiparita in armeneste, de format mare, 19 x 25 x 5 cm, cantarind 1,700 kg, pe care a preluat-o mama, a tinut-o si a citit mereu din ea pana a murit.

Ajunsi acasa, cu lacrimi in ochi, cu plansete emotionale si-au manifestat cu totii bucuria. Mama mea, care pana atunci nu scosese nici o vorba, s-a imbujorat la fata si a vorbit, multumind bunicii mele, in primul rand, pentru c-a salvat-o pe ea si pe tatal ei de la masacru. Cu multa discretie s-a facut nunta la care a venit popa si cativa prieteni de-ai tatalui meu, pe atunci in varsta de 21 de ani neimpliniti.

Mama mea avea doi frati si o sora: Garabet, Sarkis si Keghanus. Ea era cea mai mica. Cand, in aprilie 1915, se declansase genocidul si i-a scos din casa, acolo nu se gaseau decat ea si tatal ei, bunicul meu, fiindca fratii dezertasera mai din timp si fugisera in Bulgaria si Romania. In ceea ce o priveste pe bunica mea din partea mamei, Marita Momgian, nascuta Dir (Ter) Sahagian, ea murise in 1912, la varsta de 42 de ani. Keghanus a ramas la Constantinopol dupa ce a absolvit colegiul american de acolo.

Tabara convoiului de deportati, care a stationat putin in Eskisehir, pana la urma a plecat in marsul mortii. Cei din convoi care au scapat de moarte pe parcurs, au ajuns la destinatie pentru a fi macelariti acolo. Cei din Bardizag ajunsi in valea Deir-es-Zor, ca si din alte parti, au fost macelariti cu totii. Numai o verisoara a mamei mele, si anume Noemi, daca imi aduc bine aminte din povestirile parintilor mei, a scapat cu viata printr-un miracol si, mai tarziu, cand s-au intalnit la Constantinopol, le-a povestit ce si cum s-a intamplat. Cand convoiul de deportati armeni a ajuns la valea de tragica faima Deir-es-Zor, jandarmii si organizatorii care ii condusesera pana aici au �dat sfoara in zona", cu ordinul clar de a chema pe toti arabii si turcii, militari si civili, in fine, toata populatia islamica, sa-i omoare pe toti armenii adusi acolo. In chemarea lor au folosit tot timpul lozinci: �Pentru salvarea islamului", �Armenii sunt dusmanii islamului, ei trebuie nimiciti". Satenii din imprejurimi si banditii desertului au venit la monstruoasa chemare cu iatagane, topoare, coase, secere, furci si altele, lovind in uriasa masa vie de fiinte omenesti, ingrozite, speriate, multe lesinate. Au dat in dreapta si-n stanga, cu ce au putut si cum au putut. Treaba n-a fost usoara, pentru ca, la un moment dat, se formeaza multe mormane de cadavre, bestialii ucigasi trebuind sa-si faca loc prin mormane ca sa loveasca in cei vii care erau dedesubt. Daca li se parea ca scapa unul, era impuscat de catre jandarmii care pazeau. Tot atunci, Noemi, verisoara mamei mele, a vazut ca un arab, dand in dreapta si-n stanga, a dat cu iataganul lui si-n ea. Arabul a reusit sa-i taie gatul si si-a vazut de treaba-i de bestie criminala mai departe. Ea n-a mai stiut nimic. Pana la urma, se parea ca totul s-a terminat si ca satenii, impreuna cu banditii desertului si cu jandarmii, au plecat din valea groaznicului macel, luand si ceva �prada de razboi".

Lovitura primita i-a taiat gatul dar, nefiind tare, n-a atins grav arterele si venele. Ea in primul moment a cazut lesinata si a ramas asa, pierzand mult sange, pana noaptea tarziu, cand s-a trezit cu durere intr-o parte a gatului. Punand mana, constata ca avea o rana mare, iar sangele care cursese incepuse sa se coaguleze, slabind astfel hemoragia. Cum se gasea printre cadavre, in plina noapte cu luna, ii venea sa lesine din nou. Incet, incet, a inceput sa realizeze situatia in care se gasea: cadavre, muribunzi, vaietele celor muribunzi si urletele sacalilor. Toate acestea, in noaptea lugubra, cum nici in cele mai groaznice vise nu poate fi. Tinand capul intr-o parte si cu mana pe rana de la gat, Noemi a iesit cu greu din valea groazei, cea mai mare groapa comuna neacoperita: Deir-es-Zor. Speriata, disperata si ingrijorata, a luat-o la goana, fugind in nestire, o mica adolescenta, nenorocita din singurul motiv ca se nascuse armeanca.

Dupa vreo doua ore de mers, mergand taras, slabita de nemancare, de pierderea sangelui si de oboseala, pierzand orice speranta de supravietuire, a zarit la orizont niste lumini care pareau sa se miste ca licuricii noaptea. A facut un ultim efort disperat si, dupa o jumatate de ora, a ajuns la luminile cu pricina. Era o caravana de camile ale unor negustori arabi care mergeau transportand marfuri. Fata, plangand si tinand mana pe gatul taiat, a cerut ajutor. Conducatorii caravanei, vazand-o in jalnica-i situatie, i-au acordat primul ajutor posibil cu medicina traditionala. Mergand pe o camila a binecuvantatei caravane, a ajuns la Homsk, unde a fost internata in spital, fiind apoi operata si bine ingrijita, pana a putut pleca de acolo. Autoritatile locale, care erau contra stapanirii turce, au ajutat-o sa poata ajunge la Tripoli, unde o organizatie franceza de binefacere a preluat-o si a avut grija de ea, pana a plecat la Constantinopol, unde avea rude si unde mama mea s-a intalnit cu ea si, mai tarziu, tatal meu, carora aceasta fata le-a povestit despre toata patania ei si a celorlalti armeni din acelasi convoi de deportati, despre exterminarea organizata de guvernul otoman.


Yüklə 0,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   12




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin