N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Mai 1960

Căratul tinetelor la Jilava ia, cînd ele sunt pline ochi, aspecte jalnice şi caraghioase. Cea mai neînsemnată mişcare neconformă cu echilibris­tica salturilor de pe trapez poate avea drept consecinţă răsturnarea conţinutului vasului îndeobşte cunoscut sub numele de „tun".

Cad în repetate rânduri la „scoaterea serviciilor" alături de părintele Mina. El e îndemînatic, eu nu. Se întîmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sunt aspre. La iuţeală punem spurcăciunea jos şi ne repezim să adunăm fecalele şi să ştergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atît de repede încît mie îmi rămîne puţin de tăcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, îşi pierd caracterul sordid şi iau aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci şi ţăran mucalit. Rîde atît de sincer încît mă învăţ şi eu să fac haz mare de adunarea raliaţilor.

BUGHI MAMBO RAG

... Ţibică Romalo era beat criţă, nu mai ştia ce e cu el... Hop că vine şi Miclescu, făcut şi el... Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte în curte prinţesa Ileana şi imediat, ce-i cu voi, zice, venea din oraş, dispune să ni se servească o gustare, oţi fi îngheţaţi, şi ni se aduc două tăvi enorme, parcă le văd, şuncă, icre negre, lacherdă, şalău, whisky şi şampanie... Povestiţi-tie, domnule amiral, povesliţi-ne... V-am mai spus eu cred povestea asta cu cămaşa, de mai multe ori, dar dacă vreţi: eram pe bordul iachtului imperial Standart şi veneam de la Pe-terhoj'f, trecusem prin Baltica, Gibraltar şi Bosfor pînă la Livadia. Ţarul care era foarte bine dispus mă cheamă înainte de a debarca şi-mi spune: Sablin...

1970

Nicăieri n-am găsit o mai clară desluşire a motivelor pentru care intuisem la poporul roman un fond creştin irecuzabil - datorită căruia pînă şi defectele Românilor par scăldate de o lumină ate-

361

nuanţă - decît în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei (capitolul L 'agnelle vovante din volumul De Zalmoxis ă Gengis Khan, Paris, 1970, trimis de Virgil Ier).

Interpretarea eliadianâ are într-însa ceva din absolutul soluţiilor după a căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma locuta¹'".

Ce nu înseamnă Mioriţa: resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism.

Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei adamice.

Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim Mărturisitorul), împotriva soartei nu te poţi apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decît să dai un înţeles nou consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire. Nu-i vorba de fatalism, de vreme ce fatalistul nici nu crede că poate preface semnificaţia ursitei.

Ciobanul sâvîrşeşte o transmutaţie - le graml-ceuvre^h'l al denigrărilor alhimişti -, îşi transformă nenorocirea în taină mistică. înfrînge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumînd-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens atît absurdului vieţii, cît şi teroarei istoriei.

întocmai ca şi creştinismul, românismul poate anula urmările apa­rent iremediabile ale unei tragedii, dîndu-le valori nebănuite, scoase din alte serii. Adversitatea degradantă devine contrariul ei, după cum şi ruşinoasa spînzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruinţă asupra morţii şi scoatere de sub mînia Creatorului.

- Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc.

în orice caz din cuvintele Apostolului nu se poate deduce mono­polul păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu înfrînarea sexuală de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvîrşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi licenţă de a săvîrşi cu o conştiinţă împăcată - d'u'n coeur leger¹"², vorba bietului Emile Ollivier - pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea, sgîrcenia...

Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de multe ori din setea de bîrfă şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoşi. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată chemare la numitorul comun. Obsesie a fiinţelor arţăgoase, neîndurătoare, obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au în buzunar cheia raiului pentru că nu săvîrşesc păcatul trupesc.

362

Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al indivi­dului criteriul meu unic de judecată asupră-i.

Folosirea de către Scriptură a cuvîntului mirele pentru a-1 de­semna pe Iisus Hristos ori asemuirea împărăţiei cerului cu un ospăţ de nuntă, faptul că prima minune Domnul a săvîrşit-o la o nuntă, parabola fecioarelor - deşi cuvintelor mire, nuntă li se dă cu totul alta accepţiune decît cea fenomenală - ar fi trebuit totuşi să po­tolească zelul monopolist al celor care nu-şi dau seama că alegerea unor metafore nu este întîmplătoare.

- Orient şi Occident.

Patriarhul Athenagora spune despre filosofii religioşi ruşi că au îmbinat simţul misterului cu al libertăţii.

Libertate şi mister nu sunt ele chiar noţiunile de care ateii încearcă sa se descotorosească? Şi după izgonirea cărora îşi aşteaptă vremea, cu prilej, prostia şi tirania.

(Aproape la fel şi Olivier Clement: „E nevoie de regăsirea Orien­tului şi Occidentului pentru a se dovedi că doar misterul poate lumina viaţa.")

Simţul misterului nu numai că nu împiedică sau nu frînează cer­cetarea şi setea de cunoaştere, ci le îmboldeşte; singurul lucru pe care-1 stingheresc este prostia trufaşă ce crede a şti totul şi a fi aflat în cîteva formule (aplicate cu ajutorul poliţiei) rezolvarea-panaceau a pro­blemelor şi angoaselor omeneşti de o nemaipomenită complexitate.

- Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atît de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

Bulgacov: Lumea, oarecum, farmecă, fascinează şi ea pe Dum­nezeu: şi-a dat pe singurul lui Fiu pentru lume.

- Profesorul Ştefan Todiraşcu:

S-au adeverit cuvintele Sfîntului Maxim Mărturisitorul cum că nu oricui îi este spre bine sănătatea, fericirea, bogăţia, liniştea...

Spre pildă Petre Ţuţea. (Pentru care am înfocat atîta bătaie. Onea nu voia pentru nimic în lume să creadă că nu-1 cunosc, că „n-am cinstea să-1 cunosc".) înainte de a fi arestat, a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoş lui Aesculap. La ieşirea din închisoare: în locul socratismului, o credinţă vie.

- Pămîntul românesc nu e cotlon de barbarie, ci arie de cultură care a putut vrăji pînă şi pe romanul Ovidiu. Dieu est ne en exil de Vintilă

363

Horia. Ovidiu îl află aici pe „Dumnezeul necunoscut" al Grecilor, pe cel propovăduit Atenienilor de Pavel, Dumnezeul care venise dealtfel chiar atunci pe această lume de surghiun pentru toţi cei a căror patrie este în cer.

în care, Hristos şi creştinismul nu sunt pomeniţi; nimic nu e rostit; totul e sugerat, presimţit: virtual, iminent. Se văd peisaje steipe şi obiecte din cele mai banale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificaţii, bănuieli pline de splendoare.

J. L. Borges: Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.

Aici însă, iminenta revelaţie, întrupată, e pe punctul de a exploda iar bucata de lume înfăţişată de scriitor a şi fost înnobilată de razele soarelui celui de taina care urcă spre geana zorilor, peste limes.