Originile creştinismului



Yüklə 1,45 Mb.
səhifə34/39
tarix18.01.2019
ölçüsü1,45 Mb.
#100665
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   39

Creştinarea a fost un fenomen de lungă durată, mult mai gradat decât s-a crezut uneori. Constrângerea a fost importantă; rolul puterii politice şi al episcopilor – determinant. Doar din momentul în care puterea impune creştinismul, se impune şi acesta din urmă. Iar această putere favorizează „un” creştinism: ortodoxia care are sprijinul împăratului.

Întrebarea care se pune apoi este de a şti cum anume este trăită viaţa creştină. Cu privire la aceasta, istoricul are mult mai puţine certitudini.

Pierre Maraval

^. FU». bb.: >,; i! F T O tânără Biserică în dispute’ ftad- 1. Căutarea unei înţelepciuni -l Inimă a vieţii culturale din Bazinul mediteranean, Roma atrage toate mişcările spirituale care se dezvoltă la începutul erei şi care pretind că răspund întrebărilor esenţiale ale contemporanilor cu privire la mântuire şi la destin. Extrem de tolerant, politeismul roman manifestă puţină rezistenţă faţă de cultele străine venite din Orient. Creştinismul nu este, la început, decât una dintre aceste religii răsăritene care, o dată cu amestecurile de populaţii şi de culturi, generate de cuceriri, se răspândesc în întreg Imperiul. Totuşi, el prezintă o originalitate funciară pe care gânditorii creştini, deschizându-şi ei înşişi şcoli de filosofie, se vor strădui să o scoată la lumină.

Religiile de mistere – culte iniţiatice care presupun o asceză, purificări, reguli de viaţă şi care propun o mântuire – răspund cu mult mai bine marilor probleme existenţiale decât recea religie civică tradiţională.

Cultul Cibelei, Marea Mamă a Zeilor Cea mai veche dintre religiile de mistere este cea a Marii Mame a Zeilor, Cibela, introdusă în panteonul roman încă de la al doilea război punic şi romanizată. Asociată cu legenda troiană, ea celebrează cu emulaţie originile frigiene ale Romei. Împăratul Claudiu (4l-54) introduce oficial la Roma sărbătorile de primăvară Hilaria, iar împăratul Antonin asociază strâns perechea Cibela-Attis cu reînnoirea pe care o asigură celebrarea aşa-numitelor Vicennalia, sărbători menite a aduce principelui şi Romei o nouă perioadă de prosperitate.

Poporul roman poate astfel participa la procesiuni zgomotoase şi demonstrative ce străbat străzile oraşului. După zilele de doliu care comemorează moartea şi funeraliile lui Attis, Hilaria sărbătoresc la 25 martie învierea tânărului zeu, iar ciclul sărbătorilor se închide la 27 martie, printr-o procesiune solemnă care poartă statuia Cibelei pe malurile pârâului Almo, în apropiere de Roma, unde este îmbăiată, apoi reînsoţită în templul său de pe Palatin.

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Un cult venit din Egipt: misterele lui Isis Frumoasele chemări la puritate ale cultului lui Isis, venit din Egipt şi de mai multe ori reprimat de autorităţile romane, atrag şi ele numeroşi credincioşi. Templul lui Isis Campensis, construit pe Câmpul lui Marte, a devenit unul din cele mai minunate ale Romei. Scriitorul Apuleius (către 125-l75) descrie în amănunt marea sărbătoare a Navigium Idisis care, la 5 martie, inaugurează reluarea navigaţiei în Mediterana. Iniţiat în misterele lui Isis, Apuleius ne face cunoscute, în romanul său Metamorfoze, pregătirea riguroasă şi ascetică, ritualurile de purificare şi ceremonia celor douăsprezece stole de consacrare care îl fac pe credincios să se identifice cu zeul Osiris, soţul zeiţei şi să moară asemenea lui, pentru a renaşte la o nouă viaţă: Cu adevărat, cheile infernului şi chezăşia izbăvirii stau în mâinile zeiţei, însuşi ritualul iniţierii înfăţişează o moarte de bunăvoie şi o mântuire dobândită prin bunăvoinţa ei. Pe muritorii care, ajungând la capătul vieţii şi călcând pragul unde se sfârşeşte lumina, dacă li se pot încredinţa fără teamă augustele taine ale religiei, puterea zeiţei îi atrage la ea, îi face oarecum să renască prin rezultatul providenţei sale şi le deschide, redându-le viaţa, un drum nou” (Metamorfoze XI, 19).

Cultul lui Mithra: o disciplină militară Prin disciplina sa riguroasă, prin redutabilele lui probe iniţiatice şi înaltele-l exigenţe morale, mithraismul – de origine iraniană – cunoaşte un foarte mare succes în mediile militare. Marele sanctuar, situat aproape de Santa Prisca, dar îndeosebi Mithreum-ul, care mai poate fi încă vizitat sub actuala bazilică Sfântul Clement, păstrează urme ale acelor comunităţi de discipoli ai lui Mithra care adunau mici grupuri de credincioşi, uniţi prin legături de frăţietate în jurul ospeţelor liturgice.

Succesul şcolilor filosofice Curentele filosofice, uneori reprimate de autorităţile romane, sunt şi ele martore ale acestei osmoze între elenism şi curentele venite din Orient; ele continuă să se dezvolte, elaborând arte de a trăi, stiluri de viaţă pe termen lung şi, uneori, adevărate doctrine mistice.

Stoicismul – prin Seneca, Epictet, apoi prin împăratul Marc Aureliu -dezvoltă o cunoaştere lucidă şi pesimistă a viciilor şi a maladiilor sufletului şi elaborează adevărate tratate de îndrumare spirituală. Faţă de umanismul stoic, pitagorismul, care pare să cunoască o reînviere în timpul împăratului Claudiu, se arată a fi mult mai metafizic. El asociază unei morale practice şi ascetice o concepţie precisă despre soarta sufletului după moarte şi o aritmologie metafizică drept metodă de acces la realitatea nesensibilă. Bazilica Porţii Mari a fost, se poate, lăcaş de cult neopitagoreic.

Dar mai cu seamă operele lui Platon sunt cele care suscită o renaştere a interesului. Deopotrivă teolog, preot şi filosof, Plutarh (cea 46-cca 125), care petrece lungi sejururi la Roma, îmbogăţeşte moştenirea greco-romană cu tot ceea ce adusese nou cultul lui Isis. Preluând marile mituri ale destinului, el descrie un suflet creat înainte de trup şi care trebuie să se despartă de acesta şi de intelect, pe care le lasă în lumea sublunară, pentru a urca printre sferele celeste şi a-şi recâştiga adevăratul loc.

Identitatea creştină în plin travaliu în nesfârşita varietate a acestor grupuri religioase sau curente filosofice, mişcările iudaice şi cele creştine afişează o originalitate structurală: ele profesează un refuz al politeismului şi un monoteism biblic absolut, fără echivalent în tradiţia păgână şi afirmă legământul Dumnezeului Bibliei cu lumea istorică. Dacă Scrisoarea lui Clement Romanul şi Păstorul lui Herma denotă încă un puternic iudeo-creştinism, documentele pe care le cunoaştem despre tânăra Biserică din secolul al Il-lea ne fac să pătrundem pe tărâmul unor controverse grave, în care se află în joc deopotrivă identitatea, specificitatea şi capacitatea ei de a răspunde problemelor pe care i le pune societatea timpului său. Roma pare atunci un extraordinar creuzet de aculturaţie, iar creştinismul incipient – un formidabil focar de inculturaţie.

Singura filosofie sigură şi cu folos Iustin, unul dintre actorii acestui „travaliu”, reprezintă pentru noi martorul cel mai de preţ în procesul la care ne referim. Acceptând să se confrunte cu lumea intelectuală a vremii lui, el lărgeşte orizontul comunităţii sale, înnoieşte expresia credinţei şi elaborează o teologie care începe să utilizeze instrumentul conceptual al filosofiei.

Născut la Napluz, în Samaria, la începutul secolului al Il-lea, într-o familie greacă şi păgână, Iustin povesteşte îndârjita lui căutare a adevărului. După ce a trecut rând pe rând pe la şcoala unui stoic, a unui peripatetician zorit să-şi vândă filosofia pe arginţi, apoi a unui pitagoreic care îl înspăimână prin mulţimea ştiinţelor ce se cad cunoscute pentru a dobândi fericirea, este atras doar de platonician. De altfel, în plină asceză platoniciană, Iustin întâlneşte un bătrân care îi descoperă scrierile Prorocilor: EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Dar dintr-o dată un foc s-a aprins în sufletul meu; am fost cuprins de dragoste pentru Proroci şi pentru aceşti oameni, prieteni ai lui Hristos. Repetam în sinea mea toate aceste cuvinte, mi-am dat seama că era singura filosofie sigură şi cu folos. Iată cum şi de ce sunt filosof. Aş vrea ca toţi să aibă aceleaşi simţăminte ca mine şi să nu se îndepărteze de învăţătura Mântuitorului. Căci cu adevărat, ea are o măreţie de temut, care o poate face să-l înfricoşeze pe cei ce se abat de la drumul drept. Din contră, aduce cea mai dulce tihnă celor care i se alătură. Dacă te îngrijeşti cât de cât de tine, dacă vrei să fii mântuit şi dacă ai încredere în Dumnezeu, cum nu eşti străin de lucrurile acestea, îl poţi cunoaşte pe Hristos al lui Dumnezeu, poţi ajunge desăvârşit şi poţi fi fericit” (Dialog cu Trifon 8).

Iar Iustin devine filosof creştin, prieten al înţelepciunii, pe care o identifică cu persoana lui Hristos; de atunci înainte, îşi pune toate harurile în slujba unui zel misionar care îl împinge să vestească drumul vieţii preafericite. Ca mulţi propovăduitori şi teologi din această epocă, se instalează la Roma şi deschide o şcoală de filosofie creştină. Locuieşte „deasupra unui anume Martin, în apropiere de baia lui Timotei”. Acolo le predă discipolilor săi, purtând barba şi mantia filosofilor.

În creştinism, ca şi în iudaism, rolul recunoscut importanţei lecturilor biblice, „Cărţilor”, adică Scripturilor evreieşti pe care creştinii le citesc în lumina evenimentului Iisus Hristos şi care, până la mijlocul secolului al Il-lea, sunt singurele lor cărţi sfinte, pune în evidenţă o dimensiune intelectuală ce putea rămâne şi foarte modestă, dar şi susţine o adevărată elaborare teologică. Lucru cu atât mai uşor, cu cât limba liturgică a acestei comunităţi continuă să fie greaca, limba tuturor acestor populaţii venite din Răsărit, dar şi limba filosofilor.

Învrăjbit cu această societate bănuitoare şi prigonitoare faţă de creştini, Iustin acceptă disputa, se ceartă cu ceilalţi filosofi, nu şovăie să-l acuze nominal pe unii adversari care pretind că pot judeca creştinismul fără însă a cunoaşte nimic despre acesta şi le propune împăraţilor să organizeze o dezbatere publică între filosoful cinic Crescens şi el, pentru a face să fie recunoscut adevărul.

Taţian îşi pune sufletul la şcoala lui Dumnezeu Originar din Asiria, Taţian era, ca şi magistrul său Iustin, un căutător de adevăr. Se converteşte fără îndoială la Roma, către anii 150, înainte de a urma învăţătura lui Iustin: Adâncit în mine însumi, mă întrebam cum aş putea descoperi adevărul. În timp ce chibzuiam căutând binele, am ajuns să întâlnesc scrieri barbare, mai vechi decât doctrinele grecilor, de inspiraţie prea vădit dumnezeiască pentru a fi asemuite cu greşelile acestora; şi am ajuns să cred în ele [.]. Sufletul meu s-a aşezat astfel la şcoala lui Dumnezeu. Am înţeles că doctrinele voastre duc la osândă, câtă vreme celelalte eliberează de slugărnicia lumii acesteia, ne izbăvesc de mulţi stăpâni şi de tirani fără număr, ne dau nu ceea ce nu am primit, ci ceea ce am fost împiedicaţi prin greşeală să păstrăm” (Cuvlnt către greci 29).

Căci filosofia creştină nu este o filosofie printre alte filosofii; ea este adevărata filosofie; iar Taţian, asemenea lui Iustin, polemizează cu cei pe care îi consideră falşi asceţi, care vând mântuirea pe bani în catedrele profesorale ale statului: Filosofii voştri sunt atât de departe de a se supune acestei discipline, încât sunt unii care primesc de la împărat în fiecare an câte şase sute de monede de aur, pe degeaba; ca să nu-şi lase nici măcar barba să le crească pe gratis. Crescens, de pildă, care se oploşise în marele oraş, îi întrecea pe toţi ceilalţi în pederastie şi era foarte dedulcit la lăcomie. El, prin urmare, care îndemna la dispreţuirea morţii, se temea atât de tare de moarte, încât a făcut tot ce-l era în putinţă ca să ne azvârle, pe Iustin şi pe mine, în braţele ei, ca şi cum moartea ar fi vreun rău. Asta fiindcă Iustin, care propovăduia adevărul, ştia să dea pe faţă năravurile şi înşelătoriile filosofilor” (Cuvânt către greci 19).

Ştim că Iustin va suferi martirajul împreună cu alţi câţiva din tovarăşii săi, către anii 165. Actele martirice, apropiate de procesele-verbale ce consemnau judecata, ne păstrează dialogul lui Iustin cu prefectul oraşului, Iunius Rusticus – fără îndoială, de tendinţă stoică – şi mărturisirile de credinţă ale martirilor.

După moartea maestrului său, Taţian îşi deschide propria şcoală. El se înfăţişează ca un „filosof barbar”, îmbogăţit cu acea înţelepciune pe care grecii o dispreţuiau şi care se regăseşte în tradiţia biblică: Aceste lucruri, o, grecilor, le-am alcătuit pentru voi, eu, Taţian, filosof barbar. M-am născut în ţara asirienilor; am fost mai întâi instruit în învăţăturile voastre, iar apoi în cele pe care le propovăduiesc eu însumi acum. Prin urmare, ştiind de acum cine este Dumnezeu şi care îi este lucrarea, mă înfăţişez chiar eu vouă, gata să fiu întrebat despre învăţăturile mele şi legat pe veci de acest mod de viaţă, care este după Dumnezeu” {Cuvânt către greci 42).

Taţian pare să fi fost adeptul unei asceze radicale care opunea omul nou (Hristosul neprihănit, înfrânat şi sărac şi, pe urmele lui, omul înfrâ-nat) celui vechi, Adam cel deja osândit. Dacă Irineu din Lyon, apoi întreaga tradiţie occidentală, care a dorit să vadă în el fondatorul sectei encrati-ţilor, îi judecă foarte aspru respingerea căsătoriei, condamnarea folosirii cărnii şi a apei în celebrarea euharistiei, Taţian reprezintă totuşi o tendinţă foarte ascetică ce străbate creştinismul în acea epocă şi faţă de care Biserica va trebui să ia poziţie.

Francine Culdaut O tânără Biserică în dispute 2. La răscruce de drumuri încă de la mijlocul secolului al I-lea, apoi de-a lungul celui de-al IlI-lea, credinţa creştină, şcolile gnostice, puternicul curent neoplatonician şi religiile de mistere îşi vor disputa cucerirea sufletelor romane. Relaţiile lor se întemeiază pe un fond de rivalitate şi de conflict, dar uneori şi de schimburi şi de osmoză. Comunitatea creştină se află la răscruce de drumuri: între iudaism şi elenism, ea trebuie să-şi construiască identitatea în mijlocul culturii în care se implantează. Pentru cei ce veneau din păgânism, moştenirea iudaismului nu se înţelegea de la sine. De aici, unele erezii şi o clarificare treptată a ortodoxiei în ceea ce priveşte statutul Scripturilor iudaice.

Nu este o întâmplare dacă Iustin întrebuinţează termenul hairesis pentru a desemna tendinţele din interiorul creştinismului, referindu-se explicit la „şcolile” filosofiei greceşti. Termenul hairesis servea deja în iudaismul elenizat la catalogarea diverselor curente evreieşti. Începând de la Iustin, el va desemna, în creştinism, erezia, adică pentru linia dreptei-credinţe, greşeala.

Ereziile” şi statutul Legii mozaice Cerdon, poate originar din Siria, soseşte la Roma către 138-l42 şi propo-văduieşte că Dumnezeu cel vestit de Lege şi de Profeţi nu este Tatăl lui Iisus Hristos: „A venit în Biserică şi a făcut penitenţă în faţa tuturor; dar nu a stăruit mai puţin în erezie, când propovăduind în taină, când făcând din nou penitenţă, când, în sfârşit, încredinţat că propovăduieşte greşeala Şi îndepărtat din comunitatea fraţilor” (Irineu, Adversus Haereses I, 4,3). Venind din Alexandria, Valentin se instalează la Roma către anul 140 Şi întemeiază o şcoală unde îşi predă propriile doctrine. Gândirea lui este greu de reconstituit; anumite texte din manuscrisele de la Nag Hammadi vădesc însă o legătură clară cu sistemul valentinian. Gânditor speculativ Şi mistic, Valentin a avut mulţi adepţi. Acest fragment conservat în scrierile lui Clement Alexandrinul permite înţelegerea forţei pe care o conţine mesajul său: Există o singură făptură, iar libertatea cuvântului ei este manifestarea sa prin fiul. Numai prin el poate fi curăţită inima, când tot duhul rău este aruncat din ea. Căci multe duhuri care sălăşluiesc în inimă nu îngăduie să fie curăţită şi fiecare din ele îşi împlineşte în ea lucrările sale, pân-gărind-o adeseori cu pofte neruşinate. Şi mi se pare că inima îndură ceva asemănător cu ce se petrece într-un han; aceasta, într-adevăr, este străpunsă dintr-o parte într-alta şi scobită, de multe ori umplută cu bălegar, oamenii purtându-se fără ruşine şi fără nici o cruţare pentru ce este al locului, ca şi cum le-ar fi ceva străin. Aşa este tratată inima, atât timp cât nu întâlneşte o intervenţie proniatoare: este necurată şi sălaşul a mulţi demoni. Dar atunci când singur Tatăl care este bun a vizitat-o, este sfinţită, străluceşte de lumină, iar cel cu asemenea inimă este preafericit, fiindcă va vedea pe Dumnezeu” (Stromate I, 20, 14).

Ptolemeu: o nouă lectură a Vechiului Testament Scrisoarea pe care Ptolemeu, un discipol al lui Valentin, o adresează Florei, o auditoare care îi pune întrebări despre chestiunea, arzătoare în epocă, a statutului Legii mozaice, ne face cunoscute metodele de predare şi de exegeză ale acestor teologi şi ne dezvăluie gravitatea problemelor ce se puneau creştinismului de atunci: Că Legea rânduită de Moise, buna mea soră Flora, nu a fost înţeleasă până acum de mulţi oameni, fiindcă nu se dobândise o cunoaştere precisă nici a legiuitorului adevărat, nici a poruncilor sale, o să vă fie foarte limpede, socotesc, când veţi fi aflat părerile contradictorii care circulă pe seama lor” (3, 1).

Ptolemeu prezintă aceste poziţii contradictorii: cea a iudeilor şi creştinilor din linia ortodoxiei care atribuie Tora lui Dumnezeu-Tatăl şi cea care o atribuie Vrăjmaşului, diavolul corupător.

Ptolemeu, care a primit Gnoza, cunoaşterea, singurul principiu epistemologic ce garantează o interpretare autentică, poate tâlcui corect Legea mozaică. Ceea ce înseamnă, contrar a ceea ce se afirmă adeseori, că gnosticismul recunoaşte Scriptura iudaică, dar cu preţul unei atitudini critice şi al unei lecturi hristologice care duce la scoaterea la iveală a unor straturi de origine şi de valoare diferite din Vechiul Testament. Exegeza lui Ptolemeu face constant referire la Cuvintele Mântuitorului, care alcătuiesc gnoza mântuitoare; aceasta permite distingerea, potrivit tezelor lui Ptolemeu, celor ce sunt de la Dumnezeu de cele ce au origine omenească şi, de asemenea, se ancorează în structura fundamentală a mitului gnostic care opune lumea şi creatorul ei, Demiurgul, adevăratului Dumnezeu, Tată de necunoscut.

Căci, dacă Dumnezeu o îngăduie, veţi primi mai târziu lămuriri mai limpezi despre principiul şi naşterea lor, când veţi fi socotit demnă de cunoaştere predania apostolilor, pe care şi noi am primit-o prin moştenire. Şi de astă dată, noi vom întări concepţiile noastre prin cuvintele Mântuitorului nostru” (Scrisoare către Flora 7, 9).

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Heracleon: Evanghelia după Ioan în lectura gnosticilor Heracleon şi el discipol al lui Valentin, este, fără îndoială, primul care a realizat un comentariu susţinut al Evangheliei după Ioan, pornind de la orizontul ei de interpretare: textul ioaneic comentează şi actualizează mitul gnostic. Efortul de gândire al gnosticismului constă în principal în voinţa de a explica modul în care omul, cel spiritual, care deţine în sine o fărâmă de dumnezeire, poate părăsi lumea materiei, a timpului, a trupului care îl face să sufere şi redobândipleroma, plinătatea Tatălui de necunoscut. Dumnezeul creator, Demiurgul, este atunci asimilat uşor cu Dumnezeul Facerii şi al Torei, un Dumnezeu care impune oamenilor o lege a robiei şi a tiraniei, în timp ce Dumnezeul transcendent, cu totul despărţit de lume, este Dumnezeul bunătăţii, Tatăl lui Iisus Hristos, care le dezvăluie discipolilor Gnozei mesajul Evangheliei.

Marcion: un creştinism fără rădăcini iudaice?

Tot la Roma se instalează, către 135 şi Marcion, originar din Pont, din oraşul Sinope. După ce a dat greş în eforturile de a-şi face acceptată doctrina de către clerul din Roma, este exclus în anul 14 din „Marea Biserică” şi îşi întemeiază propria Biserică, Biserica marcionită, care va deveni rapid marea rivală a celei dintâi. Pentru istoricul german A. von Harnack, Marcion ar fi, în modul lui original, un creştin consecvent. Mizând pe noutatea binevestirii creştine, el fondează o religie nouă, care refuză orice legătură cu iudaismul. Cu toate că teoriile gnosticului Cerdon i-au putut influenţa dispreţul pentru trup, nu există la el nici urmă de interpretare a mitului gnostic.

Discipol al lui Pavel, Marcion opune în mod radical harul şi legea. Dualismul lui este articulat în jurul unei concepţii despre Biblie cu totul specifice. Mesajul Evangheliei dezvăluie un Dumnezeu bun, răbdător şi milostiv şi o mântuire care eliberează din această lume, deschizând calea către o cu totul altă realitate. Iar acest Dumnezeu îndurător din Evanghelie nu poate fi cel care vorbeşte şi acţionează în Scripturile evreieşti. Respin-gând metodele de exegeză alegorică şi tipologică, Marcion întreprinde o adevărată muncă de critică de text, epurându-l de falsificările pe care le pune pe seama iudaizanţilor. El elimină din Evanghelia după Luca şi din Epistolele lui Pavel, care constituie canonul Scripturilor sale, orice urmă a Vechiului Testament.

Rezultatul este dezvoltarea unei figuri creştine complet rupte de rădăcina sa iudaică. Mesajul noutăţii radicale a Evangheliei după Marcion exercită o fascinaţie asupra credincioşilor proveniţi din păgânism, dezorientaţi de accentele Bibliei iudaice.

I Rodon, asiatic prin naştere, discipol, la Roma, al lui Taţian, se va împotrivi cu putere Bisericii marcionite. El povesteşte una dintre controversele sale cu Apelles, adept al lui Marcion, autor al unei vaste lucrări, Silogisme şi al unei critici şi refutaţii a Legii lui Moise.

Dumnezeirea lui Hristos, negată de Teodot Puţin mai târziu, la sfârşitul secolului al I-lea, un creştin din Bizanţ, Teodot, ce-şi câştiga traiul din pielărie, răspândeşte la Roma doctrina potrivit căreia Hristos ar fi doar un om ce nu a devenit Dumnezeu decât după înviere. Natalios, care fusese mărturisitor în timpul prigoanei din 202-203, acceptă, în schimbul unei simbrii, să fie episcopul Bisericii întemeiate de Teodot. Face însă penitenţă şi se înfăţişează episcopului Zefirin, care îl reprimeşte în comunitatea eclezială. Eusebiu redă cuvintele unui scriitor, cu privire la această grupare: Părăsind Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu, ei se îndeletnicesc cu geometria, sub pretext că sunt ai pământului, vorbesc despre pământ şi îl nesocotesc pe cel ce vine de sus. Euclid, în adevăr, geometrizează cu osârdie în cazul unora dintre ei. Aristotel şi Teofrast sunt ţintele admiraţiei lor; Galen este chiar aproape venerat de unii din ei [.]. Din această pricină, îşi plimbă fără teamă mâinile prin Sfintele Scripturi, spunând că le îndreaptă” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească V, 28, 14-l5).

Reacţia gânditorilor creştini Toate aceste dispute în jurul Scripturii atestă o lucrare intensă de incultu-raţie care s-a produs atunci când gândirea biblică şi creştină a pătruns în mediile intelectuale deja deţinătoare ale unei concepţii elaborate despre dumnezeire. Dumnezeul transcendental, despărţit de lume, pe care îl afirmă aceste curente seamănă mai mult cu o pură entitate greacă, Dumnezeul filosofilor, decât cu Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi Iacov, tată al lui Iisus Hristos.

Iustin este primul care reacţionează cu tărie împotriva acestor erezii ce se înfiripă: Marcion din Pont, care mai predă chiar şi astăzi, mărturiseşte credinţa într-un Dumnezeu mai presus de Creator. Toţi sectanţii acestei şcoli, după cum am spus, sunt numiţi creştini, în acelaşi chip în care, în ciuda deosebirilor de doctrină, numele de filosofi este dat tuturor acelora care se îndeletnicesc cu filosofia” (Apologia I, 26).

În faţa strădaniilor de a construi un creştinism rupt de rădăcinile lui iudaice, fără a mai fi deci nevoie de a recurge la Legea lui Moise, se punea problema definirii, precizării lecturii creştine a Scripturilor iudaice şi stabilirii a ce anume avea să rămână normativ în raportarea la Tora, „ca EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Text Sfânt şi ca pază a poruncilor”. Ieşind din matricea evreiască şi binevestind „neamurilor”, creştinismul trebuia să-şi asume o moştenire fondatoare, distanţându-se în acelaşi timp de ea. Trebuia să aleagă între o binevestire radicală, hărăzită tuturor şi un elitism spiritual. Iar intensitatea acestor dezbateri care străbat comunitatea romană dovedeşte că operaţia nu era simplă. Irineu din Lyon, care a zăbovit la Roma, a fost martorul de căpătâi al alcătuirii şi recunoaşterii unui corpus de Scripturi ce îmbină Scrierile apostolice şi Tora. El mărturiseşte astfel pe Dumnezeul creator al cerului şi al pământului, care a făcut un legământ cu omul, un legământ ce şi-a atins deplinătatea în Iisus Hristos.


Yüklə 1,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin