Paul Goma butelii



Yüklə 1,2 Mb.
səhifə12/29
tarix30.07.2018
ölçüsü1,2 Mb.
#63661
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   29

Nu i-am răspuns – ce să-i fi spus: că el (cu Buzura-al lui) n-are decât să greşească sănătoşi!: o va face, sânt convins, foarte bine! Eu plecasem din peşteră – şi cu sufletul, după ce trupul îmi fusese alungat din ţara şi a mea, tocmai, ca să nu greşesc „împreună' cu persoane ca Simuţ şi ca Buzura (de Blandiana ce să mai vorbesc!).

Atunci când voi dori să mă întorc în România, să fie sigur: n-am să cer bilet de voie nici lui, nici Buzurăi-Dodă, nici lui Petre Roman, nici lui Constantinescu, nici Zoepetrei – nici chiar tovarăşei lor, Carmen Firan.

Şi nici lui Mircea Dinescu:

În primele zile ale lui ianuarie 1990, când bunul său prieten Dorin Tudoran se întorsese din România, după ce se epuizaseră saluturile şi întrebările de circumstanţă („Ce mai face soţia, ce mai face copilul?”), Poetul şi Tancheta a (u) trecut direct la chestiune: „Si, altfel, Dorine, când te-ntorci tu la tine, la Washington?”

Această întrebare nu a fost – în mod excepţional – pusă în glumă de legendarul glumeţ din Slobozia.

Iar această întrebare-interpelare este una peştericolă.

Paris 17 mai 1998

6. Agenţi literari.

Neîndoielnic: o literatură scrisă într-o limbă cvasiconfâdenţială ca cea română va întâlni dificultăţi considerabile în promovarea ei în ţări occidentale, tradusă în limbi de largă circulaţie. Pentru a înfrânge handicapul este nevoie, fie de o politică de promovare – asta presupunea guvern luminat, ambiţii luminătoare (şi cu fonduri pe măsură)- fie de câţiva „agenţi literari” activi, inteligenţi – şi, în cazul în care sunt ei înşişi scriitori, neapărat altruişti.

România nu a avut o asemenea politică, iniţiativele de traducere şi publicare în edituri prestigioase au depins exclusiv de rangul politic al cutărui scriitor (Beniuc, Stancu, Popovici, Ivasiuc): aceştia practicau trocul cu ţările frăţeşti: „Mă publici în bulgară, te public în română”, ori, ca Stancu, cheltuind sume importante, în devize, pentru a convinge un Albin Michel să-i editeze o traducere făcută la Bucureşti (ba chiar la Uniunea Scriitorilor – aşa s-au confecţionat „sandalele de aur” ale Desculţului). Începând din anii 70, câteva individualităţi (feroce. Individualiste), străbătând lumea în lung şi-n lat -Marin Sorescu, Ana Blandiana – pe unde au trecut, şi-au promovat propria persoană şi propriile volume, nici din greşeală vreo carte a unui contemporan, îmi amintesc cu neplăcere, întâlnirea din octombrie 1990 cu Hubert Nissen, directorul proprietar al editurii Actes Sud din Arles: eram în curs de a lăuda calitatea unor cărţi româneşti ce ar fi meritat traduse şi ajunsesem la Gabriela Adameşteanu; când pledam mai cu foc, s-a apropiat prelins, Ana Blandiana cu umbrela ei, Rusan. A auzit ce se vorbeşte, a înţeles că eram în toiul unei pledoarii. Ei bine, ce a făcut Ana Blandiana?: a prins a se alinta sonor, a se pisici, a mieuna, astfel ca Nissen şi cei din jur să întoarcă privirea – ca să vadă ce se întâmplă – şi, imediat ce atenţia a fost distrusă, spartă – să se propună, editorial pe sine; şi numai pe sine!

Sorescu avea altă metodă: el nu se introducea sonor, mâţâit, răzgâiat, făcând zâmbre şi dând din pleoape ca poeta de la curtea lui Gogu; el vorbea în şoaptă, riscând să nu-i fie auzite primele cuvinte: cel din faţă devenea atent, îşi apleca urechea la gura lui Marin cel Sorete. Tactică infailibilă: fiecăruia îi povestea cât de persecutat este el în România: nu i se publică volumele, nu i se distribuie, nu a primit cutare premiu, este ameninţat cu expulzarea din manualele şcolare, nu i-au mai dat paşaport de cinci ani. Occidentalul, politicos, nu îndrăznea să-i atragă atenţia că îl întâlnise pe acelaşi Merin Persecutete acum două săptămâni la Anvers, în urmă cu două luni la Londra, iar anul trecut la Tokyo (dimpreună cu Blandiana).

Inutil să spun că aceşti doi buni poeţi se considerau şi unicii de expresie română – din acest motiv nu se cunoaşte un singur autor de versuri recomandat, în Occident, de ei (repet: recomandat în vederea traducerii, nu şi în a editării).

Dealtfel, aceasta este trăsătura naţională a scriitorilor români călători: de a se promova numai pe ei înşişi, de a vorbi numai de propria-le producţie.

Din generaţia mea un singur scriitor român şi-a trădat determinarea: Ţepeneag. Motivul? Era tânăr la sfârşitul anilor 60, a rămas tânăr până azi (în ciuda îmbătrânirii, cum ar spune un tovarăş). Călătorind în Franţa printre primii după „deschiderea” din 1965, beneficiind de umărul unui Miron Radu Paraschivescu, aflat atunci în cea mai bună fază a lui, Ţepeneag a făcut ceea ce a făcut pentru ai săi şi pentru literatură, nu din. Generozitate (nu e generos din fire), ci pentru că. Aşa era normal să facă: să se agite, să recomande, să „împingă producţiile – întâi ale prietenilor, apoi ale colegilor.

Mă întreb ce brânză ar fi făcut dacă i s-ar fi încredinţat – oficial, cu mijloace în consecinţă – soarta literaturii române peste hotare. Nu cred că ar fi făcut mai multe şi mai bune. Poate că mă înşel, însă îl judec după fapte, iar faptele lui sunt prozatorii şi cărţile lor – pentru care Ţepeneag a dat din mâini şi din picioare şi din gură şi din coate – în ordine cronologică: pentru mine (am mai spus, am s-o mai spun), pentru Sorin Titel, pentruVirgil Tănase.

Dar electronul liber care a fost (bine-ar fi să mai fie) cel mai rotund se exprima printr-un periodic. Pe atunci (la începutul anilor 70) cunoştea foarte bine acest adevăr: polarizatoare, stimulentă este o revistă (eh, şi o editură.), nu o. uniune de creaţie cum a vrut, dimpreună cu Breban, în vara lui '89; nici măcar un cenaclu (a existat şi aşa ceva). A scos acea revistă: Cahiers de l'Est şi a făcut-o bine, chiar de au existat şi nemulţumiri (prima serie a funcţionat cu bani de la Comitetul Naţional Român, încredinţaţi Sandei Stolojan, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca – pentru a promova, în occident literatura română – şi nu „cea din Est”). Dacă editorial a putut „împinge” proza prozatorilor, prin revistă a propus poezia poeţilor, cu precădere onirici (Dimov, Mazilescu, Turcea sunt buni poeţi, fiindcă sunt poeţi?; pentru că sunt onirici?).

De atunci au trecut treizeci de ani, nimeni altul nu a mai făcut pentru literatura română în străinătate cât a făcut Tepeneag. De aceea, după 89, va fi fost el atât de pornit împotriva lui Paleologu şi a lui Virgil Tănase: primul a fost numit de Iliescu ambasador, al doilea tot de Iliescu, pus şef al Centrului Cultural de la Paris – şi nu Tepeneag, care. În asta s-a înşelat, şi-a umbrit faptele lui cele bune, dând de înţeles că făcuse ce făcuse, doar pentru a fi răsplătit – ei bine, oricât de greu îi va fi venit, văzând că persoane inactive (ca să nu spun mai mult.) au primit scaune, iar el nu., ar fi trebuit să se stăpânească, să nu se înece ca ţiganul la mal: solicitându-i (şi în ce termeni!) lui Iliescu să-i restituie cetăţenia luată de Ceauşescu, Tepeneag a comis greşeala vieţii sale: 1-a legitimat pe Iliescu – deci şi pe numiţii lui Iliescu: Paleologu, Tănase, Pleşu, Ion Pop, Igna şi alţii asemenea.

— Iar frecventarea, în România, a Palatului Cotroceni, aici la Paris, a Centrului Cultural nu au aranjat defel lucrurile.

Ca beneficiar al demersurilor lui Tepeneag, când am avut ocazia (începând de la prima călătorie în Occident, în iunie 1972), am recomandat editorilor mei pe alţi scriitori – care nu-mi erau prieteni, nici colegi de grupare literară: Bănulescu, Breban, Buzura. Din 1977, când m-am stabilit definitiv în Franţa, i-am re-recomandat pe cei pomeniţi mai sus, la care s-au adăugat: Gabriela Adameşteanu, Pleşu, Liiceanu. Cu aceştia nu am reuşit însă cu Nedelcovici, da; cu Constantin Dumitrescu (La cit6 totale): da: cu Alexandru Papilian deasemeni.

N-am făcut decât ce făcuse Tepeneag pentru mine – cu o deosebire: eu nu am aşteptat recunoştinţă din partea autorilor, nici recompensă din partea. Ilieştilor de ambe culori.

Acesta este şi motivul pentru care nu am suferit de gelozie; n-am declarat că regret demersurile în favoarea unor autori; că un volum pentru care pledasem, mă zbătusem ca să fie publicat. Nu merita, fiind cu totul lipsit de calităţi – cum a scris el despre Ostinato.

Din informaţiile mele, cel puţin în Franţa, doar Tepeneag (şi cu mine) am recomandat literatură română spre traducere şi editare. Prin aceasta neam. trădat originea românească.

I-am amintit pe Sorescu şi pe Blandiana, impenitenţi călători sub Ceauşescu, cel care-i persecuta cumplit, dar care erau doar propriii agenţi literari, egoismul lor sălbatic împiedecându-i să vorbească de bine pe alţi scriitori (cu excepţia Blandienei: ea îl lăuda pe Rusan).

Exclusiva autopromovare este floare la ureche faţă de o apucătură generală a românului de a. elimina un concurent. În materie de literatură nu este deloc aşa cum îşi imaginează, de pildă, Breban că, dacă se duce la Seuil şi îi explică redactorului că Goma este un scriitor nul, că nu merită a fi tradus şi editat de o prestigioasă editură, rezultatul va fi: Seuil îl alungă pe Goma şi, în locul lui îl aşează pe Breban! Asta fiind concepţia-despre lume-şi-viaţă a provincialului Breban în ianuarie-februarie 1978, ştiind foarte bine că Goma îl recomandase în 1972 la Gallimard, iar la sfârşitul lui 1977 la Seuil (cu Animale bolnave). Dealtfel vizita lui la editură fusese provocată de. Acelaşi Goma – în casa căruia (cu totul întâmplător) Breban locuia, la Paris.

Însă Breban nu se afla la prima. Recomandare a mea. Se ilustrase, în tandem cu Ivasiuc, pe de o parte la Miinchen, la Noel Bernard, căruia îi ceruse să nu mai facă atâta vâlvă la Europa liberă în legătură cu Goma (vezi memoriile Ioanei Măgură); pe de altă parte, însoţit de acelaşi Ivasiuc, a încercat să-1 convingă pe Rene Coeckelberghs, soţul Gabrielei Melinescu să nu editeze Gherla – „chestie lipsită de valoare şi care face mai mult rău scriitorilor buni.”

Fiindcă am ajuns la Gherla (şi la. Stockholm): încă un cuplu de „scrii tori buni”: Ţoiu şi Bălăiţă au fost trimişi la Stockholm (de cine?) cu o singură misie: aceea de a-1 determina pe Coeckelberghs să renunţe la publicarea lui Goma.

Iată-1 şi pe Buzura, unul dintre recomandaţii de mine, la Gallimard. Folosind logistica – şi mai ales fondurile sustrase de la Ministerul Culturii, pentru a finanţa Fundaţia Cândia (cea pentru export), acest fost argat la curtea lui Gogu Rădulescu, şogor al securiştilor ghin Cluj, având binecuvântarea lui Pleşu, auxiliariatul lui Iorgulescu, îi ameninţă pe amărâţii de la revistele Basarabia şi Contrafort din Chişinău că nu le va mai da nici un ban, dacă-i publică ori comentează pe Goma şi pe Grigurcu!

Prin asta, romancierul Buzura a dovedit că este un adevărat. Agent. Nu literar. Să încerce Gârneţ, Chiperi, Nicolae Popa, Irina Nechit, Em. Galaicu-Păun să nege acest nemernic şantaj.

Deşi, ce nu face omul, ca să primească ceva bani pentru revistă.

PIRAMIDE (7) Memoriale.

Paris 19 mai 1998

Se umple România de memoriale. Care de care mai justificat – prin cantitatea de suferinţă, prin numărul de victime.

Cultul morţilor: fiecare comunitate îl are, de când. E vie. La noi, azi: şi cele mai serioase înclinări capătă un aer de zeflemea.

Să ne amintim de moartea Ceauşeştilor: în toată românimea revoluţionară cu voie de la tovarăşul Brucă nu s-a găsit un singur ins care să-şi manifeste dezaprobarea pentru asasinarea vinovaţilor, înainte de a fi spus cine le sunt complicii. Aşa cum, doar cu trei zile înainte România vuia de: „Ceauşescu şi poporul!”, în prima zi de Crăciun 1989 România a huit de „Moarte lui Ceauşescu!”. N-am auzit o singură voce care măcar să se îndoiască de „justiţia” sumară hotărâtă de Iliescu, Stănculescu, Măgureanu, Roman, Brucan şi aplicată de Sturdza-Voican. Ba chiar dragii scriitori români ce tremuraseră voiniceşte până mai alaltăieri, veniţi la Paris, ca să ne explice cum rezistaseră ei tiraniei şi cu ce şi pe unde, când venea vorba de Ceauşeşti, ziceau, tremurând: „Trebuia omorât! N-ar mai fi fost dreptate pe pământ dacă l-am fi lăsat să trăiască!” – iar pe noi, cei ce ne îndoiam de „dreptatea” invocată, ne priveau cu suspiciune: nu cumva eram ceauşişti?; nu cumva securişti? (trebuia să precizez: aceştia erau acestea, trei bune scriitoare – în fapt: pre-feseniste).

La scurt timp după uciderea rituală, a început pelerinajul la cimitirul Ghencea.

— Cu flori, cu lumânări, cu slujbe – nu m-aş mira dacă azi mâine aceeaşi românime i-ar sanctifica pe Ceauşeşti – ce, ar suna urât în calendar: „Sfinţii Nicolae şi Elena”?

— Că tot l-am luat noi peste picior pe lumeţul, pe curvarul de Ştefan cel Mare, făcându-1 icoană.

Să ne amintim înmormântarea lui Coposu: aceleaşi persoane (devenite personaje.), aceleaşi „mase largi populare” ce abia ieri îl împroşcaseră cu noroi, şi în direct, şi între „patru ochii presei” au apărut cu cealaltă faţă – tot adevărată a lor: cea îndoliată; nu de la o zi la alta, ci de la clipă la clipă, brusc, au fost („cu adevărat”) sfâşiate de durere; fulgerător a prins să urle la lună naţia: biata orfană. Si, fireşte, pentru că auzise ea undeva, cândva, ceva că despre morţi numai bine, toată românimea necrofilă a prins a vorbi despre nesfârşitele calităţi ale defunctului.

N-am să mă războiesc post-mortem cu Tatăl României. Am scris negru pe alb ce-am avut de spus, în timpul vieţii sale despre relaţia sadomasochistă ce-1 lega de Măgurenitate; despre suspecta generozitate cu care a făcut din „ţărănism” un meaism chiar mai structurat decât cel de peste drum, al lui Iliescu şi al lui Roman (lipindu-i, tactic, „creştinismul”, pentru export prezentându-se drept: creştin-democra-ţie, a rezultat carpatina-îngheţată-fiartă, de pe urma căreia partidul lui Kohl a ajuns să finanţeze Organul măgurean!); despre preferinţele-i nociv pentru bătrâne gloabe (a căror calitate unică: vârsta înaintată) şi înclinarea pentru juni handicapaţi din născare, lipsiţi de personalitate, fără umbră de „activitatea anticomunistă” pe timpul ceauşismului, ba dând dovadă de obedienţă oarbă (şi vinovată) faţă de Securitate – şi înainte şi după 22 decembrie '89.

Însă pentru că moartea merită respect (nu şi mortul!), am găsit că spec-ta-colul înmormântării a fost de un grotesc desăvârşit şi de un desăvârşit prost-gust. Cred că şi în asta este de vină incultura devenită primă natură a concetăţenilor noştri, lipsa lor repere, absenţa de spirit critic a lor. Nici o importanţă că ei „simt nevoia de a-i cinsti pe bătrâni' – dacă nu le dă prin cap (care?) că dorinţa lor nu mai are obiect: „Unde ni sânt bătrânii?”. Ei nu înţeleg (cum? De unde? Cine să-i fi învăţat, dacă popii şi scriitorii supra-vieţuiseră în patru labe, prin şanţuri, prin borti, rugându-se şi făcând textualis-mus?) că vârsta, dacă poate fi garantă a unei experienţei de viaţă, în nici un caz nu mai constituie şi o dovadă de înţelepciune, de moralitate.

Ba, aş zice, dimpotrivă. Terorismul comunist a fost o maşină de distrus omul – fizic, psihic, moral; dintre fălcile lui s-au salvat doar câţiva inşi care făcuseră mai puţină închisoare, ori erau „neimportanţi”. Numeroşi au fost veteranii care, dacă nu-şi vânduseră sufletul în Zarea Aiudului, pentru raiul unui blid de terci; dacă nu cedaseră ultimei reeducări (1960-64, desăvârşită de cuplul infernal Crăciun-Anania), atunci capitulaseră lamentabil, după decretul de amnistie din 1964, în libertate. Sătui de suferinţă, obosiţi de închisoare, răniţi de „libertate”, îşi spuseseră că anii ce le mai rămăseseră de trăit să şi-i petreacă afară, indiferent de preţul plătit – oricum, îşi dădeau singuri curaj, spunându-şi: comunismul e veşnic, n-or să apuce ei momentul. Scoaterii la lumină a dosarelor de securitate.

Ei bine, unii au murit la timp (Stăniloaie, Carandino, Noica); alţii ba.

Să contrazică această afirmaţie indivizi ca Quintus, Diaconescu, Tepe-lea – şi încă mulţi, mulţi alţii, doar dintre „martirii” de puşcărie.

Se umple România de memoriale. Ca totul, la noi, şi acestea se fac. Româneşte: se alcătuiesc comitete compuse şi conduse de profitori ai ceauşismu lui (ce-o fi căutând, peste tot unde e ceva-de-călătorit, ceva-de-de condus, ceva-de explicat martira Blandiana cu inevitabilul cruciat-cenuşiu Rusan – şi el brav combatant antibolşevic?) – în care se cooptează, pentru faţadă, un fost deţinut – neapărat dintre cei dubioşi, recomandaţi de cinstitul Organ; se lansează cereri-de-finanţare – fireşte, adresate Occidentalilor (dacau avut neruşinarea să ne vânză la Yalta, acum să plătească!); se intră în concurenţă feroce: Blandiana nu se mulţumeşte doar cu Sighetul (toată lumea ştie – în afară de toată românimea: oameni nevinovaţi au suferit şi au murit nu doar la Sighet!), vrea şi Jilava, o să vrea şi Aiudul şi Piteştiul şi Făgăraşul şi Râmnicu Sărat şi Botoşaniul şi Gherla şi Dejul şi Târnăveniul şi Mislea şi Canalul şi Minele de Plumb şi.

Iar în viitorul guvern se va înfiinţa, nu un amărât de sub-secretariat pentru victimele comunismului – ci un minister al memorialelor (condus, fireşte, de Blandiana şi de poşeta ei, Rusan).

La anul şi la mai mulţi an'!

Paris 20 mai 1998 (8) Născuţi ortodocşi.

Dar bine-nţeles: avem neapărată nevoie de o Catedrală a Neamului! Dacă ne-am născut ortodocşi, cum atât de-adânc ne-a învăţat Nesfârşitul Nae, de ce n-am avea şi noi – una pe măsură?!

Fiindcă: cine sunt cei mai ardenţi partizani ai acestei piramide? Toată lumea ştie: securiştii teologo-legionari, cei care au ei câte ceva de ascuns din „activitatea” lor sau din a tatei-mamei-fratelui-unchiului!

— Pentru alde aceştia, floare la ureche trecerea de la internaţionalism la naţionalism, de la ateism la misticism (pardon: „la credinţă.”). Căci ei sunt imparţiali! Şi născuţi ortodocşi de-a dreptul!

Îmi aduc aminte cu profundă neplăcere de botezul fiului meu, la Bucureşti: Cum se născuse în 2 noiembrie 1975, începând din săptămâna următoare, am căutat o biserică pentru botez. Locuiam în Drumul Taberii, însă ca orice periferic, visam la Centru – aşa că primul drum a fost la preotul Cutărescu. Mă cunoştea: făcusem închisoare cu băiatul lui.

Surpriză: părintele a luat-o rău: nu regreta „neputinţa” de a-mi boteza copilul, ci îmi reproşa că mă adresasem chiar lui: nu era destul de luat la ochi ca tată de puşcăriaş politic? Acum să boteze copilul altui puşcăriaş politic? În plus, unul care vorbeşte la Europa liberă? De ce nu mă gândesc eu şi la alţii, nu numai la mine?

Am plecat de-acolo negru de supărare. Că tot mă aflam în Centru, am căutat altă biserică. Parohul aceleia nu mă văzuse în viaţa lui, însă, aflând ce vreau – şi mai ales că locuiesc în Bucureşti – a devenit bănuitor. A început a-mi pune întrebări „ajutătoare”: ce vârstă are soţia, ce profesie am, dacă sânt botezat cu certificat în ritul ortodox. M-am aricit: de ce mă interoga? Mă aflam acolo pentru botezul copilului meu, nu pentru.

„Da, taică, dar de unde să ştiu cu ce gânduri vii la mine, monument istoric, să-ţi botez copilul. Zici că ai domiciliul în Bucureşti – uite, îţi dau o adresă în provincie (Suceava? Tulcea? Salonta?), te duci acolo de ce chiar la mine, monument istoric? La mine nu te gândeşti, în ce situaţie mă pui?”

Nu l-am înjurat de mamă pe acest porc de câine (de monument-istoric), care, deşi preot, refuza să-mi boteze copilul – pentru că eu, părinte, îi eram suspect (de ce?: fiindcă aveam domiciliul în Bucureşti!).

Am luat-o pe Calea Victoriei în sus, „am făcut” toate bisericile întâlnite. De astă dată popii păreau a fi fost avertizaţi – cum? De cine? De Secu? Ce nevoie: ei între ei se informau prin telefon că un individ suspect, bucu-reştean (!), încearcă să-şi boteze copilul la Bucureşti! Ba unul din ei, cu o privire vicleană, unsuroasă (născut-ortodoxă), ştia cum mă cheamă, deşi nu mă văzuse vreodată. Mai cu blândeţe popească, mai cu omenie din aia, ţapănă, românească, toţi îmi recomandau să botez copilul undeva, cât mai departe de capitală, ca să nu se ştie.

„Ce să se ştie? Că-mi botez copilul?”, am răbufnit în faţa ultimului acum eram sigur: Sfinţia Sa era deputat în MAN, dacă nu şi membru al CC, asta apăra el, nu credinţa.

„De, taică, dacă şi dumneata. Gândeşte-te şi la alţii, aşa-i creştineşte”

Dialog pur-românesc. Vasăzică, el, vinovatul, nu doar faţă de mine şi de copilul meu – ci şi faţă de Dumnezeu, o-ntorcea (ca la Ploieşti), pentru ca „celălalt” să poarte culpa – prin găinăreasca: „dacă şi dumneata.; gândeşte-te la mine.”

Furios, m-am întors acasă. Pe drum mi-am zis că a doua zi mă duc la Sfântul Iosif, să-mi boteze papistaşii copilul! De cum am trecut „şina” spre Drumul Taberii, ochii mi-au căzut pe o curte de biserică unde un preot învelea, de iarnă, trandafirii. Am coborât la prima şi m-am întors – pregătit de un nou refuz. Am salutat, am intrat direct în subiect, ca să nu mai pierdem timpul: acceptă să-mi boteze copilul?

— Fiindcă locuiesc aici, la două staţii.

Preotul a răspuns că da, numai că o să cam aştept. Aştept, cât: o săptămână? Două?

„Patru luni”, a ridicat din umeri preotul. „Ne vin mulţi din provincie. Anul ăsta am avut doi bucureşteni – la anul ai să fii matale primul.”

Păţit, ca să nu provoc necazuri altora, i-am spus cine sânt: ăla care, la Europa liberă.

„Eu botez copii, nu părinţi.”, a zis.

Neîncrezător, temându-mă de cine ştie ce intervenţii, ori doar româneşti răzgândiri, la două-trei săptămâni treceam pe acolo şi întrebam dacă tot în 2 aprilie '76, a rămas programat botezul.

Şi a venit ziua. Era o duminică strălucitoare, încărcată de flori, de soare – de desiluzii: în urmă cu două zile soţia unuia dintre cei doi buni prieteni, coleg de puşcărie, de domiciliu obligatoriu, invitaţi, venise cu nişte lucruşoare pentru copil şi cu explicaţia că. Noi o să-i înţelegem pe ei, patru, care-s cadre didactice, nu se pot expune la un botez – în Bucureşti. Aşadar, ca şi boaita de monument, prietenul, colegul de suferinţă îmi cerea mie să-1 înţeleg – ba, în acelaşi preţ, să mă gândesc eu la el – în ce situaţie-1 pun; să-1 şi compătimesc! Vorba ceea, vulgară: Nu cumva şi prosopul?

Rezumat parţial: ca şi în chestia interzicerii mele de a mai publica începând din 1970 – nu a existat o „hotărâre de sus”, cu caracter de lege – nu: ci fraţii mei, colegii de lanţ: acolo: scriitorii, dincoace preoţii – în loc să fie solidari cu victima, luau ei iniţiative, în sensul dorit de partid şi de Securitate! Dovada că nu exista nicio. HCM care să interzică botezul copiilor: preotul acestei biserici (i se spunea: „Răzoare”) nu m-a trimis la dracu.

— N provincie, că el are de apărat, fie un dosar pătat de fiu-său, fie un monument-istoric!

Mai departe – încă nu s-a sfârşit botezul: în acea duminică de aprilie '76 erau de-botezat, la biserica Răzoare, 20? 30? 40 copii? Oricum: foarte mulţi. Atât de mulţi, încât existau câteva serii la. Rândul de mese („banda rulantă”) pe care naşele dezbrăcau, apoi, după botez, reîmbrăcau copiii. Mi-am zis: în ciuda ameninţărilor, a persecuţiilor mai ales: în ciuda fricii băgată în oase de însuşi înfricoşaţii, uite că mai sunt oameni care-şi botează copiii. Dar ce o fi „conspirativitatea” cu. Ne-botezul la locul de domiciliere? Să nu ştie Securitatea că X a plecat la Bucureşti „în vederea comiterii unui act mistic”? Sigur că Securitatea e Răul Absolut – dar lasă, că nici victimele nu stăteau cu braţele încrucişate. Deşi se putea foarte bine să-ţi botezi copilul într-o biserică din localitatea unde domiciliai!

— Cu condiţia, vorba Erevanului, să vrei să accepţi tu, român-verde, uşor înfricoşabil acest. Adevăr.

Ultima impresie: copiii de botezat erau, cu toţii, mult mai vârstnici decât al nostru: un an, doi, trei.; erau şi copii de grădiniţă.

Si o fată. Ar fi trebuit să spun: fetiţă, dacă părinţii ar fi dezbrăcat-o în vederea botezului, pe „banda rulantă”. Dar nu s-a putut. Dealtfel, pentru ea s-a făcut o excepţie: nu a fost scufundată în cristelniţă, ci stropită cu apă sfinţită, aşa, îmbrăcată într-o cămaşă lungă, albă. Copila avea sâni.

M-a impresionat şi m-a revoltat: ce făcuseră părinţii ei până atunci? Căcăciosul de român: nu numai că asculta orbeşte interdicţiile impuse de comunişti, dar, ca robul din tată-n fiu, era supus zelos, avea nevoie de „consideraţie” din partea stăpânului (să-1 aibă în vedere când o să-1 puie vechil, supraveghetor, caraliu), de aceea lua iniţiative în înăsprirea câte unei măsuri care urma să lovească, nu doar în cel de-alături, rob şi el, dar chiar în el însuşi. Nu a protestat când, începând din 1977, Ceauşescu a început a dărâma bisericile, mănăstirile, nu s-a ridicat, să-i dea cu crucea-n cap Vandalului Suprem ba s-au găsit destui „voluntari”, nu doar printre militarii în termen, dar mai ales printre „gazetari” de teapa săptămânistului V. C. Tudor care au lăudat „sistematizarea” şi i-au tratat de duşmani ai patriei pe exilaţii ce ridicaseră glasul.


Yüklə 1,2 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin