Răzvan Alexandru Petre filosofie spirituală

ILUMINAREA PRIN SUFERINŢĂ

(selecţie din cartea „Ieşirea din întuneric - cum să te vindeci de traume cu ajutorul puterii interioare”, de Steve Taylor)

«Imaginaţi-vă că ajungeţi la un punct în care aţi pierdut totul, poate ca urmare a unei boli grave, a unei depresii sau dependenţe. V-aţi pierdut cariera, partenerul sau familia, speranţele de viitor şi respectul de sine şi sunteţi atât de disperaţi, încât simţiţi că nu puteţi să mergeţi mai departe. Tot ce v-a adus fericire pare să vă fi fost luat. Tot ce aţi muncit din greu să construiţi şi tot ce v-aţi imaginat că va fi viitorul vostru se dizolvă şi se transformă în nimic. În faţa voastră pare să nu fie nimic în afară de durere, pierdere şi moarte.

Şi atunci, în voi are loc o transformare. Sinele vechi moare şi se naşte unul nou. Dintr-odată, aveţi un sentiment de uşurinţă şi de libertate, ca şi cum ar fi fost tăiate legăturile şi ridicate greutăţile. Lumea pare a fi un alt loc, cu un sens nou şi un ţel nou, cu o armonie nouă şi frumuseţe. Trecutul şi viitorul nu mai au nicio semnificaţie, iar grijile care vă umpleau mintea înainte nu mai contează. Tot ce contează e „existenţa” strălucitoare pe care poţi să o vezi în jur şi prezentul glorios pe care îl trăieşti.» (din Introducere)

Acceptarea

«Dacă ruperea ataşamentelor psihologice este în mod normal un proces dureros, atunci când – şi cum – are loc trecerea la o stare de eliberare şi transformare?

Conceptul important, în acest caz, este acceptarea. Detaşarea devine o stare pozitivă şi transformatoare atunci când este acceptată. Dacă i te împotriveşti, dacă te lupţi cu ea şi încerci să o îndepărtezi, atunci o să începi să simţi durerea ataşamentelor tale psihologice care s-au rupt. Dar în cele din urmă, poţi să ajungi la un punct în care eşti prea obosit să mai lupţi, sau în care îţi dai seama că împotrivirea e oricum futilă, sau în care pur şi simplu îţi accepţi situaţia ca soartă sau ca voia lui Dumnezeu – şi ăsta este punctul în care are loc transformarea.

Dacă această transformare este văzută ca o „alchimie spirituală”, atunci acceptarea este agentul chimic care o generează. După cum formulează Eckhart Tolle: „Ori de câte ori are loc un dezastru sau când se întâmplă ceva foarte „greşit” - boală, dizabilitate, pierderea casei sau a averii sau a unei identităţi definite social, ruperea unei relaţii apropiate, moartea sau suferinţa unei persoane dragi sau propria noastră moarte iminentă — să ştiţi că există şi partea cealaltă, că vă aflaţi la numai un pas de ceva incredibil: o transformare alchimică deplină a metalului de bază al durerii şi suferinţei în aur. Acest pas se numeşte abandon.” […]

Moartea şi detaşarea

Detaşarea este şi principalul motiv pentru care întâlnirile cu moartea pot să ducă la transformare. Moartea rupe ataşamentele psihologice într-un mod mai puternic şi mai dramatic decât orice altă întâmplare – iar acesta este tocmai motivul pentru care ea are un efect trezitor atât de mare.

În acelaşi timp, acesta este motivul pentru care înfruntarea cu moartea poate fi o experienţă atât de îngrozitoare – ea ameninţă să ne ia totul. Dacă ştii că mai ai de trăit numai o anumită perioadă de timp, viitorul se închide şi îţi dizolvă toate speranţele şi toate ambiţiile. Eşti dezbrăcat de orice lucru exterior, de orice acareturi, de tot ce ţi-a definit identitatea sau ţi-a dat siguranţă şi te-a făcut să te simţi bine. Literalmente, eşti redus la nimic.

Mulţi dintre cei care înfruntă moartea nu trec dincolo de asta şi mor într-o stare de amărăciune şi de dezamăgire. Însă iarăşi, odată ce această stare e acceptată, are loc transformarea. Moartea iminentă este probabil să genereze acceptare mai mult decât orice alt tip de traumatism sau de suferinţă, pur şi simplu pentru că, dacă ştii că urmează să mori în curând, eşti obligat să accepţi asta. Orice altă pierdere vine de obicei cu o oportunitate de a te convinge că lucrurile o să se îndrepte. Întotdeauna există speranţe sau credinţe de care să te agăţi. Dar în cazul morţii, acest lucru nu este posibil: toate lucrurile de care se agaţă ego-ul tău vor fi îndepărtate, fie că îţi place sau nu. »

(pag. 202-203)
1 martie 2014

PIRAMIDA ILUZIILOR

Motto: „Omul are ochi pentru ca să-l împiedice să vadă.”
(Maestrul Li Hongzhi, fondatorul Falun Gong)

VISUL COSMIC ŞI PIRAMIDA ILUZIILOR

Universul este structurat pe baza unor „iluzii” din ce în ce mai solid construite, ca într-o „piramidă a iluziilor” (sanscr., maya). În vârf, tronează Iluzia primă sau AUM, sunetul primordial, care dă naştere Creaţiei universale. Coborând din etaj în etaj, iluzia (sau „visul cosmic”) devine tot mai densă, mai greu de depăşit. Fiinţele sunt prinse în visul specific nivelului la care trăiesc, înţelegând iluziile etajelor inferioare, dar neputând să se desprindă din urzeala propriului vis, a filosofiei de viaţă (sau a paradigmei ştiinţifice, în cazul omului).

Iluzia cosmică (maya) cu corespondentul său individual, avidya (ignorarea de individ a adevăratei naturi a omului şi universului), nu pot fi eliminate decât în stări speciale de graţie divină, fie că omul a urmat o practică spirituală, fie că nu. De obicei, experienţa nu poate fi păstrată nealterată, iar unii dintre prea-fericiţii ce au primit-o nu o vor mai regăsi niciodată, decât în amintire.

Din principiu, marea majoritate a oamenilor nici nu doresc să scape de iluziile lor. Şi, de ce nu, poate că au dreptate! Odată cu eliminarea lor, va dispare şi plăcerea aferentă. Iar oamenii vor să experimenteze plăcerea, chiar dacă ea vine la pachet cu suferinţa. Cineva spunea că oamenii vin la teatru pentru că le place să fie minţiţi frumos. Aşa este şi cu viaţa, oamenii îi acceptă iluziile comune pentru că le plac senzaţiile frumoase aduse de ele. Odată ce iluzia ar fi demascată, mintea ar rămâne buimacă, fără obiect de activitate, ceea ce poate fi insuportabil pentru unii.

Aşa a gândit Dumnezeu viaţa: numai prin iluzionare putem căpăta experienţă, în acest perfect simulator cosmic. Presupunând că am deveni, dintr-o dată, complet lucizi, ar putea apărea riscul să nu mai acordăm importanţă aparenţelor vieţii şi să acţionăm artificial, teatral, sau poate cinic, nerăbdător, neserios... De aceea, spiritele, entităţile astrale benefice şi mature cu care intrăm în comunicare, sunt de obicei rezervate, laconice: tocmai pentru a nu ne introduce prea adânc în viziunea lor detaşată asupra realităţii în care noi suntem foarte prinşi.

* * *

Intrând pe o cale spirituală, discipolul – făcând parte acum din mica elită spirituală a planetei – reuşeşte să se elibereze de o parte din iluziile anterioare. Totuşi, de obicei, se înalţă doar până la un etaj superior, nicidecum până în vârful piramidei. Se vorbeşte, deseori, despre „ego-ul spiritual”, care este o iluzie mai rafinată a aceluiaşi ego (el însuşi o iluzie fundamentală). De exemplu, ego-ul spiritual se autoplasează cu mândrie – aşa cum am scris mai sus – într-o „elită spirituală a planetei”, ceea ce este minunat, dar, în definitiv, tot o iluzie.

O modalitate deschisă oricui de a se elibera de unele dintre iluzii este introspecţia, meditaţia analitică, sinceritatea, autocunoaşterea. În funcţie de intensitatea autoanalizei psihologice şi de ţelurile propuse, omul se poate transforma mult şi chiar poate să îşi depăşească handicapurile, suferinţele, prejudecăţile. Prin asta, urcă unul sau mai multe nivele în piramida iluziilor, apropiindu-se mai mult de Adevărul absolut, care tronează în vârf.

În creştinism, termenul de „trezvie” desemnează atenţia la propriile gânduri, fiind o stare ce apare „atunci când mintea supraveghează inima şi gândurile care intră şi ies din ea”.

În limbajul ştiinţific, percepţia propriilor gânduri poartă numele de „metacogniţie” (gândirea despre gândire), fiind folosit şi termenul de „metaconştienţă” (conştientizarea propriei conştienţe)⁴⁷.