Condiţiile de politcă generală în cari s-au întemeiat Bisericile Româneşti, în veacurile XIV-XV, Bucureşti, 1913.
2 Cine, altfel, să fi atras pe catolici la ortodoxie, în 1234?
3 Vezi câteva interpretări asupra chestiunii la Daniel Barbu, Pictura murală în Ţările române în sec. XIV, Bucureşti, 1986; de asemenea, Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească”, Bucureşti, 1993, p.p. 42-62; N. Constantinescu, Le residénce d’Arges des voïvodes roumains de XIIIémé et XIVémé siècle, “RESEE”, I, 1970.
4 Καθεδρικός ναός este biserica de catedră, adică biserica - sediu episcopal.
5 A se vedea studiile despre Vicina: Gh. Brătianu, Vicina II. Nouvelle recherches sur l’histoire et le toponimie medievale du littoral roumain de la Mer Noire, în „RHSEE”, an XIX, 1, 1942. Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, în „Pontica”, 3, 1970.; idem, Păcuiul lui Soare-Vicina, în „Byzantina”, tom 8, Tesalonic, 1976; Petre Ş. Năsturel, Aşezarea oraşului Vicina ţi ţărmul de Apus al Mării Negre în lumina unui portulan grec, în „SCIV”, VIII, 1957; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina, „Byzantinisch Neugriechische Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977. Trebuie oricum ca Vicina să se fi aflat în Dobrogea, dar prea puţin probabil la Păcuiul lui Soare, locaţie aflată la numai 18 km de Silistra, vechi sediu mitropolitan.
6 Vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977. Vitalien Laurent, Le metropolite de Vicina Macaire et la prise de la ville par les tartares, „RHSEE”, XXIII, Bucureşti, 1946; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina, „Byzantinisch Neugriechische Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976.
7 Unii cred că Basarab ar fi cel care a căpătat acest supranume şi asta pentru că a învins pe tătarii negri care locuiau în fosta Cumanie Neagră (vezi Nicolae Stoicescu, Descălecat sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric, în „Constituirea statelor feudale româneşti”, Editura Academiei, Bucureşti, p. 163, cf. Neagu Djuvara, Tocomerius-Negru Vodă, Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 114-115. Alţii cred că s-a numit aşa din simplu motiv că ar fi fost negricios la faţă – vezi ibidem, p. 117 et passim.
8 „Poporul care nu izbuteşte să întemeieze un stat sau care nu e în stare să şi-l păstreze îşi riscă însăşi fiinţa sa etnică” ne mai spune Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediţie îngrijită de Dinu Giurescu, Edit. All, Bucureşti, 2000, p. 302.
9 Documentul ieşit din cancelaria Patriarhului Calist precizează faptul că domnul se adresase nu o dată, ci în mod repetat, înspre a obţine, în mai 1359, numirea sau mai bine zis mutarea lui Iachint, din scaunul Vicinei în cel al Argeşului: „ο ευγενέστατος μέγας Βοϊβοδας και αυθέντης πάσης Ουγγροβλαχίας....εζήτησεν ου μόνον άπαξ, αλλά και πολλάκις διά γραμμάτων αυτού...” – vezi Hotărârea sinodală din mai 1359 prin care Sinodul patriarhal aprobă mutarea lui Iachint, de la Vicina în scaunul de Argeş, în FHDR, IV, p. 198, în traducerea prof. Teodor Teoteoi. Vom ataşa lucrării noastre documentele în cauză, în traducerea d-lui profesor Teoteoi, precum şi câteva facsimile.
10 “...διό και πρό τινος ήδη καιρού προσκαλέσατο πλησιάζοντα αυτώ τον ιερώτατον μητροπολίτην Βιτζίνης, υπέρτιμον, αγαπητόν κατά κύριον αδελφόν και συλλειτουργόν της ημών μετριότητος, κύρ Υάκινθον, και εδέξατο ασμενέστατα την ευλογίαν αυτού και έδειξε προς αυτόν την προσήκουσαν υποταγήν και ευλάβειαν και εζήτησε μετά πολλής παρακλήσεως, ίνα κατά μέν το παρόν μετατεθή όδε ο ιερόατατος μητροπολίτης Βιτζίνης, απόδεκτος φανείς κατά πολύ τω τοιούτω μεγάλω βοϊβόδα εις την Εκκλησίαν πάσης Ουγγροβλαχίας...” (fapt pentru care acum câtva timp ela şi chemat la sine pe cel care se afla în vecinătatea lui, pe prea sfinţitul mitropolit al Vicinei, având rang de hipertimos, frate iubit întru Domnul şi coliturghisitor al semreniei noastre, kir Iachint, şi a primit cu cea mai mare plăcere binecuvântarea sa, arătând faţă de dânsul cuvenita supunere şi evlavie şi a cerut cu multă rugăminte ca în prezent să fie strămutat acest prea sfinţit mitropolit al Vicinei, care pare a fi foarte agreat de către acest mare voievod, la Biserica a toată Ungrovlahia...) – ibidem, p. 198-199.
11 Ibidem.
12 Vezi pentru Nicodim numărul aniversar al revistei „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 2006.
13 Liturghierul (1508), Octoihul (1510), Tetraevanghelul (1512) sunt primele tipărituri la români, după ce Nicodim ne lăsase celebrul său Tetraevanghel (1404-1405) în formă manuscriptă.
14 Redactarea biografiei sfântului se datora lui Filotei Kokinos.
15 Vezi Originalul slavon al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Versiunea originală”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, p. LXXVI. Pentru a dovedi aplecarea eshatologică a domniei, Maria Magdalena Szekely şi profesorul Ştefan Gorovei au scris, cu privire la Ştefan cel Mare, un studiu ale cărui concluzii se pot aplica în mai toate cazurile domnilor din acele veacuri: „Semne şi minuni” pentru Ştefan Voievod. Note de mentalitate medievală, în vol. „Ştefan cel Mare şi Sfînt, 1504-2004. Portret în istorie”, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 67-85.
16 Thocomerius-Negru Vodă, p. 195-208.
17 Pictura murală; idem, Sur le double nom de prince de Valachie Nicolas Alexandre, în „RRH”, XXV, oct.-dec., 1986 şi în „Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Age”, Bucarest, 1998.
18 Îmi însuşesc părerea d-lui Dan Ioan Mureşan de la Paris, ucenic al marelui învăţat Petre Ş. Năsturel, părere potrivit căreia dl. Djuvara trece cu vederea sau ignoră cu bună ştiinţă că o trupă cumană a luptat în 1330 la Posada în ... armata ungară şi că a fost zdrobită de Basarab. Ar fi făcut aceasta dacă ar fi fost cuman ? Numele nu este poate cel mai bun argument. Recent, ungurii au insistat ca numele tatălui lui Iancu de Hunedoara, Voicu, este un vechi nume maghiar. Sf. Ştefan se chema înainte de creştinare tocmai... Vajk. În concluzie, spune dl. Mureşan, ei deduc că si Iancu de Hunedoara şi tatăl lui au fost... maghiari ! Evident că în faţa documentelor unanime asupra originii lor române, acest argument - similar cu cel al Dlui Djuvara ! – nu are şanse să reziste. Numele sunt mode sau se dau după moda vremii. În fine, dl. Djuvara declara că ar fi primul care vorbeşte de cumani la noi, dar trebuie să amintim că ceva mai înainte, Victor Spinei atingea această problemă în cărţile sale.
Trebuie să mulţumesc pe această cale d-lui Dan Ioan Mureşan cu care am putut schimba idei pe tema aceasta, idei pe care, iată, i le citez aici şi care chiar mi-a propus ideea unui simpozion privind cei 650 de ani de la întemeierea mitropoliei, care se vor împlini în 2009.
19 Pictura murală, p. 15.
20 Vezi Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească”, Bucureşti, 1993, p. 34.
21 Pictura murală, p. 12.
22 Despre biserica domnească.
23 Ibidem, p. 33.
24 Ibidem.
25 Vezi aici idem, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1976, p. 213-214.
26 Istoria românilor, III, p. 160.
27 Chihaia, Despre biserica domnească, p. 36.
28 Concluzia aparţine aceluiaşi D. I. Mureşan dar se regăseşte şi la Lydia Cotovanu, în studiile menţionate de mine la bibliografie.
29 Acelaşi autor consideră teza istoricului Neagu Djuvara drept un şir de speculaţii, făcute în pofida documentelor cum nu se poate mai clare. Aceste documente spun “expressis verbis” că Ioan Basarab a fost valah: o spune – am văzut mai sus - chiar regele Carol Robert de Anjou !
30 Istoria Românilor, III, p. 161
31 Condiţiile de politică, p. 6.
32 «Alexis de Kiev et de toute la Russie» - «Hyacinthe de toute la Hongrovalachie»: deux cas parallèles? Quelquès précisions autour de relations ecclésiastiques des Russes et des Roumains avec Byzance crépusculaire (XIVémé s.), în „Închinare lui Petre Ş. Năsturel, la 80 de ani”, Brăila, 2003, p. 531-554; idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée aux metropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIVémé siècle), I, în „RRH”, XLII, 1-4, Bucarest, 2003, p. 19-60; Idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée aux metropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIVémé siècle), II, în „RRH”, tome XLIII, nr. 1-4, 2004, p. 11-56.
33 Idem, Deux cas, part I, vezi nota 3, p. 20.
34 Ibidem, nota 6 şi 7, p. 20-21.
35 Ibidem, p. 22.
36 Ibidem, p. 23.
37 Ibidem, p. 24.
38 Ibidem, p. 25.
39 Ibidem, p. 26.
40 Ibidem, p. 28.
41 Ibidem, p. 29.
42 Ibidem, p. 30.
43 Iorga, Condiţiile de politică, p. 387-411; C. Marinescu, Înfiinţarea Mitropoliilor din Ţara Românească şi Moldova, „AARMSI”, s. III, 2, 1974, p. 247.268; Daniel Barbu, Sur le double nom, p. 106, cf. Lydia Cotovanu, «Alexis de Kiev et de toute la Russie», p. 542.
44 Jean Darrouzes, Le Registre synodal du Patriarchat byzantin au XIVémé siècle, Paris, 1971, p. 276.
45 Iorga, Istoria Românilor, III, p. 162.
46 „ Όθεν οφείλουσιν οι τε εν αυτή κληρικοί και οι άλλοι ιερωμένοι, μοναχοί και λαϊκοί, υπείκειν και υποτάττεσθαι τούτω, όσα και γνησίω αυτών ποιμένι και πατρί και διδασκάλω και δέχεσθαι προθύμος και αποπληρούν” - FHDR, IV, p. 201.
47 Vezi D. Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în „Filocalia”, VIII, 1979, p. 557-562.
48 Am demonstrat în altă parte, că oferirea ajutorului către Locurile Sfinte era exclusiv privilegiul domnilor. Este adevărat că pe acte poate exista semnătura mitropolitului, dar aceasta neînsemnând cumva că decizia este a acestuia din urmă. Domnul ajuta întotdeauna Locurile Sfinte din dorinţa de a se legitima în faţa Oikoumenei – vezi lucrarea mea Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Athos (1653-1863), ediţia a III-a, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2007.