Secţia I civilă

II. Prin sentinţa nr. 1789/3.10.2011, pronunţată în acelaşi dosar nr. 4068/90/2009, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea a respins contestaţia formulată de debitoarea SC D. SRL, prin administrator special G. V.M., şi de creditorii G. I. şi SC P. SRL împotriva tabelului definitiv actualizat la data de 15.08.2011.

Totodată, a admis contestaţia formulată de creditoarea Banca Română de Dezvoltare (BRD) – Sucursala Rm.Vâlcea şi a anulat planul de distribuţie nr. 251/19.09.2011.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că în procedura falimentului, la data de 16.08.2011, lichidatorul a depus la dosar tabelul definitiv actualizat după distribuţia parţială realizată la data de 2.08.2011.

La data de 22.08.2011 debitoarea, prin administrator special, şi creditorii G. I.şi SC P. SRL au formulat contestaţie împotriva acestui tabel cu motivarea că tabelul definitiv consolidat este cel din 23.05.2011, iar lichidatorul nu trebuie să modifice tabelul creditorilor la fiecare repartiţie, modificând şi cotele procentuale ale creanţelor în funcţie de repartiţiile făcute până în acel moment, întrucât această modificare procentuală prejudiciază pe unii creditori, iar pe alţii îi dezavantajează. Potrivit art. 70 din Legea nr. 85/2006 o creanţă a unui creditor cu mai mulţi debitori solidari va fi înscrisă în toate tabelele de creanţe ale debitorilor cu valoarea nominală, până va fi complet acoperită. Nici o reducere a sumei creanţei prevăzute în tabelul de creanţe nu va fi făcută în vreunul dintre tabelele de creanţe ale debitorilor, până ce creditorul nu a fost deplin satisfăcut, în numerar sau în bunuri. Modificarea cotelor procentuale ale creditorilor va conduce pe viitor la distribuirea incorectă a sumelor încasate.

Judecătorul sindic a constatat ca fiind neîntemeiată contestaţia, pentru cele ce urmează:

Potrivit art. 122 din Legea nr. 85/2006 la fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării şi cuprinse într-un program de administrare a lichidării, care trebuie întocmit în 30 de zile de la numire, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei sale şi a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 123 pct. 1. Planul de distribuire între creditori cuprinde în mod obligatoriu următoarele date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea: a) ajustările aduse tabelului definitiv de creanţe;b) sumele distribuite deja; c) sumele rămase după ajustarea tabelului definitiv şi distribuirile efectuate deja; d) sumele ce fac obiectul distribuirii; e) sume rămase de plată după efectuarea distribuirii.

Legea nu precizează expres semnificaţia termenului de ajustare însă din contextul articolului susmenţionat rezultă că ajustarea reprezintă operaţiunea de scădere din totalul creanţei fiecărui creditor a sumelor distribuite până în momentul respectiv, la repartiţiile anterioare. Ca atare, lichidatorul era chiar obligat să ajusteze tabelul definitiv consolidat în raport de repartiţiile anterioare iar prin înscrisul contestat a realizat această operaţiune.

Contestatorii susţin în mod eronat că în acest fel s-ar modifica nelegal cotele procentuale ale creditorilor ceea ce ar afecta legalitatea repartiţiilor viitoare.

Judecătorul sindic a mai arătat că, întrucât în cadrul falimentului creanţele sunt ordonate pe clase după natura lor conform art. 123, iar repartiţiile parţiale respectă cota falimentară a fiecărei creanţe în interiorul aceleiaşi clase, proporţia creanţelor se păstrează neschimbată în interiorul fiecărei categorii. Concursul creditorilor în faliment presupune aplicarea unei cote falimentare egale în interiorul unei categorii şi nu în totalitatea creanţelor, întrucât legea prevede o ierarhizare, o ordine de preferinţă a plăţilor după natura creanţelor; în cadrul unei repartiţii sunt plătite mai întâi creanţele situate în ordinea de preferinţă superioară; ceea ce contează este ca în fiecare categorie repartiţia să fie proporţională cu cota procentuală deţinută în categoria respectivă.

Textul art. 70 este inaplicabil în speţă, deoarece priveşte o altă situaţie şi anume aceea a dreptului creditorului cu mai mulţi debitori solidari de a-şi vedea îndeplinită obligaţia integral din partea fiecărui debitor; din această cauză creanţa este înscrisă integral în fiecare procedură, fără a ţine cont de repartiţiile din celelalte proceduri; problema repartiţiilor în plus este rezolvată numai după achitarea integrală a creanţei. Creditoarea BRD, a cărei situaţie a fost invocată de contestatorii drept exemplu, nu se află în această situaţie, întrucât celălalt debitor este doar garant ipotecar, obligaţia acestuia fiind reală şi nu personală; garantul ipotecar nu răspunde în solidar cu debitorul principal pentru toată suma, ci numai în limita valorii bunurilor afectate garanţiei; de altfel, această creditoare nu a avut ea însăşi obiecţiuni faţă de ajustarea tabelului creditorilor.

Pentru aceste considerente, judecătorul sindic a respins contestaţia faţă de tabelul definitiv actualizat la 15.08.2011.

Cu privire la contestaţia formulată de BRD – Sucursala Rm.Vâlcea, judecătorul sindic a arătat următoarele:

La data de 19.09.2011 lichidatorul judiciar a depus la dosar planul de distribuţie în etapa a II-a a falimentului a sumelor realizate din valorificarea bunurilor până la această dată.

Împotriva acestui plan de distribuţie, la data de 23.09.2011, a formulat contestaţie creditoarea Banca Română de Dezvoltare - Sucursala Râmnicu Vâlcea arătând că în mod greşit lichidatorul a inclus creanţa bancară la punctul 8 din ordinea de distribuire prevăzută de art.123, deşi creanţa respectivă trebuia inclusă la punctul 7 din acelaşi articol; astfel creanţa bancară a fost supusă concursului celorlalte creanţe chirografare şi, în consecinţă, cota de repartiţie a fost diminuată nelegal.

Din examinarea planului de distribuţie contestat, judecătorul sindic a constatat că lichidatorul a cuprins creanţa BRD, rezultată din credit bancar, alături de toate celelalte creanţe chirografare înscrise în tabelul creditorilor.

Potrivit art. 123 din Legea nr. 85/2006 creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: (…) 7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; 8. alte creanţe chirografare; 9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: a) credinţele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic; b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.

Potrivit art. 125 din aceeaşi lege titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 123.

Creditoarea contestatoare a arătat în dezbateri că acceptă concurenţa creditorilor SC CEZ Vânzare SA, Asociaţia de proprietari, SC G. C. şi SC Pr. SRL, însă nu şi concurenţa SC P. SRL, G. I., B. M., SC I. T. SRL. S-a apreciat de către judecătorul sindic faptul că această precizare fixează şi limitele contestaţiei în sensul că instanţa este învestită să se pronunţe dacă creanţele creditorilor SC P. SRL, G. I., B. M., SC I.T. SRL se încadrează la punctul 7 din art. 123 sau într-o poziţie inferioară.

Creanţa creditoarei SC P. SRL provine dintr-un împrumut acordat debitoarei prin contractul din 15.10.2009. Ca atare nu poate fi încadrată la punctul 7 din art. 123, întrucât nu rezultă din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări şi nici din chirii; deşi este o operaţiune de creditare, punctul 7 cuprinde numai creditele bancare, astfel că nici sub acest aspect nu poate fi inclusă la punctul 7 în ordinea de repartiţie.

Pe de altă parte s-a reţinut că, deşi administratorul SC P. SRL este G. V., soţia asociatului unic al debitoarei, G.I., creanţa acestei creditoare nu poate fi considerată subordonată în sensul art. 123 pct. 9 deoarece creditarea nu este realizată direct de către asociaţi; aşa fiind, în repartiţia falimentară creanţa creditoarei SC P. SRL trebuie încadrată la punctul 8 al art. 123.

Creanţa creditorului G.I. provine dintr-un împrumut acordat debitoarei prin contractul de împrumut din 8.08.2009. Cum creditorul G.I. era la momentul împrumutului asociatul unic al debitoarei (aşa cum este şi în prezent) creanţa acestuia se plasează în ordinea de repartiţie la punctul 9 al art. 123, respectiv în categoria creanţelor subordonate.

Creanţa creditoarei B. M. reprezintă contravaloarea părţilor sociale deţinute de soţul ei decedat, B. D., în societatea debitoare. Această creanţă nu se încadrează în nici una din categoriile prevăzute de art. 123 pct. 7 din Legea nr. 85/2006, astfel încât trebuie situată la punctul 8 din art. 123.

Creanţa creditoarei SC I.T. SRL , stabilită la suma de 1.524.729 lei prin sentinţa nr. 140 din 25.01.2011, pronunţată în dosarul de insolvenţă şi devenită irevocabilă prin decizia nr. 1045/R/COM din 20.04.2011 pronunţată în dosarul nr. 4068/90/2009, are ca sursă rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare nr. 366 din 28.01.2008 prin care creditoarea a achitat debitoarei suma de 2.178.271 lei pentru achiziţionarea unor apartamente proprietatea debitoarei; antecontractul a fost rezoluţionat de drept prin efectului pactului comisoriu inserat de părţi în convenţie, iar suma care trebuie restituită creditoarei după aplicarea clauzei penale a fost stabilită aşa cum s-a arătat mai sus la nivelul de 1.524.729 lei.

Textul art. 123 pct. 7 se referă la creanţele rezultate din livrări de produse. În speţă, societatea debitoare a avut ca obiect de activitate construirea în vederea vânzării a unor apartamente într-un bloc de locuinţe iar creanţa creditoarei provine dintr-o astfel de convenţie care se circumscrie obiectului de activitate al debitoarei, adică din voinţa comună a părţilor de a vinde - cumpăra apartamentele construite. Expresia „livrări de produse” nu trebuie înţeleasă în sensul univoc de livrări către debitoare, ci şi livrări ale debitoarei către beneficiari, întrucât legea nu distinge sub acest aspect. Deşi între părţi s-a încheiat doar un antecontract de vânzare cumpărare, această convenţie are ca obiect obligaţia părţilor de a încheia un contract de vânzare cumpărare a unor bunuri proprietatea debitoarei, care au fost realizate în vederea vânzării prin realizarea obiectului de activitate al debitoarei. Cu alte cuvinte apartamentele pot fi considerate, în sensul art. 123 pct. 7 „produse” pe care debitoarea le oferă spre vânzare şi pe care le-a edificat pentru acest scop.

Ca atare, s-a concluzionat că creanţa creditoarei SC I.T. SRL trebuie plasată la punctul 7 al art. 123 în ordinea de prioritate a plăţilor.

De asemenea, s-a concluzionat în sensul că în speţă lichidatorul a inclus în planul de distribuţie toate creanţele chirografare, fără nicio distincţie, deşi – după distincţiile de mai sus - creanţele creditorilor B. M. şi SC P. SRL trebuiau plasate la punctul 8 şi plătite numai după achitarea integrală a creanţelor de la punctul 7, iar creanţa creditorului G. I. trebuie plasată la punctul 9 al art. 123.

I. Împotriva sentinţei nr.1780/3.10.2011 a formulat recurs, în termenul legal, creditoarea SC P. SRL Rm.Vâlcea, invocând dispoziţiile art.304 pct.7, 8, 9 şi art.304¹ Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, creditoarea a arătat că soluţia judecătorului sindic de respingere ca nefondată a cererii de anulare a hotărârii adunării creditorilor din data de 14.06.2011 cu privire la întocmirea unui raport cuprinzând cauzele insolvenţei şi cu privire la dispoziţia de formulare de către lichidatorul judiciar a cererii prevăzute de art.138 din legea insolvenţei, în situaţia în care se vor învedera cauze de răspundere, este nelegală şi netemeinică.

În cauză, raportul prevăzut la art.20 alin.1 lit.b) şi art.59 alin.1 a fost deja legal întocmit la data de 08.02.2010de administratorul judiciar B. E., astfel încât hotărârea creditorilor de a se întocmi un „raport cauzal” este nelegală, dar şi tardivă în raport cu termenul prevăzut de lege de 40 de zile de la desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar.

Prin raportul întocmit de administratorul judiciar la data de 08.02.2010 s-a constatat că motivele insolvenţei debitoarei s-au datorat unor „factori obiectivi” neimputabili membrilor organelor de conducere.

Raportul a fost aprobat de adunarea creditorilor şi validat de judecătorul sindic, fără a fi atacat de către una din persoanele interesate.

Introducerea pe ordinea de zi a propunerii privind formularea acţiunii de antrenare a răspunderii personale a organelor de conducere conform art.138 din Legea nr.85/2006 s-a făcut la solicitarea creditoarei B. M., solicitare care a fost exprimată la modul general, fără a se arăta în concret care ar fi faptele care se încadrează în dispoziţiile art.138 şi legătura de cauzalitate dintre aceste fapte şi starea de insolvenţă a debitoarei.

II. Împotriva sentinţei nr.1789/03.10.2011 a formulat recurs, în termenul legal, creditorii B. M. şi BRD Groupe Societe Generale SA - prin Sucursala Rm.Vâlcea.

1. Creditoarea B. M. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art.123 din Legea nr.85/2006 – privind ordinea plăţii creanţelor în cazul falimentului - deoarece drepturile de moştenire privind părţile sociale, nu sunt prevăzute de legiuitor în niciunul din punctele de la 1-6.

În conformitate cu art.46 („dreptul la moştenire este garantat”) din Constituţia României, drepturile moştenitorilor sunt garantate. Or, în cazul de faţă, necuprinderea expresă a drepturilor de moştenire într-unul din punctele 1-6 ale art.123 din Legea nr.85/2006, contravine prevederilor Constituţiei României. Recurenta creditoare B. M. a mai arătat că drepturile de moştenire trebuie încadrate la pct.5 al art.123 din Legea nr.85/2006.

Recurenta creditoare a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând următoarele:

În tabelul definitiv al creanţelor recurenta creditoare a fost cuprinsă cu suma de 2.250.354 lei. În procedura falimentului, prima distribuţie de sume a provenit din valorificarea unui bun ipotecat de BRD Vâlcea, iar cea de-a doua distribuţie de sume provine din valorificarea unor bunuri care nu sunt sub ipotecă. Pentru distribuţia unor astfel de sume trebuia să se respecte principiul caracterului colectiv al procedurii insolvenţei, în sensul satisfacerii intereselor tuturor creditorilor.

Având în vedere că în cauza de faţă debitoarea nu acoperă cu active masa credală cu suma de 2.731.605 lei, lichidatorul judiciar a procedat corect prin stabilirea unei cote falimentare, distribuind sume la toţi creditorii, deoarece fondurile încasate provin din bunuri neipotecate de către debitoare. Lichidatorul judiciar a mai ţinut cont şi de faptul că BRD s-a înscris cu o creanţă de aceeaşi valoare şi în tabelul creditorilor al debitoarei SC I. G. C. SRL, unde, de asemenea, are garanţii ipotecare îndestulătoare, precum şi de faptul că deşi BRD Vâlcea a obţinut sentinţe definitive de investire cu formulă executorie a două bilete la ordin, întârzie să le execute. Ca atare, pentru creditele acordate, BRD Vâlcea îşi poate acoperi creanţa în totalitate şi nu trebuie să mai beneficieze de sume din valorificarea bunurilor neipotecate.

Recurenta B. M. a mai arătat că, având în vedere că trebuia să fie despăgubită în trei luni de la notificarea decesului soţului (survenit la 04.06.2008), în mod eronat judecătorul sindic a modificat planul de distribuire întocmit de lichidatorul judiciar, dispunând că creanţa ei că nu se încadrează la pct.7 din art.123, ci la pct.8. În acest fel recurentei creditoarei nu i s-a repartizat nicio sumă şi nu va beneficia nici în viitor de distribuiri de sume atâta timp cât bunurile supuse valorificării pentru lichidarea societăţii nu acoperă pasivul.

2. Recurenta creditoare BRD Groupe Societe Generale SA, prin Sucursala Rm.Vâlcea, a criticat sentinţa prin care a fost admisă contestaţia şi s-a dispus anularea planului de distribuţie nr.251 din 19.09.2011, întocmit de lichidatorul judiciar, arătând că, deşi aparent îi este favorabilă, soluţia este netemeinică şi nelegală, pentru motivele prevăzute la art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că a formulat contestaţie împotriva Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare în perioada iulie-septembrie 2011 şi a Planului de distribuire parţială, întocmite de lichidatorul-judiciar, întrucât creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, trebuie plătite conform pct.7 al art.123 din Legea nr.85/2006, iar nu conform pct. 8, cum greşit a procedat lichidatorul. Prin distribuirea către BRD a sumei de 51.246 lei în baza art.123 pct.8, recurenta a fost prejudiciată, în sensul că i s-a repartizat o sumă mai mică decât i se cuvenea potrivit dispoziţiilor art.123 pct.7 din aceeaşi lege.

Punctul de vedere al lichidatorului judiciar faţă de contestaţia BRD a fost că a realizat distribuirea sumelor în baza art.123 pct.8 din Legea nr.85/2006, pentru că aşa a considerat moral, precizând că I. T. SRL este un creditor care a adus bani în societate, dar nu a invocat un temei legal în acest sens, cu atât mai mult cu cât acest creditor nu a formulat contestaţie la planul de distribuire nr.251/19.09.2011, în sensul că n-ar fi de acord cu situarea sa la pct.8 al art.123. Abia în şedinţa de judecată din data de 03.10.2011, când nu mai era în termen să formuleze contestaţie, creditoarea I.T. SRL a susţinut că şi creanţa ei s-ar încadra în prevederile art.123 pct.7, deoarece are la bază un contract de prestări servicii şi livrări de bunuri, dar nu a depus niciodată la dosarul cauzei un astfel de contract.

Nici creditoarea B. M. nu a formulat contestaţie în termen legal la planul de distribuire nr.251/19.09.2011 în sensul că nu ar fi de acord cu situarea sa la pct.8 al art.123. De asemenea, tot în şedinţa din data de 03.10.2011, aceasta a solicitat să se constate încadrarea creanţei sale la pct.7 din ordinea de preferinţă prevăzută de art.123 din Legea nr.85/2006, deşi BRD a precizat în dezbateri că acceptă concurenţa creditorilor CEZ Vânzare SA, Asociaţia de proprietari, SC G. C. şi SC Pr., întrucât doar aceştia deţin creanţe rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări şi se încadrează în prevederile art.123 pct.7 din aceeaşi lege.

Deşi prin sentinţa nr.1789/2011 a fost admisă contestaţia formulată şi s-a dispus anularea planului de distribuire nr.251/19.09.2011, întocmit de lichidatorul judiciar, soluţia - deşi aparent favorabilă - o prejudiciază cu suma de 63.810 lei, prin interpretarea eronată a sintagmei „livrări de produse” pe care creditorul I. T. SRL le-ar fi efectuat faţă de debitoarea SC D. SRL, fără să existe un contract de livrări de produse depus la dosarul cauzei. Interpretarea corectă a sintagmei de mai sus este cea dată de explicaţia din Dicţionarul economiei de piaţă, potrivit căreia livrarea de produse înseamnă acţiunea prin care un furnizor transmite unui beneficiar dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale sau serviciilor, urmate de plata lor, pe baza unei facturi, aviz de expediţie etc.

Prin soluţia dată, judecătorul sindic a făcut o interpretare greşită a legii şi a dispus trecerea creditorului chirografar I. T. SRL de pe poziţia 8, cum era legal plasată, fără ca acesta să fi contestat expres, în termenul legal, planul de distribuire, la poziţia 7 din ordinea de preferinţă prevăzută de art.123 din Legea nr.85/2006, cu consecinţa prejudicierea BRD cu suma de 63.810 lei, repartizată către IFN T. SRL.

Prin decizia nr. 239/R-COM din 30 ianuarie 2012, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursurile declarate de creditoarele Buşe Maria şi BRD Groupe Societe Generale S.A. - Sucursala Rm. Vâlcea împotriva sentinţei nr. 1789 din 03 octombrie 2011, şi recursul declarat de creditoarea S.C. P. S.R.L. – prin administrator G.V. M., împotriva sentinţei nr. 1780 din 03 octombrie 2011.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

I. Examinând sentinţa nr. 1780/3.10.2011, dată în camera de consiliu, prin prisma motivelor de recurs invocate de creditoarea SC P. SRL, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.

În mod corect a apreciat judecătorul sindic că lichidator desemnat în cauză după înlocuirea celui iniţial are posibilitatea de a-şi exprima propriul punct de vedere asupra cauzelor insolvenţei şi asupra persoanelor care au cauzat insolvenţa, fără ca raportul întocmit de el în acest sens să fie considerat nelegal.

În speţă, practicianul în insolvenţă B. E. - desemnat iniţial ca administrator judiciar la solicitarea debitoarei în insolvenţă – a întocmit raportul sus menţionat, însă, ulterior, practicianul respectiv a fost înlocuit cu practicianul care în prezent este lichidator judiciar.

În condiţiile acestea, dacă practicianul nou desemnat şi/sau creditorii apreciază că se impune întocmirea unui nou „raport cauzal”, acesta se poate realiza, întrucât nu există interdicţie legală nici expresă, nici implicită în acest sens.

Este adevărat că la începutul procedurii administratorul judiciar trebuie să întocmească raportul în condiţiile şi termenul prev. de art. 21 alin. 1 lit. b) şi art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Acest raport este necesar pentru a se decide cu celeritate măsurile ce trebuie luate în procedură în legătură cu redresarea activităţii debitorului ori cu falimentul acestuia, măsuri la care trebuie să se facă referire în conţinutul raportului, şi nu doar pentru a se angaja răspunderea în condiţiile art. 138.

Însă, nefiind interzis de lege şi impunându-se în fapt, în practică sunt frecvente situaţiile în care raportul prev. de art. 21 alin. 1 lit. b) şi art. 59 alin. 1 a fost completat după expirarea termenului de 40 de zile.

Astfel de situaţii sunt cele în care practicianul în insolvenţă găseşte elemente noi care ar putea atrage aplicarea art. 138 ori practicianul nou desemnat arată că anumite elemente nu au fost corect stabilite de practicianul desemnat anterior, fie din eroare, fie din lipsa unor date complete.

O situaţie similară cu cea în care intervine completarea raportului este şi cea din speţă. De altfel, chiar practicianul desemnat iniţial ca administrator judiciar a precizat în Raportul său depus la dosarul de insolvenţă pentru termenul din data de 8.02.2010 că îşi rezervă dreptul să completeze capitolul referitor la „Răspunderea membrilor organelor de conducere” cu privire la faptele şi persoanele vinovate de cauzarea stării de insolvenţă, în scopul antrenării răspunderii conform art. 138, în măsura în care astfel de fapte vor fi relevate de analizele ce vor continua să fie făcute asupra activităţii debitoarei. De asemenea, respectivul administrator judiciar a arătat că ar putea fi susţinută existenţa faptei prev. de art. 138 alin. 1 lit c) (continuarea, în interes personal, a unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi), dar că, la acel moment, nu se putea dovedi „interesul personal”.

Faptul că adunarea creditorilor a mandat pe practicianul desemnat ulterior să întocmească raportul cauzal, deşi a fost întocmit deja unul în cauză, este un aspect de oportunitate care nu poate fi cenzurat în sine de judecătorul sindic, ci doar din punct de vedere al legalităţii măsurii. Or sub acest aspect, aşa cum s-a arătat mai sus, câtă vreme nu există prevedere contrară imperativă a legii, măsura nu poate fi desfiinţată.

Faptul că în hotărârea adunării creditorilor nu s-au indicat faptele ce trebuie cercetate şi legătura de cauzalitate dintre acestea şi starea de insolvenţă a debitoarei nu atrage nelegalitatea măsurii, aşa cum invocă recurenta creditoare SC P. SRL, întrucât lichidatorul este cel care are abilitatea de a cerceta dacă există astfel de fapte şi astfel de legătură de cauzalitate atât în temeiul legii, cât şi în temeiul mandatului dat de adunarea creditorilor.

Este adevărat că, potrivit art. 138 din Legea insolvenţei „Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.”, însă această dispoziţie legală nu poate fi considerată ca interzicând refacerea/completarea/suplimentarea raportului cauzal fie de către practicianul desemnat iniţial, fie de cel desemnat ulterior ori de câte ori se constată că acest lucru se impune întrucât primul raport nu a fost complet ori s-au descoperit elemente noi care interesează o acţiune în antrenare.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, raportul depus de primul practician nu a fost complet în privinţa cauzelor şi persoanelor care se fac vinovate de starea de insolvenţă a debitoarei.

Ca atare, pentru cele expuse, în baza art. 312 alin. C.proc.civ., Curtea a respins ca nefondat recursul SC P. SRL împotriva sentinţei nr. 1780/3.10.2011.