Sociologia migraţiei Teorii şi studii de caz româneşti



Yüklə 1,8 Mb.
səhifə29/29
tarix01.08.2018
ölçüsü1,8 Mb.
#65331
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   29
22 (disponibile şi la www.revista22.ro): „România în 2004: «marea evadare» e în toi”, XV, 757, 8-15 septembrie 2004 (prima parte), XV, 758, 15-22 septembrie 2004 (a doua şi ultima); „O jumătate de generaţie irosită”, XVI, 811, 20-26 septembrie 2005 (prima parte), XVI, 812, 27 septembrie-3 octombrie 2005 (a doua şi ultima). „Marea evadare” trimite, mutatis mutandis, la un film american din 1963, celebru cândva şi în România: The Great Escape, în regia lui John Sturges, povestea evadării în masă a prizonierilor de război aliaţi dintr-un lagăr german, în perioada ultimului război mondial. La acea dată, deşi fenomenul migraţiei căpătase o amploare considerabilă, discuţiile şi politicile publice îl ignorau în bună parte. Cuvântul „căpşunari”, conotat absolut negativ sau cel puţin peiorativ, apărea în toate ziarele, iar purtătorii etichetei aveau parte de un tratament oribil la graniţele noastre de stat, deşi se simţea deja efectul banilor trimişi/aduşi de ei în ţară. Salutam de pe atunci lucrările de pionierat ale Danei Diminescu, prezentate aproape „în timp real” şi de revista 22. Cred că momentul de cotitură în percepţia migranţilor a venit în perioada campaniei electorale din 2004, când partidele au încercat să-i atragă pe „căpşunari”, iar organizatorii scrutinului au făcut tot posibilul pentru a-i împiedica să voteze (puţine circumscripţii şi urne etc.). Ulterior, chiar dacă nu au „schimbat porecla în renume”, migranţii au resemantizat eticheta de „căpşunar” ca vocabulă neutră, aproape tehnică, un fel de substitut general acceptat pentru „migrant”. Acesta e un semn suplimentar că exodul nu mai este o situaţie excepţională, ci se „normalizează” în toate sensurile.

189 Chestiunea prezenţei/absenţei proiectelor este eternă în România. Am discutat-o pe larg în cartea mea de convorbiri cu Mihai Şora, Mai avem un viitor? România la început de mileniu (Iaşi, Polirom, 2001, accesibilă integral la www.polirom.ro). V. în special, pp. 16-20, în care se face distincţia între „endoproiect” şi „exoproiect”. Ca şi alte transformări istorice ale României, „Tranziţia” şi ce a urmat (dacă acceptăm doctrina oficială, imitată şi ea – după vecinii central-europeni – potrivit căreia „Tranziţia” s-a încheiat) sunt exoproiecte. Evident, există numeroşi profitori autohtoni ai exoproiectelor. Migranţii nu se numără printre ei. Dimpotrivă, ei uşurează şi co-finanţează fără să vrea, adesea chiar fără să înţeleagă, deturnarea exoproiectului în interesul celor care, în fond, i-au determinat să-şi ia lumea în cap. Printr-un efect economic pervers care ţine tocmai de ponderea consumului în economia noastră, banii câştigaţi cu greu (probabil cea mai mare parte a sumelor trimise de „căpşunari” în ţară, deşi spărgătorii de bancomate, prostituatele şi alţii ca ei sunt mai vizibili mediatic) în străinătate au o putere de cumpărare tot mai mică în ţară, iar profitul acestui trist cerc vicios e încasat de cei care au rămas „pe poziţii”, formând elitele puterii şi economiei din perioada ceauşistă şi până azi. Văd aici o formă de spoliere extrem de originală şi perfidă, din care nu se poate scăpa decât prin tăierea completă a legăturilor migranţilor cu România...

190 Şi la acest capitol, din păcate, studiile solide sunt sporadice. Am observat de la începutul anilor 1990 existenţa unor reţele de migraţie cu rădăcini în România şi terminaţii mai peste tot, ceea ce m-a făcut să vorbesc în toamna lui 1993 de „identităţi reticulare” (în engleză, network identities), identităţi individuale şi colective deteritorializate sau cel puţin desprinse de solul autohton datorită globalizării. A se vedea comunicarea mea la Forumul Reţelelor Culturale Europene de la Sinaia, pe 17 septembrie 1993, „Europa culturală, Europa comunitară: identităţi reticulare”, publicat ulterior în 22. Cincisprezece ani şi vreo trei milioane de „căpşunari” mai târziu, asemenea identităţi reticulare au devenit aproape banale (deşi costurile psihologice, familiale etc. ale migraţiei nu scad invers proporţional cu amploarea mişcării de populaţie, fiindcă fiecare experienţă a migraţiei e trăită mai întâi individual). Se va putea oare recompune din aceste micro-identităţi (în care, cel mai frecvent, fuzionează două localisme, unul al baştinei şi altul al inserţiei migrantului) o macro-identitate etno-naţională? Vor mai şti „căpşunarii” din Maramureş că vin din aceeaşi ţară cu „omologii” lor din Dorohoi? Vor apărea versiuni ale „românului generic” ad hoc (literalmente: de Veneţia, de Barcelona etc.) rezultate din interacţiunile româno-române? Vor mai învăţa „căpşunarii” româna literară, sau vor trăi cu două patois (unul de-acasă, altul de la locul de adopţie) ori cu graiul vernacular ancestral cuplat cu limba literară a noii ţări? Cum va arăta „Cântarea României” pentru „căpşunari” (concursurile gen Miss Diaspora, campaniile de sprijin – „la rece”, plătite prin costul apelului telefonic la un post românesc – pentru vreun Costel Busuioc etc.)? Un alt indiciu al naşterii unor noi naraţiuni identitare este popularitatea noului turbo-folk (comparaţia cu migraţia din fosta Iugoslavie este în genere absolut necesară şi extrem de povăţuitoare), „creat” tot pe filiera Banat-Crişana, ca şi acum douăzeci-treizeci de ani, înainte de voga versiunii balcanice date de Goran Bregovic curentului World Music, pe când formaţia Cristal din Galaţi producea muzica sincretică a nunţilor „judeţene” altoind Lepa Brena pe Romica Puceanu şi „muzica uşoară” de tip Festivalul de la Mamaia. Cu noile medii – televiziunile de „dedicaţii muzicale”, telefonia celulară, Youtube etc. – „căpşunarii” şi neamurile rămase (temporar) de planton acasă îşi comunică mai eficient „folclorul nou” al pribegiei, vast plagiat selectiv şi cacofonic al tuturor muzicilor cunoscute, pe cuvintele unor „rapsozi” nostalgici şi ţanţoşi în acelaşi distih. În planul culturii civice şi politice, deocamdată am observat, dincolo de vorbe, o atracţie spre anomia relativă din spaţiul social eterogen şi greu de controlat (cu adevărat) al migraţiei. Atât muncitorul care se speteşte pe şantier şi trăieşte pe sponci pentru a pune ban pe ban, cât şi cerşetorul viclean care câştigă mai bine decât lumpenul harnic, beneficiază de anonimatul vieţii de migrant, de scăparea din chingile simbolice ale comunităţii insidioase de acasă (în special din sat şi târg, unde toată lumea iscodeşte pe toată lumea, astfel încât îţi trebuie o oarecare forţă ca să enjoy your symptom – de la alcoolism la incest). Şcoala anomiei se face deja din România, unde statul şi societatea sunt prea slabe şi confuze pentru a mai impune vreo normă dincolo de cea mai ieftină demagogie şi de cea mai puţin convingătoare ipocrizie.

191 M-am întrebat adesea de ce nu se vorbeşte mai des „pe bune” despre România în scrierile specialiştilor noştri în ştiinţele sociale şi umane. Statistic, avem tot mai mulţi asemenea experţi, mai mult decât a avut vreodată ţara asta. Având în vedere structura socială a patriei noastre, în care populaţia rurală a scăzut doar recent sub 50% din totalul populaţiei, iar oraşele sunt ori târguri dezindustrializate, ori aglutinări de sate, târguri şi mahalale, ar trebui să nu le fie prea greu experţilor noştri să „descopere” realitatea, nu de puţine ori chiar lumea din care provin ei înşişi ori părinţii şi rudele lor. Şi totuşi, mai toţi afectează o ciudată distanţă faţă de „teren” şi „localnici” (acum se spune „localnicii din X”, nu „locuitorii din X”, neînţelegându-se că „localnic” nu poate intra într-o atare construcţie sintactică), poate tocmai fiindcă rolurile lor sociale recent învăţate sunt trăite nesigur, cu spaima recăderii spre „talpa ţării”. Atunci când dau şi de bani (profesiunile academice sunt tot mai lucrative, iar cei mai abili universitari câştigă şi din activităţi private, de la institutele de sondaje la birourile de consultanţă politică, de la editorialele pentru presa la mănoasele emisiuni televizate), experţii se distanţează şi mai mult de viaţa semenilor, intrând de multe ori la perfecţie în tiparul parvenitului.

192 Pentru una din cele mai valoaroase lucrări pe tema diversităţii demografice a României, în care migraţia internă se bucură de o tratare ingenioasă, a se vedea Liviu Chelcea, Puiu Lăţea, România profundă în comunism. Dileme identitare, istorie locală şi economie secundară la Sântana, Bucureşti, Nemira, 2000.

193 Grundgesetz, Legea Fundamentală a Germaniei (Constituţia), creată în contextul specific de culpabilitate istorică şi morală de după Al Doilea Război Mondial, acorda până la finele anilor 1990 numeroase privilegii imigranţilor (etnicilor germani mai mult sau mai puţin clar definiţi şi dovediţi cu acte, evreilor, ţiganilor, solicitanţilor de azil politic etc.). De această situaţie atipică a profitat şi minoritatea germană din România, care s-a „repatriat” aproape integral, după mai multe secole de „exil”, în RFG (deşi cei mai mulţi nu aveau strămoşi proveniţi de pe teritoriul actualei Germanii).

194 Tema biblică a exodului, pe care am invocat-o deja în motto, a fost folosită de Dumitru Sandu ca metaforă a „Tranziţiei”; ghilimelele îmi aparţin şi semnifică distanţarea mea ironică în raport cu noţiunea – mult disputată chiar de către aceia care încearcă să o folosească euristic – şi cu întreaga pseudo-disciplină a tranzitologiei, azi în bună parte uitată, deşi cândva hegemonică. Din păcate, uitarea nu e o soluţie, astfel că avem în continuare nevoie de un aparat conceptual pentru a discuta procesul început prin prăbuşirea comunismului de stat. Nu intru în această lungă discuţie. Dumitru Sandu a mers chiar mai departe, propunând „exodul fără Moise” ca metaforă a României moderne, a cărei istorie ar fi o „succesiune de tranziţii neîmplinite care se neagă reciproc”. A se vedea Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Iaşi, Polirom, 1999, în special pp. 9-15, „Tranziţia ca exod. Eseu introductiv”. Primele cercetări asupra migraţiei din România în Ungaria datează din anii 1990. Pentru un studiu publicat mai recent, dar bazat pe aceste preocupări mai vechi, a se vedea. Marius Cosmeanu, „Tranziţie şi tranzit. Migraţia ilegală în Ungaria anilor 90”, în Chelcea, L., Mateescu, O. (eds.), Economia informală în România: Pieţe, practici socale şi transformări ale statului după 1989, Bucureşti, Paideia, 2005, 223-260. Cercetătorii maghiari din Transilvania au observat primii schimbarea ierarhiilor familiale şi comunitare datorită migraţiei; de pildă, marginalizarea relativă a autorităţii patriarhale din familiile secuieşti atunci când banii cei mai mulţi se câştigau de către, de exemplu, fiica bursieră ori angajată în Ungaria. Aceste studii de microsociologie şi antropologie culturală s-ar cuveni continuate şi popularizate. Eu am venit în contact cu ele cu ocazia pregătirii şi desfăşurării unui proiect bazat pe o subvenţie din 1998 a Fundaţiei Europene de Ştiinţă, din care au rezultat mai multe publicaţii şi conferinţa Diasporas and Ethnic Migrants in 20th Century Europe, Berlin, 20-23 mai 1999 (am dirijat proiectul şi conferinţa în colaborare cu Rainer Münz, Rainer Ohliger, Drago Roksandic, Judith Shuval, Anne de Tinguy, Anatoli Vishnevsky). În acest volum, Rogers Brubaker consideră că stabilirea ungurilor din Transilvania în Ungaria ilustrează migraţia pentru dezeterogenizare etnică (ethnic unmixing): ungurii merg în Ungaria, nemţii – în Germania etc., corectând astfel mixitatea etnică a statelor (multi)naţionale de după Trianon şi ajungând să-şi „trăiască etnicitatea” nestânjenit. E doar o faţă a medaliei: mulţi unguri ardeleni îşi (re)descoperă la Budapesta identitatea regională transilvăneană, tocmai fiindcă etnicitatea este „situaţională”, iar capitala Ungariei e mai multinaţională decât Covasna şi Harghita.

195 O geografie şi o geografie simbolică a emigraţiilor din România (la care se va adăuga în timp una a imigraţiilor pe care globalizarea le-a amorsat deja) ar completa fericit studiul migraţiei, de la „hărţile mentale” ale migranţilor la cele (orientaliste, chiar rasiste, aşa cum am văzut în contextul reacţiei italiene la delincvenţa ţiganilor din România) pe care îi plasează societăţile gazdă, de la „ontologiile etnice” portabile pe care le duc cu ei desţăraţii la cele mai simple statistici privind numărul călătorilor pentru cursa de autobuz Botoşani-Catania, ori pentru popularele zboruri Bacău-Torino.


Yüklə 1,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin