Tape one, side B

Tape two, side A
A: I se spunea Frances cu care am avut un timp corespondenţă şi pe urmă ne-am mutat şi i-am pierdut urma.

Q: Şi Frances nu a avut copii ?

A: Nu, n-a fost niciodată căsătorită. Dacă, a rămas în viaţă nepoţii ei de la soră şi de la fratele cel mare, nişte copii foarte frumoşi... Aici e tot tata în altă ipostază în.... făcută ca amintire, sunt luate de pe la ei pozele astea. Ce scrie aici?...

Q: Astea deci noi o să le copiem, vi le pot aduce într-o zi, se poate să le împrumut?

A: Da, dragă îţi iei de aici ce îţi place.

Q: O poză mai recentă.

A: Pe asta poţi s-o păstrezi că rămâne cealaltă.

Q: Eventual putem să o punem la arhivă la noi.

A: Nu ştiu dacă te interesează.

Q: Ne trebuiau fotografii care să fie legate fiecare de o poveste specifică şi chiar frumoasă.

A: Îţi alegi de aici ce vrei. Pe urmă să trecem la altele. Aici sunt alte amintiri, îţi iei de aici şi le pui în plic. E familia Marcus. Astea nu te interesează, or să rămână aici.

Q: Da, oricum or să mai fie şi altele, deocamdată ne mai uitam.

A: Deci, Marcu a murit, nu l-am mai văzut, copiii i-am văzut în Israel ... Mama ei căsătorită cu un evreu din Creta,... a făcut numai liceul, ştia bine engleză, are o casă întorci după soare şi a făcut un băieţel. Deci despre ei mai ştiu că mai este de la nene Marcu, este Carol în viaţă, vărul meu Carol căruia i-aş da telefon, asta care m-a luat de mână şi a spus că orbeşte... Adolf, nu ştiu dacă mai e în viaţă si ani de zile am tras de el să aflu adresa lui fii-sa care a ajuns în Canada, Puica, uite că asta e altă adresă. Şi asta a murit, nevasta care a murit, fratele lui Carol care a murit, ambele surori care au murit, adică toţi copii lui Marcu au murit în afară de Carol care mai era în viaţă şi căruia pot să-i dau telefon.

Q: Referitor la bunicii din partea mamei, Froim.

A: Străbunicul ...

Q: Despre bunicul mamei, Haim Froim.

A: Confecţioner de perii, când a venit cu el din Moldova, deşi născut în Bucureşti el a locuit în Moldova în satul Dragomireşti, a dus o viaţă de ţăran.

Q: A mai locuit şi în alte locuri decât în Dragomireşti ?

A: Moş Peretz...., străbunicul a fost cârciumar în satul Dragomireşti din Piatra Neamţ şi apoi a dat faliment, apoi a fost călcat de tâlhari Zdrelea şi Mărunţelea, pe care i-a servit noaptea cu ţigări, cu tutun, se punea tutunul pe foiţă şi se răsucea apoi se lipea. Şi temându-se pentru viaţa lui şi fiind om însurat le-a dat banii, tâlharii luau de la bogaţi şi dădeau la săraci. În 1907 nu l-a deranjat nimeni cu nimic şi după asta n-a mai ţinut mustăria, că ce putea să vândă în cârciuma aia a lui în afară de tutun şi de rachiu, chibrituri nu inventase pe vremea aia, fitil de amnar şi amnar, pentru să aprindă cu scântei, gaz şi zahăr candel, că nu exista zahăr încă, că făină ţăranul avea, fructe avea, deci era apă de ploaie marea cârciumă şi a murit la Piatra Neamţ de bătrâneţe. Şi pe urmă bunica a fost invitată, Maria, de un ţăran d-astă şi i-a spus „Ai o droaie de copii, intră în casa aia a mea că are livadă are pământ, sapi pe acolo”, şi a trăit din legumicultură şi cineva din neamurile ei din Piatra Neamţ, Roman, Bacău, nu ştiu de la a doua soţie a lui taică-său erau oameni situaţi... şi ca să câştigi un ban trebuia să înveţi o meserie ori cea mai uşoară meserie pe care poţi să o înveţi imediat numai văzând cu ochii şi cineva să-ţi arate a fost ca să confecţionezi perii, şi eu am lucrat în asta când am fost mic, faci un nod şi tragi părul printr-o scândură... şi au câştigat imediat, ăla mare a învăţat croitoria la o altă rubedenie... au ajuns toţi la Bucureşti, au dus o viaţă de săteni.

Q: Acum despre surorile şi fraţii mamei deci Matilda, Blima şi Julieta. Şi acum să o luăm pe rând, Matilda.

A: Matilda a murit când eu am avut 3 ani deci în 1923.

Q: Nu ştiţi s-a căsătorit, avea alt nume ?

A: Ea era căsătorită, a făcut patru copii, bărbat-su a fost tinichigiu şi s-a numit Mahel, dacă ea a murit s-a recăsătorit cu o curvă. Erau trei şifoniere cu zestre pentru fete şi a venit curva şi le-a dat toate pe la surorile ei, toate lucrate de mama, ăsta a fost un fel de prosop şi a ajuns la mine, a rămas pe la mama, ca amintire la bucătărie...Asta a fost fata cea mare.... şi care până a murit nevastă-mea a fost amanta unui profesor universitar a cărui frate a fost general ministru de război în timpul lui Antonescu... mai micuţă, nu ştiu cum a ajuns la Târgovişte.

Q: Aceasta cine este Julieta ?

A: Blima, la Târgovişte, Puica şi ea a învăţat să fie manichiuristă, asta fost profesia ei până s-a îmbolnăvit.

Q: Cum se numea numele ei de familie ?

A: Îi dau telefon imediat , nu mai ţin minte numele nici ale copiilor mei după ce am ieşit la pensie

Q: A avut copii Puica ?

A: Da, Florica Vintilă.

Q: Atâta ?

A: S-a căsătorit cu un tânăr care i-a deschis ochii, au plecat spre Israel prin Constanţa şi acolo a găsit-o pe mă-sa spunându-i Drăgănescu, care a murit anul trecut aici, şi era şi el un om cumsecade.

Q: Dacă ştiţi de Blima, ce nume a avut, de familie ?

A: Blima s-a numit Pascal, iniţial ca fată, toţi copii s-au numit Pascal prin căsătoria cu mama lor, câţiva ani, pe urmă a murit şi el şi a rămas a doua nevastă s-o pună pe maşina de cusut cu Matilda cu toată averea care a rămas de la surorile ei, că era renumită în tot cartierul Văcăreşti de cuminţi.

Q: Deci ăştia sunt copii, fraţii vitregi...cum ar veni, ai mamei.

A: La Matilda toţi copii sunt, au fost ai ei, nu sunt vitregi nici unul.

Q: Deci nici Blima, Itic şi Julieta ?

A: Aia sunt fraţi de mamă şi de tată.

Q: Copii Matildei ....

A: Blima s-a întors pe urmă la Bucureşti s-a căsătorit cu un oarecare Iscovici care avea o vinărie pe 13 septembrie şi a fost tâlhărit şi înjunghiat.

Q: Iţic Pascal.

A: A fugit de acasă , a dus o viaţă de vagabond şi a murit bolnav de plămâni ca şi mama lui şi e înmormântat în Giurgiului cu sora lui mai mare, e un mormânt comun.Cea mai mică Julieta, a fost luată de către un unchi al meu, care a înscenat sinuciderea tatălui meu la un cămin de orfane a Comunităţii Evreilor vizavi de Hala Traian într-o clădire nouă frumoasă până când s-a căsătorit.

Q: Şi ce nume a avut ?

A: Ea a făcut liceul şi s-a căsătorit cu un băiat din Craiova, Sabetay, al cărui frate a fost multă vreme preşedintele comunităţii evreilor din Craiova.Ţi-e numele cunoscut ?

Q: Da, e familie sefardă.

A: Eşti de origine sefardă dumneata?

Q: Nu.

A: Şi au mai avut ei un frate la Constanţa, de a murit în Israel. Deci am terminat şi cu copii lui Matilda. Copii lui Moritz. Prima fată a fost Julieta care a deschis ochii cu un băiat, un creştin, un băiat de meserie, un vecin de bloc care a lucrat în armată ca zugrav şi a terminat şcoala primară şi a dat peste ea muncitoare la o fabrică de săpun la Parcul Carol, era înapoiată rău de tot, vai de capul ei, era suferindă de inimă şi apoi a murit a înmormântat-o la Giurgiului.

Q: Cam în ce perioadă a murit Julieta ?

A: Mulţi ani de atunci. Nu ştiu, dacă mă întrebai mai devreme ...

Q: Deci fraţii mamei sunt Matilda şi Moritz

A: Cu Matilda am terminat, trecem acum la copii lui Moritz.

Q: Moritz e fratele mamei.

A: E fratele mamei.

Q: Si următorul frate este Aurel ?

A: Nu, el e ultimul.

Q: Încă trei fraţi.

A: Au fost şase copii, printre care cinci am cunoscut eu, că una murise în Moldova, a dat-o slugă la dârlog. Suntem la Moritz, la copiii lui. Julieta a dus o viaţă foarte grea, bărbat-su a fost dezertor de pe front şi a dus o viaţă cumplită, până s-a angajat la armată a dus-o destul de bine până a murit el şi la patru cinci ani s-a dus şi ea, a urmat după aceea băiatul David [Moritz a avut 6 copii] , care a învăţat şi el o mizerie de croitorie de la taică său ca să-l ajute nu se mişca de lângă el şi care în Israel a făcut armata a făcut primul război de independenţă şi ne-a spus că nu avea nici un fel de armă ci că avea un bidon mare şi o bucată de fier şi zdranga – zdranga, noaptea mergea la atac şi arabii credeau că vin tancurile şi aşa au cucerit enclavele, te apucă râsul. Aveau o armă la cinci-şase inşi, de pe timpul lui Papură vodă. Şi a intrat ca magazioner la Telefoane de unde s-a pensionat şi a făcut o familie şi el, la rândul lui despre care ţi-am pomenit, a făcut 3 copii, doi băieţi şi o fată şi s-a îmbolnăvit, a făcut embolie şi a murit cu mulţi ani în urmă... Al doilea frate al lui mai mic [Zvi] care a plecat în Israel în lotul de copii supravieţuitori din Transnistria, apoi a devenit un matriţer şi mecanic de mare forţă şi avea atelierul lui împreună cu doi ajutori la Aşkelon si a fost în 1974 a venit să mă caute să mă duc la el acasă, tocmai îşi cumpărase o casă şi o amenaja şi stătea cu chirie în altă parte, a făcut o vilişoară şi s-a prăpădit, apoi de pe urma lui a rămas un băiat care parcă e electronist. Zvi la chemat, aici îi spunea Hermănică, de la Herman, dar pentru că nu mergea numele astă şi David se numea Heinerică, de la Heinrich şi iau schimbat numele acolo. Pe urmă era o fată Surica care s-a căsătorit cu bărbat-su pe care l-a cunoscut în drum spre Israel, a trecut graniţa prin Ungaria prin Italia şi l-a cunoscut, în ce împrejurări? S-a împiedicat şi a căzut într-o baltă şi el a văzut-o şi s-a dus s-o ridice. Era fragedă şi frumuşică şi s-au căsătorit şi în 1998 ea s-a prăpădit, locuiau într-o casă proprie pe Carmiel la Haifa. Ea a lucrat acolo ca vânzătoare şi învăţase croitoria, făcea reparaţii, chestii la un mare magazin din Haifa, magazin al armatei. Surica şi Mariana cea mai mică. ea a rămas aici în Bucureşti , nu i-au dat paşaport pungaşii ăştia, a rămas mulţi ani aici, s-a căsătorit cu un tâmpit, nu ştiu cum îl chema, n-au avut copii, s-a îmbolnăvit de diabet a fost casnică tot timpul şi s-a prăpadit acum mulţi ani. Bărbat-su mai trăieşte încă. Şi asta a fost tot neamul lui Moritz. De pe urma lui David au rămas 3 copii, Moshe care se ocupă cu manej, are cai că are grijă de ei, ai unui bogătaş şi vreo 2-3 cai ai lui pe care face călărie copii, Etti care e profesoară de ebraică şi lucrează la un ulpan, care vine şi îi învaţă, la rândul ei are şi ea doi copii un băiat şi o fetiţă, Etica. Ronel este necăsătorit, mereu învaţă câte ceva, nu ştiu din ce trăieşte, stă cu mă-sa şi de la Zvi există un băiat Iair, care este electronist,... a crescut o fata de la soţia lui singura care a avut-o care este în azile prin Germania cu prietenul ei. De la tanti Liza pe care am cunoscut-o foarte bine şi ai cărei copii Isac şi Iancu am copilărit, Isac era mai mare ca mine cu 6-7 luni iar Iancu era mai mic cu aceleasi luni, Isac era băiat de prăvălie pe bulevardul Maria unde acuma este Hala şi Iancu a învăţat ceva din profesia de zincograf, zincografia se împarte în mai multe secţii şi copiatul de pe geam pe zinc, adică să înţelegi dumneata, fotografia o face reporterul, Iosif Berman, reporterul, ţi-am vorbit despre el când a fost omagiat la expoziţie, eram acolo când am cerut să ia cuvântul, am revăzut-o la club [ pe fata lui Iosif Berman], când eram la liceu pe 11 iunie în spatele Mitropoliei, deci se ia fotografia se pune pe un geam, se reflectă lumina şi se transcrie poza pe geam unde-i negru devine alb şi unde-i alb devine negru, se ia apoi greamul şi se duce la altă secţie de copiat, care ia geamul şi se ia o placă de zinc şi se bate puternic de geam, unde este negru devine alb pe zinc şi unde este alb devine negru se ia clişeul şi se bagă în nişte băi de apă tare, 3-4 băi... şi el a lucrat la secţia de copiat în zincografie. După care a venit războiul şi mama lor se recăsătorise cu un evreu şi a plecat cu ea în Basarabia la Chişinău la părinţii lui şi au rămas copii fără mamă aici, singuri se găseau greu servicii, prăvălia era pe drojdie patronul o mai ţinea pe numele unui creştin. Iancu acolo mai era încă la servici îl mai ţinea în tipografie deşi nu mai era ziarul „Adevărul” şi „Dimineaţa”, am plecat eu cu el în Basarabia, până la Reni, el a trecut, pe mine m-a întors şi am trăit emoţiile să nu mă ia de acasă să mă bage într-un lagăr. Am scăpat, pe urmă a plecat ăla mare [Isac], şi i-a prins războiul şi s-a terminat cu ei....Vărul vitreg a supravieţuit războiului că l-a dus prin sudul Asiei unde aveau armament englezii şi americanii, el se ocupa de mecanică şi lăcătuşerie, a supravieţuit s-a întors la Chişinău şi a venit s-o vadă pe soră-sa aici, după 23 august m-am văzut cu el.

Q: Cum o chema pe numele de familie ?

A: Pe tanti Liza, Gherman, şi bărbat-su era agentul siguranţei, stâlp la cafenea, om de nimica, curvar, o lăsa îi vindea lucrurile din casă, până a murit de TBC.

Q: Şi pe băieţi îi chema tot Gherman...

A: Tot Gherman. Şi am terminat şi cu Liza. A venit rândul lui mama şi cu copii ei. Deci m-a născut pe mine din prima căsătorie, pe tata ţi-am povestit, familia Marcus, a urmat cel mijlociu Moritz, ţi-am spus despre el că a făcut electrica şi zugrăveala şi a ajuns şeful secţiei financiare a sectorului 6, spaţiu locativ, ţinea evidenţa chiriaşilor, administraţia caselor şi copii lui sunt în Israel, doi, unul a făcut ingineria agricolă, Liviu, şi celălalt, Marius, a fost subinginer în acelaşi domeniu, era mai greu de cap. Liviu e la telefoane la Haifa are la rândul lui o fetiţă, de vârsta nepotului meu. Marius stă la Tel Aviv, are şi el o fetiţă nu ştiu cum o cheamă am vorbit cu el la telefon în 1996 dar n-a vrut să vină să mă vadă. Am terminat şi cu ei. Cel mai mic Aurel. De cea moartă nu am ce să spun, că a murit în Moldova, sora mamei cea mai micuţă.

Q: Nu ştiţi nici cum o chema ?

A: Nu ştiu, nu ştie nimenea.

Q: Cam câţi ani avea când a murit ?

A: N-apucase să se mărite, dacă avea 16-17-18 ani, făcea baie în apa aia rece din Moldova şi a murit. Aurel era funcţionar la banca Chrisoveloni, a încercat fel şi fel de profesii, ca expeditor al unei gazete după Sărindar, s-a apucat să facă bomboane singur, a mers pe străzile capitalei însoţit de mine cu valize cu lădiţe cu berete şi şepci făcute de el ca să scoată o pâine, făcea drum de la Calea Griviţei de la Gara de nord până la podul Constanţa să vândă şepci, a doua zi făceam Calea Rahovei de la Tribunal până la Alexandria Piaţa Obor, acolo, era comerţ, a treia zi făceam Dudeşti, Bărăţiei....
Tape two Side B

Dorobanţi, Mihai Bravu şi aşa făcea în fiecare săptămână, pe urmă o lua de la capăt....M-a lăsat fără pingele, fără ciorapi. Aveam 12 ani mai căram şi eu o cutie, care mi-a deplasat muşchiul de nu se mai vede plămânul stâng. Aurel a avut un singur copil. A murit în 1933. S-a consumat foarte mult, avea o soţie foarte frumoasă casieră la un magazin pe Lipscani.

Q: Cum o chema pe soţie şi pe copil ?

A: Soţia şi-a schimbat numele, el a fost botezat Bernard, Bernardică, Tică, ştii că a rămas până în zilele noastre, avea serviciul la televiziune până s-a pensionat după revoluţie. Maică-sa reăsătorindu-se după mulţi ani de văduvie cu un oarecare, şi-a schimbat numele în Teodor Brateş, nu a mai fost Bernard a fost Teodor şi Brateş numele cu care a fost înfiat cum am fost eu Leinweber şi a urmat Teodor Brateş. S-a căsătorit cu o văduvă fapt pentru care mă-sa s-a spânzurat.

Q: Era aşa de grav să se căsătorească cu o văduvă ?

A: Ea avea un băiat, pe care vărul meu l-a crescut, s-a căsătorit băiatul, nu ştiu ce fel de inginer este nu l-am cunoscut niciodată, dar pe nevastă-sa am cunoscut-o pentru că era asistentă şefă la Policlinica de Geriatrie de pe strada Spătarului şi a făcut doi copii cu ea o fată şi un băiat, copii i-am cunoscut. Nu am relaţii cu ei, nici ei cu mine. Şi ăsta este tot neamul meu. Acuma ţi-am povestit prin câte am trecut şi închei cu ideea când am revenit în Ministerul Comerţului am fost transferat la această întreprindere ICRM Comerţ unde m-am ocupat de evidenţa tuturor utilajelor frigorifice care veneau din străinătate şi de la graniţă eu trebuia să ştiu de starea lor inclusiv cele fabricate la Cluj, un fel de analist financiar că aşa am funcţionat în Minister şi trebuia să ştiu în orice moment vitrina frigorifică nr. de inventar X, pentru că trebuia ştiută starea fiecărui utilaj pentru că trebuia plătit, şi trebuia plătit dintr-un credit, nu din banii mei şi când utilajul ajungea la destinaţie trebuia să-mi comunice că l-a primit în scoteam din cartoteca cu utilaj pe drum la utilaje staţionare cu rugămintea să-mi spuie când îl montează şi stătea pe fişă utilaj în aşteptare şi când spunea că l-a montat atunci îl scoteam de la aşteptare şi îl treceam la montat si rulam aşteptare pe fişă până când alţi colegi ai mei întocmeau documentele de predare primire care primeau obiectul şi când îmi confirma primirea actului de proprietate îl scoteam pe de fişa de aşteptare-montare şi după aceea mergeam la Banca de Dezvoltare de pe Academie ca să iau creditul şi până atunci plăteam dobânda. Şi am început treaba cu două conturi la bancă şi am predat unui contabil care m-a iniţiat în planul lor de conturi la început la întreprindere, unde am lucrat, i-au trebuit 3-4 luni până când i-a intrat în cap cum se lucrează cu toate cele şapte conturi, nu reuşeai să-i bagi în cap unui contabil meseria. Că directorul care fusese activist cu mine la sindicatul comerţ finanţe cu sediul pe Batiştei, i-a trebuit un economist la electrice că aveau un depozit la ASE şi era tămăie la cap, nu ştia la ce foloseşte fiecare obiect, ori eu ştiam că am trecut prin asta în tinereţe ca meseriaş şi am fost să-l ajut să-l sprijin până când datorită calităţile mele profesionale m-a luat în serviciu şi atunci neavând studiile la facultate, mi-a dat delegare secretarul de stat, am fost singurul cu derogare în tot comerţul, fapt pentru care la fiecare salariu aveam mai puţin cu 200 de lei, că n-am făcut facultate. În 1940 când am terminat liceul şi pentru mine era prea târziu trebuia să dau cu doi ani mai devreme a ieşit o lege semnată de Gheorghiu Dej şi Chivu Stoica că cei care au împlinit 40 de ani nu au ce căuta la facultate iar cei care au făcut 35 de ani nu au ce să mai caute să înveţe liceul, să facă liceul. Ceauşescu cu toată gaşca lui au făcut studii superioare deşi nu aveam dreptul, cu comisii căreia i-au învăţat „Uite asta e întrebarea şi ăstă răspunsul”, asta ştiu de la... bărbat-su era şeful nevestei mele şi cunoşteam cum merge treaba şi care a fost şi ea ministru la un moment dat în biroul politic până când a mazilit-o şi nu a fost el de vină, ci Ceauşeasca fost de vină ca ea i-a aprobat pe transcedentali .....Atunci m-am ocupat de tot sectorul electrotehnic, am cumpărat şi am vândut corpuri de iluminat erau 2000 şi ceva de articole, unele erau interşanjabile, mergeau la orice fel de braţ, altele erau speciale, trebuia să am din fiecare, fiare de călcat, piese de schimb la ele, aveam vreo 36 de furnizori cu care aveam relaţii şi la un moment dat trebuia să semnez mii de contracte. Erau atâtea ramuri comerciale, aveam fierăria, aveam feroneria, lacăte, şuruburi, sanitarele, papetăria toată, articole de menaj, cosmetice, chimice, tot sectorul industrial iar alţii aveau sectorul alimentar şi încălţăminte, pasmanterie. Aprovizionam capitala, asta a fost activitatea mea în ultimii 20 de ani până m-am pensionat.

Q: A mai rămas ceva de completat la bunica la Maria Froim . Dacă mai ştiţi ceva despre bunica, Maria Froim ?

A: Ea neavând nici un fel de şcoală, şi fiind ţărancă din satul Dragomireşti a venit la Bucureşti şi a muncit la cucoane, pe vremea aceea nu exista paste făinoase se făceau toate astea în casă.Trebuiau făcute fideluţe, coca se întindea se lăsa la uscat şi pe urmă se tăia în pătrăţele mici, sau se făceau un fel de granule mici cu care se îndopau gâştele şi curcanii, specialistă în murături, şi de la cucoanele acelea cu copii, ne îmbrăca pe noi, pe mine pe nepoţi, eram nişte oameni săraci, abia ne ţineam zilele.

Q: Unde e ea născută ?

A: În Dragomireşti, că tot acolo a fost cârciumar, tat-su, moş Peretz. Deci viaţa ei a fost de ţărancă până când a venit cu copii la Bucureşti.

Q: Cam când a venit în Bucureşti?

A: Dacă mama m-a născut în 1920, înseamnă că prin 1918-1919, deci războiul i-a apucat în Bucureşti, deci a venit înainte de război.

Q: A venit în Bucureşti...

Q: A venit în Bucureşti, cam în ce perioadă, înainte de război, de cel de-al doilea război ?

A: Ea i-a spus mamei mele: ”Surica, ai grijă de copii că nu ne mai vedem”, au fost ultimele zile când să moară de plămâni, .....a avut o criză de astm s-a sufocat şi a murit. Probabil şi grijile copiilor, fericirea neîntâlnită, cu tanti Liza cu nenorocitul de nenea Georges, care i-a mâncat viaţa, mama cu taică-meu, cu copil în braţe, cine era să se însoare cu o femeie cu copil, doar un băiat bun care îşi iubeşte partenerul, alţii fug de asemenea obligaţie. Aurel s-a chinuit că n-a avut servicii, nu găsea, după ce s-a terminat cu Chrisoveloni, cine mai era? Nene Moişe cu croitoria lui nenorocită. Îţi vine să râzi, toată averea bunicii mele era 100 de lei şi se ştia, tot neamul ştia că baba a rămas cu 100 de lei. I-a dat unei familii cu împrumut şi i-a cheltuit. Trimitea copilul, „Du-te la baba să-ţi dea 100 de lei!”, să îşi ia haine de la Obor, altul când avea nevoie iar cerea, într-o bună zi s-a pierdut suta pe drum. Baba a rămas fără sută, iar el nu ştie că n-ar fi dat-o înapoi, atâta s-a plimbat până a dispărut şi a rămas cu nimic.

Q: Era o persoană religioasă, se îmbrăca ....

A: Bunica mergea la sinagoga din cartier, venea la sinagogă...

Q:Aşa se îmbrăca de obicei, sau pentru singogă

A: Aşa se îmbrăca în negru cu marama asta care se pune pe cap, era nelipsită cu păr alb coliliu.

Q: Ştia să vorbească idiş?

A: Vorbea idiş cu tata, care m-a crescut, ei vorbeau idiş şi cu mine şi eu îi răspundeam în româneşte.

Q: Înţelegeaţi idiş ?

A: Înţeleg foarte bine, dar nu literar, că asta e cârpăcită rău, nu înţelegi nimic, asta vulgară ca să zic aşa. Vorbeau toţi trei idiş, tata care m-a crescut nu ştia să vorbească corect, încurca femininul cu masculinul, pluralul cu singularul, te durea capul, că el era din Bucovina şi ştia nemţeşte, de la nemţeşte a trecut uşor la idiş, şi a vorbit cu bunica şi cu mama, dar eu le răspundeam în româneşte întotdeauna. Şi abia după ce am fost prima oară în Israel am simţit nevoia să mă exprim că am avut copii, măcar câteva cuvinte şi acum mă pot exprima cu nişte fraze mai uzuale în anumite împrejurări dar conversaţie în nici un caz nu pot să fac. Notaţi că şi soţia mea a auzit idiş în casă la părinţii ei şi înţelegea dar nu vorbea, dar mai scăpam câteva cuvinte să n-audă fii-mea şi cu mămica mea de acuma şi ea ştie ceva idiş de la tatăl ei şi mai ne amuzăm, schimbăm câteva cuvinte specifice care nu au charm în limba română...[Despre lagărul Apărătorii Patriei]: La acest lagăr au fost adunaţi toţi evreii care locuiau la periferiile oraşului Bucureşti, au fost aduşi din şoseaua Giurgiului, Progresul, şoseaua Pieptănari, şoseaua Colentina, din Bucureştii Noi şi din cartierul împăratul Traian, de pe şoseaua Olteniţei. Aici am fost reţinuţi timpcinci săptămâni fără hrană sub pază de jandarmi, singurul acces al membrilor de familie, mame, soţii, fraţi surori a fost permis. Nimeni nu s-a interesat de noi din partea comunităţii sau Centralei Evreilor, dar situaţia noastră s-a îmbunătăţit datorită unui fost locatar din acest cartier, pe nume Ascher care prin posibilităţi proprii a reuşit să ne aducă hrană în fiecare zi, din care de cele mai multe ori s-a hrănit şi membrii familiei noastre. După 5 săptămâni printr-o hotărâre statală s-a dispus eliberarea noastră din lagăr şi puşi la dispoziţia Centrului de recrutare care ne-a trimis la diferite detaşamente şi primul detaşament în care eu am nimerit a fost cel de la Poligonul Bucureşti, unde s-a lucrat la anumite şanţuri pentru a înlesni instruirea armatei la acest poligon de tragere.

[Despre intervievat]: Mă numesc Leinweber Arnold, născut în anul 1920, sub numele de Marcus, rămas orfan la 8 luni din motive cunoscute. Mama s-a recăsătorit şi am fost înfiat şi port numele unui om de ispravă căruia îi cinstesc numele cât oi trăi în continuare. Din cele cunoscute în familie am aflat că străbunicul meu care a locuit în satul Dragomireşti judeţul Piatra Neamţ a fost un mic cârciumar cu patru copii, care s-a recăsătorit cu o văduvă cu alţi cinci copii. Deci cu acestă spuză de copii , care trebuiau crescuţi ei şi-au dus muca modestă. El a fost respectat şi iubit de toţi ţăranii, ca dovadă a acestui fapt este că într-o noapte din povestirile mamei mele a rezultat că doi tâlhari din acele vremuri numiţi Zdrelea şi Mărunţelea i-au bătut la uşă, el era înspăimântat, ştia cam cine poate să fie, a deschis uşa, i-au cerut să fie serviţi cu tutun si cu rachiu pe care el i-a servit. După care cei doi tâlhari, unul înalt, zdravăn, zdrahon care se numea Zdrelea iar celălalt mic, mărunţel, pirpiriu, Mărunţelea i-au cerut nota de plată, la care moş Peretz, înspăimântat, a spus că el nu primeşte bani de la ei, iar aceştia cu maniera lor, care luau de la cei bogaţi şi dau celor săraci i-au spus „Moş Peretz, noi te cunoaştem pe dumneata, ştim că eşti un om sărac, dai pe datorie la toţi ţăranii care n-au bani să-ţi plătească înapoi şi o să te scoată la faliment până la urmă”. Şi într-adevăr aşa s-a întâmplat şi moş Peretz a lăsat satul lui natal unde a crescut patru copii si a plecat la Piatra Neamţ unde a trăit din ce a învăţat pe copii să scrie, să citească limba ebraică. Asta ştiu despre străbunicul meu moş Peretz. De la mama ştiu că s-a născut în Bucureşti unde bunica Maria, „baba”, cum îi spuneam eu şi verii mei, venise în Bucureşti şi curioasă, fiind trăită la ţară unde existenţa ei a fost din agricultură, a vrut să vadă cum se aruncă crucea de Bobotează în Dâmboviţa acolo unde venea familia regală şi mitropolitul. Gravidă fiind în ultimul ceas, în noaptea aceea mama s-a născut în Bucureşti. Apoi a plecat înapoi în satul ei Dragomireşti unde şi-a crescut mai departe copii. Supusă unor presiuni din familie şi întrebată „Bine, Marie ce faci cu copiii tăi, cu cine îţi vei mărita fetele, copii tăi ce şcoala au şi unde s-o facă, cât ai să mai stai în sat?” Şi atunci a părăsit casa şi pământul de lângă casă oferit de un ţăran cumsecade, pentru că ea nu a vut de unde, a venit la Bucureşti cu patru din copii la început şi cu ceilalţi ulterior, unde fiecare şi-a căutat de lucru. Mama şi cu sora ei mai mare Luiza au intrat la fabricat perii şi bidinele unde se învăţa meseria repede şi se câştiga la bucată, astfel că cu cât lucra mai mult cu atât câştiga mai bine. Matilda şi-a crescut copii muncind în timpul războiului, cât bărbatul ei era în război, făcând croitorie, celălalt frate al mamei a făcut croitorie, nenea Moritz, nenea Aurel a găsit un loc de muncă la banca Chrisoveloni. Aşa că toţi copii bunicii şi-au găsit un rost căsătorindu-se fiecare cum a fost posibil. Mama a trecut prin drama că tatăl meu biologic a fost omorât în bătaie de către Siguranţa statului, fiind angajat într-o activitate conspirativă, acesta făcând legătura între comitetele revoluţionare aflate în Uniunea Sovietică la Kiev şi Moscova. El venea cu directive în toată ţara, ca comuniştii să-şi aleagă delegaţii la următorul congres ce s-a ţinut în Bucureşti care a determinat trecerea Partidului social democrat de la internaţionala a II-a la internaţionala a III-a. Acest lucru cât şi alte activităţi conspirative a dus la acel proces imens din Dealul Spirii, de la Arsenalul armatei, cu o mulţime de arestaţi inclusiv toţi delegaţii la congresul partidului din 11 mai 1921. Dar aceştia nu au mai fost condamnaţi pentru că patru din ei au aruncat vina asupra tatălui meu care era de negăsit, familia acestuia, fraţi, surori, şi familia mamei mele erau tot timpul filaţi şi băgaţi în diverse anchete. Dacă puneau mâna pe tata ar fi aflat toate legăturile posibile ale activităţii ce se înfiripa atunci de către grupurile comuniste din 1919-1921. A fost prins în Gara de Nord, i s-a găsit pistolul, seria a indentificat provenienţa unui depozit de armament din Râmnicu Vâlcea, fapt pentru care un plutonier armurier s-a sinucis si se poate că aceeaşi faptă să fi dus şi la sinuciderea unui locotenent la Tulcea. Acestea le cunosc din presa citită în acele vremuri. S-a înscenat o sinucidere a tatălui meu de către unchiul meu, care era Georges Gherman, care era informatorul lor, că a fost adus în casa lui mort din cauza bătăii care a primit-o şi s-a înscenat o sinucidere. Din dosarul de la Institutul medico-legal rezultă că el a venit fără acte oficiale, n-a existat proces verbal şi semnătura unui procuror şi cu plămânii congestionaţi. A rezultat că a fost bătut până a murit. Şi-a făcut datoria nu a divulgat pe nimeni şi nimic. Procesul din Dealul Spirii s-a încheiat fără condamnări pentru că eventuala lor condamnare ar fi dus probabil la greutăţi în obţinerea avizării de către Marile puteri a României Mari. De acolo de la Paris auzind de cele întâmplate la Bucureşti conducătorii ai Partidului socialist din Ardeal, din Bucovina, Flueraş şi Jumanca au vrut să părăsească comisia la care au fost conducători ai celorlalte partide, probabil Brătianu şi Maniu şi aceştia au intervenit în Bucureşti. Oamenii au fost eliberaţi şi lucrurile s-au desfăşurat normal la Paris, încât s-a avizat existenţa României Mari, României Mari, care şi a făcut unirea în condiţii cunoscute istorice cu entuziasm şi dragoste de patrie de către populaţia provinciilor alipite.

Am copilărit în Bucureşti, în cartierul Vitan/ Foişorului unde m-am născut, unde am gustat jocurile copilăriei acelei vârste. Copil fiind aieşeam pe geam că mama era la atelier, să îşi câştige existenţa, cunoşteam foarte bine cartierul, pentru care ca element amuzant: n-aveam trei ani când am părăsit casa şi am plecat la tanti Matilda care locuia la 8-900 de metri distanţă şi am ajuns acolo s-o găsesc decedată şi toată familia adunată acolo. Poate pare de necrezut dar am verificat această amintire verificând data înhumării ei la cimitirul Filantropia şi am comparat-o cu vârsta pe care o aveam eu atunci.

Q: Vă mai aduceţi aminte de Bucureştiul copilăriei, cum arătau străzile, cum arăta cartierul ?

A: Cartierul în care am locuit era un cartier de oameni modeşti, oameni muncitori şi în care viaţa se desfăşura în mod paşnic. Evenimente deosebite erau acelea în care erau ploi torenţiale şi apa curgea de la Vitan pe strada Foişorului pe undeva pe lângă un deal al Foişorului unde există o biserică şi în ziua de astăzi, apa curgea după aceea la vale spre Dâmboviţa. Retragerea apelor pluviale de pe stradă erau bucuria copiilor pentru că căutând în rigola străzii aveam să găsim fel de fel de minuni pentru noi copii, bile din sticlă, bile din oţel, nasturi, bani găuriţi din vremea regelui Carol [I], bani buni din timpul domniei regelui Ferdinand, bănuţi cu care ne cumpăram o jumătate de rahat, care era 50 de bani sau un rahat întreg care costa 1 leu, un dulce care era vândut de olteni veniţi la Bucureşti să-şi câştige existenţa. Şi vânzând acest rahat, cu apă rece bineînţeles, purtată într-o doniţă, şi apa era a unor izvoare care se scurgea în Dâmboviţa şi la care se ajungea pe nişte trepte. În afara acestor bunătăţi ale copilăriei, mai ne bucuram dacă aveam bani, dacă nu jinduiam şi ne uitam la acei albanezi sau turci care treceau strigând “Bragă rece, bragă rece„ , şi în spate cu un dispozitiv, un fel de tulumbă.