Tema pentru acasa: roman

Părintele Ioan
„Dintre toate fiinţele cea mai nefericită este diavolul, pentru că nu ştie să
iubească.”
Sfânta Thereza
Părintele  Ioan  ieşea  din  carceră,  de  fiecare  dată,  plin  de  energie  şi  voioşie,  iar  chipul  lui
emana o lumină odihnitoare, parcă ar fi fost atins de un inexplicabil proces de întinerire.
− Cum se face, părinte?! Se pare că izolatorul îţi prieşte?
− Acolo îmi încarc bateriile, zicea dânsul. La carceră mă simt ca într-o chilie. În ea parcă
nici  n-aş  mai  fi  deţinut,  ci  schimnic.  Spaţiul  îngust  şi  singurătatea  sunt  cele  mai  prielnice
rugăciunii. De multe ori în acea cămăruță rece şi umedă am simţit cum Iisus Hristos a coborât
ca să se roage cu mine. I-am auzit adesea respiraţia lângă umărul meu. Acolo şi întunericul, şi
frigul, şi tăcerea, şi foamea te ocrotesc, te ajută să comunici mai bine cu cerurile. De multe ori
am zis: binecuvântată să fii, închisoare! Pentru că tu m-ai ajutat să găsesc drumul cel mai scurt
către Atotţiitorul. Pentru că tu m-ai învăţat să-mi fie frică de Dumnezeu, şi nu de oameni, care
cel mult mă pot omorî. După zile de post, orice fărâmitură de pâine are gust de anafură şi orice
gât de apă are putere de agheasmă. Ghiuleaua grea pe care simţeam că o port din urma mea
atunci când eram în libertate, n-o mai simt de când mă aflu aici.
Părintele  Ioan  Florenski  a  trecut  timp  de  25  de  ani  prin  mai  multe  închisori.  Prima  a  fost
Bezbojenka,  deschisă  special  pentru  cei  care  cred  în  Dumnezeu. Acolo  li  s-a  spus:  „Pe  cine-l
prindem că se roagă, îl punem la carceră”. Iar el se ruga tot timpul. De cum ieşea din carceră,
intra înapoi în carceră. Şi tot aşa, până s-a lichidat Bezbojenka şi cei de acolo au fost trecuţi în
alte închisori.
Avea  o  statură  de  brad  şi  o  barbă  albă,  care-i  acoperea  tot  pieptul  şi  din  care  nu  i  se
vedeau decât ochii albaştri ca cerul.
Cei  de  la  deparazitare  au  încercat  de  câteva  ori  să-i  scurteze  barba,  dar  el  a  muşcat  şi
zgâriat, încât au considerat că e nebun şi, până la urmă, l-au lăsat în pace.
De câte ori era lovit de vreun gardian, el zicea:
− Îţi mulţumesc, Doamne!
− De ce-i mulţumeşti Celui de Sus pentru loviturile pe care le încasezi de la noi?
− Nu orice păcătos are prilejul să fie bătut în cuie pe crucea de pe care a fost coborât Fiul
Preamilostivului.
− Stai de vorbă cu noi, părinte, l-a îndemnat într-o zi Mihai. Mai lasă-l pe Dumnezeu să se
odihnească.
El se apropie de „grupul de filozofi” şi ridică braţul a binecuvântare.
− De ce eşti cu noi aici, avva, şi nu în amvon? îl întrebă Mendelstam.
− Unde e poporul, acolo e şi preotul, a zis acesta.
Aşa aflară că fusese condamnat la 50 de ani de temniţă pentru că a protestat când auzise
că  mai-marii  bisericii  intenţionau  să-l  sanctifice  pe  V.  I.  Lenin.  Pe  atunci  marele  pictor  Nikolai
Konstantinovici Roerich îi şi pictase icoana, avându-l ca model pe Sfântul Gheorghe, pe care-l
zugrăvise  în  mai  multe  biserici,  numai  că  sfântul  proletarilor  i  se  arătă  în  stilul  marilor
descătuşări  revoluționare  –  nu  călare  pe  cal  şi  cu  suliţa  în  mână  străpungând  balaurul,  ci  cu

---

mitraliera  fumegând  la  gât  şi  călare  pe  un  tanc,  sub  ale  cărui  şenile  purificatoare  se  zbăteau
mulţime  de  păcătoşi:  ţărani  deschiaburiţi,  călugări  cârtitori,  cărturari  rupţi  de  popor  ş.a.  Când
meşterul află că partidul, în semn de înaltă apreciere, decise să-i înalţe o statuie în faţa blocului
unde  ocupa  un  apartament  comunal,  pe  care  şi-ar  ciopli-o  chiar  el,  de  fericire  autorul  icoanei
suprarealiste,  cum  o  numise  entuziasmat  Kazimir  Malevici,  care  se  arătase  încântat  de  aura
întunecată a noului sfânt ce emana întuneric, exact ca  şi  celebrul  său  „Pătrat  negru”,  organiză
chiar  în  aceeaşi  noapte  o  expediţie  ştiinţifică,  compusă  din  întreaga  sa  familie,  în  munţii
Himalaya pe partea dinspre India a acestora. Ulterior savantul-pictor a fost atât de absorbit de
cercetările sale, încât nu-l găsi niciunul dintre cele trei Premii de Stat „I. V. Stalin”, acordate de
către  guvernul  sovietic  celui  mai  talentat  iconar  socialist,  care,  deranjat  de  celebritatea  sa,
prinse  să  poarte  acolo  haine  aspre  de  păstor  de  iaci  şi  o  glugă  trasă  mereu  peste  ochi,  el
zicându-şi,  plin  de  modestie,  atunci  când  bătea,  îngheţat  şi  flămând,  la  porţile  vreunui  locaş
budist aşezat între zăpezile persistente de pe Chomolungma, Maharishi Ni-Ko-Lai.
Toate acestea părintele Ioan le află de la un preot lama cu care făcură schimb de cuvinte
şi de tăceri într-o temniţă de lângă Pol.
Iar  părintelui  Ioan  i  se  adăugară  alţi  ani  şi  pentru  faptul  că  botezase  în  Ceremuş  nişte
activişti  de  partid  – atunci  când  circulau  legende  despre  puterea  predicilor  sale  –,  care  răciră
după aceea şi muriră de pneumonii divine.
− Părinte, îl mai întrebă poetul, de ce să ne omoare nişte indivizi doar pentru că nu suntem
ca ei?! Mai răi sau mai buni, mai deştepţi sau mai proşti, dar suntem şi noi oameni, avem şi noi
ca şi dânşii ochi, urechi, inimă, mâini, picioare, doruri, gânduri, speranţe, disperări.
−  Eu  nu-mi  pun  niciodată  decât  întrebări  la  care  cunosc  dinainte  răspunsul.  Celelalte  sunt
ispite.
Şi imediat adăuga, având în vedere probabil experienţa sa din carceră:
−  Când  eşti  singur  şi  n-ai  pe  cineva  în  preajmă,  căruia  să-i  spui  nişte  cuvinte,  nu
singurătatea cuvintelor doare, ci singurătatea înţelesurilor.
Tot Sfinţia Sa vorbea de închisoare ca de o binefacere:
−  Doar  aici  rugăminţile  se  prefac  în  rugăciuni.  Ştiu  că,  dacă  l-aş  ruga  pe  Tatăl  să  mă
scoată de aici, m-ar scoate imediat şi dacă i-aş spune să-mi dea o roabă nouă, mi-ar da două
– de aceea mă tem să le spun. Ca să nu-l ispitesc pe Domnul. Iar eu, vai de păcatele mele, l-
am rugat de ceva odată, pe când mă aflam la Ciornâi Potok, după ce se lichidase Bezbojenka.
Cum?! N-aţi auzit de Bezbojenka?!
I. Rugăciunea